Desigur unii oameni mint cu uşurinţa şi naturaleţea cu care respiră, şi o fac atît de des încît par să spună adevărul, ba chiar ei consideră minciuna adevăr, desigur adevărul lor, dar ştiu bine că mint. Alţii, mai puţin abili, pentru a risipi îndoiala te întreabă aparent surprinşi ce, n-ai încredere? Ca şi cum ai fi dator să ai! Tocmai acest apel la încredere este un semn că eşti minţit, sau măcar se intenţionează. Încrederea nu se pretinde, nu se datorează, ci se cîştigă şi se păstrează tacit atunci cînd şi faptele sînt pe măsura cuvintelor.
Deşi oferă cu generozitate, sau mai degrabă chiar din acest motiv, mincinosul nu are nimic de oferit. Sau nimic de valoare, însă caută să obţină valori minţind. Acest gen de oferte abundă, victimele devenind, în general, complici vinovaţi ai mincinoşilor din pricină că nu-şi pot păstra controlul în faţa tentaţiilor propuse de mincinoşi, încercînd la rîndul lor să obţină şi ei ceva. Ajung astfel să fie controlaţi de mincinoşi în folosul propriu al acestora.
Astfel sînt provocate supărări sau chiar pagube, fie mici fie mari, pe termen scurt sau pe termen lung, fie că mincinoşii sînt cunoscuţi personal fie că acţionează de la distanţă şi indirect (Mat.6.19–21; Ioan 16.33).
Nu te aştepta la o reţetă pentru a scăpa de, sau a evita, efectele unor astfel de minciuni, prin care se intenţionează profitul material. Nu întotdeauna pot fi sesizate sau sesizate în timp util, înainte de a-şi produce efectul. Adăugînd şi faptul că nu orice neadevăr este o minciună şi nu orice minciună este neapărat intenţionată şi mai ales vinovată, terenul este deosebit de vast, inabordabil de vast, motiv pentru care ne vom ocupa doar de acele minciuni care, odată acceptate şi menţinute îţi pun în pericol nu nişte bunuri efemere pe care le mai poţi face sau recupera, ci perspectiva adevăratei vieţi, viaţa veşnică, propovăduită prin EVANGHELIE.
Iniţial a fost o singură minciună, cea prin care s-a pierdut dreptul la viaţă veşnică, motiv pentru care vom da filmul înapoi şi ne vom ocupa de ea (Ioan 8.44; Apoc.12.9; Gen.3.1–6).
Mai înainte de prima minciună, Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, i-a dat nişte drepturi şi atribuţii sau responsabilităţi, dar sub forma unei interdicţii foarte clare, i-a stabilit şi obligaţia de a asculta de Cuvîntul Său ca sursă unică de spiritualitate (Gen.2.16,17; Rom.5.12; 1Tim.2.14).
Această obligaţie conţinea o dublă garanţie, funcţie de atitudinea ulterioară a omului înzestrat pe de o parte cu capacitatea de a alege şi decide, cunoscută îndeobşte ca liber arbitru, pe de altă parte cu capacitatea de a înţelege şi a face distincţie între bine şi rău, fără a-l cunoaşte direct, adică fără a-l experimenta pe propria piele. Aşadar atît bărbatul cît şi femeia înţelegeau că viaţa le era garantată prin respectarea poruncii, însă nerespectarea poruncii garanta moartea, iar moartea nu putea fi înţeleasă ca un lucru bun, ceea ce reiese şi din cercetarea atentă a pasajului Geneza 3.1–4, din care se poate constata că nici Satan (şarpele: Apoc.12.9) nu spune că moartea ar fi bună, ci doar minte că acest rău nu se va întîmpla. Starea lor era aceea de percepţie perpetuă a binelui, similară stării de sănătate perfectă, şi această stare nu ar fi trebuit să se deterioreze o dată cu trecerea timpului, dar s-a găsit binevoitorul care să incite femeia la călcarea poruncii printr-o ofertă proprie tentantă, iar aceasta a acceptat garanţia mincinoasă, dorind în mod eronat să experimenteze un bine iluzoriu care nu era decît momeala pentru acceptarea răului, şi totodată paravanul după care era ascuns răul (Gen.3.6).
Chiar dacă bărbatul nu a fost amăgit prin minciună, s-a făcut vinovat acceptînd să împărtăşească aceeaşi soartă cu femeia, şi astfel au devenit amîndoi vulnerabili în faţa morţii, moarte care s-a transmis prin moştenire asupra întregului neam omenesc. S-a produs astfel decăderea morală, spirituală şi fizică a celor doi, transmisă urmaşilor, şi suportată încă de întregul neam omenesc. Totuşi nu fără o speranţă de îndreptare pentru moştenitorii nenăscuţi încă, aceştia nepurtînd o vinovăţie directă a neascultării Cuvîntului Creatorului, Cuvînt care odată pronunţat devine LEGE. Şi unde-i lege nu-i tocmeală (1Tim.2.14; Rom.6.16; 5.12,18,19)!
Asupra identităţii celui care s-a tocmit pe Cuvîntul lui Dumnezeu folosindu-se de un şarpe, nu există îndoială, şi e unanim recunoscut că este Satan, Diavolul (Apoc.12.9).
Consecinţele călcării legii au fost şi au rămas cele prevăzute şi garantate de lege, nu cele prezentate de ispititor, care însuşi a primit o sentinţă de condamnare la moarte ca instigator la călcarea legii (Gen.3.15).
Cercetînd atent şi apreciind corect cele întîmplate, putem distinge aspecte foarte utile în identificarea, pe de-o parte a adevărului, pe de alta a minciunii.
ADEVĂRUL este Cuvîntul lui Dumnezeu care are puterea să-l susţină şi să-l împlinească, şi apare înaintea oricărei afirmaţii reevaluatoare, ulterioară adevărului, aparţinînd unora care fie nu-l acceptă fie nu-l înţeleg, dar îşi asumă implicit consecinţele (Ioan 18.37,38; 17.17; 8.32). Adevărul este un produs al creaţiei şi poartă pecetea originalităţii, neancorîndu-se negativ pe afirmaţiile precedente ale altora. Adaugă şi faptul că sistemul universal de prioritate este acela că, în orice situaţie, primul şi ultimul cuvînt aparţin unei singure Persoane, în virtutea suveranităţii Sale, universal recunoscută ca DUMNEZEU (Gen.17.19; 21.1–3; Apoc.1.8; 21.5–7; Isa.41.4; 44.6 şi cu privire la recunoaştere Iov 1.6,12; 2.1,3,6; Iac.2.19; Iuda 9; Zah.3.2). Desigur, în limita anumitor situaţii, Dumnezeu poate opta pentru delegarea anumitor persoane, îngeri sau oameni, ca purtătoare de cuvînt, între care cel mai proeminent este Domnul Isus (Ioan 12.49,50; Apoc.1.11,17,18; 2.8; 22.12,13,16,20). Prin extensie, atunci cînd un om devine un mărturisitor al EVANGHELIEI trebuie să aibă grijă „ce vorbeşte şi cum vorbeşte“ (Gal.1.6–8; 1Cor.14.1,3,4; Colos.1.25; Mat.13.51,52; Isa.44.25,26; Zah.1.6; Ier.15.19; 48.10; Evr.4.12,13; Efes.6.12). Unui purtător de cuvînt desemnat nu-i este îngăduit să vorbească şi în nume propriu atunci cînd îşi îndeplineşte sarcina, chiar dacă îndoiala sau necredinţa pasageră nu este neapărat o intenţie rea, pasul înspre alunecarea pe panta egoismului şi de aici a minciunii, fiind deja dovedit a fi foarte mic, însă cu o probabilitate de realizare foarte mare (Num.20.7–10,12).
MINCIUNA nu este susţinută de Dumnezeu, mincinosul nu are putere să susţină, cu atît mai puţin să împlinească minciuna, iar apariţia minciunii este ulterioară adevărului, şi pentru ca să existe are nevoie de adevăr pentru a-l parazita într-o formă sau alta. În timp ce adevărul este un produs creat şi aduce valoare, minciuna este unul contrafăcut cu gînduri, pe de-o parte egoiste, pe de alta distructive, distructivul rezidînd în egiosm, chiar dacă mincinosul se amăgeşte şi amăgeşte cu un cîştig oarecare. Aşadar orice adevăr este de sine stătător, neavînd nevoie de minciună ca să existe, pe cînd minciuna atacă adevărul fără de care nu poate exista. Minciuna nu poate înlocui adevărul pentru că nu se poate identifica sau confunda cu el deşi orice mincinos pretinde că spune adevărul, nu că minte. Totuşi face întotdeauna apel la un adevăr antepronunţat de altcineva sau la jurăminte, uneori neputînd evita nominalizarea unei alte persoane de încredere ca garanţie (Ecl.5.8)! Expresia aparţinînd unora „aşa să-mi ajute Dumnezeu!“ îţi este cumva cunoscută? Vei avea ocazia pe parcursul expunerii să constaţi că Dumnezeu ia foarte în serios jurămintele!
Dar cum adevărul nu se constituie în temelie pentru minciună, minciuna poate fi depistată chiar dacă se încearcă, mai mult sau mai puţin abil, ascunderea ei (Gen.3.8–11; Prov.10.9). Desigur omul fusese gol şi pînă atunci fără a fi fost deranjat în vreun fel, şi degeaba a încercat să distragă atenţia, fiind apoi obligat să recunoască împotriva voinţei lui, încălcarea poruncii. Pe lîngă faptul că vinovat se face şi cel care găseşte motive să accepte minciuna, se poate observa şi tehnica strecurării prealabile a îndoielii în mintea şi mai ales în inima victimei, slăbind astfel puterea de respingere a minciunii (Gen.3.1).
Propunîndu-ne prin urmare aflarea adevărului EVANGHELIEI parazitată în fel şi chip de-a lungul timpului, trebuie să fim deplin încredinţaţi că Dumnezeu care l-a rostit, are şi plăcerea şi puterea de a ni-l redescoperi, pentru că El cunoaşte năzuinţa duhului nostru şi ne va ajuta, chiar ne va da din Duhul Său dacă va voi (Fapt.20.29–32; 2.13–18,21; Ioel 2.32,28,29). Năzuinţa duhului de aflare a adevărului este şi o rugăciune permanentă către Dumnezeu, şi chiar dacă este în general nerostită, ar trebui conştientizată pentru că este un mod de rugăciune trăit, şi are valoare de rugăciune prin voia lui Dumnezeu (Rom.8.26,27; Efes.1.13,14).
Ai putea înţelege acum de ce sînt atît de multe opinii şi grupări religioase, deşi este un singur Dumnezeu şi un singur adevăr în EVANGHELIE. Pur şi simplu, în ciuda declaraţiilor şi pretenţiilor lor spirituale, Dumnezeu le cunoaşte năzuinţa spiritului, pe care nu o pot ascunde de El, şi îi lasă în voia duhului lor care nu poate avea acces deplin la adevărul EVANGHELIEI, unii fiind poate chiar şi lipsiţi de interes (Evr.4.12,13).
Ar mai trebui înţeles clar un lucru. Adevărul este etern, garantat de eternul Dumnezeu şi stă la baza vieţii pentru a o susţine, în timp ce minciuna are caracterul efemer al celor care o practică, iar viaţa clădită pe minciună e moarte.
Minciuna poate ascunde o vreme de obicei scurtă adevărul, niciodată însă nu-l poate distruge! Adevărul care pune în evidenţă minciuna o distruge şi ea nu mai poate continua. Adevărul e viaţă, minciuna pagubă şi moarte.
Să încercăm aşadar împreună să punem TEMELIE credinţei şi speranţei, ADEVĂRUL EVANGHELIEI LUI DUMNEZEU PRIN ISUS CRISTOS (Fapt.20.29,30,32; 1Tim.2.5; Dan.9.27; Ier.31.31–34; Isa.42.6–8; 53.10,11).
Dacă nu ai citit niciodată Biblia în întregime, nu ar fi rău să alegi acum acest moment, înainte de a trece mai departe, sau chiar în paralel cu parcurgerea mărturiei. Dar nu încerca încă să înţelegi singur(ă) Biblia în întregime, ci acceptă un sprijin care nu te obligă la nimic, pentru că asta vom face împreună mai departe în limita în care am înţeles-o şi eu pînă acum, şi poate că vei fi plăcut surprins(ă) să constaţi că este o limită destul de largă pentru a-ţi fi de folos.
Pînă acum, chiar în textul mărturiei de faţă, ai întîlnit deja multe citate din Biblie. Dacă eşti obişnuit cu astfel de trimiteri la textul Bibliei, foarte bine! Nu vei avea probleme cînd vei începe să citeşti Biblia, pentru că în timpul lecturii vei ignora trimiterile şi te vei concentra asupra textului. Dacă nu eşti obişnuit cu Biblia, evident nici cu trimiterile, ignoră trimiterile deocamdată căci te vor încurca, şi concentrează-te exclusiv asupra textului, care într-o primă fază trebuie să fie doar o lectură ca oricare alta, pentru un scop pur informativ. Altfel s-ar putea să păţeşti cum am păţit-o eu cînd aveam doar paisprezece ani. Atunci un vecin mi-a recomandat să citesc Biblia, dar nici el şi nici vecina care avea o Biblie şi a fost dispusă a mi-o împrumuta, nu au ştiut să-mi spună ce erau acele semne ciudate, şi cum ar fi trebuit înţelese şi folosite pentru a-mi fi fost clar rostul şi înţelesul lor. Aşa am ratat prima ocazie de a citi Biblia, pentru că am înapoiat-o chiar înainte de a o lua acasă, considerînd că nu are rost să citeşti ceva ce nu poţi înţelege. Abia după alţi şaptesprezece sau optsprezece ani lucrurile s-au schimbat. Dar eram ce-i drept ceva mai copt.
Deşi voi trata pe larg trimiterile peste doar un capitol, nu ar trebui să-l neglijezi pe următorul dacă eşti o persoană interesată de subiectul mărturiei, dar nu ai mai avut ocazia să citeşti Biblia. Nu vei avea decît de cîştigat chiar dacă nu ai încă o Biblie cu trimiteri, şi nici nu poţi încă înţelege cum să foloseşti chiar trimiterile pe care le-ai întîlnit pînă acum în textul acestei mărturii, şi pe care le vei mai întîlni încă. Le poţi neglija deocamdată, însă nu şi după ce vei citi capitolul patru!
© since 2010, Aurel Becheru.