Deşi mă voi strădui să fac, pe cît posibil, o expunere sistematică, nu ar trebui să trăieşti cu impresia că adevărul EVANGHELIEI poate fi expus, şi cu atît mai puţin înţeles, într-o ordine predefinită, aceeaşi pentru toţi oamenii. Mai mult, EVANGHELIA este în general acoperită spiritului lumii, iar descoperirile îşi fac apariţia doar prin voia Tatălui, mai întîi focalizat pe zonele pentru care se manifestă interes, iar apoi dacă interesul se manifestă constant şi se extinde, se extind pe măsură şi descoperirile (2Pet.1.20,21; 3.15–18; 2Cor.4.3–5; 3.14–17; Apoc.5.1–10).
Dacă nu înţelegi cum este acoperit conţinutul spiritual al Bibliei în spatele cuvintelor, imaginează-ţi că te afli în afara unei maşini în care trebuie să urci pentru a te deplasa într-un alt loc, şi privind pe geam în interior nu vezi nimic. Abia după ce ai urcat vezi tot interiorul maşinii, inclusiv călătorii care s-au urcat înaintea ta. Mai mult, privind din interiorul maşinii afară, poţi vedea tot fără a fi văzut de cei care, aflaţi afară, privesc înăuntru.
Oamenii sînt foarte diferiţi, mărturia omului este necesară, nu însă şi suficientă, şi pe lîngă efortul propriu în cercetarea EVANGHELIEI ai nevoie de ajutor suplimentar, un ajutor pe care ai putea să-l primeşti dacă Dumnezeu va găsi de bine să ţi-l acorde, şi pe care aş fi fericit să ştiu că un număr deplin satisfăcător îl vor primi în urma parcurgerii acestei mărturii (Ioan 14.16,17,26; 1Cor.2.10–12; 3.6,7; 2Cor.3.5,6).
Cînd Pavel spune că litera omoară, se referă la faptele Legii şi la blestemul Legii, despre care vom mai vorbi. Aşadar nu trebuie să-ţi faci probleme cînd nu poţi înţelege imediat anumite lucruri, sau nu le înţelegi suficient la o primă parcurgere. Important este să cauţi spiritul, nu să te mulţumeşti cu litera, care este doar un prim pas intermediar spre spirit şi una din porţile de intrare ale acestuia, pentru că abia după ce realizezi sensul spiritual, litera devine şi ea o valoare cu încărcătură spirituală.
Materialul scris rămîne la dispoziţia ta pentru a reveni asupra lui ori de cîte ori va fi nevoie, pînă la o lămurire deplină, şi va fi deplină dacă-l vei parcurge cu atenţie şi răbdare, reuşind să primeşti şi acel ajutor de care atît eu cît şi alţii am avut nevoie, avem, şi vom mai avea încă. Totul e să vrei şi să insişti, pentru ca uşa să-ţi fie deschisă (Mat.11.12; chiar şi Luc.18.1–5 în care Tatălui i se atribuie înfăţişarea judecătorului nedrept). Dacă în ciuda eforturilor nu vei reuşi totuşi să ajungi la acea lămurire pe care poate că o doreşti, înseamnă că mai ai de aşteptat! Cît anume va fi nevoie să mai aştepţi, vei înţelege cu siguranţă parcurgînd mărturia în întregime.
Cînd spun că EVANGHELIA este acoperită chiar şi în mărturia de faţă, am în vedere nu doar faptul că examinez amănunţit un Cuvînt deja acoperit, Biblia, ci şi experienţa, ce-i drept restrînsă la doar cîteva episoade, prin susţinerea punctuală a cîtorva descoperiri foarte limpede exprimate, în care cei cărora le-am vorbit, fie că au respins fie că nu atunci mărturia, au rămas în aceeaşi stare de mai înainte nemanifestînd un interes ulterior. Aşadar un mod de exprimare oricît de limpede nu garantează nimic, şi sper că nu te va plictisi citarea în mod repetat a versetelor 1Corinteni 3.6,7.
Pentru a-ţi uşura sarcina de a dobîndi o imagine de ansamblu a conţinutului Bibliei, dacă nu o ai deja, voi face o trecere rapidă peste acest conţinut, mai mult istorică, dar unde va fi cazul mă voi opri şi asupra semnificaţiilor.
În prima carte putem citi despre crearea universului şi a pămîntului, iar apoi despre cele şase zile de creaţie, în care Dumnezeu s-a ocupat în special de pămînt, şi o a şaptea zi deosebită, ziua de odihnă, despre care vom mai discuta.
Omul sau Adam, căci asta e semnificaţia cuvîntului Adam, şi nevasta lui, au fost creaţi la sfîrşitul zilei a şasea de creaţie. Încălcarea legii s-a produs în ziua a şaptea, ziua de odihnă, avînd în vedere evaluarea Tatălui de la sfîrşitul zilei a şasea (Gen.1.31).
Biblia subliniază că, deşi omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen.1.26; 5.1), urmaşii săi fireşti (descendenţi biologici) au moştenit chipul şi asemănarea omului, Adam, după ce păcătuise, şi nu a lui Dumnezeu, sau mai precis nu în întregime chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen.5.3 şi bineînţeles Rom.5.12).
Oamenii s-au înmulţit şi s-au răspîndit pe pămînt după Cuvîntul lui Dumnezeu, dar continuau să şi moară după acelaşi Cuvînt al lui Dumnezeu (Gen.1.28; 2.17; 3.19).
Deşi dovedit mincinos, Satan nu a stat în banca lui, ci a ademenit îngeri să se materializeze, şi să producă o sămînţă hibridă cu femei de pe pămînt, sămînţă care în opinia lui nu ar fi trebuit să moară, nefiind pînă atunci un cuvînt al lui Dumnezeu în acest sens, dar pe cale de consecinţă, prin asocierea cu Satan cel deja condamnat, s-ar fi putut înţelege. Sămînţă hibridă care în timp ar fi înlocuit urmaşii fireşti şi deja muritori ai omului. Aşa a crezut Satan că-şi va rezolva problema proprie susţinînd minciuna iniţială, dar nu a făcut altceva decît să agraveze răul deja făcut, pentru că nu a obţinut altceva decît condamnarea la moarte şi a acestor îngeri decăzuţi care s-au lăsat amăgiţi, numiţi ulterior demoni sau draci, ca şi a progeniturilor lor. Mai mult, acest gen de amestec, sau orice ar mai fi putut inventa, le-a fost total interzis pînă la punerea în execuţie a condamnării (Gen.6.1–4; Iac.2.19; Iuda 6; 1Pet.3.19,20 şi Isa.54.6–9 cu referire la supărarea pe care au făcut-o lui Dumnezeu unii dintre îngeri înainte de potop, deoarece cu o singură excepţie toţi îi fuseseră supuşi pînă cînd unii au fost corupţi).
Dumnezeu a adus potopul şi a distrus aceşti hibrizi împreună cu tot ce mişca pe pămînt, dar a salvat într-o corabie acoperită pe Noe şi familia sa împreună cu animalele terestre şi zburătoare, pe care acesta le-a luat în corabie să le ţină în viaţă.
Comportamentul sexual deviant a apărut, probabil, la această progenitură hibridă, confuză sexual, şi cu certitudine nu doar sexual.
După potop cei trei fii ai lui Noe, Sem, Ham şi Iafet, au avut urmaşi care vorbeau aceeaşi limbă, dar care au construit o cetate, hotărîţi să nu se răspîndească pe pămînt după Cuvîntul lui Dumnezeu. Pentru a-i împiedica să rămînă acolo, Dumnezeu i-a făcut să nu-şi mai înţeleagă unii altora cuvintele, încurcîndu-le limba, motiv pentru care cetatea lăsată neterminată a fost numită Babel, Încurcătură, iar ei pentru că nu se mai înţelegeau, s-au împrăştiat.
Unul din urmaşii lui Sem, evident nu şi singurul, a fost Avram, fiul lui Terah, frate cu Nahor şi Haran. Haran a murit în Ur, în Haldeea (Babilon, pe malurile Eufratului, Irak-ul contemporan), lăsînd în urmă un fiu numit Lot. După moartea lui Haran, Terah şi-a luat nepotul şi pe cei doi fii împreună cu soţiile lor şi s-a stabilit în Mesopotamia, Padan-Aram, spre izvoarele Eufratului, în Haran, unde a şi murit.
Dumnezeu a remarcat pe Avram, i-a făcut făgăduinţe şi a încheiat cu el legăminte. I-a schimbat numele în Avraam (Abraham sau Ibrahim pentru alţii), care are semnificaţia de tată al multor neamuri, i-a dăruit fii la bătrîneţe, înainte şi după Isaac din Sara, dar făgăduinţele de legămînt erau pentru Isaac (Gen.17.21).
Lui Isaac i s-au născut Esau şi Iacov din Rebeca, fiica lui Betuel şi sora lui Laban.
Iacov a fost numit de Dumnezeu Israel, cel ce luptă cu [ajutorul lui] Dumnezeu, şi a avut de la patru femei Lea, Bilha, Zilpa şi în cele din urmă Rahela, doisprezece fii şi o fiică (Gen.29.31–35; 30.1–24; 35.16–19).
Aceştia sînt cei doisprezece patriarhi ai poporului Israel, numiţi şi evrei după numele dat părintelui lor Avraam (Gen.14.13).
Iosif, unul din cei doisprezece patriarhi, a fost vîndut de fraţii săi şi dus în Egipt, motiv pentru care au fost pedepsiţi ajungînd ei înşişi în Egipt, şi chiar robi, ei şi copiii lor (Gen.37.1–36; 15.13,16; Exod 12.40; 20.5,6).
Ajuns în Egipt împreună cu ceilalţi unsprezece fii ai săi din pricina unor ani secetoşi care au generat foamete, Israel, înainte de moartea sa, a înfiat pe cei doi fii ai lui Iosif, născuţi pînă la venirea lui Israel în Egipt, Manase şi Efraim (Gen.48.1–22. Menţionez şi versetele de început şi sfîrşit, nu doar capitolul, pentru a fi mai clar!).
Nu numai pedeapsa, ci şi îndurarea a venit peste copiii lui Israel, şi astfel, după patru sute de ani Dumnezeu i-a scos din Egipt.
În deşertul Sinai, Dumnezeu le-a dat legi şi porunci prin proorocul Său Moise, pentru sănătatea lor trupească, morală şi spirituală, între care, pe lîngă decalog, ne interesează în mod deosebit şi cele trei sărbători anuale ordonate: Paştele, Sărbătoarea Săptămînilor sau Cincizecimea, şi Sărbătoarea Corturilor precedată de Ziua Ispăşirii Deut.16.16,1–15,17; Lev.23.4–22,26–37).
O altă zonă de interes o reprezintă binecuvîntările şi blestemul prin care s-a legat poporul evreu faţă de Dumnezeu (Deut.27.11–26; 28.1–68; 29.14–29), dar şi pedepsirea iscoadelor şi a poporului care au refuzat să intre în ţara promisă, speriaţi de cetăţile întărite şi statura înaltă a unora din locuitorii Canaanului (Num.13.1–33; 14.1–38).
După moartea lui Moise, Iosua a fost ales să conducă poporul evreu în luptele cu canaaniţii pentru luarea ţării în stăpînire. Totuşi, deşi ordinul era de a nu lăsa combatanţi în viaţă pe pămîntul cucerit, ca şi alungarea celorlalţi rămaşi din hotarele ţării promise, după moartea lui Iosua evreii s-au înmuiat şi au lăsat în viaţă în graniţele lor o parte din locuitorii Canaanului, deşi ar fi trebuit fie să-i omoare fie să-i alunge, între care cu totul remarcabili au fost şi au rămas pînă acum filistenii sau palestinienii (Num.33.51–53,55,56; Ios.23.11–16; Jud.1.1,2,18–21,27–35; 2.1–3,21,22; 3.1–6). Cele cinci cetăţi ale filistenilor erau Gaza, Asdod, Ascalon, Gat şi Ecron (Ios.13.1–3; 1Sam.6.17).
Timp de aproximativ patru sute de ani după ieşirea din Egipt, poporul evreu a fost condus de Dumnezeu prin judecători, de la Otniel, nepotul lui Caleb, pînă la Samuel (Jud.3.9–11; 1Sam.7.15; 1Reg.6.1). Ne vom ocupa în mod deosebit de Ghedeon sau Ierubal (Jud.6.32), şi de ultimele trei capitole (19–21) în care este arătată distrugerea aproape în întregime a seminţiei lui Beniamin.
O carte scurtă în care putem citi o istorisire interesantă şi plină de învăţăminte, din care aflăm totodată şi descendenţa regelui David, este Rut.
Cele două cărţi 1Samuel şi 2Samuel sînt numite astfel în memoria ultimului judecător din Israel, şi cuprind naşterea, activitatea şi moartea proorocului, precum şi ungerea şi domnia primului împărat, beniamitul Saul, apoi ungerea, prigonirea de către Saul şi domnia lui David, păcatul regelui, rămas acasă pe timp de război, cu nevasta lui Urie hetitul şi uciderea acestuia pentru a ascunde fapta, apoi naşterea lui Solomon (Deut.28.36 care face parte din blestem, nu din binecuvîntări; 1Sam.8.6,7).
Cărţile 1Regi şi 2Regi cuprind domnia lui Solomon, zidirea Templului în Ierusalim, dezbinarea împărăţiei în două regate vecine, Iuda (seminţiile regale vecine Iuda şi Beniamin) şi Israel (celelalte zece seminţii), după care succesiunea regilor în cele două regate pînă la căderea Israelului sub robia asiriană şi a regatului Iudeii sub robia babiloniană timp de şaptezeci de ani, după cuvîntul lui Dumnezeu spus şi repetat de nenumărate ori prin prooroci începînd de la Moise pînă la Ieremia (Deut.28.64; 31.16; 2Reg.19.25; 2Cron.36.11–21). Remarcabili cei doi prooroci din Israel, Ilie şi Elisei.
Cele două cărţi ale cronicilor, 1Cronici şi 2Cronici urmăresc spiţele de neam, descendenţa, arborele genealogic prin Adam, Noe, Sem, Avraam, Iuda şi toţi împăraţii regatului iudeu de la David pînă la Matania numit şi Zedechia, precum şi evenimentele memorabile ale acelei perioade de timp.
Ezra şi Neemia prezintă întoarcerea din robia babiloniană prin porunca împăratului persan Cir(us) de zidire a Templului din Ierusalim, şi reconstruirea zidurilor Ierusalimului în timpul împăratului Artaxerxe, avînd ca protagonişti proeminenţi pe Zorobabel şi Neemia. Sînt de asemenea prezentate opoziţia şi greutăţile întîmpinate în timpul reconstrucţiei, precum şi abaterile poporului şi ale conducătorilor de la Cuvîntul lui Dumnezeu.
După cum se arată în Ezechiel, Zorobabel şi Neemia au fost primii urmaşi ai regilor din Iuda şi Israel ca dregători, domnitori sau voievozi (Ezec.45.7–9; Ezra 1.8; Neem.5.14,15). De reţinut acest aspect foarte important!
Estera este o carte scurtă dar interesantă în memoria Hadasei după numele său babilonian, o evreică orfană crescută de beniamitul Mardoheu, rudă apropiată cu tatăl decedat al fetei, care o dată ajunsă împărăteasă îşi riscă viaţa pentru a salva viaţa conaţionalilor săi aflaţi în acel timp în Babilonul stăpînit de mezi şi perşi. În urma acestor întîmplări evreii sărbătoresc în fiecare an Purim.
Iov este o carte interesantă sub mai multe aspecte.
În primul rînd cei pe care Dumnezeu îi laudă sînt luaţi în vizor de acuzatorul universal Satan, care încearcă să-i întoarcă de la Dumnezeu provocîndu-le tot felul de neplăceri şi pagube, dar de viaţa lor nu se poate atinge atît pentru că Dumnezeu nu-i permite, cît şi pentru că în momentul în care ar face-o, a pierdut deja, scopul lui fiind acela ca în momentul morţii să aibă deja un corupt, un renegat de Dumnezeu. Dacă poate, bineînţeles (Mat.10.28; Luc.12.4,5; Evr.2.14,15)!
În al doilea rînd, pe lîngă omul aflat în suferinţă apar tot felul de prieteni cu sfaturile lor tendenţioase, acuzatoare faţă de pretinsul lor prieten şi linguşitoare faţă de Dumnezeu. Remarcabil sfatul total nepotrivit al tînărului Elihu (un soi de d'Artagnan pe lîngă ceilalţi trei muschetari-prieteni) „fereşte-te să faci rău, căci suferinţa te îndeamnă la rău“, insinuînd că Iov ar suferi o pedeapsă binemeritată pentru care nu se poate dezvinovăţi, căci ar fi o acuză la adresa lui Dumnezeu (Iov 36.21; 1.8; 2.9,10). Probabil că ştia Elihu ceva din proprie experienţă pentru că Iov nu era într-o asemenea situaţie, modul lui de viaţă pe care îl lăuda Dumnezeu fiind opus. Ai trăit vreodată experienţa stupefiantă de a fi acuzat de cineva cu un tupeu deosebit, de un lucru pe care nu tu l-ai comis, ci el? Ai putea înţelege mult mai bine ideea acestei situaţii răsturnate sau rocate!
În al treilea rînd orice om, chiar şi lăudat de Dumnezeu, trebuie să-şi cunoască lungul nasului şi să nu caute să se îndreptăţească faţă de Dumnezeu, pe care nu-l poate învăţa nimic, dar de la care are numai de învăţat, dacă are fie şi un dram de minte (Prov.3.5–7; Rom.16.27; Iov 38.1–7; 40.1–8; 42.7,8).
Psalmii abundă în profeţii, mulţi dintre ei fiind scrişi chiar de David (Mat.22.43,44; Ps.110.1; 2Sam.23.1–5). Totuşi ei pot fi citiţi oricînd, ca şi proverbele lui Solomon, fiind o hrană primară pentru inimă şi spirit. Voi remarca totuşi în mod special psalmul 147, din care aflăm unde poate fi găsit în exclusivitate Cuvîntul lui Dumnezeu, pentru a nu-l căuta şi în altă parte (Ps.147.19,20; Deut.4.32–35,39; Rom.3.1–3).
Cu cît vei citi mai des proverbele, cu atît vei simţi mai mult forţa eliberatoare a adevărului (Prov.4.13–24; 30.5,6; Deut.4.2; Apoc.22.18,19).
Eclesiastul este cartea care pune în evidenţă deşertăciunea vieţii de acum, al cărei principal dacă nu chiar unic scop, este de a căuta şi a găsi adevărata viaţă, şi prezintă multe alte învăţături de care trebuie să ţinem seama (Ecl.1.14; Mat.6.31–34; Luc.12.25,26; 1Cor.15.19; 1Tim.6.19 şi Ecl.12.1,12–14 ca încheiere).
Cîntarea Cîntărilor, o declaraţie de dragoste cuprinsă într-o carte al cărei rost şi sens este străin celor mai mulţi oameni născuţi pe pămînt, şi adresată celor născuţi din nou prin Duhul Sfînt (Ioan 3.6–8; 4.22–26). Ea arată relaţia deosebită dintre Cristos şi mireasa lui. Trimiterile consemnate sub titlu sînt o adevărată mărturie în acest sens—Romani 8.38,39; 2Corinteni 11.2,3; Proverbe 1.17—, dar vom mai examina şi altele cum ar fi Evrei 12.22–24; Iacov 1.18, care fac trimitere la Apoc.14.4, de aici avînd trimitere la 2Corinteni 11.2, deja citat. Versetul 14 din capitolul 60 al lui Isaia este mult mai direct, făcînd trimitere la Evrei 12.22 şi Apocalips 14.1, şi astfel înţelegem adresabilitatea foarte restrînsă dar nu şi neglijabilă a Cîntării Cîntărilor, însă vom mai înţelege şi despre care Ierusalim este vorba în Luca 21.24, ce înseamnă vremurile neamurilor, cînd au început ele şi cînd se vor termina. Isaia 60.14 este mai direct pentru că este mai depărtat, şi astfel greu de dibuit pentru cei care s-ar fi simţit lezaţi de o învăţătură contrară dogmelor oficiale în bisericile majoritare (Mat.7.6).
De la Isaia şi pînă la Maleahi avem grupate cărţile proorocilor, ultimele din Vechiul Testament, prin care Dumnezeu a mustrat deseori poporul evreu pentru rătăcirile sale şi abaterea de la închinarea exclusivă la adevăratul Dumnezeu.
Împreună cu Evangheliile şi celelalte cărţi ale Noului Testament vom cerceta amănunţit şi proorocii. Cu asta ne vom ocupa împreună în continuare (Mat.18.20; Ioan 14.22,23; Apoc.3.19–22; Fapt.8.26–35).
Scopul este acela de a scoate în evidenţă adevărul EVANGHELIEI, punîndu-l în locul care i se cuvine, şi a da la o parte minciunile pe care le vom găsi, care nu sînt puţine întrucît sînt mulţi care se recomandă a fi ceea ce nu sînt (Ioan 17.17; 8.44).
Au fost sau vor fi fraze şi mai lungi decît cele de pînă acum, sau mai scurte, cu trimiterile grupate la sfîrşit în ordinea ideilor prezentate, pentru care va trebui să determini ce trimitere sau grup de trimiteri aparţin unei idei anume, sau care anume parte din textul versetului este vizată atunci cînd este cazul. Sper că nu va fi greu, chiar dacă nu tocmai la o primă lectură. Şi că va fi un bun exerciţiu, chiar un bun antrenament pentru a putea aborda cu mai multă uşurinţă Biblia, unde ai trimiterile şi apartenenţele, dar apartenenţele nu sînt chiar la îndemînă (Ioan 14.26). Am găsit necesară folosirea unor fraze lungi, chiar a unor paragrafe lungi, din dorinţa de a exprima cît mai concis şi mai adunat ideile spirituale, fără a relua şi astfel a repeta la modul plictisitor unele expresii specifice mai mult decît ar fi fost necesar, într-o limbă care în mod normal este creată şi utilizată pentru alte nevoi decît cele spirituale. Domnul însuşi a folosit diverse artificii de exprimare între care un loc de frunte îl ocupă pildele. De aceea unii pot ajunge la înţelegerea ideilor spirituale iar alţii nu, limba vorbită şi chiar cea scrisă e prea pămîntească (Marc.4.33,34; Mat.13.34,35,9–17; Ioan 16.12–15; 3.10–12).
© since 2010, Aurel Becheru.