În traducerile mai noi ale Bibliei numele lui Dumnezeu a fost înlocuit cu „Domnul“, dar numele pe care El însuşi l-a declarat este IEHOVA(H).
O traducere GBV—Gute Botschaft Verlag—Dillenburg, West Germany, ortografiază Domnul cu majuscule reduse şi explică într-o notă introductivă: „Cuvîntul Domnul arată cazurile cînd acest nume corespunde în original cu YHVH (Iehova), care are sensul de Cel Veşnic, Cel care există pentru (prin) Sine“.
În traducerile curente doar două minuscule note de subsol ale versetelor Geneza 22.14 şi Exod 17.15 prezintă, intenţionat stîngaci, corespondenţa dintre traducerea Domnul şi originalul Iehova.
Din umilele mele cunoştinţe lingvistice, numele proprii nu constituie obiect de traducere dintr-o limbă în alta, chiar dacă grafia sau pronunţarea pot suferi uşoare modificări.
Cînd Moise este trimis să scoată poporul Israel din Egipt, nu acceptă cu uşurinţă, printre altele cerînd şi Numele lui Dumnezeu (Exod 3.13–15,18). În Exod 6.3 „Domnul“ este scris între ghilimele şi pe lîngă trimiterea de la capitolul 3.14 deja citată, mai sînt menţionate Psalm 68.4 şi Psalm 83.18 care au trimiteri recursive la Exod 6.3.
Aşadar cînd spunem Iehova spunem Eu-sînt sau Eu-sînt-Cel-ce-sînt.
Evident oamenii se nasc şi mor, o generaţie vine alta trece, dar Dumnezeu poate spune despre Sine „Eu-sînt“ în orice vreme, în timpul oricărei generaţii de oameni, pentru că El este veşnic viu. Şi chiar dacă oamenii diferitelor generaţii şi neamuri uită, Dumnezeu nu uită şi le aduce aminte că El este şi ei îi sînt datori.
Tetragrama consonantică YHVH—original יהוה—a stîrnit controverse asupra modului în care ar trebui pronunţată, vocalele fiind eliminate la scriere dar adăugate cînd se citea textul.
Unii susţin că ar trebui citită Yahveh şi nu Iehovah sau Iehova. Dar nu asta este problema. Oricum şi scrierea Iehova va fi pronunţată puţin diferit într-o limbă sau alta, iar italienii scriu şi pronunţă Geova.
Mai interesantă este folosirea diminutivului Iah, îndeosebi în crearea numelor proprii cum ar fi Isaiah, Ieremiah, Obadiah, Micah, Zahariah, dar şi foarte apropiatele Iosuah şi Iesuah, adică Iosua şi Isus cu semnificaţia Iah este mîntuitor. Asemănător este şi Osea, Iosua fiind derivat din Hosea (Num.13.8,16).
O altă prezenţă în Biblie a diminutivului Iah, des folosită în bisericile ortodoxe şi catolice, o găsim în expresia „Aleluia“ —Halleluiah, lăudaţi-L pe Iah— Apoc.19.1–6.
Cunoaşterea numelui personal pe care Dumnezeu şi L-a făcut cunoscut este o necesitate vitală pentru oricine (Exod 20.7; Ps.15; 91.14–16).
*P.S. «O instanţă de judecată din Malaezia a decis că persoanele de altă religie decât cea musulmană nu mai pot folosi cuvântul „Allah“ pentru a se referi la Dumnezeu, relatează BBC.» Puteţi citi întregul articol la adresa:
http://ro.stiri.yahoo.com/cre%C8%99tinii-nu-mai-pot-folosi-cuv%C3%A2ntul-%E2%80%9Eallah%E2%80%9D-074330034.html
După cum spuneam în altă ocazie, cu geografia stau prost, dar nu pot să nu remarc paradoxul unei situaţii legată de „monoteism“ şi „folosirea“ Numelui Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu ca „marcă distinctivă“ între diverse confesiuni religioase monoteiste! Păi dacă este un singur Dumnezeu, şi musulmanii îi spun Allah, de ce nu i-ar putea spune aceluiaşi Dumnezeu tot Allah şi creştinii? Iată cît de limitaţi pot fi oamenii, care deşi teoretic slujesc aceluiaşi Dumnezeu, practic îşi slujesc doar lor, sau mai degrabă li se pare că-şi slujesc.
Numele adevăratului Dumnezeu nu poate fi disputat! El este unul singur, indiferent cum ajunge la oricare popor sau confesiune religioasă. Evreii au trăit în mijlocul popoarelor arabe secole de-a rîndul şi au avut relaţii cît se poate de strînse. Astfel „ElIah “ din ebraică, ceea ce înseamnă „Iah este Dumnezeu“ a devenit „Allah“, ceea ce înseamnă în arabă exact acelaşi lucru, deşi are o pronunţie puţin diferită. Cine stă prost cu geografia o mai poate „repera“, însă avînd în vedere că Dumnezeu nu se uită la faţa omului, nu ştiu cum îşi vor „repera“ musulmanii mlaiezieni „onoarea“ monoteistă!
© since 2010, Aurel Becheru.