Legămîntul este un acord între părţi, dar legea este emisă de un legiuitor, iar cei cărora li se adresează trebuie să o respecte, legea conţinînd sancţiuni sau pedepse pentru cei ce o încalcă.
Desigur nici legămîntul nu trebuie încălcat, şi doar omul trebuie să aibă această grijă (Num.23.19; Tit 1.1–3; 1Sam.15.26–29; Mal.3.6; Iac.1.16.17).
Dar să le luăm pe rînd.
Legămîntul cu Noe.
Legămîntul cu Noe este un legămînt de viaţă şi de pace pentru oameni şi celelalte vieţuitoare, iar potopul nu se va mai repeta (Gen.7.6–13,18–22; 8.20–22; 9.9–17).
Legămîntul cu Avraam şi descendenţii lui.
Înainte de a încheia un legămînt cu el, Dumnezeu mai întîi l-a dus în Canaan, i-a arătat ţara şi i-a făgăduit că i-o va da lui şi seminţei lui după el, din neam în neam, pentru veşnicie (Gen.13.14,15; 15.5,6). Făgăduinţa aceasta a fost întărită printr-o dovadă şi un prelegămînt (Gen.15.1,7–9,17,18). În aceeaşi perioadă Melhisedec, împăratul Salemului (Pace) şi preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt, a binecuvîntat pe Avram (Gen.14.18,19).
Avram nu a înţeles pe deplin făgăduinţa, dar a crezut şi a discutat ca orice om cu nevasta lui Sarai, care era stearpă. Sarai i-a dat de nevastă pe roaba sa, egipteanca Agar, şi astfel s-a născut Ismael.
După treisprezece ani de la naşterea lui Ismael, Dumnezeu a încheiat legămîntul Său cu Avraam şi i-a dat ca semn al legămîntului, tăierea împrejur. Pe Sarai a numit-o Sara şi i-a făgăduit un fiu pe care trebuia să-l nască Sara şi să-l numească Isaac. Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam o încheiere a legămîntului Său cu Isaac din Sara, nu cu Ismael din Agar (Gen.17.1–27. Mai tîrziu vei înţelege mai bine sensul spuselor prin Pavel din Galateni 4.21–31; 5.1).
Înainte de nimicirea Sodomei şi Gomorei Isaac a mai fost făgăduit încă o dată, şi după naşterea sa, cînd a fost înţărcat, după ce Ismael a rîs de el, Sara a cerut lui Avraam să-şi izgonească fiul mai mare împreună cu mamă-sa Agar. Lui Avraam nu i-a venit bine, dar a ascultat pe Dumnezeu şi a îndeplinit cererea Sarei (Gen.18.9,10; 21.1–13; 16.4,5).
După ce a crescut Isaac, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l aducă jertfă, şi pentru că a crezut nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, nerefuzînd să facă gestul care i-a fost cerut, a fost binecuvîntat de Dumnezeu cu o binecuvîntare şi mai mare, care se răsfrînge asupra tuturor neamurilor pămîntului prin Isus Cristos Domnul, pe care Tatăl însuşi l-a jertfit pentru tot neamul omenesc, nu doar pentru evrei (Gen.22.1–18; Rom.4.18,20,21; Ioan 3.14–19).
După moartea Sarei, Avraam a cumpărat pe preţ de argint de la hetitul Efron un teren împădurit lîngă Hebron, teren care avea o peşteră în care a fost îngropată Sara. Apoi Avraam a luat ca nevastă pentru fiul său Isaac pe Rebeca, nepoata fratelui său Nahor rămas în Haran-ul Mesopotamiei.
Rebeca avea un frate Laban, şi după naşterea gemenilor Esau (Edom) şi Iacov (Israel), peste ani Laban avea să devină socrul lui Iacov.
Iacov a muncit şapte ani la Laban pentru Rahela, dar acesta după ospăţul de nuntă i-a dat-o pe Lea, fata lui mai mare. Astfel a mai muncit la socrul său alţi şapte ani pentru Rahela şi alţi şase pentru o turmă de oi şi capre.
În Mesopotamia i s-au născut unsprezece băieţi şi o fată. Apoi după ce a plecat, şi al doisprezecelea, Beniamin.
Dumnezeu a întărit legămîntul Său cu Iacov, pe care la întoarcerea sa din Mesopotamia l-a numit Israel (Gen.28.13–15; 32.26–28).
Iosif a fost vîndut, a ajuns în Egipt şi tot acolo au ajuns apoi şi israeliţii împreună cu tatăl lor Iacov.
După patru sute de ani Dumnezeu a trimes pe Moise să scoată poporul din Egipt.
O dată cu ultima urgie, a zecea, prin care Dumnezeu a lovit Egiptul pentru ca egiptenii să-i lase pe evrei să plece, a fost instituit Paştele în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană, dar şi ca protecţie a evreilor în acea noapte, pentru ca întîii lor născuţi să nu fie omorîţi o dată cu întîii născuţi ai egiptenilor şi animalelor acestora.
Sărbătoarea Paştelui şi Praznicul Azimelor timp de şapte zile, trebuia ţinută anual, ca să ştie şi noile generaţii de evrei că Dumnezeu a împlinit faţă de ei legămîntul Său cu Avram, înaintaşul lor, împotriva zeilor Egiptului (Gen.15.18,13,16; Exod 12.1–15).
În a treia lună după ce au ieşit din Egipt, au ajuns în pustiul Sinai, la Horeb, la muntele lui Dumnezeu, şi acolo au primit o nouă făgăduinţă şi Legea (Exod 19.1; 3.1,11,12; 19.4–6). Dumnezeu a încheiat cu evreii un legămînt pentru respectarea şi împlinirea Legii, în virtutea căruia ei erau poporul Lui, iar El era singurul lor Dumnezeu (Exod 19.3–8; Deut.5.1–4). Curînd însă poporul şi-a călcat legămîntul, aducînd jertfe unui viţel de aur. Astfel Legea nu cuprinde exclusiv decalogul (cele zece porunci), ci tot ce mai scrie încă în cărţile lui Moise, cinci la număr.
Decalogul stabilea expres ca evreii, poporul lui Dumnezeu:
– să nu aibă alţi dumnezei în afară de Iehova, care i-a scos din robia egipteană;
– să nu-şi facă idoli la care să se închine şi cărora să le slujească;
– să nu considere fără preţ numele Iehova, numele Dumnezeului lor;
– să-şi amintească de Sabat (ziua a şaptea, de odihnă) şi să-l sfinţească;
– să-şi cinstească părinţii pînă la adînci bătrîneţe, în mod deosebit atunci cînd nu mai pot munci şi au nevoie de îngrijire (Marc.7.9–13; Mat.15.3–9; Efes.6.2,3; Deut.5.16);
– să nu ia viaţa altora;
– să fie credincioşi pe viaţă partenerilor conjugali, legămîntul căsătoriei fiind unul pe viaţă (Rom.7.2,3; Mat.5.31,32);
– să nu fure;
– să nu mărturisească strîmb învinuind un nevinovat şi/sau disculpînd un vinovat, astfel încît dreptul şi dreptatea să fie apărate, nu încălcate;
– şi să se mulţumească doar cu ce-i aparţine şi poate avea de drept, prin muncă sau orice altă cale cinstită, fără să poftească la ce-i al altuia pentru a-l deposeda (1Reg.21.1–25,27–29; 22.38; 2Reg.9.30–37; Prov.1.10,11,14,18,19; 1Tim.6.10; Ps.92.7; 37.1,2,16).
Decalogul poate fi citit în Exod 20.1–17 sau Deuteronom 5.2,3,6–21.
Mai putem citi cum Moise s-a suit pe munte şi a primit instrucţiuni amănunţite pentru facerea cortului întîlnirii, a chivotului legămîntului şi a celorlalte accesorii pentru slujba preoţească, şi tot ce se mai poate afla încă pînă cînd a fost făcut viţelul de aur, primul idol la care s-au închinat evreii după ieşirea lor din Egipt.
Dumnezeu l-a trimes pe Moise la poporul care începuse deja curvia cu idolii, curvie ce avea să le fie fatală multora de-a lungul timpului (Deut.31.16; Ier.3.1–4,8–10; Ezec.6.4,5,9,13; 16.38,39; 20.28–30; Num.25.1–3; Dumnezeu este acelaşi şi pentru creştini: 1Cor.10.19–22).
În legătură cu citatul din 1Corinteni trebuie să spun că tot aşa cum Satan s-a folosit de şarpe, duhurile rele se folosesc de obiecte inerte, falşi dumnezei, pentru a-şi propaga învăţăturile lipsite de valoare, chiar păguboase, clar fiind că nu de la idoli vine învăţătura, ci de la creaturile spirituale ce se ascund în spatele idolilor vizibili.
Moise a spart tablele de piatră originale de piciorul muntelui, apoi Dumnezeu a scris aceleaşi cuvinte pe alte două table confecţionate de Moise (Exod 24.12; 25.16; 31.18; 32.15,16,19; 34.1). Acestea sînt tablele care au fost puse în chivotul legămîntului (Exod 25.16; 40.20).
Iar la Legea deja existentă au mai fost adăugate şi alte porunci, după care a fost întărită printr-un alt legămînt, legămîntul binecuvîntărilor şi blestemelor (Gal.3.18,19,24; Deut.27.11–26; 28.1–68; 29.1–6,14–19).
Legămîntul cel nou.
Cînd una din părţi nesocoteşte legămîntul încălcîndu-l, Cealaltă-Parte nu mai are datoria de a respecta acel legămînt devenit nul de drept, dar poate încheia altul în alte condiţii, chiar mai cuprinzător, avîndu-l în vedere şi pe primul (Exod 19.5,6; Ier.31.31–34).
Ca popor majoritatea evreilor au încălcat legămintele şi Legea, dar nu toţi evreii au fost închinători la idoli, şi cu puţin timp înainte de distrugerea Templului şi a Ierusalimului (Oraşul păcii), prin proorocul Ieremia, Dumnezeu a făgăduit un nou legămînt pentru o împărăţie de preoţi, legămînt care avea să fie împlinit de creştini, atît dintre evrei cît şi dintre neamuri, conform profeţiilor (2Cron.36.19–21; Ps.2.1–8; 110.1,4; Ezec.21.13,26,27; Isa.61.1–11; 1Pet.2.9; Apoc.1.6; 5.10; 20.6; Fapt.11.25,26; Ioan 10.16; Isa.49.6; Mat.28.19,20).
Noul legămînt are două caracteristici deosebite. El este o făgăduinţă ca şi Mesia, Mijlocitorul legămîntului, şi se încheie din mers cu persoane—Dan.9.27: „El va face un legămînt trainic cu mulţi, timp de o săptămînă, […]“—, nu apriori cu grupuri sau grupări de persoane (Gen.3.15; 49.10; Mica 5.2; Ezec.21.27; Evr.12.24; Isa.27.12 şi 51.2; Ier.3.14,17; Mica 5.3,7; Dan.2.35,44,45; Mat.11.12,13).
Jertfa pentru sîngele legămîntului, unică şi irepetabilă, nu este cerută de la oameni, ci oferită oamenilor în persoana lui Mesia, iar oamenii trebuie numai să o recunoască pentru a beneficia de viaţă veşnică (Ioan 6.53–56,60–63; Gen.9.4–6; Ioan 6.66–69; Mat.26.26–29; Ps.110.1; Evr.6.4–6; Ioan 1.29; Mat.16.15,16; 1Ioan 5.1; 1Pet.1.18,19; Apoc.5.6).
EVANGHELIA noului legămînt produce două feluri de roade, funcţie de calitatea solului în care ajunge sămînţa Cuvîntului (Mat.13.8,7). Unii „dau năvală“ şi se coc mai repede, alţii au nevoie de un timp prea lung pentru a putea ajunge prime roade sau pîrgă, motiv pentru care constituie roadele de gradul doi aşteptate prin Cuvîntul EVANGHELIEI (Mat.11.12; Iac.1.18; Evr.12.22,23; Apoc.14.1,4; Mat.5.3,5; Apoc.7.4,9). Matei 13.22 arată şi motivele neimplicării totale a roadelor cu o coacere întîrziată.
Desigur evreii pot sărbători în continuare Paştele, deşi nu o mai pot face după Lege, în condiţiile prestabilite, dar creştinii ar trebui să fie conştienţi de valoarea Cinei Comemorative ca Paşte al creştinilor, deoarece printr-o jertfă unică Tatăl face judecată nu doar împotriva zeilor Egiptului, ci împotriva tuturor idolilor pămîntului, urmare a noului legămînt fiind cerul nou şi pămîntul nou, complet lipsite de idoli (Ier.31.31–34; Isa.65.17; Gen.2.2; Apoc.21.1).
© since 2010, Aurel Becheru.