De aici înainte cine va citi această mărturie şi va dori să aibă o referinţă la învăţătura Martorilor lui Iehova, foşti Studenţi ai Bibliei, va trebui să consulte în principal trei publicaţii ale lor, anume cărţile „Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pămînt“, titlu care scoate în evidenţă ce fel de evanghelie propovăduiesc ei, „Uniţi în închinarea adusă singurului Dumnezeu adevărat“ şi un articol intitulat „Cine are în realitate chemarea cerească“, apărut într-o revistă „Turnul de veghere anunţă regatul lui Iehova“ cam pe la mijlocul anului 1993, dacă-mi aduc bine aminte.
Deşi am avut la dispoziţie revista şi cartea „Uniţi în închinarea adusă singurului Dumnezeu adevărat“, le-am dăruit împreună cu prima mărturie unei persoane dragi sufletului meu, şi nu doresc să i le cer înapoi nici chiar temporar. Este un om deosebit şi poate că Dumnezeu va avea şi cu ea răbdarea pe care a avut-o cu mine şi cu alţii.
De altfel nu este neapărată nevoie de publicaţiile amintite care nu au alt scop decît să confirme autenticitatea citatelor caracteristice învăţăturii lor, şi voi folosi cît mai puţine citate chiar şi din ceea ce am încă la dispoziţie.
Cărţile Daniel (Dumnezeu a judecat) şi Apocalipsa (Revelaţia, Descoperirea) sînt două cărţi foarte speciale şi foarte strîns legate una de cealaltă în descoperirea unor sensuri mai puţin evidente.
În Daniel 9.24–27 citim despre cele şaptezeci de săptămîni hotărîte asupra poporului Israel aflat atunci încă printre babilonienii care l-au luat captiv pentru o perioadă de şaptezeci de ani literali, după profeţia lui Ieremia (Ier.25.11,12; 29.7–14; Dan.9.1–3; 2Cron.36.20–23).
Pe noi ne interesează îndeosebi ultima săptămînă, a şaptezecia, săptămîna legămîntului cel nou, la jumătatea căreia Mesia, Cuvîntul întrupat al lui Dumnezeu, a fost răstignit de oameni dar a fost înviat de Dumnezeu la viaţă eternă nemuritoare şi a înlocuit astfel prin jertfa proprie „jertfa şi darul de mîncare“ aduse după Lege (Ioan 1.1–4,14; 1Ioan 4.1,2; Dan.9.27).
Totuşi fiind vorba de un legămînt cu Israelul spiritual vom înţelege că, spre deosebire de Domnul, pentru această categorie de unşi cu Spiritul Sfînt, cele şaptezeci de săptămîni încep la jumătatea săptămînii legămîntului, iar „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului“ corespunde acestei jumătăţi la învierea Domnului a treia zi după răstignire, deoarece în jertfa şi învierea Lui consta darea acestei porunci de însuşi Tatăl ceresc, lucru atestat în ziua Cincizecimii anului 33, cînd s-a pus temelia acestei zidiri (Dan.9.27,25; Ioan 16.7,12–14; 14.26; Fapt.2.1–4; Evr.12.22–24; Apoc.14.1; 21.2; Mat.16.18; Efes.2.19–22; Isa.28.15–21; Mat.21.42–45; Apoc.21.14). Astfel primele şapte săptămîni sînt literale şi ţin pînă la Cincizecimea anului 33, cînd au fost unşi cu Spiritul Sfînt primii cam o sută douăzeci de creştini, bărbaţi şi femei (Fapt.1.14,15; 2.1–4; Gal.3.28).
Apoi noul Ierusalim, căci acesta ne interesează, a fost, mai este, şi va fi încă, zidit din nou în vremuri de strîmtorare pînă la zidirea sa deplină (Isa.60.1–22).
Citirea capitolului 60 din Isaia trebuie făcută cu mare atenţie, inclusiv la trimiteri, şi iată numai cîteva din cele pe care vreau să le evidenţiez:
– Cap.49.6 pentru versetul 3;
– Rom.11.25 pentru versetul 5;
– Evr.12.22 şi Apoc.14.1 pentru versetul 14;
– Apoc.21.23; 22.5 pentru versetul 19 şi
– Cap.61.3 pentru versetul 21.
Aşadar cînd încep şi cînd se vor termina „vremurile neamurilor“ (Luca 21.24: „[…] Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, pînă se vor împlini vremurile neamurilor“)?
Trimiterile de la versetul Luca 21.24 sînt tranşante, dar discuţia va fi mai lungă pentru că merită.
Daniel 9.27 arată spre săptămîna legămîntului, iar Daniel 12.7 arată lungimea celei de-a doua jumătăţi a săptămînii legămîntului, sau vremurile neamurilor.
Prima jumătate a săptămînii, de la botezul în Iordan pînă la răstignire, Domnul a petrecut-o în Israel, îndeosebi lîngă apostoli, vestind EVANGHELIA timp de trei ani şi jumătate, cîte un an pentru fiecare zi a săptămînii (Ezec.4.6. Vezi şi Num.14.34.). Evanghelia lui Ioan consemnează toate cele patru sărbători de Paşte ale Domnului la Ierusalim (Ioan 2.13; 5.1; 6.4; 11.55. Interesant de urmărit modul în care sînt făcute trimiterile de la unul din aceste versete la celelalte!).
Întrucît importantă este înţelegerea în mod deosebit a jumătăţii a doua a săptămînii, vom considera consemnările din capitolul 11 al Apocalipsei:
– trei zile şi jumătate—versetele 9 şi 11;
– patruzeci şi două de luni—versetul 2 şi
– o mie două sute şaizeci de zile—versetul 3.
Acestea sînt exprimări diferite ale aceleiaşi perioade de timp, a doua jumătate a săptămînii legămîntului. Trei ani şi jumătate au patruzeci şi două de luni, iar patruzeci şi două de luni au o mie două sute şaizeci de zile, cîte treizeci de zile pentru fiecare lună.
A treia trimitere de la Luca 21.24 la Romani 11.25 ne arată cînd se vor sfîrşi vremurile neamurilor şi este în armonie cu Apocalips 6.11; 7.1–4 şi 11.2, acesta din urmă făcînd recursiv trimitere la Luca 21.24.
Aşadar vremurile neamurilor sînt trei şi jumătate—o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, cea mai generală exprimare a acestei perioade de timp—, iar durata lor este relativă la împlinirea numărului complet de 144000 de israeliţi spirituali. Altfel spus vremurile neamurilor ca şi a doua jumătate a săptămînii legămîntului indică practic una şi aceeaşi perioadă de timp, perioadă atribuită selecţionării aici pe pămînt a celorlalţi 144000 de israeliţi spirituali ca rămăşiţă a seminţei femeii, în numărul cărora nu intră apostolii Domnului, sau Domnul însuşi (Mat.15.24; 16.15–19; 19.27,28; Apoc.6.9–11; 7.3,4; 1Pet.4.17; Dan.7.9; Apoc.20.4; 12.3–5,17; Rom.11.5,7; 9.27; Mica 5.3,7—deoarece Isa.49.6).
Nimeni nu poate determina prin calcule această durată, care este doar un timp hotărît, şi nu o dată fixă într-un calendar (Hab.2.3; 2Pet.3.9,11,12). Şi ce rost ar avea calculele, dar mai ales la ce ar putea fi de folos creşterii spirituale (Mat.24.36,42; Fapt.1.6–8)? Cunoscînd că un anumit eveniment aşteptat se va întîmpla cu certitudine într-un moment de timp bine cunoscut, ar mai exista motivaţia vegherii, sau ar exista mai degrabă o aşteptare, fie absentă fie nerăbdătoare, neglijînd tocmai vegherea, ca mijloc al creşterii spirituale?
Oare Studenţilor Martori le-a fost de vreun folos calculul pe care l-au făcut? La un folos spiritual mă refer, nu la foloasele pe care şi le-au tras unii dintre ei prin conturi bancare sau altfel. Dar mai întîi să vedem calculul.
Cel mai scurt şi frumos ilustrat, acest calcul se poate găsi în cartea „Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pămînt“, în capitolul 16, de la pagina 138 la 141.
În afara cărţilor de istorie comunistă unde anii sînt notaţi cu î.e.n. şi e.n. (înaintea erei noastre şi era noastră), am văzut destule cărţi laice care notau anii cu î.H. (înainte de Hristos) sau d.H. (după Hristos), eventual A.D.(Anno Domini).
În literatura Martorilor vei întîlni notarea care lor li se pare „mai exactă“, nu ştiu din ce motiv, î.e.n. şi e.n.
– „*În această carte folosim, de preferinţă, expresiile «era noastră» (e.n.) şi «înaintea erei noastre» (î.e.n.) în locul expresiilor consacrate «înainte de Cristos» (î.Chr.) şi «după Cristos» (d.Chr.), care sînt mai puţin exacte.“: „Biblia – Cuvîntul lui Dumnezeu sau al oamenilor?“, pagina 16.
În cartea „Să vină regatul tău“ subiectul este extins pe cele paisprezece pagini ale capitolului 14, plus o anexă de patru pagini la sfîrşitul cărţii.
O adevărată risipă care nu s-ar mai fi făcut dacă s-ar fi înţeles din Galateni 4.24–28 ce înseamnă Ierusalimul de acum, dar iată ce citim la pagina 127:
„ICONTESTABIL, anul 1914 […] De altfel, cu ani înainte, nişte oameni care au studiat cu atenţie Biblia au aşteptat acest an cu o mare nerăbdare. De ce? Cu circa 34 de ani înainte de această dată, periodicul Zion’s Watch Tower and Herald of Christ’s Presence [Turnul de Veghere al Sionului şi Mesagerul Prezenţei lui Cristos] anunţase, în ediţiile sale din decembrie 1879 şi martie 1880, că anul 1914 este o dată marcantă în profeţiile [sublinierea îmi aparţine şi vei înţelege motivul] biblice. Un articol apărut în numărul din iunie 1880 atrăgea atenţia asupra apropierii sfîrşitului «timpurilor păgînilor (Luca xxi. 24)». Deşi n-a înţeles întreaga însemnătate a evenimentelor care aveau să survină atunci, scriitorul acestui articol a arătat totuşi că după cronologia biblică, o perioadă de «şapte timpuri», sau 2 520 de ani, de domnie exercitată de naţiunile păgîne, perioadă care a început o dată cu prima distrugere a Ierusalimului antic [această subliniere este în legătură cu prima], trebuia să se termine în «1914 e.n.».“
Aşadar double or nothing, dublu sau nimic. O vreme, două vremi şi o jumătate de vreme sînt de fapt şapte în contabilitatea de la Brooklyn.
Se spune că cei ce vor să-ţi vîndă o rablă (citeşte evanghelia speranţei pămînteşti fără a gusta moartea a marii mulţimi a altor oi, căci restul e deja istorie) cu pretenţii de uzură minimă îi dau kilometrajul înapoi, iar falsul îl descoperi, dacă îl descoperi, abia după ce ai cumpărat-o şi ai fost păgubit, dacă nu deschizi bine ochii cînd o cercetezi. O profeţie este profeţie tocmai prin faptul că nu se referă la, sau şi la, un timp deja trecut, intrat în istorie (înţelegi acum sublinierile din citatul de mai sus!), ci din momentul în care a fost pronunţată, adică anul 33, se referă doar la viitor, aşa cum sună şi textul: „Ierusalimul va fi […] pînă se vor împlini […]“. Desigur darea kilometrajului înapoi este doar o figură de stil, nu o similitudine perfectă, şi se referă la acea perioadă istorică inclusă în profeţie, pentru că scopul celor care chiar vînd astfel de maşini este să aibă un kilometraj mai mic, nu mai mare ca în cazul celor şapte timpuri, însă tot înşelătorie se cheamă. Şi nu contează dacă unii s-au înşelat chiar ei înşişi, atîta timp cît au continuat să-i înşele şi pe alţii înmulţind semnificaţiile profetice ale anului 1914, an pe care se bazează de fapt întreaga construcţie dogmatică a cunoştinţei exacte a Studenţilor Martori (2Tim.3.13; Mat.24.36,42,44; Fapt.1.6,7).
Cele şapte timpuri sînt împrumutate din Daniel 4.10–37, dar Babilonul care era oricum un imperiu multinaţional nu a fost călcat de alte neamuri în cele şapte timpuri cît Nabucodonosor a fost bolnav, un Consiliu de Coroană sau ceva similar ţinîndu-i locul pentru ca apoi să-l cedeze automat la însănătoşire, iar traducerea versetului Ezechiel 21.27 este tendenţioasă: „ «Scoate coroana. (…) Ea nu va fi a nimănui pînă cînd va veni acela care are dreptul legal şi lui vreau eu să i-o dau.» – Ezechiel 21:25–27.“ – pagina 139, „Tu poţi trăi […]“.
Traducerea sună cu totul altfel: „Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decît la venirea Aceluia care are drept la ea [Gen.49.10], şi în mîna căruia o voi încredinţa“, ceea ce este cu totul altceva, fiind vorba de un transfer al coroanei regale în Israel şi nu de o abandonare a acesteia timp de şase secole şi jumătate (640 de ani, din 607 î.H. pînă în 33 d.H.).
De remarcat trimiterile de la acest verset (Ezec.21.27) la Geneza 49.10; Luca 1.33, iar de aici la Daniel 2.44; 7.14,27.
– „Astfel domnia lui Dumnezeu simbolizată de acel «copac» a fost doborîtă în anul 607 î.e.n. în sensul că aceasta a încetat să mai fie reprezentată de un guvern pămîntesc. [Oare Nabucodonosor, cei ce i-au ţinut locul şapte vremuri şi toţi care au mai urmat pînă la împlinirea celor şaptezeci de ani, ce erau (Ier.29.4-14 şi 2Reg.19.25; 20.14–19; 2Cron.36.11–21)?] În anul 607 î.e.n. a început deci o perioadă pe care Isus mai tîrziu a numit-o «timpurile fixate ale naţiunilor» sau «vremurile neamurilor» (Luca21:24, Biblia Cornilescu ).“ – pagina 140, „Tu poţi trăi […]“.
Iată cum în opinia autorilor acestei învăţături numită pompos cunoştinţă exactă, Domnul a făcut nu o profeţie, ci un hibrid istorico-profetic. Mai mult, domnia lui Dumnezeu în Israel exercitată prin profeţi şi judecători înainte de a cere împăraţi, iar după robia babiloniană prin voievozi, domnitori sau dregători, a fost doborîtă ca un biet copac (Ezec.45.7–9; Ezra 1.8; Neem.5.14,15). Domnia LUI înaintea căruia duhurile cad în leşin (Isa.57.16; Exod 33.18–23; Dan.10.7–9; Fapt.9.1–9)!
Oare la începutul capitolului patru al cărţii lui Daniel, capitol din care s-au inspirat autorii cunoştinţei exacte, aşa vorbeşte Nabucodonosor despre Împărăţia lui Dumnezeu (Dan.4.1–3. Urmăreşte şi Dan.4.17,25,32,34,35)? Halal Studenţi! Şi nu ştiu ca lor să le fi venit mintea la cap, aşa cum i-a venit lui Nabuco (Dan.4.36,37)!
Idei năstruşnice de felul acesta nu pot continua nici chiar acolo unde au fost elaborate, şi de unde au fost lansate. Se pare că nici chiar tipografiile de la Brooklyn nu mai suportă anul 1914, piatra de temelie a cunoştinţei exacte, devenită între timp un muşuroi de nisip spulberat de vînt.
Întîmplător mi-au fost date nişte reviste „Treziţi-vă!“ în care din 1995 pînă în1996, discursul triumfal o lasă mai moale cu anul 1914. Iată doar sfîrşitul celor două texte cu scopul şablon al revistei care apare invariabil în josul paginii a patra:
– „[…] promisiunea Creatorului referitoare la instaurarea unei lumi noi, paşnice şi sigure înainte ca generaţia care a văzut evenimentele anului 1914 să dispară.“ – 22 septembrie 1995.
– „[…] promisiunea Creatorului referitoare la instaurarea unei lumi noi, paşnice şi sigure, lume care va înlocui actualul sistem de lucruri rău şi nelegiuit.“ – 22 septembrie 1996.
Cartea Proverbelor este minunată şi întotdeauna ai de învăţat ceva din ea: „Cine umblă fără prihană, umblă fără teamă, dar cine apucă pe căi strîmbe se dă singur de gol.“ şi „O nădejde amînată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă.“ (Prov.10.9; 13.12).
Toată cunoştinţa exactă se întemeiază pe acest an 1914 căruia i-a mai fost adăugat un alt an, 1935, despre care vom discuta la timpul potrivit. Restul este doar o faţadă ticluită să arate cît mai frumos, îmbietor şi atrăgător, chiar dacă se pot învăţa şi multe lucruri bune, chiar corecte, care inevitabil nu pot fi total excluse, dacă bineînţeles păstrezi decenţa de a citi atent, fără a te lăsa excesiv purtat de val, mai pe şleau, fără a te lăsa manipulat (Ier.17.5–8; Ps.118.8,9; Ezec.13.3,9–15).
Nu ştiu la ce ar servi unora speranţa că ceilalţi vor muri ca să aibă ei loc. Nu aceasta este speranţa EVANGHELIEI şi nu locul este cel care lipseşte (2Pet.3.9,15; Ezec.18.23,31,32; Amos 5.18,19; Prov.24.17,18; 2Pet.1.4–9; 1Cor.13.8–13). Ar trebui înţeles că atît viaţa cît şi moartea sînt în mîinile lui Dumnezeu.
Ce înseamnă că Ierusalimul va fi călcat în picioare patruzeci şi două de luni, pînă se vor împlini vremurile neamurilor?
În primul rînd cei care îşi caută identitatea spirituală, o caută pe muntele Sionului umblînd prin cetate, păşind prin ea sau călcînd-o în picioare (Apoc.14.1; Isa.2.1–5; Mica 4.1–5; Ezec.34.15,16).
În al doilea rînd cei care nu reuşesc să-şi găsească o identitate spirituală deplin armonizată cu Scriptura devin mai degrabă dornici de a conduce decît dornici de a învăţa, şi cu timpul acaparatori, chiar violenţi la adresa celor care se integrează pas cu pas în noul Ierusalim spiritual, călcîndu-i astfel în picioare pe cei din urmă (Apoc.13.5,7; Dan.7.8,11,21,22,25; Apoc.13.15–17; Ezec.34.17–18,19–25).
Capitolul 13 din Apocalips comportă o discuţie specială pe care o voi face la timpul ei. Atunci se va înţelege mai bine de ce nu pot ocoli cunoştinţa exactă a Martorilor pe care o cunosc în ansamblu foarte bine, ca unul care a încercat să o înveţe şi chiar a acceptat-o parţial o vreme, aşa cum era prezentată. Pur şi simplu ei împlinesc nişte profeţii biblice deloc atrăgătoare, în ciuda atractivităţii învăţăturii lor, iar eu am primit nişte descoperiri pe care nu am dreptul să le ţin doar pentru mine. Aceste profeţii nu se găsesc doar în capitolul 13 al Apocalipsei, dar aici este cheia şi desigur partea foarte importantă care aduce lumină şi asupra altor profeţii, destul de strîns legate de a doua fiară şi de proorocul mincinos (Apoc.13.11,13; 2Tes.2.1–12; Gal.1.6; Apoc.19.20). De menţionat că fiara din Apocalips 19.20 este prima fiară din Apocalips 13, cea din versetul 1, care se ridică din mare (Apoc.17.1,15).
Credinţa cuiva, oricine ar fi, nu poate sta în abilităţi aritmetico-matematice, în iluzionism cu atît mai puţin! Şi ce altceva înseamnă calculul pe care l-au făcut decît neascultare şi împotrivire, avînd ca echivalent ghicirea şi închinarea la idoli, şi ca rezultat lepădarea (Fapt.1.7; 1Tes.5.1,2; Mat.24.42,44,36–39; 1Sam.15.22,23.)?
Există totuşi vreo legătură între cele şapte timpuri ale lui Nabuco şi vremurile neamurilor? Există, dar nu în sensul prezentat de cunoştinţa exactă a Studenţilor Bibliei întrucît cele şapte timpuri ale lui Nabuco sînt similare unor alte şapte timpuri exclusiv ale evreilor, exclusiv în raport cu creştinii atît dintre neamuri cît şi dintre evrei, timpuri care se vor sfîrşi o dată cu vremurile neamurilor la sfîrşitul veacului, chiar dacă nu au un acelaşi început, ci unul ce-i drept anterior. Nu numai Nabuco devenit prin voia lui Dumnezeu împărat peste evrei a fost reprezentat de acel copac, ci şi evreii, căci fuseseră binecuvîntaţi cu o astfel de binecuvîntare, şi ulterior cu una chiar mai mare (Exod 19.4–6; Deut.28.1,10.13,14; Dan.2.44). Totuşi evreii, în general, rămîn înrădăcinaţi şi înlănţuiţi în şi de legămîntul cu Avraam pentru ţara promisă acestuia, ca sămînţă firească, biologică, în beneficiul neamurilor care-L acceptă pe Isus ca Mesia şi implicit noul legămînt, însă aceasta doar pînă la sfîrşitul veacului, pentru că atunci semnul Fiului omului despre care voi vorbi ceva mai departe va fi vizibil şi pentru ei (Rom.11.11–33; Mat.23.37–39).
© since 2010, Aurel Becheru.