Aţi auzit sau nu cu ocazia sărbătorii pascale ortodoxe exprimarea „iubire mai mult decît dreptate şi putere“, vă garantez că ea a fost exprimată pe postul naţional de radio, nu este o invenţie a mea. De altfel se înscrie pe traiectul doctrinei promovată de cîţiva ani, în care majoritatea înţelesurilor evanghelice ortodoxe ajung aproape invariabil la dragostea pe care Dumnezeu o are faţă de oameni, şi marea Lui dorinţă de a-i ierta. Pentru a rămîne însă în dragostea lui Dumnezeu şi a obţine mîntuirea şi viaţa veşnică, trebuie să mai şi merităm iubirea pe care ne-o arată Dumnezeu! Nu este suficient ca doar El să ne iubească pe noi (Ioan 14.15; 1Ioan 4.8; 1.5–7; 2.5; 3.1–3). Exprimarea, fie stîngace, fie voit amăgitoare, lasă mult prea mult loc pentru tratarea superficială, sau chiar ignorarea legii creştine a iubirii în primul rînd faţă de Dumnezeu, şi apoi faţă de semeni (Mat.22.37–40). Nu mi-am propus să insist asupra roadelor acestui mod de a i n t e r p r e t a mesajul evanghelic, întrucît mi se pare mult prea vizibil în atitudinea reală faţă de semeni a unor „reconvertiţi“ de la ateism la ortodoxie şi nu doar, ci mai degrabă să arăt că acest mesaj ar fi putut fi formulat corect dacă ar fi sunat astfel: Dumnezeu şi-a arătat faţă de oamenii căzuţi în păcat mai întîi iubirea, dar va veni vremea cînd îşi va arăta şi dreptatea şi puterea (1Ioan 4.10–12)! Ăsta este mesajul real al EVANGHELIEI, şi aceasta îmi propun să arăt mai departe. Dragostea nu poate fi evaluată cantitativ şi pusă în vreo balanţă pentru a fi comparată, ea există sau nu, şi se manifestă doar cînd există, iar un dezechilibru între iubire, dreptate şi putere, n-ar avea nicio putere să îndrepte lucrurile către iubirea în Cristos şi viaţa veşnică, ci toate ar rămîne ca mai înainte şi … ca acum (Rom.3.5,6)!
„Scrisoarea lui Pavel către Romani“ mi se pare o alegere potrivită pentru a ilustra echilibrul perfect între manifestarea iubirii, dreptăţii şi puterii pe care le exercită Dumnezeu faţă de oameni, echilibru care demonstrează putere, nu slăbiciune. Slăbiciunea este caracteristică oamenilor, dar cei care iubesc lumina, ascultă şi cred adevărul, vor fi întăriţi! Iată cum începe Scrisoarea lui Pavel către Romani (1.18–25)! Ne place să vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre o speranţă de viaţă cerească imediat după moarte, dar în acelaşi timp nu ne putem desprinde de icoane şi închinarea la icoane (Dan.2.31–36,44,45). Profeţia lui Daniel privitor la Împărăţia lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul, arată cît se poate de limpede împlinirea profeţiei lui Isaia (2.18) şi Ţefania (2.11) referitor la dispariţia totală a închinării la idoli, toate împărăţiile pe care le va spulbera Împărăţia lui Dumnezeu fiind reprezentate printr-un chip caracteristic închinării la idoli, idoli foarte indulgenţi cu capriciile şi nelegiuirile oamenilor, cărora nu li se pot opune, şi cred că e chiar inutil să mai spun motivul pe care l-am prezentat deja cu altă ocazie! Aşadar o primă întrebare pe care aş pune-o preoţilor icoanelor—dincolo de filozofia lor privitor la Cristos-Fiul omului, pe care o ştiu dar n-o pot accepta—este dacă, o dată morţi şi ajunşi în rai, îşi vor lua cu ei şi icoanele, sau poate îşi vor confecţiona altele acolo, neputîndu-se desprinde de obiceiurile de pe aici?! Desigur, aceeaşi întrebare este valabilă şi pentru enoriaşi. Iar dacă veţi spune că acolo nu aveţi nevoie de icoane, v-aş întreba: şi atunci la ce vă sînt de folos aici? Duhul Sfînt vi se pare prea puţin pentru voi? Nu pentru asta a murit şi a înviat Isus Cristos (Ioan 16.7–11; Rom.5.5; 1Ioan 3.21,24; Rom.8.12,13)? Cristos nu înseamnă Uns? Creştin nu înseamnă uns? Uns cu ce? Uns cu apa în care se botează copiii mici? Sau poate „unşi cu toate alifiile“ cum ajung adulţii, care … se mai ung unii pe alţii şi cu ce sînt unşi copiii mici? Dar nu voi dezvolta aici în acest mod un astfel de subiect, ci în maniera în care se cuvine, întrucît şi iubirea vrăjmaşului este un subiect creştinesc.
Să vedem dacă se schimbă ceva mai departe (Rom.2.2–16)! Ei bine nu, şi versetele 4 şi 5, prin contrast arată tocmai spre echilibrul despre care vorbeam, oglindit în versetele 7 şi 8, dar şi spre responsabilitatea omului care se lasă amăgit de interpretările binevoitoare ale unor duhovnici cam rătăciţi de la Calea Spirituală reală. Deci nu te poţi culca pe urechea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu fără a face ceea ce El îţi cere pentru a o merita şi a o menţine. Iar istoria poporului evreu, şi chiar starea actuală şi teama lui de aşa-zisul antisemitism, confirmă că unde este greşeală este şi pedeapsă ori … ştergere a pedepsei, funcţie de atitudinea iresponsabilă ori responsabilă a omului. A omului în general, indiferent de poporul din care face parte (Rom.3.9–11,23)! Iar lucrurile sînt cît se poate de clare în toată EVANGHELIA, însă foarte concentrat prezentate în Matei 7.21–27! Mai clar şi mai scurt cred că nu se poate: «Atunci* le voi spune curat: „Niciodată nu v’am cunoscut; depărtaţi-vă** dela Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.“» Tot atît de sintetică este şi vorba lumii cum îţi aşterni, aşa vei dormi! Şi cred că pe asta o pricepe oricine.
Se ştie că bisericile ortodoxe şi catolice au ales botezul predilect al copiilor mici după modelul evreilor, cu motivaţia că atunci bebeluşii primesc botezul fără proteste, sau ceva pe-aproape. Dar ce este botezul şi ce semnificaţie creştină profundă are, semnificaţie pe care nici măcar adulţii, fie clerici fie laici, demonstrează că n-o înţeleg prin modul de viaţă pe care-l duc (Rom.6.1–13)? În general, cam toţi se opresc la acest botez în apă, ignorînd total botezul cu Duhul Sfînt, pentru că Duhul Sfînt nu se primeşte automat la botezul în apă, în mod excepţional putîndu-se primi chiar înainte (Ioan 3.22–26; Mat.20.22,23; Ioan 7.38,39; 14.6,15–17,26; 16.7; Fapt.2.1–4; 10.44–47)! Tot aud mereu preoţii spunînd „cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine“, şi mulţi enoriaşi parcurg, fie la Ierusalim, fie în alte părţi, aşa-zisul drum al crucii în săptămîna patimilor (Mat.10.34–39; 16.21–27; Ioan 12.24–31). Înţeleg oare toţi aceştia ce înseamnă să fii botezat în moartea lui Cristos pentru a trăi apoi în Cristos, echivalent al lepădării de sine, a luării propriei cruci, şi a-L urma pe Cristos? Pentru că degeaba manipulăm toată-ziua-bună-ziua vorbe, dacă nu le înţelegem sensul şi nu trăim în consens cu înţelesul! Vrem să fim iubiţi? Atunci să iubim la rîndul nostru răspunzînd dragostei pe care ne-au arătat-o Tatăl şi Fiul, şi să devenim astfel roade ale Împărăţiei, altfel degeaba vorbim. Şi dacă nu înţelegi că prin botez ai murit faţă de păcat împreună cu Cristos şi ai înviat prin învierea Lui pentru o viaţă în Cuvîntul Domnului pentru a te naşte din nou prin Spirit, cum vrei să ajungi în rai, adică în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3.5,6)? Sau cum vrei să vezi Împărăţia lui Dumnezeu (raiul) fără ajutorul Duhului Sfînt (Ioan 3.3)? Iar dacă Duhul Sfînt este o persoană, deci netranşabil şi netransmisibil, cum vrei să vezi toate astea? Actori sînt doar cei care înţeleg şi trăiesc mesajul EVANGHELIEI în adevăr! Cei care doar vorbesc, şi de regulă nu ştiu ce spun, sau ştiu tot atît de clar ca după un „chef“ în care „au făcut-o lată“, şi mai vor şi altă dată, că poate de-aia li se pare că sînt mai tari decît Dumnezeu, sînt doar nişte bieţi figuranţi care-şi „răcesc gura fără folos“! Iar cine „se uită-n gura lor“ … ştiţi cum e (Mat.15.13,14)!
* * *
Subiectul acesta nu poate fi încheiat înainte de a lămuri cum stăm, şi cum ar trebui să înţelegem corect iubirea vrăjmaşilor, dar mai ales de ce avem vrăjmaşi dacă nu sîntem duşmanii nimănui, şi cum ar trebui să ne purtăm faţă de aceştia, adică prin manifestarea iubirii faţă de ei, ar trebui să le cîştigăm şi prietenia, că de simpatie nici nu se pune problema, la acest soi de oameni doar extremele fiind luate în considerare (Luc. 6.26; Mat.5.43–48)? „Apostolul iubirii“, Ioan, ne spune că „dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămîne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvîrşită în noi“ (1Ioan 4.12). Pe de altă parte, Domnul Isus însuşi, care este maestrul şi modelul nostru, are o reacţie dură la adresa lui Petru într-un anumit context, şi nu e singura reacţie de punere la punct a lucrurilor în lumina adevărului, gradul de duritate, atunci cînd aceasta există, fiind determinat de contextul respectiv (Mat.16.23; Luc.11.44,45,46,53,54). În decursul lucrării sale Isus a fost deseori confruntat cu ostilitatea celor în folosul cărora lucra, ba chiar şi mult înainte de a-şi începe lucrarea, cu ostilitatea criminală a lui Irod soldată cu multe victime inocente colaterale (Ioan 10.31–36, dar Ioan 8.36–38–41,42; apoi şi Mat.12.38–45; 16.1–12; 22.15–22; 2.13,16)!
De unde această ostilitate care eşuează invariabil în vrăjmăşie (1Cor.1.22–25)? Înainte de a înţelege cuvintele din Matei 5.43–48, ar trebui să fie limpede că nu toţi le pot înţelege corect, chiar dacă toţi sînt capabili de iubire, şi asta datorită faptului că nu toţi îşi sprijină setul de valori în viaţa de acum pe a d e v ă r, pe l u m i n ă! În această incapacitate de înţelegere corectă şi acceptare, sălăşluieşte şi naşterea vrăjmăşiei! Şi chiar corect dacă ar înţelege unii, tot mai rămîne problema acceptării, adică latura cea mai sensibilă, cu ramificaţii de tot felul în modul de viaţă al categoriei predispusă la vrăjmăşie. Nouăzeci la sută din populaţia ţării noastre se revendică creştin-ortodoxă, iar legea creştină este o lege a iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Şi totuşi vrăjmăşia, uneori chiar „la cuţite“, este omniprezentă. Creştinii autentici au totuşi puterea de a împlini legea creştină a iubirii sub toate aspectele. Se pune însă întrebarea cum putem realiza practic acest comandament al iubirii vrăjmaşilor!? Trebuie să le devenim prieteni răspunzînd pozitiv la ştiu eu ce pretenţii absurde ale lor, neconforme Cuvîntului lui Dumnezeu, intrînd în conflict cu propria credinţă şi propriul mod de viaţă, făcîndu-le lor pe plac? În niciun caz, niciodată, sub niciun aspect! Asta este cu totul altceva, este slăbiciune, nu este iubire. Din iubire trebuie să încerci să-l aduci pe vrăjmaş la sentimente mai bune, şi dacă e posibil pe calea vieţii, nu să-l laşi pe el să te tragă pe calea morţii (Mat.4.3–11; sigur, aici, şi doar aici, nu se pune problema să fie adus Satan pe calea vieţii, el fiind deja condamnat, însă unii din adepţii lui ceva mai inocenţi, pot fi)! Acest comportament tipic l-a avut Domnul Isus Cristos faţă de toţi ceilalţi ispititori ai lui cu chip de om. Le-a arătat calea vieţii şi le-a atras atenţia că nu sînt pe ea. I-a arătat calea vieţii, la fel ca şi celorlalţi, unuia dintre apostolii Săi, care totuşi L-a vîndut. A văzut sîmburele de credinţă sinceră în Saul din Tars în ciuda comportamentului său ostil, şi i-a încredinţat propovăduirea EVANGHELIEI printre Neamuri, atît Iudeilor cît şi Neamurilor (Marc.12.26–31,32–34; Fapt.12.25). A răspuns credinţei şi celor dintre Neamuri, nu doar evreilor.
Cel mai fin observator al personalităţii Domnului Isus şi cel mai subtil evanghelist în redarea portretului Domnului a fost Ioan, supranumit şi „apostolul iubirii“! Spre deosebire de celelalte trei Evanghelii axate pe relatare de evenimente, învăţătura creştină îndeosebi prin pilde şi asemănări, la care s-au adăugat şi multele minuni de vindecări, învieri şi înmulţire a hranei, Ioan doar aminteşte cîteva, în rest realizînd un portret pe care numai un foarte atent observator îndrăgostit pînă la fascinaţie de maestrul său putea să-l realizeze în acest mod, atît de amplu detaliat, ajutat nu doar de atenţia deosebită pe care i-o acorda Domnului, ci şi de o memorie prodigioasă, poate chiar întreţinută—de ce nu?—de însăşi mama pămînteană a Domnului, pe care Acesta i-a lăsat-o în grijă înainte de a muri (Ioan 19.26,27). Ba încă, o spune şi foarte limpede în finalul Evangheliei sale că s-a rezumat la ceea ce poate dezvolta cel mai bine credinţa şi iubirea pentru a putea păşi pe calea vieţii, după cuvintele Domnului: „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine!“ (Ioan 21.20,24,25; 20.29–31)! De fapt Ioan se concentrează pe cea mai mare dintre minunile văzute de el în compania Domnului, minune care a fost Domnul însuşi, iar Evanghelia sa este una cursivă, într-o expunere fluentă de la început pînă la sfîrşit, fără vreo „cusătură“, întocmai cămăşii pe care o purta Domnul Isus, „dintr-o singură ţesătură, de sus pînă jos“ (Ioan 19.23)! Cum de-a avut un astfel de om vrăjmaşi? Iată că s-a putut, aşa încît să nu ne mire că vrăjmaşii există încă, şi sînt foarte activi (Mat.10.22–25)!
Din Luca 6.26 vedem ce categorie de oameni este cea mai iubită în lume, anume aceea care fără să ţină seama de realităţi şi de Dumnezeu, vorbesc pînă şi în Numele lui Dumnezeu dar nu de puţine ori în dezacord cu Spiritul Cuvîntului Său, Spirit pe care nu-L au dar încearcă să-L suplinească prin filozofii lumeşti care se potrivesc mai mult sau mai puţin dar nu deplin, şi promit ceea ce place oamenilor cel mai mult, anume că totul va fi bine şi frumos pentru toţi. Pe de altă parte este şi un avertisment, anume că nu putem trăi şi nu ne putem exprima în armonie cu comandamentele divine fără a ne face şi duşmani, aşa cum Domnul însuşi şi-a făcut (Luc.11.53,54). Există aşadar oameni care nu pot răspunde pozitiv la adevăratele valori spirituale şi morale care ne sînt puse la dispoziţie prin comandamentele divine, pentru că nu le pot aprecia dintr-o lipsă a înţelegerii acestora datorită nepotrivirii cu „aspiraţiile“ care-i animă, şi le iau ca pe un afront personal îndreptat asupra lor, ca o jignire, ca o insultă, nu ca pe o mustrare sau observaţie prietenească, de care să poată beneficia (Luc.11.45). Şi iată că avem vrăjmaşi nu pentru că noi îi duşmănim sau urîm pe ei, ci pentru că ei ne consideră pe noi duşmanii lor şi ajung să ne urască, nu doar să ne dispreţuiască. Nu aceeaşi atitudine a avut-o Petru, şi nu doar în situaţia mai sus menţionată (Mat.16.23; Ioan 6.64–71)! Motiv pentru care s-a şi întristat foarte mult atunci cînd, după înviere, Domnul l-a întrebat de trei ori dacă-L iubeşte, dar poate că Domnul a vrut nu doar să sublinieze rolul pe care-l va juca Petru în propovăduirea EVAGHELIEI, ci şi propriile Sale simţiri atunci cînd Petru s-a lepădat de trei ori în faţa lumii că nu-L cunoaşte (Ioan 21.17). Realitatea este că cel mai uşor te poate influenţa omul pe care-l iubeşti în mod deosebit, şi cum Petru era încă un om lumesc nu tot ce spunea el era potrivit cu planul lui Dumnezeu pentru salvarea lumii de sub robia păcatului şi a morţii. De aceea reacţia Domnului a fost atunci atît de dură în cuvinte, nu însă şi în sentimente, iar relaţia lor nu s-a desfăcut ci s-a întărit.
Ca o concluzie a celor ce mai sus, vrăjmaşii se situează pe un drum diferit de drumul vieţii, străin de mentalitatea şi aspiraţiile creştine, fiind practic propriii lor vrăjmaşi întrucît creştinii autentici nu pot fi afectaţi în vreun fel de vrăjmăşia pe care le-o poartă alţii.
©2016, Aurel Becheru.