Iniţial am considerat utilă o scurtă deconectare înainte de a trece la ultimele capitole ale Apocalipsei, şi am decis să introduc acest subiect aici. Crima nu era inclusă în titlu, şi doar amintită în comentariul despre legea sîngelui. Ulterior am realizat cît de oportună a fost această alegere, subiectul crimei avînd locul cel mai potrivit aici.
În primul rînd este limpede că legea sîngelui fiind anterioară circumciziei şi Legii, are un caracter universal, nefiind aplicabilă doar evreilor şi creştinilor. Chiar citirea atentă a legii şi în special versetele 15 şi 16 din Levitic, capitolul 17, dezvăluie adevăratul scop al legii, anume respectul pentru creaţia vie, atît pentru viaţa animalelor cît şi pentru viaţa semenilor, a oamenilor. Legea este pentru viaţă, adică necurmarea arbitrară, fără rost a vieţii, nu împotriva susţinerii vieţii, iar jertfele de animale în perioada precreştină tocmai acestui scop au servit! Mai mult, celelalte popoare nu au cunoscut legea, iar setea lor de sînge este foarte bine cunoscută, şi ia forme dintre cele mai variate şi sofisticate pînă în ziua de azi, sintetizată în zicala „homo homini lupus est“, vădindu-se astfel că cei ce nu au respectat şi nu respectă legea sîngelui, chiar dacă între timp au devenit fie şi formal creştini, îşi poartă în continuare vinovăţia de sînge.
Cînd eram copil o auzeam pe mama spunînd în împrejurări confuze, stăpînită de dorinţa de a face lumină, sau mai degrabă de a-şi arăta nemulţumirea în diverse situaţii faţă de comportamentul unora, hai să stăm strîmb şi să judecăm drept! Pentru că există un bun motiv de a afla cum stăm, să încercăm să o facem judecînd sau raţionînd drept.
Din cartea 1Samuel, capitolul 14, vedem că Dumnezeu nu era supărat pe poporul care într-o situaţie limită a mîncat carne cu sînge pentru că cei care au făcut-o erau puţini, iar apoi toţi au procedat corect. Supărarea provenea din pricina blestemului cu jurămînt pe care îl rostise Saul, angajîndu-se implicit la respectarea lui. În Israel un jurămînt o dată rostit nu putea fi retras şi trebuia neapărat respectat, împlinit (Deut.23.21–23; Num.30.2; Ecl.5.4,5). Asta pentru a-i obişnui pe evrei să nu fie flecari, vorbind cu uşurinţă vrute şi nevrute, ci să fie un popor cu oameni de cuvînt, putînd astfel să înţeleagă mai uşor că şi Dumnezeu va împlini orice promisiune făcută poporului. Din cartea Judecătorilor vedem cum în urma jurămîntului făcut, Iefta galaaditul a fost nevoit să-şi sacrifice propria fiică pentru a nu-şi călca jurămîntul, aceasta ieşindu-i prima înainte la întoarcerea sa victorioasă (Judec.11.29–39).
După cum se vede din relatare, Ionatan a fost protejat de popor, dar nu au mai urmărit pe filisteni, pentru că Dumnezeu nu le-ar mai fi dat victoria. Aşadar în Israel s-au luat şi decizii prin credinţă. La renunţarea de a-i urmări pe filisteni mă refer. Dacă ar fi luat numai astfel de decizii!
Concluzia este că în situaţii limită Dumnezeu nu condamnă neapărat pe aceia care încalcă Legea sau un legămînt (Gen.17.12–14; Iosua 5.2–8 / Lev.24.5,6,8,9; 1Sam.21.1–6 / Exod 16.5; 20.8–11: Mat.12.3–7; Ioan 7.22).
Desigur transfuziile ar trebui să se facă doar în situaţii limită şi doar cu acordul pacientului, care poate refuza transfuzia şi din alte considerente, considerentul religios nefiind unul real după cum se va vedea. Dacă sînt pedepsite prin lege violenţe care ar putea fi privite ca avînd un impact minor, cum ar fi lovirea unei persoane sau violul unei femei în calitate de soţie a violatorului, cum să rămînă nepedepsită o violare atît de intimă a persoanei?
În ciuda asigurărilor pe care ar putea să le ofere medicii care aplică transfuziile, ei nu se pot sprijini decît pe buna credinţă a celor care au recoltat, tratat şi conservat sîngele pentru transfuzii. Dar nu pot verifica cine şi unde a greşit în aplicarea normelor sanitare în cazuri nefericite, şi probabil nici nu ar mai fi de folos.
Sîngele nu este un medicament! Medicii ar trebui să ştie lucrul acesta şi să nu forţeze nota în caz de refuz. Sîngele ar putea fi recoltat şi de la homosexuali, lesbiene, narcomani sau oameni cu tot felul de afecţiuni, unele rare sau extrem de rare şi ascunse, pentru că cei care nu au probleme materiale nu se înghesuie să doneze sînge, iar cei care donează nu o fac gratis tocmai pentru că au tot felul de probleme, grija pentru propria sănătate nefiind tocmai punctul lor forte. Şi ar mai fi o problemă! Consumul de medicamente este în continuă creştere, la fel şi consumul de sînge pentru transfuzii. Unde se va ajunge în condiţiile în care cererea de sînge va creşte imprevizibil de mult? Cum vor fi recoltate cantităţi uriaşe de sînge, în ce condiţii, de la cine, şi fără a se genera abuzuri? Medicii ştiu foarte bine că înlocuind o cantitate suficientă din plasma sîngelui cu un lichid compatibil, măduva osoasă regenerează rapid propriul sînge al celui care are nevoie de transfuzie, putîndu-se astfel evita incompatibilitatea grupelor sanguine şi alte inconveniente pentru o serie de intervenţii, putîndu-se astfel păstra sîngele donat doar pentru operaţiile grele în care nu se dispune practic de suficient timp pentru regenerarea sîngelui persoanei aflate în nevoie. S-ar evita astfel criza permanentă de sînge pentru transfuzii!
Dar se pot admite argumente împotriva transfuziei ca acela că sîngele transfuzat este similar hranei ori medicamentelor, sau că Dumnezeu nu a anticipat transfuziile cu sînge?
– „Interdicţia biblică referitoare la sînge este oare valabilă şi în sfera medicală, ca de exemplu în cazul transfuziilor, domeniu cu siguranţă necunoscut în zilele lui Noe, ale lui Moise sau ale apostolilor? […] « […] Canibalii sînt condamnaţi. De ce nu îi detestăm şi pe aceia care îşi mînjesc gîtlejul cu sînge uman? La fel stau lucrurile cu primirea, pe gură sau prin intermediul instrumentelor de transfuzat, a unui sînge străin provenit dintr-o venă incizată. Cei care efectuează astfel de operaţii [medicii ?!; probabil cei asupra cărora se efectuează astfel de operaţii] trăiesc sub teroarea legii divine, care interzice consumarea de sînge».
Deci, în secolele trecute, oamenii care gîndeau au înţeles că legea biblică se aplica la introducerea sîngelui în vene la fel ca la ingerarea lui. Bartholin a conchis: «Ambele moduri de luare [a sîngelui] servesc aceluiaşi scop – acela de alimentare sau de însănătoşire cu acest sînge a unui corp bolnav».“ – „Salvarea vieţii prin sînge – în ce mod?“, pag.6.
În primul rînd sîngele este un vehicul pentru diverse substanţe nutritive şi oxigen spre celulele diverselor ţesuturi ale organismului, apoi pentru deşeurile metabolice spre rinichi pentru a fi curăţat şi reintrodus în primul circuit. Nici funcţia de apărare a sistemului imunitar nu este de neglijat. Sîngele este cu adevărat viaţa sau sufletul trupului (Deut.12.23,24). Aviz celor care cred în nemurirea sufletului.
Aşadar o cantitate de sînge pierdută sau eliminată va fi înlocuită total sau parţial pentru asigurarea funcţiei sîngelui în organism, şi nu pentru a fi consumat de sîngele gazdă. Sîngele nu mănîncă sînge şi nici nu este un medicament, însă poate transporta substanţe medicamentoase.
Acel domn Bartholin a prezentat doar o opinie potrivită cunoştinţelor, şi a unor concepţii ale vremii, pe care le împărtăşea el însuşi.
Dar oare teroristul (vezi sublinierea din citat: trăiesc sub teroarea legii divine) Dumnezeu să nu fi anticipat transfuzia (Ier.23.33–37)?
Nu ştiu cum stă situaţia în general în lume şi nici chiar în România acum, dar alte oi pe care le-am cunoscut erau în majoritate femei, unele potenţiale altele chiar reale purtătoare sau foste purtătoare de sarcină şi născătoare de copii. Şi totuşi nici una nu a realizat că Dumnezeu însuşi a creat transfuzia încă de la început pentru susţinerea vieţii şi dezvoltării intrauterine a embrionului uman pînă la naşterea fătului, o transfuzie pe care omul o realizează doar parţial, şi aş zice chinuit. Cel puţin eu nu am auzit vreuna care să nu accepte integral această teză a cunoştinţei exacte privitoare la transfuzie.
Cum ar putea trăi un făt înainte de a se naşte fără transfuzie de sînge din sîngele mamei sale, circuitul sangvin fiind comun, şi ce altceva este buricul decît un semn pe viaţă al unui circuit de transfuzie întrerupt după naştere, cînd devin posibile respiraţia, hrana şi alte funcţii pentru noul născut, legate de curăţirea sîngelui prin rinichii proprii şi funcţionarea întregului traseu digestiv. Nu există om născut din femeie pe pămînt care să nu fi beneficiat de transfuzie înainte de naştere, inclusiv cei care au scris astfel de aberaţii. De ce nu ar putea beneficia şi după? Dacă nu are reţineri faţă de un alt sînge, un sînge străin.
Şi la Brooklyn sînt femei, dar nu ele scriu în reviste, iar cei care scriu ar face bine să se mai uite şi în oglindă să-şi vadă buricul, să se întrebe dacă reprezintă ceva şi chiar ce anume, sau de cîte ori s-au cerut afară înainte de a se naşte. Dar poate nu-şi văd buricul din cauza nasului, că prea se cred buricul pămîntului.
Să nu scoţi şi să nu adaugi nimic la Cuvîntul Său, ca să nu fii găsit mincinos (Deut.4.2; Prov.30.5,6).
Aşadar legea cu privire la sînge interzice utilizarea sîngelui ca aliment şi crima (Gen.9.4–6; 2Sam.11.1–27; 12.1–14; 1Reg.21.1–24).
Cordonul ombilical al naşterii din nou este Spiritul Sfînt (Mica 5.7; 1Cor.2.10,11,15; 1Ioan 2.27).
Nu e limpede cum o transfuzie de sînge care ar putea prelungi viaţa de acum, poate să compromită acceptarea spirituală prin credinţă a jertfei Domnului pentru viaţa veşnică. Domnul a prelungit viaţa multora prin vindecări şi uneori chiar prin învieri, dar toţi au murit apoi fără a le fi fost afectată perspectiva şi speranţa de viaţă veşnică. Doar cei care au crezut că El poate au beneficiat de vindecări, iar de învieri cei care muriseră în credinţă şi ale căror rude apropiate credeau în El (Marc.9.22–24; Mat.15.28; Luc.7.9; Ioan 11.21–27). A dona o cantitate mică din sîngele propriu pentru salvarea vieţii altora prin transfuzie, nu este o acţiune riscantă. Cred că sînt mult mai mulţi oamenii care într-un fel sau altul îşi riscă şi unii chiar îşi pierd viaţa pentru a salva viaţa altora. Să fie oare condamnabilă această atitudine, sau să aibă remuşcări cei salvaţi pentru viaţa pierdută a eroilor? Oricînd, oricine, din dragoste pentru oameni, poate pieri încercînd să-i salveze pe alţii, şi nimeni nu-i va condamna că au încercat să-şi salveze semenii, cu atît mai puţin Dumnezeu care îi va readuce la viaţă.
A prelungi viaţa de acum, oricare ar fi metoda, nu constituie un refuz, o negare sau o abandonare a jertfei lui Cristos. Desigur în discuţie este o viaţă care poate fi trăită, şi nu ţinerea forţată în viaţă cu ajutorul aparatelor sofisticate a unor cobai umani care nu pot nici măcar să se mişte, uneori nici chiar să simtă, în numele unui pretins drept la viaţă pentru nişte biete suflete, chinuite fără sens, limpede fiind că ele nu mai pot trăi, chiar ţinute artificial în viaţă, adică practic împiedicate să moară. Ba încă, s-a ajuns pînă acolo încît să se considere deconectarea de la aparatele care împiedică o moarte inevitabilă, eutanasiere. Mare e grădina Ta Doamne!
Mîncînd, respirînd, chiar muncind şi făcînd încă multe altele, nu facem altceva decît să ţinem moartea la distanţă, prelungindu-ne tot timpul viaţa de acum, care va avea cîndva un inevitabil sfîrşit în moarte. Ar trebui să refuzăm toate acestea ca şi transfuzia?
P.S.
Trag nădejde ca acesta să fie ultimul post scriptum, însă nu pot trece peste amestecul brutal, securisto-pompieristic al unora în viaţa şi deciziile altora, care pur şi simplu nu îi privesc. Dar să explic despre ce este vorba.
De curînd a fost anunţată moartea unei sectante căreia secta i-a interzis să-şi îngrijească sănătatea prin refuzul de a efectua o transfuzie de sînge. Se spunea că femeia era păzită de sectanţi care nu lăsau medicii să se apropie de ea. Adică asta era ceea ce au înţeles, sau mai degrabă ceea ce doresc cei care au relatat evenimentul respectiv să înţeleagă opinia publică majoritar ortodoxă.
De ce? Pentru că este în pregătire o nouă lege prin care le va fi îngăduit medicilor, ortodocşi desigur, ceea ce se pretinde că ar impune secta, adică să dispună după bunul plac de viaţa unei persoane, obligînd-o împotriva voinţei sale să-i fie efectuată o transfuzie de sînge, sub pretextul salvării vieţii, transfuzie care poate sau nu să salveze viaţa cuiva, neexistînd nici o garanţie în acest sens, iar în cazul în care chiar ar scăpa cu viaţă, ulterior se va simţi violată fizic şi traumatizată psihic. Da împotriva voinţei sale, liber exprimate, dar aflîndu-se clar într-o stare avansată de slăbiciune, a apelat la coreligionari pentru a-i susţine punctul de vedere şi decizia în faţa medicilor. Decizia de a nu face transfuzie nu înseamnă renunţarea la viaţă ci doar speranţa că viaţa va continua şi fără transfuzie, dacă va vrea Dumnezeu, cum s-ar întîmpla oricum şi cu transfuzie. Nu, secta nu obligă şi nici nu ar putea să o facă împotriva voinţei persoanei în cauză, ştiu foarte bine acest lucru, şi e la mintea omului că dacă vrei să faci transfuzie, nu dai cu goarna ca să ştie secta, situaţia putînd trece neobservată. Oricum, după ştiinţa mea nu există sancţiuni în cazul acceptării unei transfuzii sau în cazul acceptării de a face armata. Chiar şi în ipoteza că s-ar putea petrece anomalia pretinsă, unii putînd fi cu de la sine putere „mai catolici decît papa“, bine ar fi ca fiecare să-şi vadă de credinţa lui, fără demonstraţii de forţă, căci toţi avem Unul şi Acelaşi Judecător.
Aceeaşi atitudine, acelaşi stil ambiguu vorbind la modul general despre secte fără a preciza numele sectei, care de ochii lumii este recunoscută ca grupare protestantă, astfel încît să poată fi asociată cu cît mai multe practici oculte întîlnite nu la Martorii lui Iehova, căci despre o Martoră este vorba, fiind singurii care refuză transfuzia, doar transfuzia, nu şi alte tratamente medicale, şi serviciul militar. Există sau nu motive reale pentru aceste refuzuri e problema lor, ca de altfel toată învăţătura pe care o acceptă, învăţătură pe care am tratat-o pe larg. Dar ăsta este stilul securisto-ortodox dîmboviţean pentru o grupare religioasă recunoscută oficial şi nu prea. Adică „măi sectanţilor iehovişti să vă intre bine în cap, viaţa voastră este în mîinile noastre, şi noi nu vrem ca voi să aveţi fericirea să muriţi ca să ajungeţi ca noi acolo sus la Dumnezeu, că locul vostru este în iad“, aşa cum se exprima tot de curînd un preot ortodox, care chipurile nu judecă pentru a nu fi judecat.
Nu, fantomele trecutului ortodoxo-securist nu au dispărut, aşa cum a demonstrat chiar cel ce relata evenimentul, recunoscînd că el însuşi cu mulţi ani în urmă a luat legătura cu un securist care se ocupa de secte şi care i-a spus textual că preotul de nu ştiu unde trebuie schimbat că e curvar şi oamenii trec la secte. Iată cît de mult a progresat spiritual clerul ortodox în acea jumătate de secol plus încă douăzeci şi doi de ani. Biata capră a vecinului, ce vină o fi avînd că unii preoţi au fost sau sînt curvari, beţivi, sau mai ştiu eu cum, îndepărtînd astfel oamenii pe care şi-i doresc în biserici şi pe care pretind că îi racolează sectanţii de la ortodocşi!
De ce am scris acest post scriptum? Pentru oricine a citit mărturia de la început e limpede că nu pentru a lua apărarea unui concept religios greşit sau a celor care îl practică. Dacă nu aş fi aflat de pregătirea unei legi care să permită aplicarea forţată a transfuziei, sub pretextul, altfel incert şi oricum discutabil al salvării vieţii, nu ar fi apărut nici un post scriptum.
Textul din Fapte 15.20,29 nu se referă exclusiv la sînge, iar asocierea cu dobitoacele sugrumate, adică cele al căror sînge nu a fost scurs, arată clar în ce mod trebuie să te fereşti de sînge, fără vreo altă extensie (Fapt.15.28: „… să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decît ceea ce trebuie“). Acelaşi text vorbeşte şi despre curvie şi jertfe idoleşti, adresîndu-se evident creştinilor. Totuşi nu am auzit că s-ar pune la cale vreo lege care să le interzică ortodocşilor să curvească sau să mănînce din pomenile pentru morţi. Dacă tot ai boala controlului vieţii altora şi pe ai tăi nu-i poţi controla, măcar să-ţi satisfaci această poftă drăcească asupra dezertorilor, foşti ortodocşi. E mult mai simplu decît să le arăţi oamenilor, indiferent de credinţa pe care o au, de ce transfuzia nu are nici o legătură cu vreo credinţă religioasă, şi apoi să-l laşi pe fiecare să decidă singur. Teoria ca teoria, practica ne omoară. Şi în acest caz ne omoară nu va rămîne doar o figură de stil. Cei ce pretind în teorie că-l urmează pe Domnul, se dovedesc prin fapte mult prea lumeşti şi se tot plîng de sectanţii care le iau pîinea de la gură, ba chiar de starea spirituală a propriilor enoriaşi (Ioan 6.53–56,60–69; Mat.26.26–29).
Că preoţii nu se simt vinovaţi de dezertarea spre secte ori starea spirituală reală a enoriaşilor e clar, şi cu riscul de a vorbi de funie în casa spînzuratului trebuie să spun că şi lăcomia de bani şi avere materială, indiferent de care, tot închinare la idoli este, şi efectele se văd mai limpede ca oricînd în această toamnă a anului 2011, cînd scriu aceste rînduri (Mat.23.8,10; Iac.3.1; Efes.5.3,5,6; 1Tim.6.10). Desigur, nu doar la noi, dar tot creştini îşi spun şi ceilalţi!
Cît de bine cunoaşte Dumnezeu inima oamenilor, şi cît de puţin îşi dau oamenii seama de asta! Orice ripostă de genul „nu judeca să nu fii judecat“ este lipsită de sens în situaţia celor care nu au autocontrolul propriei judecăţi (Iov 1.8; 2.3; Ezec.20.3,4).
Nu, nu sînt adeptul pierderii de timp sau al serialelor cu n episoade în care n să fie cît mai mare, dar …
Dar la cam două săptămîni după episodul cu decedata din lipsă de transfuzie şi legea care se preconizează pentru a-i obliga pe dezertorii deveniţi Martori să facă transfuzie, apare pe post aceeaşi „Voce“ cu relaţii la înalta poartă a securităţii comuniste, însă de data aceasta cu o altă veste tristă care nici măcar nu este nouă, penuria acută de sînge transfuzabil. Tristă, dar în contextul proaspătului deces al Martorei care a refuzat transfuzia şi al legii care-i va obliga pe Martori să facă transfuzie împotriva voinţei lor, ridicolă.
Totuşi dl. C.M. „Voce“ se ţine tare şi optimist explicînd că printre atîtea probleme de medicină amestecate cu elemente de economie de piaţă, medicii, o da medicii nu sistemul, se descurcă apelînd la bunăvoinţa, înţelegerea şi solidaritatea rudelor apropiate (evident a rudelor de sînge) ale celui aflat în suferinţă şi nevoie de transfuzie. Desigur şi legea preconizată va trebui să se descurce, şi nu doar cu lipsa sîngelui transfuzabil ci şi cu alte aspecte care ţin de drepturile omului, democraţie şi dreptul celor care, trataţi ca nişte animale sau chiar mai rău, pentru că şi animalelor li se acordă tot felul de drepturi, pot apela îndreptăţiţi la instanţele de judecată. Oricum, dacă Martorii ar accepta transfuzia, cu certitudine la ei nu s-ar pune problema lipsei sîngelui pentru transfuzie, ci ar fi întotdeauna disponibil!
După mintea ortodoxului securist sau a celui liber-cugetător problema se pune foarte simplu, nu faci transfuzie mori, faci transfuzie rămîi în viaţă. Însă lucrurile nu stau întotdeauna aşa nici chiar în practica medicală, medicii înşişi spunînd că ei fac ce pot tratînd pacientul, restul îl face Dumnezeu, iar din punct de vedere spiritual ar trebui să ştie că Dumnezeu dacă vrea să împiedice moartea cuiva nu are nevoie de legile oamenilor, iar dacă permite moartea, oamenii nu se pot opune cu succes (Mat.10.29; Iov 2.3,6; Mat.26.42; 27.46). Categoric nu despre destin sau fatalitate este vorba, ci de faptul că momentul morţii oricui este cunoscut, iar de primejdia morţii oricine poate fi ferit dacă trebuie să mai trăiască. În privinţa legii preconizate, dacă cei implicaţi vor acţiona după mintea ortodoxului cea de pe urmă sau nu, rămîne de văzut.
Ei, nu am ce face, acest domn continuă să-mi dea de lucru. Culmea într-o discuţie despre camătă, mai exact a legii care interzice camăta şi pedepseşte cămătarii. Şi ce legătură are camăta cu spiritualitatea? Nu are dar domnul „Voce“ o face să aibă în stilul binecunoscut mie al spoielii ortodoxe şi nu numai.
Domnia sa afirmă că Domnul ar fi făcut un act de violenţă, singurul act de violenţă, prin care ar fi izgonit cămătarii din Templu (Marc.11.15–19; Mat.21.12,13; Ioan 2.13–16).
Nu, nu este vorba nici despre violenţă nici despre cămătari! Schimbătorii de bani despre care se vorbeşte nu pot fi asimilaţi cămătarilor, iar în Israel împrumutul banilor cu dobîndă sau camătă, era interzis (Lev.25.35–43; Deut.23.19,20; Neem.5.7,8; Ps.15; Ezec.18.5–9). Schimbătorii de bani din Templu despre care se vorbeşte pot fi asimilaţi fie bancherilor fie mai degrabă celor care deţin case de schimb valutar (Deut.14.24–27). Dobînda sau camăta se ia la împrumuturi, în cazul schimburilor se vinde şi se cumpără pe loc fiind vorba de schimburi de mărfuri, căci banii sînt o marfă!
De fapt era vorba despre o afacere mascată a preoţilor de la Templu, nu a schimbătorilor de bani, care totuşi se poate lesne înţelege că erau oamenii preoţilor ca şi cei care deţineau marfa vie, temporar inclusiv cea a preoţilor, animalele de sacrificiu nesacrificate înainte de a le mai aduce preoţilor un plus de venituri (Lev.6.24–30; 7.1–7).
Mai clar, cei care veneau de foarte departe nu veneau cu animale după ei ci cu bani în moneda care circula în acea vreme în ţara lor de baştină, adică folosind termenul actual valută. Erau desigur multe persoane în această situaţie pentru că în timpul robiei babiloniene evreii fuseseră răspîndiţi prin multele ţări ale imperiului, şi nu toţi s-au întors la Ierusalim după porunca împăratului Cirus persanul. Aşadar pentru a cumpăra animale în vederea aducerii lor la Templu aveau nevoie de bani în moneda sau monezile care circulau în Ierusalim sau în împrejurimi. Evident preoţii au remarcat oportunitatea de a facilita această operaţie, dar au făcut-o şi în propriul lor folos în mod nelegiuit, ei fiind adevăraţii cămătari care obţineau venituri suplimentare din vînzarea unor animale care ar fi trebuit jertfite nu vîndute ca animale de jertfă. Aceasta era situaţia de fapt, iar Domnul o cunoştea bine.
Cît priveşte actul de violenţă al Domnului, este cît se poate de limpede că Acela care făcea multe minuni şi vindecări în mijlocul poporului nu a făcut nici un act de violenţă asupra vreunui om iar biciul din ştreanguri despre care vorbeşte Ioan a fost folosit evident cu blîndeţe pentru a mîna în afara Templului animalele mari, obişnuite cu un astfel de comportament al omului pe care îl înţeleg foarte bine, şi desigur au răspuns în mod corespunzător. Nici răsturnarea meselor cu bani a schimbătorilor nu poate fi calificată astfel, gestul fiind perceput ca unul normal de interzicere expresă a ceea ce oricum ştiau că nu au voie să facă în Templu. Chiar trebuie să spun că oricine poate fi uneori indignat ori mînios fără a fi neapărat violent?
A fost potrivită introducerea acestui comentariu aici? Desigur, fiind vorba despre o vînzare ilegală a unor animale care ar fi trebuit sacrificate, parte pe altar, nu recirculate prin vînzare pentru a ajunge în cele din urmă tot pe altar, dar deja pîngărite prin acest gest. Animalele făceau ispăşire pentru cel în numele căruia erau sacrificate prin sîngele de pe altar (Lev.17.11). Evident cel care aducea primul animalul de jertfă nu beneficia de jertfa pe care o adusese, iar pentru cel pentru care era jertfită chiar nu mai avea o valoare de jertfă.
Şi încă ceva! Chiar dacă aveau nevoie de animale pentru jertfe şi erau dispuşi să le cumpere, este o naivitate ca să nu spun altfel, să crezi că un evreu s-ar fi lăsat jecmănit la un schimb valutar în Templu cînd ofertele din afara Templului ar fi fost necămătereşti.
Are dreptate dl. „Voce“ în privinţa aurului cenuşiu şi a mîrţoagelor, însă firesc este ca mîrţoaga să tragă la mîrţoagă şi bidiviul la bidiviu, chiar dacă mîrţoagei i se pare că bidiviul e tot mîrţoagă. Totuşi spre deosebire de mîrţoagă, care se mulţumeşte cu ce-o fi, bidiviul are capacitatea, dispoziţia şi demnitatea de a alege!
Cît despre gloabele comuniste, chiar dacă au mîncat jarul capitalist, de fapt roadele muncii generaţiilor de sacrificiu, tot nu au reuşit să devină bidivii şi nici nu vor reuşi. Materia lor cenuşie nu a strălucit niciodată, nici nu va străluci, rămînînd în cenuşiul mat al unei inimi negre, al vicleniei, al spiritului de gaşcă specific mafiot asociat paranoiei unui mereu prezent duşman pe care doar ele îl văd şi evident îl trîmbiţează, şi nu în ultimul rînd în pofta continuă a unei vieţi parazitare. Singura calitate care dă strălucire omului, dragostea, este o floare care nu creşte în grădina lor. Totuşi visul lor de aur „de la toţi după capacitate, fiecăruia după nevoi“ pe lîngă „ce-i al meu e al meu şi ce-i al tău e tot al meu“, în mod paradoxal sînt pe cale de a şi-l împlini nu prin forţa armelor şi ideologia comunistă ci printr-o caracteristică comună, proprie şi capitalismului, lăcomia, prin care îşi dau mîna în fenomenul căruia i s-a spus globalizare, fenomen care omoară conceptul şi realitatea proprietăţii private pentru fiecare familie, concept care ar trebui să protejeze în mod real familiile celor harnici şi pricepuţi, pe lîngă care n-ar trăi rău nici ceilalţi.
* * *
Iniţial aici se termina acest capitol, înainte de post scriptum desigur. Dar cu certitudine Dumnezeu nu acceptă trecerea cu uşurinţă peste lucrurile importante precum ignorarea crimei, El fiind Dumnezeul vieţii, Cel care dă şi întreţine viaţa, şi care nu poate ignora crima.
Mai întîi ar trebui remarcat că Dumnezeu nu permite, în general, nici chiar omorîrea unui animal decît pentru a i se consuma carnea drept aliment pentru întreţinerea altor vieţi, ori în alte scopuri utile într-un fel sau altul omului. Traducerea versetului Geneza 9.5 este dubioasă şi lasă loc de interpretare pentru o a treia regulă, după cum se poate vedea cercetînd trimiterea la Exod 21.28. O astfel de regulă nu poate exista din simplul motiv că Biblia nu se adresează animalelor, ci oamenilor. Acest verset face doar trecerea de la interdicţia omului de a ucide animale, în general în afara scopului de a se hrăni, la interdicţia de a-şi ucide un semen oarecare, premeditat şi prin urmare vinovat, nefiind în sine o a treia regulă a legii sîngelui şi vieţii. Ideea este că nu poţi lua viaţa unui om, nici a unui animal fără să fii făcut răspunzător pentru viaţa luată! Aşadar pentru a nu fi cerută viaţa animalului din mîna omului, sîngele trebuie vărsat pe pămînt ca apa şi acoperit cu ţărînă sau pus pe altar în cazul jertfelor (Lev.17.13; Deut.12.23–28. Examinează şi exprimarea din Luca 11.50,51).
Versetul 6 nu lasă loc de interpretări, însă necesită un comentariu.
Aşadar crima dovedită nu ar trebui lăsată nepedepsită, şi nu ar trebui pedepsită altfel decît prin moartea criminalului dovedit pentru a evita recidivele şi pentru a servi ca exemplu. Însă cine ar trebui să dovedească o crimă, deosebind-o de un accident întîmplător şi regretabil, şi cine ar trebui să execute o astfel de sentinţă? La aceste întrebări nu voi încerca să ofer soluţii sau recomandări oamenilor lumii, care oricum nu vor ţine cont de ceea ce voi spune, dacă întîmplător vor citi. Totuşi ar trebui să cunoaştem atît legea cît şi voinţa divină pentru a înţelege mai bine suportul unor decizii radicale mai largi pentru care Dumnezeu s-a antepronunţat, şi care vor fi cu certitudine împlinite (Mat.23.34,35; Apoc.6.9,10; 18.20,24).
Mai întîi ar trebui să încercăm să înţelegem ce persoană poate fi asimilată răzbunătorului sîngelui şi dacă Dumnezeu însuşi, Cel-care-îl-mandatează, îl consideră vinovat pentru uciderea criminalului (Num.35.24–27; Deut.19.4–6). Oare cine ar putea fi aprins de mînie pentru uciderea unei persoane dragi, decît o persoană foarte apropiată biologic şi sentimental, cum se spune o rudă de gradul întîi. Cît despre vinovăţie, omul în general, inclusiv rudele foarte apropiate criminalului dovedit, ar trebui să recunoască nevinovăţia declarată de Dumnezeu, favorabilă răzbunătorului sîngelui, şi să accepte necondiţionat că este nevinovat, prin îndeplinirea unui act legitim. A se observa că şi atunci cînd ucigaşul a comis-o fără vinovăţie, nefiind realmente criminal, răzbunătorul sîngelui care are totuşi ocazia să-l ucidă şi o face, este nevinovat înaintea lui Dumnezeu şi aşa ar trebui să fie şi în faţa oamenilor, ucigătorul fără intenţie avînd datoria morală să lase suficient timp răzbunătorului sîngelui pentru vindecarea rănii sufleteşti, fără a-l provoca expunîndu-se înainte de vreme.
Matei 5.21,22 pune în evidenţă şi un alt mod condamnabil de a ucide, cel spiritual, aducînd integritatea spirituală pe acelaşi plan de protecţie cu integritatea fizică în comunităţile creştine.
La întrebarea cine ar trebui să judece între un ucigaş fără voie şi răzbunătorul sîngelui, ca şi după ce criterii, putem găsi răspunsul în Exod 21.12,13,14 şi Numeri 35.11–24,25–28. E limpede că o dată trecută perioada de prescriere a domiciliului forţat a ucigaşului fără voie (din culpă), calitatea de răzbunător al sîngelui încetează astfel încît partea vătămată, respectiv afectată, va deveni criminal dacă va îndeplini totuşi actul răzbunării, putînd deveni el însuşi ţintă a răzbunătorului sîngelui.
Desigur că adunării din Numeri 35.24 îi corespunde o instanţă a puterii judecătoreşti din societatea în cauză, însă lucrurile sînt mult, mult prea încurcate, atît voinţa cît şi interesul real de rezolvare fiind puse sub semnul îndoielii. Şi nu e de mirare pentru că pe lîngă alte considerente, atît criminalii cît şi alte categorii de infractori, deveniţi colaboratori obedienţi, sînt folosiţi la rezolvarea problemelor murdare ale unor oameni curaţi şi influenţi, care scot castanele din foc, folosindu-se de mîinile deja prăjite ale infractorilor, în schimbul unei protecţii fragile, protecţie ce poate fi oricînd retrasă. În vremuri tulburi, chiar şi unii deveniţi gulere albe, nu-şi pot înfrîna apetitul infracţional. Prea mulţi oameni evident vinovaţi trăiesc în libertate, chiar avînd procese pe rol, în timp ce alţii ajung prea uşor după gratii în ciuda vîrstei înaintate şi a unei stări precare de sănătate. Dacă aşa au jurat ei, aşa să le ajute Dumnezeu!
Avînd în vedere situaţia de fapt reală a justiţiei umane, dar şi ceea ce se poate citi în Matei 26.52 şi Apocalips 13.10, ca şi evenimentele aşteptate în viitor—Apocalips 19.19—, ar trebui să ne punem mai degrabă credinţa şi nădejdea în Dumnezeu prin Isus Cristos, ca Unic Răzbunător al sîngelui pentru toţi, desigur toţi cei care simţindu-se vinovaţi faţă de Dumnezeu în vreun fel oarecare, au ales protecţia cetăţii de scăpare prin pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Isus Cristos ca mîntuitor. (Apoc.6.9–11).
© since 2010, Aurel Becheru.