Frica menţionată în diverse contexte te-a pus cumva în derută? Dacă da, atunci a sosit momentul clarificărilor de context ca şi al unor extinderi lămuritoare.
Prima întrebare care îşi cere un răspuns este aceasta: a creat Dumnezeu de la bun început toate creaturile sale inteligente, indiferent de domeniu, spiritual sau material, cu o zestre aferentă de frică?
Răspunsul, deşi poate să pară unul dubios este: depinde!
Mai precis, Dumnezeu nu a creat nici îngeri nici oameni — nici animale chiar — temători în relaţia cu El, şi asta se vede foarte clar atît din comportamentul omului înainte de a păcătui, cît şi al heruvimului ocrotitor devenit ulterior Satan, Diavolul, ca să nu mai vorbesc de toate animalele pe care le-a prezentat omului pentru a le denumi. Cel puţin pînă la Noe! E limpede că nici lui Satan nu i-a fost teamă să-şi bată joc de femeie şi prin ea şi de bărbat, nici celor doi nu le-a fost teamă să încalce legea pe care trebuia să o respecte, deşi moartea nu putea fi privită ca un lucru bun, fiind evident sfîrşitul vieţii. Cît despre animale, teama lor faţă de om a fost insuflată abia după potop (Gen.9.1–4).
Atunci de unde a venit frica şi în ce împrejurări?
Frica a venit imediat prin păcatul neascultării Cuvîntului lui Dumnezeu, Tatăl Creator, pentru om, şi prin condamnare la moarte în cazul îngerului răzvrătit. Aşadar se poate conchide că la auzul glasului Celui pe care erai dator să nu-L ignori, dar totuşi ai făcut-o, indiferent cum ai făcut-o, apare instantaneu un sentiment de vinovăţie generator de frică. Şi asta este evident tot de la Dumnezeu. De aceea am dat acel răspuns aparent evaziv depinde, adică depinde de comportament (Gen.3.8–10,14,15.). Deşi situaţia a intervenit la un oarecare interval de timp după procesul creării, noi nu ştim cum lucrează Dumnezeu şi e limpede că El nu-şi pierde niciodată calitatea de Creator. Se poate presupune că preventiv, intern dar dezactivat, frica este instalată apriori, declanşarea ei efectivă depinzînd de o eventuală neascultare. Este însă doar o presupunere bazată pe experienţă, întrucît nici durerea nu apare sau mai bine zis nu este simţită pînă nu apare o cauză generatoare. Însă sîntem programaţi în acest sens! De aceea ar fi de bun simţ presupunerea că şi pentru declanşarea fricii există un „program“ prin care să se producă doar în anumite condiţii.
E limpede că frica este generată de vinovăţie şi de atunci s-au înregistrat permanent stări de frică la descendenţii direcţi sau indirecţi ai celor doi, Adam şi Eva, prin moştenirea păcatului, iar exemplele nu lipsesc pentru că starea de păcat moştenită persistă şi va persista pînă cînd Dumnezeu îi va pune capăt aşa cum a anunţat deja (Exod 3.6; Luc.5.8,9; Fapt.9.3–6; Ier.31.34).
O altă întrebare care-şi cere răspuns este dacă frica este sau nu benefică, iar răspunsul este simplu DA, atunci cînd se ajunge în situaţia de vinovăţie. Este ca şi cu durerea sau o altă senzaţie neplăcută care te anunţă că ceva nu este în regulă. Atunci devii atent şi cauţi să înlături cauza pentru a anula durerea. Frica este şi ea un simptom care arată că ceva nu este în regulă şi e nevoie de o reparaţie. Altfel nenorocirea s-ar amplifica devenind realmente distructivă fără să ştii şi fără să poţi interveni.
Acestea fiind zise, putem reveni şi reconsidera începutul înţelepciunii ca frică de Dumnezeu, şi ştiinţa sfinţilor ca pricepere sau înţelegere.
Cei ce sesizează că lucrurile nu merg tocmai în direcţia dorită în viaţa de acum în ciuda eforturilor depuse, ajung la un moment dat să se întrebe oare de ce orice efort este zadarnic şi parcă totul iese pe dos, deşi acţiunile au fost oneste şi sincere, susţinute mereu de intenţii bune? În astfel de momente de meditaţie poate interveni Dumnezeu cu semnale discrete, însă nu toţi le sesizează şi le iau în considerare. Totuşi cei care o fac simt o stare de vinovăţie şi teamă de un Dumnezeu pe care nu-L cunosc, dar au auzit tot felul de lucruri amestecate şi neclare. Dacă mai tare decît teama devine curiozitatea, şi ea nativă, atunci treptat se va realiza o acumulare de cunoştinţe care va înlătura vălul ignoranţei ce susţine teama, teamă care se va topi încet dar sigur, înlocuită fiind de apreciere, dragoste, dar mai ales de sentimentul că nu poţi fi direct vinovat de deşertăciunea vieţii de acum şi toate eşecurile, în special cele legate de eşecurile materiale. Perspectiva se schimbă, devenind cu totul alta, ca şi valorile. Aşadar calea spre adevărata înţelepciune, cea care vine de la Dumnezeu, s-a deschis şi trebuie menţinută deschisă. Fără frică, fără teamă.
Cine a înlăturat frica sau teama? Evident ascultarea şi apropierea de Dumnezeu care îşi doreşte o relaţie caldă cu orice creatură a Sa, şi Domnul Însuşi este o mărturie în acest sens, şi totodată o cale deschisă spre inima Tatălui (Ioan 1.18).
De fapt teama despre care se vorbeşte în context este un alt mod de a spune că Dumnezeu trebuie să aibă, că Lui trebuie să i se dea, sau că trebuie să i se recunoască întîietatea, mai ales în deciziile importante şi îndeosebi în relaţiile cu alţii, iar această atitudine corectă se cam lasă aşteptată din partea unora al căror număr creşte atunci cînd omului îi este bine şi uită de Dumnezeu, dar scade atunci cînd lucrurile merg prost şi tot mai mulţi îşi aduc aminte de Dumnezeu (Prov.30.8,9; Ps.10.3–7; 50.16–23).
Cum rămîne atunci cu „vitejii“ care se declară atei sau liber-cugetători?
Trecînd peste aspectele maladive, şi istoria confirmă astfel de cazuri, numai disperarea te poate face atît de „curajos“ încît să negi existenţa lui Dumnezeu, doar pentru că lucrurile nu merg aşa cum ai vrea tu în plan material. Desigur ignoranţa susţine şi ea „la greu“ astfel de atitudini. Acesta este reversul înţelepciunii. O astfel de „armură psihologică“, benefică în ochii celui care se „înarmează“ astfel, îl va conduce în scurt timp la acte criminale împotriva oricui i se va opune raţional şi argumentat, pierzîndu-şi orice calitate umană, devenind astfel un monstru pe dinăuntru, indiferent de faţa pe care şi-o confecţionează pe dinafară.
Negarea existenţei lui Dumnezeu este în sine o minciună, însă culmea ironiei este că tocmai minciuna face adevărul mai strălucitor, pentru că despre minciună s-a spus întotdeauna că „are picioare scurte“ iar despre adevăr că învige întotdeauna sau că „iese la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei“. Satan este cunoscut ca „ucigaş, mincinos şi tatăl minciunii“, iar poporul român a cunoscut cam de prin 1945 poate cea mai neagră perioadă din istoria lui sub cizma unui imperiu comunist al liber-cugetătorilor (Ioan 8.44, Luc.22.53; Prov.1.10–19). Unde sînt acum comuniştii, chiar dacă liber-cugetătorii ne mai bîzîie încă, dar nu pentru multă vreme (Ps.37.1,2)?
În realitate adevărata problemă a celor care-şi spun cu emfază liber-cugetători este frica permanentă, o frică pe care au încercat şi încă mai încearcă să o inducă „maselor“, pentru că la cît au fost şi au rămas de incapabili, nu ar fi putut să guverneze altfel decît prin frică şi dezbinare. Cu o conştiinţă pătată ca a lor nici nu au cum să trăiască altfel decît cu frică, iar frica încearcă să şi-o ascundă mereu şi mereu prin minciună, ca şi mentorul lor (Iov 1.11; 2.5).
Struţul, sau cum se mai spune „politica struţului“, ilustrează cel mai bine eroarea în care se află acest soi de oameni. Cînd struţului îi este frică de o primejdie despre care crede că îl ameninţă, îşi bagă capul în nisip pentru ca priveliştea primejdiei să dispară, şi o dată cu ea şi frica. Tot aşa şi ateii care se simt mereu vinovaţi şi nesiguri pe ei, consideră ca un paravan psihologic protector al conştiinţei lor mereu pătate negarea existenţei lui Dumnezeu, iar „argumentele“ lor sînt cu adevărat ridicole.
Sînt acest soi de oameni cu adevărat irecuperabil pierduţi? Răspunsul este ca şi mai sus depinde, dar e limpede că depinde exclusiv de ei, însă pentru cei prea vîrstnici perspectiva nu e tocmai roză din pricina lipsei lor de flexibilitate pe care şi-au pierdut-o cu timpul. Pentru cei tineri însă perspectiva este reală (Isa.1.16–20).
Această categorie de indivizi s-a regăsit cel mai bine sub steagul politicii numite, atît mincinos cît şi găunos comunism, unde spiritul de gaşcă mafiotă, nu doar găunoasă ci şi infatuată, i-a reunit şi-i ţine cît o „mai ţine“! Cît o mai ţine, pentru că deşi ei alte idei de viaţă nu au, tocmai viaţa le-o ia înainte, şi asta se vede în ultima vreme cam peste tot pe unde s-a practicat totalitarismul şi autoritarismul împotriva spiritului democratic şi concurenţial onest. Spun onest întrucît nici sistemul democratic şi concurenţial nu este ferit de „interese“ ocult-autoritariste! Modul în care trăiesc unii care se bazează pe puterea politică şi economică obţinute fie dubios fie norocos, vorbind mult fără să spună mai nimic, sau doar minciuni pentru a cîştiga timp ori simpatizanţi de aceeaşi teapă cu ei, umflîndu-se tot timpul în pene, deşi meritele lor personale sînt de cele mai multe ori doar în mintea lor—lăsată să vagabondeze ori să cugete liber fără vreo legătură cu realitatea—nu şi aievea, denotă nişte oameni care doresc tot timpul să pară tari, deşi confruntaţi de viaţă cu adevărata lor tărie, se dovedesc a fi slabi, debusolaţi şi capabili de orice act oricît de nebunesc. Dar nu toţi pot sesiza acest paradox. Şi totuşi exemplele atît în lume cît şi în ţară nu lipsesc.
O categorie cu totul aparte este aceea a oamenilor cu frică de Dumnezeu pe care ei o numesc impropriu credinţă, numiţi în general în diferite contexte laici, enoriaşi sau mireni (Iac.2.17–20). Multitudinea grijilor vieţii îneacă în ei simpla curiozitate umană şi astfel teama lor de Dumnezeu rămîne mereu în stadiu incipient, nedînd astfel curs procesului spre adevărata înţelepciune. „Caută şi vei găsi“ la ei nu există, mulţumindu-se cu o frecventare pasivă a bisericilor şi desele sărbători. Nici nu e de mirare, botezaţi creştini de mici ei se consideră deja într-o bună relaţie cu Dumnezeu, şi astfel nu se mai simt îndemnaţi să cerceteze ce anume cere Dumnezeu de la ei, că doar ştie popa şi le spune în biserică. Astfel o relaţie directă, personală şi personalizată, între fiecare din ei şi Dumnezeu nu poate exista, iar rezultatele se văd din faptele lor. Minciuna şi înşelătoria îi însoţeşte permanent, iar sentimentul vinovăţiei nu îi poate părăsi, deşi unii poate cred că au găsit soluţia în spatele nesimţirii şi tupeului.
Poate fi practicarea minciunii, înşelătoriei, nesimţirii sau tupeului o soluţie la problemele reale ale vieţii? Categoric NU, şi asta s-a confirmat şi se confirmă permanent, numai adevărul şi valoarea lucrurilor adevărate putînd susţine viaţa. Minciunile şi restul tacîmului nu fac altceva decît să creeze permanente fisuri în orice construcţie, de orice fel. Şi astfel, mai devreme sau mai tîrziu, temelia fisurată construită pe nisipurile mişcătoare ale minciunii nu vor mai putea susţine construcţia, care se va prăbuşi inevitabil. Şi cred că tocmai aşa ceva vedem tot timpul, construcţii care cad mereu înainte de a fi terminate, întocmai ca în legenda meşterului Manole, care simbolic a pus o piatră de temelie vie, propria soţie, pentru ca lucrarea să poată fi terminată fără a se mai prăbuşi. „Domnul îndreaptă paşii omului, dar ce înţelege omul din calea sa?“ (Prov.20.24)
Ce ne aşteaptă totuşi dincolo de frică, pentru că e limpede că frica va dispare şi va fi înlocuită de dragoste?
Asta este în realitate întrebarea care merită cea mai mare atenţie. Răspunsul este însă simplu, respectul. Însă nu ceea ce se înţelege în general prin noţiunea de respect, întrucît respectul despre care vorbim în mod obişnuit împlică de obicei răceală. Pot respecta pe cineva, indiferent cine, ori indiferent dacă mai trăieşte sau nu, însă fără a avea o relaţie directă şi afectivă cu persoana ci doar o apreciere pe diferite criterii de valoare. Respectul faţă de Dumnezeu va fi însă întotdeauna o relaţie caldă, o relaţie Tată–fiu, aşa cum o cunoaştem de la Domnul, ba chiar şi de la Adam înainte de a păcătui.
© since 2010, Aurel Becheru.