Unde dai, şi unde crapă! Aţi auzit desigur expresia care sugerează că plecînd de la ceva anume, se poate ajunge la ceva cu totul diferit, însă uneori doar aparent fără legătură, şi asta fără vreo intenţie prealabilă. Şi iată cum mergînd pe urmele „cunoştinţei exacte“ alias „deep truths“, „true knowledge“, „accurate knowledge“ sau mai ştiu eu cum, am ajuns din nou la botez! Acel scurt comentariu ironic în contextul articolului graţie „Wikipedia“, potrivit acolo, dar cu totul insuficient avînd în vedere atît extiderea mult mai amplă a rebotezării cît şi gravitatea lipsei de înţelegere cît mai deplină a actului botezului, şi desigur implicaţiile modului cum este înţeles pentru comportamentul ulterior al creştinului, impune un comentariu mult mai amplu—după cum se poate observa privind dimensiunea casetei de derulare din bara verticală—dar şi separat de acela.
Desigur autorul acelui articol şi-a bazat observaţia pe un material publicat la un moment dat de „W.T.S.“, însă nimeni nu poate garanta că toţi Studenţii sau Martorii au avut la dispoziţie acele publicaţii, dar e clar că toţi Martorii, foşti Studenţi, se botează adulţi, şi astfel în cazul lor e mai uşor de remarcat anomalia prezentată în articolul „Wikipedia“, anume botezul în numele unei organizaţii religioase, şi nu aşa cum este în realitate, botez creştin, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, botez unic şi irepetabil dacă este corect conştientizat, şi veţi vedea de ce! Dacă botezul bebeluşilor e un abuz formal, şi asta se vede din ce în ce mai limpede în comportamentul majoritarilor pe care în realitate botezul nu-i afectează aşa cum nu-i afecta şi chiar astăzi nu-i afectează neapărat pe evrei, rebotezarea unui adult deja botezat o dată adult e o adevărată catastrofă. Nu ştiu dacă unii se găsesc într-o astfel de situaţie sau nu, dar dacă s-ar găsi ar fi foarte grav, aceştia dovedind sub toate aspectele că nu înţeleg şi nici nu au înţeles vreodată spiritualitatea şi Spiritul creştin, şi nu doar ei ci şi aceia care ar oficia un astfel de botez (Efes.4.3–7).
Cine a parcurs şi celelalte pagini pînă la aceasta ştie deja că exista o categorie de evrei percepută în general ca „învăţători ai Legii“ care pretindeau celor dintre neamuri (neevrei sau netăiaţi împrejur)—care se botezaseră creştini prin credinţa în Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi mîntuitor prin sacrificiul propriu al întregului neam omenesc—să se taie împrejur şi să ţină Legea ca să fie mîntuiţi, ceea ce era un abuz şi o aberaţie, întrucît după Lege ar fi devenit evrei nu neamuri, aşa cum am arătat încă de la primele pagini (Fapt.15.1,5,24; 1Tim.1.5–7). Într-un caz cu totul special, cel al lui Timotei, a cărui mamă era evreică însă tatăl era grec, chiar Pavel care l-a apreciat şi iubit foarte mult pe Timotei, de gura acestor gargaragii foarte insistenţi şi pentru că dorea să-l aibă cu sine în lucrarea de evanghelizare pe Timotei, a decis că-i mai bine să-l circumcidă pentru a potoli spiritele rebele ale celor care „nu ştiau nici ce spun nici ce urmăresc“ (Fapt.16.1–3). Cum mama lui Timotei era evreică, gestul a fost pur formal, fără vreo implicaţie spirituală, Pavel menţinîndu-şi aceeaşi poziţie cu privire la neamuri, lucru dovedit de nenumărate ori în scrierile sale (Fapt.16.4).
Şi ca lucrurile privind conţinutul acestui comentariu să fie clare încă de la început, trebuie să spun că între timp am prins printre alte mărturii anapoda şi una privind „instituţia spovedaniei“ care ar avea chipurile susţinerea Sfinelor Scripturi în exprimarea „ce veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer, şi ce veţi dezlega pe pămînt va fi dezlegat în cer“. Aşadar printre altele veţi vedea şi legătura dintre botez şi lipsa de sens a „spovedaniei“, sau româneşte „mărturisirea tainică a păcatelor“ doar în auzul unui preot (Iac.5.16)!
Sigur Martorii se laudă cu metoda lor de abordare şi cercetare „pe subiecte“, considerînd că lămuresc „exact“ sensul unui verset prin alte versete, dar parcurgînd publicaţiile lor nu veţi găsi pe lîngă îndelunga gargară şi astfel de argumentări în probleme mai delicate, ci mai degrabă cîte un verset stingher fără vreo legătură cu altele. Eu cel puţin asta am observat şi cred că nu pot fi acuzat că nu aş fi citit destul de multe publicaţii pentru a mă lămuri. Pe de altă parte, majoritarii fără să se sinchisească de vreo metodă, procedează cam tot aşa, aruncînd cîte un verset, o parabolă, vreo aluzie la scrierile vreunui sfînt din calendar sau doar la numele lui, în general totul luat la modul literal, cu Spiritul fiind mai greu, că doar nu poţi deranja o persoană oricînd ai tu chef (1Reg.18.27,36–38; Mat.10.19,20; Luc.21.14,15). Totuşi regula celor doi sau trei martori este extrem de utilă în cazul argumentării prin trimiteri, ba încă extinderea la şi mai mult de trei este extrem de benefică pentru că pînă la urmă acesta este şi scopul cercetării, înţelegerea cît mai extinsă a Cuvîntului EVANGHELIEI (2Cor.13.1).
Să luăm, prin urmare, lucrurile de la început (1Pet.3.21)! Ce ar trebui să înţelegem prin „întinăciunile trupeşti/filth of the flesh“ ne este arătat de Pavel în scrisoarea către romani îndeosebi în capitolele 5 şi 6 (Rom.5.10–21; 6.1–23, cu rugămintea de a citi textul întreg din Biblie. Insist, întreg, inclusiv textul pus în paranteze: versetele 5.13–17, cu precizări doar pentru versetele 7 şi 14). Dumnezeu a decis apriori ca urmaşii biologici ai lui Adam şi Eva nenăscuţi încă să fie biologic moştenitori ai păcatului, aşadar purtători de „întinăciuni trupeşti“, şi să-şi trăiască viaţa în „trupul păcatului“ cu finalitatea în moartea adamică, o moarte dreaptă dar nemeritată prin încălcarea directă a vreunei legi pentru că încă nu se născuseră, dar cu perspectiva recuperării pe cale spirituală a vieţii veşnice pierdută de Adam şi Eva (Gen.3.15).
Avînd în vedere mărturia unui preot la întrebarea cuiva „de ce nu l-a omorît Dumnezeu pe Satan de la început“, la care a răspuns „nu ştiu, e ca şi cum aş întreba de ce a făcut Dumnezeu universul aşa şi nu altfel“, este nimerit aici să răspund domnului „părinte spiritual/duhovnic“: din dragoste pentru cei nenăscuţi încă şi pentru că El este Dumnezeu şi nu fitecine—căruia chiar şi propriile Sale creaturi inteligente I-ar putea zădărnici vreun plan pe care şi L-a făcut—pentru că nimeni şi nimic nu-L poate împiedica să-Şi facă voia, şi pentru ca, desigur, şi urmaşii trupeşti ai lui Adam şi Eva să „beneficieze“ de condiţii spirituale similare în care cei doi au eşuat, pentru a se dovedi astfel că şi cei doi ar fi putut prin ascultare de Dumnezeu, nu de Satan, să dea ocazia Tatălui să pună imediat în aplicare pedeapsa capitală, altfel cum toţi trei au greşit, toţi trei ar fi trebuit să moară atunci, nu doar Satan. Da, e uşor să te mîndreşti cu două facultăţi, mai greu e cu Duhul Sfînt! Sigur, prin spiritul lumii ţi s-a pus întrebarea, prin acelaşi spirit răspunzi trimiţîndu-l pe curios „după seminţe“, dar Domnul a fost oare surprins măcar o singură dată de astfel de întrebări dubioase (reamintiţi-vă măcar pe cele deja comentate: Mat.17.24–27; 21.23–27,32; 22.15–32)?
Prin urmare botezul creştin nu ne scuteşte de neputinţele trupului sau de boli, de îmbătrînire şi de moartea adamică pe care o datorăm, ci toate acestea se împlinesc asupra noastră! În fapt aceasta este şi mărturia lui Ioan Botezătorul, avînd şi un adaus pe care-l vom detalia (Mat.3.1–12; Ioan 3.22–36). Desigur, fără „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Isus Cristos“, alias „mărturia unui cuget curat sau conştiinţă curată“, botezul creştin nu este decît un act îndeplinit formal, fără implicare reală, cu valoare mai mult decît îndoielnică. Şi pentru că unora le place să aducă pe alţii la morală prin tot felul de povestioare, fără ca ei înşişi să înveţe ceva din ele, o astfel de povestioară sună cam aşa: „un copil observă cum dintr-un cocon un fluture încearcă să iasă, dar nu izbuteşte. Atunci se hotărăşte «să-l ajute» lărgind gaura din cocon pe unde fluturele putea să se elibereze, apoi să zboare. Însă fluturele «ajutat» să nu-şi mai dezvolte aripile prin efortul propriu de a lărgi gaura din cocon, nu a mai putut zbura niciodată“. Acelaşi lucru se întîmplă adesea, tot mai evident şi tot mai îngrijorător chiar pentru clerul ortodox, poate şi cel catolic, botezul bebeluşilor frîngîndu-le acestora prematur aripile curiozităţii şi interesului spre adevăratul botez creştin, în deplină cunoştinţă de cauză şi responsabilitate, aruncîndu-i astfel în braţele tradiţiilor. Oricum formalismul încătuşează tot mai mult creştinismul, aşa cum anterior s-a întîmplat şi cu iudaismul (Mat.15.7–9; Isa.29.13–15). La aceasta contribuie din plin şi neînţelegerea deplină a actului botezului şi practicarea lui formală ca tradiţie, viitorii clerici fiind ei înşişi botezaţi bebeluşi, nu adulţi.
Există desigur şi excepţii, atunci cînd un sau o catolică vrea să se căsătorească religios cu o sau un ortodox, aşadar adulţi. Ei bine aici e marea problemă! În mod paradoxal, deşi atît catolicii cît şi ortodocşii se botează bebeluşi, nici unii nici ceilalţi nu-şi recunosc reciproc botezul creştin, botezul în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Aşa încît „cel mai slab de înger“, dispus să renunţe de dragul alesei sau alesului la confesiunea proprie în favoarea confesiunii celuilalt, acceptă să fie botezat adult în confesiunea celuilalt la fel de formal ca şi atunci cînd era bebeluş. Aici e pe de o parte neînţelegerea, pe de alta catastrofa! Să revenim la Romani 6.3,4 în conjuncţie cu Evrei 6.4–6; 7.27; 9.25–28. Ei cum vi se pare acum un act al botezului făcut formal, ba chiar reluat formal în numele unei confesiuni religioase, şi nu aşa cum ar trebui să fie, o decizie conştientă a unui adult pregătit în prealabil şi care acceptă liber actul închinării şi dedicării pe viaţă singurului Dumnezeu adevărat? Chiar dacă în momentul botezului este animat mai mult de intuiţia credinţei, va avea suficient timp la dispoziţie pentru a-şi spori şi cunoştinţa în EVANGHELIE, spălînd treptat şi în răbdare „partea interioară a paharului“ (Evr.13.7,8; 2Cor.4.16; Rom.6.19,22)! Se vede cumva din atitudinea lui Ioan Botezătorul că avea resentimente faţă de Domnul Isus care începuse să facă ucenici şi să-i boteze creştineşte? Ucenicii lui Ioan da, nu prea înţelegeau, dar numai ei, nu şi Ioan! Apoi de la Ioan au înţeles şi ei diferenţa între botezul pocăinţei şi botezul creştin ca finalitate pentru cei deja pregătiţi. Înainte de a analiza cauzele acestei devieri să înţelegem cît mai bine ce este botezul creştin, semnificaţia şi implicaţiile acestui botez în lumina noului legămînt, care în paralel va lămuri şi inepţia „spovedaniei“ ca instituţie, aşa cum este pretinsă şi practicată.
Desigur botezul este un simbol al morţii faţă de spiritul lumii şi faţă de păcat, şi unul şi celelalte fiind îngropate prin actul botezului „în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh“, dar şi un simbol al noului legămînt cu Tatăl prin Fiul şi Sfîntul Duh, întru iertarea eternă a păcatului ce se înstăpînise în lume şi ne controla viaţa (Ier.31.34; Evr.2.14,15; Mat.10.26–28). Acesta este botezul creştin, aşa a fost la început şi nimeni nu-l poate schimba sau revendica, ci aşa trebuie să rămînă pentru a fi real şi a-şi aduce roadele spirituale ce conduc la viaţa veşnică. Dumnezeu nu şi-a propus să salveze omul de sub robia păcatului printr-un demers complicat şi greu de înţeles, ci totul este foarte simplu şi la îndemînă de a fi înţeles pentru oricine are o inteligenţă medie, normală şi ceva bun simţ. Nu e greu, nu e prohibitiv! Complicaţiile nu vin de la Dumnezeu, ci aşa cum s-a arătat prin însăşi viaţa pămînteană a Domnului Isus, de la oameni, şi asta cu cît sînt sau li se pare că sînt mai sus, mai dotaţi, mai învăţaţi, mai ştiu eu cum. Pentru cine va izbuti să înţeleagă tabloul complet al botezului creştin în lumina noului legămînt, nu va fi deloc greu să înţeleagă toată EVANGHELIA în adevăr, adică toată Sfînta Scriptură, sau Biblia dacă ne referim la carte. Iar scopul acestei mărturii nu este acela de „a vă agăţa şi ţine dependenţi de mărturie“, ci dimpotrivă, ca după cîţiva ani să nu mai aveţi nevoie de ea, ci să citiţi în Biblie ca într-o carte deschisă. Sper de asemenea ca această pagină de site să fie ultima!
Aşadar morţi faţă de păcat, căci prin moartea Domnului au fost îngropate nu păcatele Sale fiindcă nu avea, ci ale noastre. Ale noastre, care? Desigur nu cele cauzate de moştenirea adamică—pentru care plata prin moarte rămîne în vigoare, căci în general nu poate fi anulată decît prin împlinirea unui anume timp în două cazuri pe care deja le cunoaşteţi—ci acelea pe care încă le mai comitem în acest trup al neputinţei şi păcatului, fie că ştim fie că nu ştim, pentru ca, deşi încă păcătoşi în trup, să fim consideraţi neprihăniţi în spirit, ca prin lucrarea Spiritului Sfînt să biruim şi să supunem păcatul chiar şi în acest trup al neputinţelor (Rom.7.14–25; 8.1–6; 1Cor.9.26,27; Evr.13.7,8). Prin Spirit vom reuşi cu timpul „curăţenia interioară“ a tot ceea ce cunoaştem a fi păcat, dar desigur nu întotdeauna avem conştiinţa păcatului, şi nu întotdeauna acţionăm conştient. Aici păcatele noastre sînt acoperite (îngropate, omorîte) prin jertfa Domnului, şi nu avem nevoie de nici o „spovedanie“ întrucît am mărturisit prin actul botezului că sîntem păcătoşi, sub puterea păcatului, şi avem nevoie de pocăinţa faţă de Dumnezeu care iartă păcatele în virtutea noului legămînt făcut în sîngele (jertfa) Domnului Isus despre care credem că este Fiul lui Dumnezeu şi mîntuitorul nostru. Nu există în Scriptură nici o relatare care să sugereze în vreun fel un asemenea ritual, iar cuvîntul nu are origine aramaică, ebraică, greacă ori latină, ci slavă. Însăşi sonoritatea cuvîntului îi trădează originea, şi prin urmare introducerea acestui obicei pe parcurs.
Ce înseamnă „mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iac.5.16)? După cum ne arată chiar fratele de jumătate al Domnului, Iacov, cîteva versete mai sus şi cîteva versete mai jos, sînt două astfel de situaţii care nu au nici o legătură nici cu „spovedania“ nici cu „dasfidania“, dar oricum „dasfidania spovedania[]“! Prima situaţie este aceea de a face rugăciuni colective în vederea vindecării de boli sau neputinţe trupeşti, iar a doua indică spre mărturisirea celor avizaţi şi conştienţi în legătură nu cu păcatele proprii, ci cu păcatele altor creştini mai „slabi de înger“, spre îndreptare, cazul atît tipic cît şi unic fiind al curvarului din Corint, care nu numai că nu era conştient de păcatul lui, dar se mai şi lăuda, iar lauda lui i-a molipsit şi pe cei care se mîndreau că au în rîndul lor un astfel de vînător de trofee galante (Iac.5.14,15,19,20; 1Cor.5.1–6). În Coloseni 2.10–13 citim: „voi aveţi totul deplin în El“ …, „în El aţi fost tăiaţi împrejur … în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pămînteşti“ …, „Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşalele“. Dacă prin botez Dumnezeu în virtutea noului legămînt şi a jertfei Domnului ne-a iertat toate păcatele ca să putem trăi într-un duh nou după îndemnurile Duhului Sfînt, despre ce „spovedanie“ mai vorbim? Şi dacă cineva îşi cunoaşte şi singur păcatele conştientizîndu-le, ce nevoie mai are de spovedanie cînd poate lupta şi singur cu ele (Ps.32; Osea 14.2; Evr.13.12–15)?
Dar ce poate fi cu legatul, dezlegatul (Ioan 20.21–23; Mat.16.19; Luc.11.52; Mat.18.15–20; Fapt.1.5–8)? Iată că şi aici sînt două cazuri legate între ele, dar care nu au nici o legătură cu aşa-numita „spovedanie“. Desigur în cazul în care intervine şi Petru în discuţie, trebuie să luăm în considerare că sînt păcate şi păcate, unele mai grave altele mai suportabile, iar atunci cînd sînt pe de-o parte suportabile, pe de alta există şi recunoaştere din partea celui care-şi cere iertare, n-avem nici un motiv să nu iertăm, dar putem îndemna fratele ori sora să fie mai atent, atentă, pe viitor. Totuşi pot fi şi cazuri mai grave în care cel care a greşit nici măcar nu doreşte să-şi recunoască vina. Acesta este cazul în care mai întîi discuţi între tine şi el, apoi dacă nu recunoaşte mai iei doi sau trei martori, şi dacă nici aşa nu ascultă, faci denunţul la nivelul Bisericii, iar dacă nici de Biserică nu vrea să asculte atunci orice relaţie cu un astfel de „frate“ este lipsită de sens. E, ca să zic aşa, „tare de urechi“ şi e mai bine să nu te preocupe soarta lui sau să mai ai vreo relaţie cu el. Cei foarte atenţi la acest din urmă caz, vor înţelege chiar mai mult decît spun, şi nu doar Martorii!
Al doilea caz este în legătură cu credinţa, botezul, şi propovăduirea EVANGHELIEI atît evreilor cît şi samaritenilor şi celorlalte neamuri, sau dacă vreţi popoare. Mai întîi să notăm că Domnul însuşi are grijă să dea tonul dezlegării samaritenilor şi neamurilor în două situaţii pe care le-a subliniat foarte accentuat în prezenţa apostolilor, şi a lui Petru desigur (Mat.15.21–28; Luc.7.1–10). Apoi Petru a folosit cu succes „cheile Împărăţiei cerurilor“ dezlegîndu-i sau deschizînd porţile Împărăţiei deopotrivă pentru cei din Ierusalim, Iudea, Samaria şi pentru Neamuri prin sutaşul Cornelius (Fapt.2.22,…,37–39; 8.1,4,14–17,25; 10.1,2,…,43–48. Aş prefera să folosiţi Biblia!). Totuşi după cum bine ştim evreii înşişi au fost „legaţi“ sau „împietriţi“ în favoarea Neamurilor, care din „cele din urmă“ au devenit „cele dintîi“. În ultima vreme însă lucrurile par a lua întorsătura ca „cei dintîi“ adică evreii să devină „cei din urmă“, aşadar să încheie cursa sau plutonul, dacă vreţi, creştinii luînd-o cam prea „pe arătură“ în ce priveşte credinţa. Şi asta desigur tot de la Dumnezeu (Mat.23.37–39; Rom.11.1,11,12,25–33)! Sau poate că şi unora şi altora trebuie să li se dovedească zădărnicia gîndurilor lor. Oricum imaginea arată destul de şifonat.
Şi acum cred că este momentul să încercăm, dacă vom putea, să înţelegem de ce s-a şifonat imaginea creştinismului. Aşadar plecînd de la efect să încercăm să înţelegem cauza efectului. Dacă vă voi putea fi de folos ori ba în acest demers nu pot garanta pentru că mie uneori mi se cam blochează mintea mult prea puţin evoluată, pentru că nu reuşeşte să ţină pasul cu unele schimbări evolutive. Şi iată de ce, sau mai curînd ce vreau să spun. Am văzut din Fapte 11.26 că în Antiohia ucenicii Domnului Isus au fost numiţi creştini. Simplu, creştini, fără vreun alt adaus. Am văzut că Martorii mai întîi s-au numit Studenţi, apoi după ce s-au regrupat pe mai multe categorii de preferinţe, fiecare şi-a luat un alt nume aşa cum au considerat potrivit cei care puteau da un nume grupării proprii. Tot aşa, înaintea Studenţilor, şi a altor protestanţi de divrese culori confesionale, nu ştiu cînd şi nu ştiu cum, dar nici nu contează, creştinii s-au divizat în două mari grupe luîndu-şi fiecare un nume diferit de gruparea opusă prin adăugarea la numele creştin fie catolic, fie ortodox. Nici cînd au început creştinii să-şi boteze copiii de doar cîteva luni nu ştiu, dar pot presupune că atunci cînd s-au despărţit în catolici şi ortodocşi toţi se botezau la fel. Şi îndrăznesc să mai fac încă o presupunere, anume că nici Studenţii care s-au despărţit ca o bombă cu fragmentaţie în mai multe bucăţi active pe cont propriu, nici catolicii şi ortodocşii, în momentul în care s-au despărţit, nu s-au botezat din nou în momentul în care şi-au schimbat numele, fiecare considerîndu-se atît botezet cît şi îndreptăţit să-şi urmeze calea proprie sub un alt nume. O fi aşa, n-o fi aşa, nu ştiu, oricine m-ar putea contrazice, dar aşa văd eu lucrurile cu mintea din dotare. N-am nici o idee dacă Martorii au botezat în afară de catolici sau ortodocşi, ori de alte religii necreştine, şi protestanţi, care nici ăştia nu ştiu dacă se botează adulţi sau copii, ori amestecat. Marele meu blocaj survine încercînd să înţeleg de ce un ortodox să zicem, trebuie să se boteze catolic dacă vrea să se căsătorească cu o catolică, sau o combinaţie asemănătoare, cîtă vreme ambii sînt botezaţi copii, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, aşadar creştini, avînd desigur în vedere şi consideraţia de mai sus că niciunul cînd s-a redenumit nu s-a şi rebotezat pentru noul nume! Firesc, fiecare se consideră adevărat şi de toată încrederea. Cum spuneam, nu pot ţine pasul cu evoluţia. Dacă v-am încurcat sau descurcat, blocat sau deblocat, nu ştiu, eu tot blocat rămîn în iţele firescului. Ale acestui firesc! E prea savantă chestia asta pentru mintea mea puţină, şi alta trebuie să recunosc nu am.
Am certitudinea că unii deja au sesizat de ce am subliniat cuvîntul firesc pe care l-am şi folosit intenţionat, dar şi adecvat. De ce este adecvat? Prin evoluţia lucrurilor în sine! Iată, un preot alege cariera de preot, ca orice altă carieră de doctor, inginer sau ştiu eu ce, încă de pe băncile şcolii, dă examene de admitere şi absolvire pentru verificarea cunoştinţelor (teoretice, aici nu mă refer la persoane), „înghite“ Biblia şi diverse alte cărţi şi scrieri de tot felul pentru a fi cît mai erudit, apoi intră în sistemul aşezat şi acesta pe baze la fel de fireşti, în care relaţiile interumane sînt reglementate printr-o doctrină şi docmatică similară, ca să zic aşa, prejudecăţii. Prejudecata însă nu-ţi poate asigura libertatea faţă de oameni, ca să nu mai vorbesc şi de dependenţa materială pe care o implică practicarea oricărei meserii. Aşadar libertatea de a fi exclusiv în serviciul lui Dumnezeu se izbeşte de obstacole de netrecut, căci oamenii în ciuda oricăror declaraţii sînt neiertători. Adicătelea, nu poţi „fluiera în biserică“ pentru că vei fluiera a pagubă, desigur a pagubă materială, că altfel nu ţi se pot lua decît boii de la bicicletă. Iar dacă mai ai şi o vîrstă, chiar te-ai legat şi nu te mai poţi dezlega. Iată firescul cu toate neputinţele lui!
Îi alege însă Dumnezeu pe cei fireşti? Sigur pînă la un moment toţi sîntem fireşti şi astfel Dumnezeu nu ar mai alege pe nimeni, dar şi din firesc se poate evada. Cel mai bine se poate înţelege de ce Dumnezeu ori de cîte ori face referire la o anumită categorie de oameni, şi în special la Domnul Isus în trup de carne, vorbeşte folosind singularul „sămînţa“, din Galateni 3.16–29, fiind apoi mult mai lesne de a extinde înţelegerea şi pentru alte texte începînd cu Geneza 3.15. Pe lîngă Galateni 3.29 se remarcă desigur şi Romani 4.16, pe care l-am subliniat cu italice în versetul Galateni 3.22! Da, sămînţa la singular este folosit nu doar pentru Domnul, ci şi pentru acea categorie a făgăduinţei numită pe drept cuvînt „trupul“ lui Cristos prin Spiritul Sfînt şi „mireasa“ Domnului, aşadar, deşi mai mulţi, totuşi la singular ca şi componente ale aceluiaşi trup. La singular nu pentru că sînt singuri ori singuratici, ci pentru că sînt aleşi cu multă grijă în mod individual dintr-o categorie mai largă, aşa cum a fost ales şi Avram, ulterior Avraam. Şi desigur nu numai el, dar de la el încoace. Acest trup spiritual al lui Cristos se distinge prin unitate spirituală, nu prin divergenţe create de orgolii şi neputinţe, precum şi dorinţa chiar nefirească de a-i controla pe alţii în folosul propriu, căci dincolo de orice mască ori paravan prin mînuirea cuvintelor se ascunde setosul „leopard“, de unde şi ciocnirile „cu scîntei“ între clerici şi mireni, fireşti şi acestea (1Cor.12.13).
Firescul îi împiedică în general pe cei care se bazează pe diverse resurse precum inteligenţa sclipitoare şi memoria „de elefant“, pe lîngă altele. Aici apare blocajul lor! „Credinţa ta te-a mîntuit“! Nu, nu este o „retragere“ a Domnului Isus, nici a Tatălui, ci sublinierea foarte accentuată a esenţialului într-o relaţie, aş zice bună relaţie sau corectă relaţie cu cineva în care ai încredere şi la care vii cu încredere, te apropii cu încredere. Ce altceva n-a avut Eva în relaţia cu Tatăl atunci cînd din credulitate, cu prea multă uşurinţă s-a vîndut pe sine şi pe noi toţi, dacă nu credinţă? Da, credinţa este esenţială, nu inteligenţa, nu memoria excepţională, nu orice altă calitate care poate fi o cursă prin supraevaluare. Îndoiala este cea care poate alunga credinţa, iar sediul credinţei este inima omului, afirmaţie foarte des repetată în Scriptură, şi cum atît de frumos o spune Petru cînd se referă tocmai la sexul frumos, iar sintetizarea motivaţiei botezului şi importanţei actului în sine o găsim la fel de frumos spusă de Pavel în Romani 10.10 (1Pet.3.1–6; Rom.10.8–12). Aşadar într-o relaţie, chiar şi atunci cînd nu ştii să te rogi, importantă este dragostea. Dragostea nu va pieri niciodată pentru că orice relaţie corectă are ca temei dragostea şi încrederea. Cel ce iubeşte poate duce dragostea pînă la sacrificiul de sine, dar cel ce nu iubeşte, sau mai bine zis nu se iubeşte decît pe sine, va sacrifica întotdeauna pe alţii, chiar şi fără a fi nevoie de vreun sacrificiu. Acesta este punctul slab al firescului, o prea mare dragoste de sine, şi atunci unde să mai încapă dragostea pentru alţii? Mintea şi inima trebuie să lucreze împreună, altfel funcţionarea va fi defectuoasă (Gal.4.6)! Aceasta este problema fireştilor, că nu sînt fii deşi îşi spun Biserica! Doar îşi spun, ei îşi spun (Mat.7.21–27)! Ca să nu spun mai mult (Iac.4.1–5; Evr.12.2–8)! Şi să nu mai apelez din nou la una din glumele celui ce a fost Grigore Moisil. Cine o ştie pe aia cu statistica (cel ce „statistic“ se simte confortabil aşezat pe un bloc de gheaţă şi o plită încinsă, dar în realitate …), despre aia este vorba (Mat.6.24; Luc.16.12)!
Nu de puţine ori Domnul, care nu avea El însuşi nevoie să I se facă mărturisiri, a creat diverse scene pentru cunoştinţa noastră (Rom.15.2–4). Iar una din aceste scene, creată după învierea Sa şi consemnată de însuşi „apostolul iubirii“, ne dezvăluie încă o altă „cheie“ a „dezlegării“ Împărăţiei cerurilor pe lîngă cea a cunoştinţei, iubirea (Ioan 21.15–17). Astfel, pe lîngă toate luările de cuvînt ale lui Petru consemnate de alţii, avem şi cele două scrisori ale sale. Plasarea acestora spre sfîrşitul cărţilor „Noului Testament“ este inspirată şi de expunerea foarte consistentă şi succintă a EVANGHELIEI, nu de puţine ori într-un singur verset Petru sintetizînd expunerea a două chiar trei subiecte, care pot fi înţelese doar dacă s-au parcurs şi scrisorile în care Pavel detaliază subiectele. Înţelegem astfel că de multe ori Petru a vorbit multora aceste lucruri, cum el însuşi mărturiseşte, ca de altfel şi Pavel, deprinzînd acest mod de a expune (2Pet.1.12; Filip.3.1). Nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar întîmpla dacă evanghelizarea ar începe cu cei ce sînt astăzi preoţi, cine, ce ar putea învăţa din expunerile lor, ori dacă le-ar urma exemplul pînă la sacrificiu. Fără a putea fi „pilde turmei“ („nu fă ce face popa, fă ce zice popa“ zisă luată tot din cuvîntul Domnului: Mat.23.2,3), ei laudă gloria trecutului pentru cei prezenţi, văicărindu-se în acelaşi timp de tot felul de „atacuri la adresa Bisericii“, „atacuri“ care ar trebui să-i bucure că iau şi ei parte la suferinţele lui Cristos ca trup al Său (1Pet.5.2,3; 4.12–16,19). Ar putea fi atacată cu succes pe pămînt o comoară pe care o ai în cer (Rom.8.27–39 din care reproduc doar versetele 31 şi 32)?
Ascultîndu-i în rubricile dedicate ale postului de radio despre care ştiţi, am trei senzaţii diferite. Uneori ceea ce spun este ireproşabil, alteori memoria le joacă feste, se bîlbîie, se încurcă, nu-şi mai găsesc firul şi apelează la tot felul de trucuri pentru a „te ţine“ dar „te pierd“ pentru că nu le poţi urmări sincopele în care nici ei nu mai ştiu ce vor să spună, iar alteori spun de-a dreptul prostii. Şi asta i se „întîmplă“ aceleiaşi persoane în acelaşi discurs. Deja m-am obişnuit şi disting cu mare uşurinţă situaţiile ori de cîte ori îmi trece cîte ceva pe la ureche, însă de remarcat remarc doar pe cele fără reproş şi pe cele în care „se dă cu bîta în baltă“. Cu bîlbîiala sincopelor nu am răbdare, şi nici motiv să am.
Ceea ce se păstrează în inimă este permanent şi în memorie, ceea ce se păstrează doar în memorie nu poate ajunge întotdeauna şi la inimă. Memoria te mai şi trădează, mai cu seamă sub imperiul emoţiilor. Aici este diferenţa între cei fireşti şi fiii făgăduinţei, chiar dacă acum condiţiile sînt altele (Mat.10.19,20; Luc.21.14,15; Ioan 14.26)!
În ceea ce mă priveşte am încercat să fiu de folos fără vreun resentiment faţă de unii sau de alţii, şi desigur nu neapărat prin laude, însă o spun deschis, orice credincios chiar şi ignorant, are mai multe şanse decît un necredincios (1Cor.9.19–23). Oricum salutul meu pentru toţi cititorii acestei mărturii consideraţi-l a fi Filipeni 1.8–11; 2.3,4 şi Efeseni 3.14–21; 4.1–7.
Iar mai presus de toate nu uitaţi că a fi creştin este un mod de viaţă prin care în trupul de carne nu dăm frîu liber primelor impulsuri prin spiritul lumii, impulsuri pe care nu le mai numesc, ci în smerenia şi discreţia „omului ascuns al inimii“, în dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, supunem acest trup ascultării de Dumnezeu prin puterea Sfîntului Duh! Şi asta este valabil nu doar pentru cei „unşi“, ci pentru toţi cei ce vor fi scrişi în Cartea Vieţii, precum Avraam, Isaac, Iacov, David şi alţii.
© 2013, Aurel Becheru.