Punctul forte al teoriei islamice, expusă în Coran rezidă în ideea că Islamul este o religie monoteistă, singura religie monoteistă, moştenită de la strămoşul realmente monoteist Avraam, prin fiul său renegat de Sara, Ismael. Ceea ce este într-o evidentă contradicţie cu starea de fapt a locuitorilor tribului Qurayş din vremea „profetului“, expusă chiar în Coran, după deja şase secole de creştinism, care în ciuda unor interpretări greşite ale Cuvîntului lui Dumnezeu ale unora, este o religie monoteistă, şi o împlinire a Cuvîntului lui Dumnezeu oferit poporului evreu prin profeţi şi patriarhi, începînd de la credinciosul Avraam. Religia mozaică este în sine o religie monoteistă, indiferent de părerile oamenilor şi de deviaţiile unora dintre evreii care s-au crezut proeminenţi, dar au abătut poporul de la monoteismul consemnat în Cărţile Sfinte. Pe tot parcursul lor, aceste cărţi biblice promovează monoteismul şi sînt într-un război total împotriva idolatriei politeiste, poporului evreu încredinţîndu-i-se sarcina de a fi propovăduitorul şi răspînditorul monoteismului la nivel mondial prin propriul exemplu care ar fi trebuit în faza următoare să fie adoptat de toate popoarele, arătînd totodată şi cine este adevăratul Dumnezeu, aşa cum ei înşişi au văzut atunci cînd au fost eliberaţi din Egipt. Faptul că ei ca popor au ratat această sarcină, nu înseamnă că şi Dumnezeu a ratat-o, ci a împlinit-o şi o împlineşte încă prin Fiul Său Isus Cristos şi restul „seminţei femeii“ (Geneza 3.15; Romani 16.20; 11.2–5; 9.4–8)!
De la aşa-zisul monoteism islamic a răsărit o altă sensibilitate, aceea că Dumnezeu (Allah) ar face, asemenea oamenilor, o distincţie netă şi ireconciliabilă între calitatea de fiu şi cea de rob, cu ţinta evidentă spre Domnul Isus Cristos, iar de aici toate pretenţiile şi revendicările musulmanilor islamişti în legătură cu oricine nu împărtăşeşte „religia adevărului“, Islamul, consemnate de autointitulatul „Profet“ Muhammed, întrucît Islamul, dincolo de orice declaraţii, nu este decît o sumă de pretenţii şi revendicări, calitatea de rob n-o exclude pe cea de fiu, în relaţia cu Dumnezeu, orice fiu fiindu-i şi rob dator să-L servească (Matei 21.28–32). Atîta timp cît pretinzi a fi rob dreptcredincios, dar te autoîndreptăţeşti, pretinsa ta credinţă monoteistă nu mai poate fi … monoteistă! Logica este foarte clară, însă argumentele prin care voi susţine că la Dumnezeu—nu la oameni!—calitatea de rob şi cea de fiu nu se exclud reciproc, le voi aduce din Scrierile biblice consemnate şi păstrate timp de milenii înaintea Coranului şi după Coran, perfect înlănţuite şi demne de toată încrederea, lucru deja demonstrat în mărturia creştină, în pagina „Adevărul şi minciuna, cum le putem deosebi?“
Sigur că cele mai multe neînţelegeri pe care le au oamenii în privinţa Cuvîntului lui Dumnezeu rezidă în primul rînd în faptul că nu-L cunosc, şi nu-L cunosc pentru că nu citesc, sau cînd citesc nu-L înţeleg pentru că nu este un cuvînt ca de la om la om, ci un Cuvînt ca de la Dumnezeu la om, iar asta e valabil atît pentru musulmani cît şi, înaintea lor, pentru evrei şi creştini. Asta însă nu mă împiedică să ofer o gură de „oxigen“ celor care vor să devină informaţi!
S-o luăm mai întîi de pe vremea cînd Avram nu fusese încă numit Avraam (Geneza 15.1–6)!
1. După aceste întîmplări, Cuvîntul Domnului o vorbit lui Avram într’o vedenie, şi i-a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sînt scutul tău, şi răsplata ta cea foarte mare.“
2. Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc.“
3. Şi Avram a zis: „Iată că nu mi-ai dat sămînţă, şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu.“
4. Atunci Cuvîntul Domnului i-a vorbit astfel: „Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.“
5. Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer, şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.“ Şi i-a zis: „Aşa va fi sămînţa ta.“
6. Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.
Iată aşadar care era nu doar situaţia la momentul respectiv, ci şi mentalitatea şi relaţiile pe care le avea robul lui Dumnezeu Avram cu slujitorii lui. Erau efectiv atît de apropiaţi în comunicare şi sentimente reciproce, încît trăiau în bună înţelegere ca într-o familie extinsă, iar calitatea de rob sau servitor şi cea de stăpîn erau recunoscute firesc, fără ca robii să fie deranjaţi în vreun fel de statutul lor, avîndu-se în vedere atît credinţa cît şi calităţile stăpînului lor care-i trata la modul familiar, şi nu avea în privinţa lor pretenţii absurde prin care să-şi satisfacă vreo sete personală de putere asupra lor, relaţiile fiind considerate din puncte de vedere al laturii dreptului, nu al puterii. Prin urmare, la acea dată, Avram era deja convins că un anume rob al lui îl va moşteni. Dumnezeu avea însă un plan mult mai grandios, privind întreaga familie umană de pe întreg pămîntul, plan care prinde contur clar şi începe a se derula începînd cu credinciosul Avram. Să vedem ce se poate citi mai departe în Geneza 15.7–18:
7. Domnul i-a mai zis: „Eu sînt Domnul, care te-am scos din Ur din Haldeea, ca să-ţi dau în stăpînire ţara aceasta.“
8. Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpîni?“
9. Şi Domnul i-a zis: „Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.“
10. Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două, şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia; dar păsările nu le-a despicat.
11. Păsările răpitoare s’au năpustit peste stîrvuri; dar Avram le-a izgonit.
12. La apusul soarelui, un somn adînc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întunerec.
13. Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărît că sămînţa ta va fi străină într’o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani.
14. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi deacolo cu mari bogăţii.
15. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrîneţă fericită.
16. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vîrful.“
17. După ce a asfinţit soarele, s’a făcut un întunerec adînc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr’un cuptor, şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate.
18. În ziua aceea, Domnul a făcut un legămînt cu Avram, şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, dela rîul Egiptului pînă la rîul cel mare, rîul Eufrat,
Iată cum planul general expus sumar încă din Eden în Geneza 3.15 începe să prindă contur concret, iar descendenţa sănătoasă face parte din acest plan, şi este atent urmărită de Creator! Deci, un neam, o descendenţă din Avram, deşi nu în întregime perfect în credinţă, motiv pentru care urma să fie robit în Egipt timp de patru secole, primeşte făgăduinţa unei ţări a lui prin credinciosul patriarh Avram. Iar descendenţa înseamnă în primul rînd, dar nu cel mai important, adică nu mai important decît latura spirituală a credinţei, o legătură de sînge, şi sîngele este definit de Creator ca viaţa trupului (Geneza 9.4,5; Levitic 17.11). Trebuie să înţelegem de aici importanţa vitală a ambelor legături, atît cea de sînge cît şi cea spirituală. Islamiştii musulmani trebuie să mai înţeleagă însă şi altceva! Avram era un om liber la vremea aceea, şi aşa ar fi trebuit să fie şi sămînţa, descendenţa lui biologică. Dumnezeu însă a prevăzut că nu toată descendenţa biologică va călca pe urmele spirituale ale credinciosului Avram, şi l-a anunţat pe acesta de acea înrobire de patru secole, dar …, dar şi de eliberarea de sub robia altui neam! Aşadar lui Dumnezeu însuşi nu-i place ca omul să ţină în robie omul, într-o robie prin care să-l exploateze sălbatic. Deci mare atenţie la acest aspect, în raport cu pretenţiile coranice!
Să urmărim acum aspecte şi mai interesante petrecute după moartea Sarei care-i născuse lui Avraam pe Isaac, după Cuvîntul lui Dumnezeu (Geneza 24.1–10).
1. Avraam era bătrîn, înaintat în vîrstă; şi Domnul binecuvîntase pe Avraam în orice lucru.
2. Avraam a zis celui mai bătrîn rob din casa lui, care era îngrijitorul tuturor averilor lui: „Pune-ţi te rog, mîna subt coapsa mea;
3. şi te voi pune să juri, pe Domnul, Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pămîntului, că nu vei lua fiului meu o nevastă dintre fetele Canaaniţilor, în mijlocul cărora locuiesc,
4. ci te vei duce în ţara şi la rudele mele să iei nevastă fiului meu Isaac.“
5. Robul i-a răspuns: „Poate că femeia n’are să vrea să mă urmeze în ţara aceasta; va trebui să duc oare pe fiul tău în ţara de unde ai ieşit tu?“
6. Avraam i-a zis: „Să nu care cumva să duci pe fiul meu acolo!
7. Domnul, Dumnezeul cerului, care m’a scos din casa tatălui meu şi din patria mea, care mi-a vorbit şi mi-a jurat, zicînd: „Seminţei tale voi da ţara aceasta,“ va trimite pe Îngerul Său înaintea ta; şi de acolo vei lua o nevastă fiului meu.
8. Dacă femeia nu va vrea să te urmeze, vei fi deslegat de jurămîntul acesta, pe care te pun să-l faci. Cu nici un chip să nu duci însă acolo pe fiul meu.
9. Robul şi-a pus mîna subt coapsa stăpînului său Avraam, şi i-a jurat că are să păzească aceste lucruri.
10. Robul a luat zece cămile dintre cămilele stăpînului său, şi a plecat, avînd cu el toate lucrurile de preţ ale stăpînului său. S’a sculat, şi a plecat în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor.
Avînd un astfel de şef (stăpîn!), comunitatea din jurul lui Avraam era bine organizată, fiecare ştia foarte bine ce are de făcut, şi îşi făcea conştiincios datoria chiar nesupravegheat, ori chiar departe de însăşi prezenţa stăpînului! Rob era sinonimul pentru ceea ce actualmente am numi slujbaş. Fragmentul acesta din Geneză arată limpede cîtă încredere aveau cei din această comunitate unii în alţii, stăpîn şi robi! Iată cum Avraam încredinţează o sarcină extrem de dificilă unuia dintre cei mai vechi slujbaşi ai săi, căruia nu-i arată doar încredere, ci şi seriozitatea responsabilităţii pe care i-o încredinţează, punîndu-l să jure că o va îndeplini aşa cum i-o încredinţează el, şi nu altfel. Apoi desigur, după discuţia în care slujbaşul prevede o piedică, Avraam acceptă că dacă femeia nu va dori să-l urmeze, el, slujbaşul, să fie dezlegat de jurămîntul pe care-l va face. Iată o încredere reciprocă şi o relaţie de mare fineţe între stăpîn şi rob! Şi asta în Numele unui Dumnezeu real, nevăzut dar prezent, în care amîndoi credeau. Căci Acesta era Liantul care-i unea în cuget şi simţiri! Se ştie că mulţi alţii îşi confecţionau la vremea aceea zeităţi, idoli, din tot felul de materiale preţioase, care însă, deşi ei îşi linişteau astfel incertitudinile şi nesiguranţele, obiectele cu pricina nu le erau de niciun folos, iar tot ce era bun şi de folos tot de la unicul Dumnezeu adevărat şi nevăzut venea şi pentru ei (Matei 5.43–48). Iar robul se dovedeşte credincios şi iscusit, ducînd la îndeplinire dificila sarcină de a-i găsi lui Isaac o nevastă dintre fetele neamului său rămas în Mesopotamia, neam care avea cultul unei familii aşezate pe principii sănătoase de fidelitate conjugală (Maleahi 2.15,16). Astfel este adusă Rebeca soţie pentru Isaac! Nu tot astfel s-au întîmplat lucrurile cu Ismael, căruia, mama sa egiptencă i-a luat o nevastă de aceeaşi obîrşie cu ea (Geneza 21.20,21).
Se opresc cumva lucrurile aici? Nicidecum! Dumnezeu este realmente veşnic şi neschimbător, spre deosebire de oamenii căzuţi în păcat! Iată ce spune însuşi Domnul Isus Cristos, în afară de Matei 5.43–48, deja citat anterior (Ioan 15.12–23; 8.30–38,44–47):
15
12. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v’am iubit Eu.
13. Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.
14. Voi sînteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.
15. Nu vă mai numesc robi, pentrucă robul nu ştie ce face stăpînul său; ci v’am numit prieteni, pentrucă v’am făcut cunoscut tot ce am auzit dela Tatăl Meu.
16. Nu voi M’aţi ales pe Mine; ci Eu v’am ales pe voi; şi v’am rînduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămînă, pentruca orice veţi cere dela Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.
17. Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii.
18. Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M’a urît înaintea voastră.
19. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentrucă nu sînteţi din lume, şi pentrucă Eu v’am ales din mijlocl lumii, de aceea vă urăşte lumea.
20. Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v’am spus-o: „Robul nu este mai mare decît stăpînul său.“ Dacă m’au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvîntul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.
21. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentrucă ei nu cunosc pe Celce M’a trimes.
22. Dacă n’aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n’ar avea păcat; dar acum n’au nicio desvinovăţire pentru păcatul lor.
23. Cine Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu.
8.
30. Pe cînd vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El.
31. Şi a zis Iudeilor, cari crezuseră în El: „Dacă rămîneţi în cuvîntul Meu, sînteţi în adevăr ucenicii Mei;
32. veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“
33. Ei I-au răspuns: „Noi sîntem sămînţa lui Avraam, şi n’am fost niciodată robii nimănui[]; cum zici Tu: „Veţi fi slobozi!“
34. Adevărat, adevărat, vă spun“, le-a răspuns Isus, „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.
35. Şi robul nu rămîne pururea în casă; fiul însă rămîne pururea.
36. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.
37. Ştiu că sînteţi sămînţa lui Avraam; dar căutaţi să Mă omorîţi, pentrucă nu pătrunde în voi cuvîntul Meu.
38. Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu; şi voi faceţi ce aţi auzit dela tatăl vostru.“
…
44. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El dela început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentrucă în el nu este adevăr. Oridecîteori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
45. Iar pe Mine, pentrucă spun adevărul, nu Mă credeţi.
46. Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi?
47. Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n’ascultaţi, pentrucă nu sînteţi din Dumnezeu.“
Prin urmare, trecînd de la Tora la Evanghelie, pe care Muhammed susţine că le „întăreşte“ în Coran, găsim aceeaşi atitudine la Domnul Isus, care creează o comunitate restrînsă de ucenici pe care-i iniţia în tainele Împărăţiei cerurilor şi ale vieţii veşnice. Aceeaşi atitudine între Maestru şi ucenici pe care o avusese şi Avraam cu robii săi. Domnul însă era pe o cu totul altă treaptă faţă de Avraam, dar relaţia se desfăşura într-o aceeaşi atmosferă familiară, frăţească.
Fără a mai intra şi în alte detalii, un lucru este foarte clar. Atît relaţia descendenţei de sînge, „sămînţa“ biologică aleasă a patriarhului Avraam, cît şi a descendenţei spirituale prin credinţa în Acelaşi Dumnezeu real şi Unic, rămîn la fel de importante. Însă în EVANGHELIE, adică în creştinism, calitatea de „sămînţă“ a lui Avraam se dobîndeşte pentru neevrei, adică pentru Neamuri, pe calea laturii spirituale, prin credinţa în sacrificiul mîntuitor al Domnului Isus Cristos (Geneza 17.1–7; Romani 4.13,16,17; 8.11–17; Galateni 3.23–29)! Alte amănunte pentru cei interesaţi pot fi găsite în pagina „Creştinii, Israelul spiritual“, dar nu numai acolo!
Geneza 17.1–7:
1. Cînd a fost Avram în vîrstă de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S’a arătat, şi i-a zis: „Eu sînt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea, şi fii fără prihană.
2. Voi face un legămînt între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus de mult“.
3. Avram s’a aruncat cu faţa la pămînt; şi Dumnezeu i-a vorbit astfel:
4. „Iată legămîntul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri.
5. Nu te vei mai numi Avram; ci numele tău va fi Avraam4; căci te fac tatăl multor neamuri.
6. Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; şi din tine vor ieşi împăraţi[].
7. Voi pune legămîntul Meu între Mine şi tine şi sămînţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legămînt vecinic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.
Romani 4.13,16,17:
13. În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n’a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă.
…
16. Deaceea moştenitori sînt ceice se fac prin credinţă, pentruca să fie prin har, şi pentruca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămînţa lui Avraam: nu numai pentru sămînţa aceea care este supt Lege, ci şi pentru sămînţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
17. dupăcum este scris: „Te-am rînduit să fii tatăl multor neamuri.“ El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii, şi care cheamă lucrurile cari nu sînt, ca şi cum ar fi.
Romani 8.11–17:
11. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.
12. Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pămînteşti, ca să trăim după îndemnurile ei.
13. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.
14. Căci toţi ceice sînt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sînt fii ai lui Dumnezeu.
15. Şi voi n’aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm; „Ava! adică: Tată!“
16. Însuş Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că sîntem copii ai lui Dumnezeu.
17. Şi, dacă sîntem copii, sîntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.
Galateni 3.23–29:
23. Înainte de venirea credinţei, noi eram supt paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.
24. Astfel, Legea ne-a fost[] un îndrumător1 spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.
25. După ce a venit credinţa, nu mai sîntem supt îndrumătorul acesta.
26. Căci toţi sînteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.
27. Toţi cari aţi fost botezaţi pentru Hristos, v’aţi îmbrăcat cu Hristos.
28. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sînteţi una în Hristos Isus.
29. Şi dacă sînteţi ai lui Hristos, sînteţi „sămînţa“ lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.
Pentru voi musulmanii, trebuie să spun că prin „Legea“—care în Coran apare ca „Tora“ (Tora, din cîte ştiu se referă doar la cele cinci cărţi ale lui Moise)—se înţelege Tora (Moise), Psalmii şi Proorocii (Profeţii)! Deci toate Cărţile Sfinte pînă la cele Creştine, numite în Coran „Evanghelie“! Cred că nici creştinilor nu le-am expus atît de succint şi clar subiectul din acest paragraf, ceea ce înseamnă că Dumnezeu vă iubeşte la fel de mult ca şi pe toţi ceilalţi oameni, dar sînt unii care v-au rătăcit şi alţii care continuă să vă rătăcească, sau să vă ţină departe de credinţa creştină. Ştiu că în România trăiesc de secole destui musulmani islamişti, iar recent, după deschiderea graniţelor, apoi intrarea în UE, numărul lor a crescut. Evident că ştiţi româneşte şi cunoaşteţi poporul român aşa cum este el. Aveţi grijă de voi şi copiii voştri, şi nu vă implicaţi în acţiuni împotriva vieţii altora, aşa cum procedează unii dintre islamişti cu pretenţia de jihadişti. E spre binele vostru actual, dar mai ales pentru cel viitor!
Ce am putea spune despre pretenţia „Profetului“ Muhammed că „Isus, fiul Mariei“ nu putea fi şi Fiul lui Dumnezeu (Allah!), fiindcă El, pe de-o parte are doar robi, iar pe de alta nu are o „soaţă“? El, Dumnezeul Unic, Creatorul cerurilor, al Pămîntului cu tot ce mişcă şi are suflare de viaţă, inclusiv bărbatul şi femeia, ar avea în opinia lui Muhammed nevoie de o soţie care să-i nască fii! El, Cel de necuprins, Cel fără de început şi fără de sfîrşit, dar începutul şi sfîrşitul oricerei lucrări!? E absolut ridicol, şi nu doar atît! Din umilele mele cunoştinţe cu privire la zeităţile antice, ştiu că zeii erau consideraţi doar mai puternici decît oamenii, dar în rest erau atît bărbaţi cît şi femei, căsătoriţi sau doar amanţi, şi puteau avea fii şi fiice din relaţiile lor, ceea ce corespunde cu descrierea de dinainte de potop a combinării îngerilor decăzuţi, numiţi şi demoni, cu „fetele oamenilor“ (Geneza 1.1,2,4). Să te pretinzi monoteist şi să ai astfel de concepţii izvorîte din politeismul idolatru, păgîn, e de-a dreptul scandalos, nu … profetic! Oare cine să-i fi inspirat lui Muhammed o astfel de idee (Matei 4.3–10)?
Totuşi, care ar fi motivul pentru care cel mai iubit şi apropiat dintre fiii lui Dumnezeu ar fi trebuit să urmeze acest traseu sinuos de la fiinţă spirituală cu o îndelungă existenţă preumană, să se nască aici pe pămînt dintr-o femeie fecioară bilogic, dar „însămînţată“ miraculos? Un singur răspuns ar fi acela că aşa a decis Dumnezeu în Eden cînd a pronunţat sentinţa capitală împotriva instigatorului la nesupunere, Satan (Şeitan) Diavolul, sentinţă consemnată în Geneza 3.15, care este şi o făgăduinţă de restaurare a omului prin răscumpărare şi redobîndire a vieţii veşnice pierdute. Răspunsurile sînt însă mult mai multe dacă se intră în detalii, aşa cum au fost ele făcute de apostolul Neamurilor Pavel în epistola sa către ai săi conaţionali, Evreii. Ceea ce se poate găsi în mărturia creştină, şi nu doar acelea, ori numai din acea epistolă. Iată, prin urmare, că Domnul Isus împlineşte într-o singură persoană atît descendenţa biologic umană, cît şi descendenţa spirituală prin credinţa Sa fără cusur, ambele conjugate făcînd posibilă răscumpărarea omului decăzut de sub puterea Satanei şi a morţii (Evrei 2.14–18). Prin Domnul Isus Cristos, prin sacrificiul Său oferit lumii de însuşi Tatăl Ceresc, s-a făcut posibilă răscumpărarea omului de sub puterea păcatului! Nicio altă Cale legitimă de răscumpărare nu există! Iar asta trebuie să o ştie şi musulmanii islamişti (Luca 23.28,29,31). Şi ar mai trebui să ştie şi altceva, anume că Dumnezeu nu permite înrobirea omului, că Satan a fost primul care a încercat acest demers, şi să-şi mai aducă aminte şi de cuvintele spuse lui Avram: „Să ştii hotărît că sămînţa ta va fi străină într’o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu“! Şi aşa a fost!
Mai mult decît atît, dacă unii dintre voi vor înţelege adevărata Cale spre mîntuire, ar trebui să aibă şi curajul mărturisirii în comunitatea musulmană. Războaiele n-au fost niciodată o soluţie acceptabilă sau acceptată. După aproape un mileniu şi jumătate mai sînt încă islamişti care propovăduiesc şi practică ceea ce ei numesc jihad, sau război sfînt! Dincolo de faptul că niciodată, încă de la început, sub Profetul Muhammed, războaiele purtate de el n-au fost sfinte, nici măcar evreilor nu li s-a îngăduit o eliberare totală prin război, după încheierea războaielor de cucerire a Canaanului sub Iosua (Numeri 33.50–56; Iosua 23.11–16)! Aşadar învăţaţi voi mai întîi, iar apoi învăţaţi-i pe fraţii voştri spre binele vostru al tuturor.
Dumnezeu şi Isus Cristos cu voi, amin!
La vremea lui, Muhammed n-a înţeles multe lucruri din EVANGHELIA creştină. Poate că nici surse complete de documentare n-a avut, dar se pare că nici un interes profund, ci mai degrabă doar interese personale şi cît se poate de lumeşti. Mai mult, mărturiile multora consideraţi creştini, erau incomplete şi poate contradictorii. Niciunul din aceste lucruri nu pot însă constitui o scuză pentru el, şi nici pentru alţii din zonă care se considerau şi se recomandau creştini. De ce un lucru atît de bun şi valoros pentru omul pămîntean, naşte aparent atîtea contradicţii? În realitate nu Cuvîntul EVANGHELIEI naşte contradicţiile şi neînţelegerile între oameni, ci oamenii înşişi, iar EVANGHELIA ne spune asta prin mărturia Domnului Isus (Matei 13.1–9,16–23)! Aşadar sînt descrise patru feluri diferite de a reacţiona la Cuvîntul EVANGHELEI ale oamenilor! Din acestea patru numai un singur fel de a reacţiona este roditor. Roditor pentru şi în sensul EVANGHELIEI! Celelalte trei—şi sînt suficient de multe pentru a veni fiecare cu opinii proprii, contradictorii şi generatoare de conflicte—rodesc şi ele, dar nu în sens pozitiv, şi evident de aici apar contradicţii şi neînţelegeri care conduc la formarea de grupări în jurul unor idei şi al unor lideri de opinie. Aşa a ajuns Islamul o religie, aparent derivată din creştinism, însă cu totul potrivnică atît creştinismului cît şi iudaismului! Oricare dintre voi care veţi citi şi veţi înţelege corect această mărturie, inevitabil veţi întîlni şi acest fragment din Evanghelia după Matei: Matei 25.31–46. Citiţi acum textul acestei mărturii a Domnului Isus, şi făcînd un exerciţiu de imaginaţie—chiar dacă Muhammed e mort de mult şi nu va fi prezent decît la inviere, însă nu e nicio diferenţă între acest episod şi judecata finală a Tatălui în ceea ce priveşte responsabilitatea propriilor fapte şi pedeapsa, adevărata credinţă constînd atît în mărturie verbală cît şi în fapte—răspundeţi-vă onest, sincer, la următoarea întrebare: în ce categorie credeţi că va fi încadrat „Profetul“ Coranului, Muhammed, şi nu doar el, ci şi toţi aceia care se dedau la crime oribile împotriva unor civili neînarmaţi sub pretenţia unui război sfînt?
Pentru a satisface pretenţiile coranice, jihadiştii folosesc procedee kamikaze în scopul de a face cît mai multe victime în rîndul civililor, mai ales în locuri aglomerate, dispărînd şi ei o dată cu victimele în speranţa că vor moşteni raiul islamic. Nu există un rai „islamic“! Cuvîntul lui Dumnezeu spune oricărui om de pe pămînt să devină un rod al EVANGHELIEI şi să producă roade pentru Împărăţia lui Dumnezeu, prin jertfă proprie, dar vie (Romani 12.1,2)!
1. Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.
2. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvîrşită.
Dumnezeul jihadiştilor este un dumnezeu al morţii, nu un Dumnezeu al vieţii (2Corinteni 4.3–6; Luca 22.52,53; Matei 22.31,32.)!
2Corinteni 4.3–6:
3. Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sînt pe calea pierzării,
4. a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.
5. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi sîntem robii voştri, pentru Isus.
6. Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întunerec“, ne-a luminat inimile, pentruca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.
Luca 22.52,53:
52. Isus a zis apoi preoţilor celor mai de seamă, căpeteniilor străjerilor Templului şi bătrînilor, cari veniseră împotriva Lui: „Aţi ieşit după Mine ca după un tîlhar, cu săbii şi cu ciomege?
53. În toate zilele eram cu voi în Templu, şi n’aţi pus mîna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului.“
Matei 22.31,32:
31. Cît priveşte învierea morţilor, oare n’aţi citit ce vi s’a spus de Dumnezeu, cînd zice:
32. „Eu sînt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?“ Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii.“
De ce lucrează jihadiştii pentru un dumnezeu al morţii şi nu pentru Dumnezeul vieţii? Pentru că aşa scrie în Coran! Dar este Coranul o carte biblică, şi „Profetul“ Muhammed un profet al Dumnezeului vieţii? Nicidecum! De ce? Un prim răspuns poate fi legat de pretenţia lui Muhammed (sau poate doar a susţinătorilor Coranului, nu mai reţin!) că el ar fi ultimul dintre profeţi, şi desigur cel mai important. Un om păcătos, deja mort demult, ar putea să împiedice pe Dumnezeu să mai aibă şi alţi profeţi, dacă El vrea să mai aibă? Total exclus! Însă acesta este doar un argument de logică elementară. Cu adevărat relevant este că, în ciuda pretenţiilor sale că „întăreşte Tora şi Evanghelia“, Muhammed n-a lucrat niciodată pentru Tora şi pentru Evanghelie, deci niciodată pentru adevăratul Dumnezeu, cel al vieţii, Coranul său nu se poate lipi cu niciun chip şi sub niciun motiv cu celelalte cărţi ale Bibliei, iar Islamul, croit după chipul Coranului şi al lui Muhammed, este în total conflict cu creştinismul şi iudaismul mozaic! Chiar şi în conflict cu Isus Cristos, Mîntuitorul lumii! Unde putem găsi răspunsul la întrebarea simplă şi firească, de ce? Ca să putem înţelege cum stau în realitate lucrurile, şi care este adevărul! În Coran în niciun caz, ci numai în Biblie, în Cuvîntul Dumnezeului vieţii (Deuteronom 4.2; Proverbe 30.5,6)!
Deuteronom 4.2:
2. Să n’adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu.
Proverbe 30.5,6:
5. Orice cuvînt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El.
6. N’adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos. —
Musulmanii islamişti care vor sinceri cu ei înşişi, comparînd conţinutul Bibliei cu cel al Coranului, vor constata că pe lîngă Biblie, Coranul este un adevărat … şvaiţer, „subţirel“ în conţinut, şi plin de găuri! Iar nepotrivirile cu „Tora şi Evanghelia“ … abundă! Şi atunci despre ce monoteism mai poate fi vorba, şi ce dumnezeu l-a insiprat în scrierea acelui surogat numit Coran? Cărui dumnezeu s-a închinat Muhammed, şi se închină jihadiştii? Pentru ceilalţi nu pun o astfel de întrebare, şi iată de ce (Romani 2.9–16)!
9. Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec.
10. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec.
11. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului.
12. Toţi ceice au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi ceice au păcătuit avînd lege, vor fi judecaţi după lege.
13. Pentrucă nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi.
14. Cînd Neamurile, măcar că n’au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n’au o lege, îşi sînt singuri lege;
15. şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele.
16. Şi faptul acesta se va vedea în ziua cînd, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.
Iată cum prin Cuvîntul Dumnezeului vieţii putem găsi adevărul şi răspuns la orice întrebare, ceea ce nu este cazul Coranului!
Omul credincios acceptă că, spre deosebire de idoli, adevăratul Dumnezeu este fără început şi fără sfîrşit, eternitatea însăşi, necreat, fără antecesor (Isaia 41.4,8,9; 44.6,7,10; 48.13; 42.8).
Isaia 41:
4. Cine a făcut şi a împlinit aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile dela început, Eu, Domnul, cel dintîi şi Acelaş pînă în cele din urmă veacuri.
8. Dar tu, Israele, robul Meu, Iacove, pe care te-am ales, sămînţa lui Avraam, prietenul Meu,
9. tu, pe care te-am luat dela marginile pămîntului, şi pe care te-am chemat dintr’o ţară depărtată, căruia ţi-am zis: „Tu eşti robul Meu, te aleg, şi nu telepăd!“
Isaia 44:
6. „Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: „Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.
7. Cine a făcut proorocii ca Mine (să spună şi să-Mi dovedească!), de cînd am făcut pe oameni din vremile străvechi? Să vestească viitorul şi ce are să se întîmple!
10. Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu, sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras niciun folos din el?
Isaia 48:
13. Mîna Mea a întemeiat pămîntul, şi dreapta Mea a întins cerurile: cum le-am chemat, s’au şi înfăţişat îndată.
Isaia 42:
8. Eu sînt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n’o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor.“
Pe de altă parte, Dumnezeu însuşi fiind veşnic, chiar dacă lucrările Lui au un început şi un sfîrşit, sfîrşitul lucrărilor Celui Veşnic nu este un sfîrşit în sens distructiv, de dispariţie, ci un sfîrşit în sensul desăvîrşirii lucrărilor Sale care vor dăinui ele însele veşnic, pentru că de aceea au fost create, spre Slava şi încîntarea Sa eternă, pentru a-L însoţi veşnic (Apocalips 1.8; 21.5–8; Geneza 2.1–3; Isaia 42.1; Matei.17.5; 2Petru 1.16–18)!
Apocalips 1:
8. „Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul“, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.
Apocalips 21:
5. Celce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.“ Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sînt vrednice de crezut şi adevărate.“
6. Apoi mi-a zis: „S’a isprăvit! Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii.“
7. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu.
8. Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.“
Geneza 2:
1. Astfel au fost sfîrşite cerurile şi pămîntul, şi toată oştirea lor.
2. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfîrşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S’a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.
3. Dumnezeu a binecuvîntat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentrucă în ziua aceasta S’a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.
Isaia 42:
1. Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata.
Matei 17:
5. Pe cînd vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor S’a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!“
2Petru 1:
16. În adevăr, v’am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii cari am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui.
17. Căci El a primit dela Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci cînd, din slava minunată, s’a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea[].“
18. Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, cînd eram cu El pe muntele cel sfînt.
Aşadar, în ziua a şaptea a Creaţiei, care nu s-a încheiat încă (vezi „Zilele creaţiei. Ziua a şaptea“!), Dumnezeu şi-a sfîrşit lucrarea, a binecuvîntat şi sfinţit ziua a şaptea, şi S-a „odihnit“ El însuşi după toată lucrarea pe care o făcuse, ceea ce presupune că lucrarea, în ciuda intervenţiei distructive a unuia dintre fiii Lui spirituali, a fost readusă la desăvîrşire şi pregătită pentru existenţă veşnică, ceea ce presupune „odihnă“, atît pentru Dumnezeu cît şi pentru creaţie (Evrei 3.10–12; 4.1–13)! Ce înseamnă „odihnă“ pentru Dumnezeu şi Creaţia Sa? Evident linişte şi pace în Duhul Sfînt, bucurie, fericire, lipsa oricărei griji sau presiuni provocate de vreo tulburare ca aceea din Eden, sau de alt fel. Şi asta pentru vecie, o „zi de odihnă“ prelungită continuu, un Sabat fără sfîrşit, Ziua veşniciei (2Petru 3.13–18)!
Dumnezeu însă, nu a lucrat singur la tot ceea ce a făcut, ci a avut un Fiu asociat căruia i-a delegat şi încredinţat anume lucrări pe care Acesta, în dragoste şi credinţă, le-a îndeplinit (Apocalips 1.11,17,18; 22.13–16.)!
Apocalips 1:
11. care zicea: „Eu sînt Alfa şi Omega, Cel dintîi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într’o carte, şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.“
17. Cînd L’am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mîna dreaptă peste mine, şi a zis. „Nu te teme! Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă,
18. Cel viu. Am fost mort, şi iată că sînt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor.
Apocalips 22:
13. Eu sînt Alfa şi Omega, Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfîrşitul.
14. Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!
15. Afară sînt cînii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!
16. Eu, Isus, am trimes pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sînt Rădăcina şi Sămînţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.
În o mie patru sute de ani v-a spus cineva aceste lucruri despre Unul Singur Dumnezeu, Dumnezeul vieţii? Cum rămîne cu monoteismul islamist, şi care va fi viitorul milioanelor de islamişti din întreaga lume?
Desigur, mai întîi evreii s-au lăsat ispitiţi (provocaţi, şi au răspuns provocărilor!) de alte neamuri, fiind atraşi spre idolatrie, şi în cele din urmă corupţi, iar creştinii, sub influenţa directă şi presiunea evreilor deja corupţi, au ajuns şi ei într-o stare de relativ conflict cu Dumnezeu! Dar voi, islamiştii, aţi pornit de la început pe o cale proprie şi total greşită, fără nicio speranţă, ci doar cu iluzii. Cum s-ar spune, în afara creştinismului, fiind ai nimănui, sînteţi în pom şi pomul în aer! Cei mai responsabili dintre voi, veniţi-vă dar în fire şi optaţi pentru viaţă! Totul depinde numai de voi!
P.S. Mă bucur că înainte de a încheia această pagină, astăzi 16 aprilie 2017, am aflat că există şi în Siria creştini ortodocşi, aşa cum ştiu că există şi în Turcia, Egipt sau alte ţări! Chiar dacă pregătirea spirituală a creştinilor obişnuiţi lasă de dorit, ei făcînd în general parte din a treia categorie de sol în care Domnul Isus a semănat sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu în general, şi al EVANGHELIEI în special, ei pot fi o ancoră a voastră spre creştinism, a musulmanilor deveniţi conştienţi că nici Muhammed, nici Coranul său, nu vă aduc în realitate împăcarea cu Unicul Dumnezeu Adevărat şi salvarea din ghearele păcatului şi ale morţii. Sigur, nu vă îndemn să adoptaţi credinţa şi tradiţiile lor religioase, ci să trăiţi în pace şi bună-înţelegere cu ei, ca şi cu oricare alt fel de oameni, şi să vă folosiţi de ajutorul pe care îl găsiţi în această mărturie, scrisă în general pentru poporul meu, românii, dar valabilă pentru orice alt popor.
© 2017, Aurel Becheru.