PREOŢIA ŞI PREOŢII.

Evr.7.11,12,24; 8.4; Ioan 18.36,37; Apoc.20.6.

Pe şi pentru pămînt, singura slujbă preoţească instituită de Dumnezeu, a fost pentru Israel în pustiul Sinai.

Acolo proorocul Moise a primit toate instrucţiunile cu privire la slujbă, la veşminte, la seminţia şi casa (familia şi descendenţii acesteia) din care trebuiau să facă parte preoţii, şi la ungerea preoţilor în slujba preoţească (Exod.24.1,2,9–11; 29.9,37).

Şi tot Dumnezeu a permis să fie distrusă în anul 70 împreună cu Templul, după ce Mesia cel făgăduit şi-a împlinit lucrarea încredinţată de acelaşi Dumnezeu şi a extins-o atît cît era necesar, chiar dacă nu a fost recunoscut şi încă nu este recunoscut de cea mai mare parte a evreilor.

Mesia nu era pentru Israel doar Împărat ci şi Mare Preot (Ps.110.4; Evr.5.4–6; 7.11–14). Şi nu doar pentru evrei căci Melhisedec nu era evreu.

Să notăm totuşi că Domnul spune „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta […] dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici“ (Ioan 18.36).

Aşadar nici preoţia noului legămînt nu este acum de aici, ci Israelul spiritual o va primi după înviere (Apoc.20.4,6). A se remarca timpul viitor folosit în exprimare: „[…] vor fi preoţi […] şi vor împărăţi […]“.

Prin urmare singurii regi şi preoţi în funcţie pentru Israelul spiritual şi ceilalţi creştini sau cei care adoptă creştinismul sînt Domnul şi apostolii Săi. Pentru restul Israelului spiritual există doar candidaţi la aceste slujbe, pînă cînd le vor fi încredinţate efectiv celor care vor fi aleşi, după înviere.

După ce Solomon a înşelat pe Dumnezeu construind în Ierusalim pentru nevestele sale temple de închinare la idoli, robul lui Solomon, Ieroboam, a fost înştiinţat de proorocul Ahia că Dumnezeu a hotărît să pună sub stăpînirea acestuia zece din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (1Reg.11.1–13,26–32,36).

După moartea lui Solomon, fiul său Roboam a domnit peste Iuda şi Beniamin la Ierusalim, iar Ieroboam peste celelalte zece seminţii.

Ieroboam temîndu-se că poporul îl va omorî curînd şi se va pune iar sub stăpînirea lui Roboam din pricina Ierusalimului unde trebuiau să se înfăţişeze de trei ori pe an la Templu, a făcut doi viţei de aur, o casă de înălţimi, a luat preoţi din tot poporul căci Leviţii locuiau doar în preajma Ierusalimului, şi a rînduit o sărbătoare în luna a opta, după bunul lui plac (1Reg.12.25–33; şi consecinţele: 1Reg.13.1,2; 2Reg.23.1,15–20).

Aşa au apărut în Israel o preoţie nelegitimă şi preoţii înălţimilor, din orice seminţie, care făceau slujbe pentru idoli (Ezec.20.27–30).

Preoţii întregii creştinătăţi, al căror număr trece numai în prezent cu mult peste 144000, sînt astfel de preoţi prin voia şi rînduiala oamenilor, dar sînt toleraţi de Dumnezeu, care probabil şi din rîndul lor a recoltat roade pentru Israelul spiritual. Cred că autorii inspiraţi ai trimiterilor din Biblia cu trimiteri sînt o dovadă vie, căci nu-mi pot imagina cum ar putea aparţine altei categorii (Mat.13.30). Desigur nu este treaba mea să fac deosebire între diferite categorii de preoţi, dacă cineva s-ar gîndi exclusiv la preoţii parohi de exemplu, aceştia fiind pentru cei mai mulţi la vedere. Cum spuneam eu trăiesc prin credinţă, nu prin vedere, şi nici nu judec persoane chiar dacă privesc atent şi cu toată seriozitatea învăţătura pentru a identifica Sursa dacă şi unde există, eu însumi fiind sub puterea aceleiaşi judecăţi ca toţi ceilalţi.

Partea interesantă este că în general, cel puţin preoţii ortodocşi, poate şi cei catolici, consideră Biblia inaccesibilă laicilor numiţi de ei mireni sau enoriaşi, şi le interzic sau poate doar le îngrădesc accesul la ea, însă efectul este acelaşi, motivînd ca şi Martorii pericolul sectarismului, sporind însă involuntar (?!) secta ignoranţilor, cea cu adevărat periculoasă (1Cor.11.18,19). Cum se dobîndeşte calitatea de cleric sau laic, evident nu din punctul de vedere al oamenilor, este o întrebare la care nu ar putea da un răspuns satisfăcător, deşi cu siguranţă ar găsi unul dacă nu îl au deja. Oricum nu aceasta a fost poziţia Domnului Isus, şi nu aceasta este poziţia Tatălui*.

Această alergie a preoţilor creştinătăţii la utilizarea Bibliei ca instrument de studiu individual, pe lîngă cel colectiv, care la ei este de fapt doar o citire fragmentară a textului în timpul slujbelor, cu o prelungire absolut plicticoasă a unor cuvinte, devenind astfel şi mai neinteligibil spre extazierea cucoanelor bisericoase, care după ce pleacă de la slujbe nu mai contenesc în a-şi arăta încîntarea faţă de „cît de frumos a cîntat popa“, că oricum n-au înţeles nimic şi asta-i tot ce au de spus, alergie care se manifestă şi faţă de cei care practică frecvent studiul Bibliei, numindu-i în batjocură sectanţi ori pocăiţi, s-ar putea explica mai degrabă prin teama lor că mirenii ar putea să afle mai multe despre preoţi, şi să vadă cu ochii lor numeroasele bile negre acordate preoţilor cu un comportament individualist şi egoist, care s-a şi moştenit prin tradiţie, de la evrei la creştini (Mat.3.1,2; 4.17 cu referire la Dan.2.44). Aşadar unii sînt pocăiţi, iar altora nu le lipseşte Tatăl nostru de pe buze. Spus desigur ca un descîntec sau ca o poezie, că doar nu sînt pocăiţi.

Cu certitudine în textele aprobate pentru slujbe nu apare nici o bilă neagră. Şi dacă cineva ar aduce eventual în discuţie această temă s-ar putea replica desigur că despre preoţii evrei este vorba, nu despre cei creştini. Dar preoţii evrei erau preoţi după Lege, în timp ce ei sînt doar urmaşi tradiţionali ai preoţilor înălţimilor prin lucrarea învăţătorilor Legii (Mat.23.29–32; 1Tim.1.5–7).

Iată acum citate din nu mai puţin decît douăsprezece cărţi, care consemnează aceste bile negre începînd de la Aaron şi unii din fiii săi. E drept că Aaron a încercat să dreagă busuiocul decretînd o sărbătoare în cinstea Domnului, dar răul era deja făcut şi poporul a adus jertfe, a mîncat, a băut şi a jucat în cinstea idolului de aur care, îi scosese din ţara Egiptului (Exod 32.4–6). Iată cît de uşor se poate trece de la adevăr la minciună, de la Dumnezeu la idoli, şi cum preoţii nu pot rezista presiunilor populaţiei pentru care ar trebui să fie păstori nu păstoriţi de toanele ei!

Această duplicitate de închinare, pe care Dumnezeu o numeşte pe drept curvie, curvia fiind pînă la urmă o stare de spirit, a caracterizat în general poporul evreu luat ca întreg, caracteristică pe care, prin învăţătorii Legii, o regăsim şi în sînul creştinătăţii burduşită de obiceiuri şi icoane, fără de care creştinii nepocăiţi (o adevărată contradicţie în termeni), nu se pot închina la Dumnezeu. Ba încă, neînţelegînd jertfa unică a Domnului, creştinii nepocăiţi continuă să sacrifice anual miei de Paşte, într-un soi de tradiţie şi originalitate impusă de achiziţionarea unei bucăţi de miel, de obicei din măcelării.

Versetele subliniate din Ieremia şi Maleahi conţin în bila neagră şi soluţia de îndreptare pentru ca legămîntul cu Levi să rămînă veşnic, iar în Luca şi Evrei se arată împlinirea, realizarea soluţiei.

Evident că galileanul din Nazaret, Isus Domnul, este samariteanul din parabolă.

Mercenarilor nu le pasă de oi ci de ei înşişi (Ioan 10.10–15 cu atenţie la exprimarea din versetul 12: „[…] cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sînt ale lui, […]“). Dar atît Domnul cît şi fraţii Lui spirituali lucrează din dragoste, iar Dumnezeu care este dragoste Şi-i apropie pe cei care lucrează astfel (Ier.30.21–24; 31.1; 1Cor.13.2–13). Revenind la punctele de suspensie din versetul 12, oare cîţi preoţi ortodocşi care acum sînt foarte viteji şi ies agresiv în faţă oferindu-şi serviciile duhovniceşti, pot spune cu mîna pe inimă că nu au dat dosul în faţa lupului comunist, ascunzîndu-şi lumina duhovniciei sub obrocul fricii de oameni (Mat.10.27,28)?

Dragostea este cu adevărat bunul cel mai de preţ şi în acelaşi timp nepieritoare, dar nu se poate găsi la idoli (Ps.115.4–7; Isa.2.18; Ţef.2.11). Şi nici la cei care slujesc idolilor (Ps.115.8; 2Tim.2.2,5–9).

Aşadar regulile sau rînduielile jocului pe care le-am găsit în Matei 7.7 îşi găsesc o binemeritată şi întregitoare completare, un stimulent mereu reconfortant, în descrierea din 1Corinteni 13.13, iar teama de Dumnezeu de la început este aproape complet înlăturată de o credinţă neprefăcută, o speranţă de viaţă veşnică reală şi o dragoste adevărată pentru Tatăl, Fiul, apostoli, oameni şi Creaţie în general (Ps.111.10; Ecl.12.13,14; 1Ioan 4.16–21; Marc.12.29–31; Mat.22.40). Am spus că este aproape complet înlăturată, fiind evident înlocuită de ceea ce numim în general respect, nu teamă, un respect care trebuie să fie şi să rămînă permanent şi din toată inima, fără să ne luăm nasul la purtare ca nişte copii răsfăţaţi sau obraznici.

Tatăl îşi cunoaşte echipa care joacă după reguli, o antrenează şi o înzestrează cu credinţă, speranţă şi dragoste, pregătind-o pentru nuntă (2Tim.2.19; Efes.4.3–7; Colos.1.5,23; Evr.10.23–27; Apoc.21.2,9,10, însă 8).

Personal am găsit adunarea (biserica, eclezia) cu speranţa EVANGHELIEI prin trimiterile notate în Biblia cu trimiteri, respectiv adunarea noastră din Evrei 10.25. Acestui subiect, la care ţin foarte mult, i-am dedicat un capitol sintetic special pe care îl vei putea citi ulterior.

Am vorbit despre bilele negre ale preoţilor, dar am păstrat-o la urmă pe cea mai neagră dintre ele: condamnarea la moarte a unui Nevinovat în Numele lui Dumnezeu, prin ceea ce în limbajul actual se numeşte trafic de influenţă (Ecl.5.8; Deut.19.15; 17.6). Marele preot, după ore de căutări a unei dovezi valide împotriva Domnului, negăsind nici una, şi-a rupt hainele preoţeşti împotriva Legii, forţînd astfel o decizie de condamnare la moarte din partea tribunalului suprem al preoţilor, sanhedrinul (Mat.26.65,66; Lev.21.10; 10.6; Ecl.5.8; Isa.5.22,23). Cine dintre cei ce umblă după slava oamenilor ar fi îndrăznit să mai zică într-o astfel de situaţie e nevinovat, iar tu mare preot ai încălcat Legea rupîndu-ţi hainele, gestul scoţînd în evidenţă că îşi dorea condamnarea (Deut.17.6; 19.15).

Atunci cînd omul nu se potriveşte slujbei pe care trebuie să o îndeplinească, şi acesta este cazul cel mai des, orbit de mîndrie şi conştient de puterea pe care i-o dă funcţia, subliniez funcţia, pentru că atunci nu mai ştie de Dumnezeu ci doar de funcţie, acţionează abuziv, nu după lege ci după legea bunului plac.

* * *

*P.S. Afirmaţiile din paragraful de la care fac trimitere şi cel precedent au o notă de abstract probabil greu de „digerat“ de cei mai mulţi dintre cei care parcurg aceste rînduri, şi aşa ar fi rămas dacă o mînă de ajutor nu mi-ar fi dat-o chiar un preot. O, nu direct şi nici voit, dar aşa se întîmplă uneori! Cu certitudine mulţi nu ascultă ce spun popii în biserică, sau nu ascultă atent, ce spun la radio nici atît. Eu însă mai trag cu urechea după cum poate s-a văzut deja pînă acum. Tocmai de aceea voi reproduce în text un episod al rubricii „O vorbă bună“, ca să n-avem vorbe la proces, adică să fie şi clar pentru oricine, nu doar concret.

Povestea sună cam aşa: Back
Un preot călugăr plimbîndu-se prin pădure a observat un şoim care hrănea un pui de cioară dintr-o bucată de carne pe care tocmai o adusese la cuib. Aducîndu-şi aminte un pasaj biblic în contextul celor tocmai văzute preotul şi-a spus că nu trebuie să se mai îngrijească de hrana proprie căci va avea grijă Dumnezeu să-l hrănească aşa cum şi puiul de cioară era hrănit de şoim, dedicîndu-se exclusiv rugăciunii. După vreo trei zile în care nu a mîncat şi nu a băut, se spune că era atît de slăbit încît abia mai putea să meargă. În această stare de slăbiciune a adormit şi a avut un vis în care un înger i-a spus: „părinte e adevărat că semnul acela a fost pentru tine, dar tu trebuia să înveţi din pilda şoimului nu a ciorii“.

Cu certitudine mai concret nu se poate, iar morala explicită este evidentă pînă la un punct. Nu lipseşte însă nici morala implicită, cea care poate proiecta o clarificare concretă asupra abstractului din cele două paragrafe în discuţie.

De ce ascult ceea ce spun preoţii pe posturi de radio? Pentru că „urechea“ mea a devenit una extrem de fină la tot ceea ce aud şi „ochiul“ meu la fel de atent la tot ceea ce citesc în legătură cu orice subiect religios. Întocmai ca şi în cazul „cunoştinţei exacte“ nu pot să nu observ coabitarea a două spirite diametral opuse, unul foarte atent şi preocupat de natura spirituală a credinţei creştine, celălalt neglijent, superficial, călcînd mereu în străchinile spiritului lumesc precum monahul „pui de cioară“ din istorioara de mai sus, altfel „duhovnic spiritual“ sau părinte în adresarea paradoxală a îngerului, căci nu-i aşa, fudulia specifică lumii e transferată pînă şi în modul de adresare al „şoimului“ înger care tocmai hrănea călăuza oarbă, sau dacă vreţi concret preotul „pui de cioară“. Altfel şi direct spus „puiul de cioară“ nu renunţă în ruptul capului la titulatura de părinte spiritual pusă total nepotrivit dar extrem de sugestiv în gura îngerului.

Nu pot „suspecta“ preoţii „pui de cioară“ ca autori ai unei astfel de istorisiri moralizatoare mult prea lipsită de spirit lumesc înglobat, pînă şi visul prin care monahul este înştiinţat avînd clar semnificaţie spirituală, cei lumeşti nefiind în stare să se implice realmente spiritual în descifrarea semnelor pe care Dumnezeu le oferă cu generozitate celor care nu aşteaptă doar „minuni“ şi „vise“ clare pentru a-I putea înţelege Voia, percepţia spirituală a „puilor de cioară“ fiindu-le amputată de spiritul lumesc.

Aşadar „grîul“ şi „neghina“ rămîn împreună pînă la sfîrşit fără ca neghina să poată ajunge grîu, sau dacă vreţi concret „puii de cioară“ sau mai degrabă „de cuc“ nu pot ajunge „şoimi“ sau „pui de vultur“. Şi nici nu e de mirare, cei mai mulţi bazîndu-se pe inteligenţa personală şi puterea de a învăţa ca şi pe banii părinţilor pentru a putea accede şi frecventa cursurile unei facultăţi de teologie unde eşti “hrănit“ şi te obişnuieşti să „caşti“ nu-i aşa, „ciocul“ pentru a primi. Şi cum obişnuinţa e a doua natură spiritul de „pui de cioară“ nu-şi mai „ia zborul“ din mintea multora făcînd casă bună cu spiritul lumii în care „a primi“ ori chiar „a-şi însuşi prin rapt“ sînt la ordinea zilei.

Poate că acum este mai limpede, mai concret ce am spus în cele două paragrafe în discuţie cu privire la autorii trimiterilor din Biblia cu trimiteri, istorioara cu şoimul şi puiul ce cioară putînd fi încadrată şi ea în categoria trimiterilor cu autori inspiraţi dar necunoscuţi, pe care însă mulţi le pot învăţa şi se pot mîndri cu ele, fără a le putea totuşi pătrunde sensul deplin pentru a se limita doar la a se conforma, fără a face caz de ele.

Chemările şi îndemnurile tot mai insistente ale preoţilor pentru frecventarea slujbelor facultăţilor petru mireni numite biserici arată limpede acest spirit de a învăţa, nu, nu ca un papagal, ca un „pui de cioară“ peste care preoţii nu pot trece, şi nici nu pot înţelege de ce nu înţeleg mirenii. Doar în Biblie se vorbeşte despre o „turmă mică“ şi „o mare mulţime“. În ce alt fel şi-ar putea reprezenta aceste noţiuni decît cel vizual?
Desigur într-unul foarte simplu avînd în vedere nu doar spaţiul ci şi timpul, mai exact cele „trei timpuri şi jumătate ale neamurilor“ alocate şi rezervate de Dumnezeu pentru identificarea, formarea şi alegerea membrilor individuali ai „turmei mici“ pentru că din punctul Lui de vedere trebuie să privim Cuvîntul Său.

Oricum în raport cu Dumnezeu toţi sîntem „pui de cioară“ însă El hrăneşte spiritual doar acei „pui“ care-I sesizează intenţiile, pentru că nimic nu-l poate despărţi şi ţine departe pe om de Creatorul său decît spiritul lumii, astfel încît remarca spirituală referitoare la hrana materială Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă şi în traistă se aplică la fel de potrivit hranei spirituale. Se mai spune şi că sîntem ceea ce mîncăm, iar aplicarea acestei ziceri e chiar mai potrivită hranei spirituale decît celei materiale!

E limpede că în orice popor şi în orice grupare religioasă în relaţia cu Dumnezeu diferenţa o face omul („pămîntul“ care primeşte „sămînţa“ Cuvîntului), dar cei ce aşteaptă mură-n gură pentru ca apoi să se umfle în pene cu ceea ce au ciugulit de la şoimi nu pot face diferenţa (Mat.16.13–17, dar atenţie la „derapaje“! Mat.16.22,23).

P.P.S. La numai şase zile distanţă (12.03.2012) o nouă poveste cu cîntec. De data asta de privighetoare, sau de privighetor dacă pot spune aşa, adică de privighetoare mascul. Cercetările au arătat că doar masculii de privighetoare cîntă în perioada rutului pentru atragerea femelelor şi cu mai mult foc şi talent trei săptămîni după ieşirea puilor din găoace. Oare de ce şi în aceste trei săptămîni aceleaşi triluri ba chiar mai frumoase? Se spune că puii masculi au fost luaţi din cuib şi duşi departe de tatăl privighetoare pentru a nu-i mai auzi trilurile înfocate. Cum au fost recunoscuţi puii mascul abia ieşiţi din găoace, cum şi cu ce au fost hrăniţi mai departe nu mă întrebaţi, asta e treaba cercetătorilor!
După ce puii au crescut şi le-a venit vremea însurătorii au rămas holtei şi fără urmaşi toată viaţa, sunetele lor stridente prin care încercau să-şi curteze alesele inimii avînd un efect contrar celui pe care îl aşteptau, alesele nefiind străine de armoniile încîntătoare ale taţilor privighetoare, şi astfel desigur îşi căutau perechi posesoare a unor triluri de autentică virtuozitate.
Concluzia, ce n-ai învăţat la vremea potrivită poate fi iremediabil pierdut, pierdere ce se poate extinde chiar şi asupra lanţului natural biologic printr-o întrerupere bruscă şi definitivă.

Evident morala nu poate fi una singură ci depinde de situaţia fiecăruia, tînăr sau mai puţin tînăr, preot sau laic (mirean or enoriaş pentru cine se consideră), sau orice altă situaţie. Un singur lucru e clar: nu putem avea acces la viaţa veşnică doar umflîndu-ne în pene de o virtuozitate iluzorie, falsînd disonant şi sincopat! Lanţul vieţii se va rupe brusc şi definitiv în ciuda eforturilor. Pînă şi în lume se poate auzi trilul orice pasăre pe limba ei piere (Mat. 12.36,37; Iac.3.1–10)!

În ceea ce mă priveşte consider că toţi oamenii trec prin acelaşi foc al vieţii, dar nu toţi ard la fel. Unii devin cenuşă şi sînt împrăştiaţi de vînt pentru că oricum după cum bate vîntul s-au orientat toată viaţa, în timp ce alţii devin cărbuni pe care vîntul nu-i poate lua şi care mai pot fi încă o dată aprinşi.

Pentru conformitate accesaţi http://www.romania-actualitati.ro/, daţi o căutare cu textul „o vorbă bună“ şi căutaţi în rezultatele afişate pe cel cu data de 06.03.2012, apoi 12.03.2012. Sau priviţi în partea stîngă-sus, click pe meniul glisant „Rubrici“, apoi pe „O vorbă bună“. Aveţi la dispoziţie cîteva legături şi una la „Arhivă“. Dacă aţi avut noroc deschideţi fişierele şi citiţi, dacă nu mai aşteptaţi, cine ştie, poate într-o zi … Back

Preoţii şi „judecata de apoi“?!

   mai 2016. Nu este nici timp nici spaţiu pentru comentarea oricărui „porumbel“ incompatibil cu EVANGHELIA, însă acesta chiar merită atenţie!

© since 2010, Aurel Becheru.