SWITCH 

CUM SĂ ÎNCEP?

Mat.7.7.

Ţi-ar fi greu să alegi cum şi cu ce să începi o mărturie a credinţei şi speranţei tale bazate pe un material atît de vast cum este Cuvîntul lui Dumnezeu consemnat în ceea ce cu toţii numim generic BIBLIE, CARTEA CĂRŢILOR sau SFÎNTA SCRIPTURĂ?

Şi frămîntările mele au fost multe, dar atunci cînd am decis să încep să scriu, atenţia mi-a fost reţinută de un text pe care multă vreme l-am considerat esenţa şi rezumatul comportamentului creştin —Mat.7.7—, fără însă a-mi fi fost deschişi ochii minţii asupra legăturii acestui verset cu cele care îl urmează în capitol, dar şi cu cele care îl precedă în acelaşi capitol şapte. A fost pentru mine un semn că de aici trebuie să încep. Altădată alte versete mi-au atras atenţia, şi concentrîndu-mă asupra lor am avut surprize deosebit de plăcute şi instructive, pe care le voi şi dezvălui pe parcurs.

Întrucît verbul românesc a judeca are sensuri diferite în contexte diferite, versetele 1 şi 2 din Matei, capitolul şapte, merită o atenţie specială pentru a limpezi apele. Cuvîntul lui Dumnezeu este adeseori critic la adresa oamenilor şi nimeni nu poate spune că în mod nejustificat, ba dimpotrivă, de multe ori este mult prea blînd (Gen.4.13–15). Nu există nici un motiv real, în ciuda invocării versetului Matei 7.1 de persoane care se simt cu musca pe căciulă într-un anumit context, ca omul lui Dumnezeu să evite să fie critic, atîta timp cît vorbeşte din Cuvîntul lui Dumnezeu subliniindu-i importanţa de principiu, şi nu incriminează persoane anume, intrînd astfel în conflict direct cu persoanele în cauză, avînd poate, chiar intenţia condamnabilă de a le pune la zid din motive cu totul personale, ascunse chiar, ca şi cum ar avea ceva de împărţit cu ele (Prov.27.5,6,11).

Personal cred că dimpotrivă toţi avem chiar mai multe muşte, şi discuţiile tranşante, critice, nu ar trebui evitate ascunzînd gunoiul sub preş, ci ar trebui purtate şi suportate pentru că aduc un real folos celor care vor şi ştiu să asculte (Prov.17.10). Ceea ce am dobîndit sînt mai degrabă dispus să ofer, neavînd ce disputa cu alţii întrucît hotărîtoare este valoarea, iar eu am ajuns în cele din urmă să nu-i duc lipsa.

Trimiterile de la versetul 1 (Mat.7.1) la Luca 6.37; Romani 2.1; 14.3,4,10,13; 1Corinteni 4.3,5; Iacov 4.11,12, lămuresc deplin sensul contextului, remarcabile fiind Luca 6.37 unde judecata spre osîndă, adică pedeapsă, atrage după sine pedeapsa din partea Celui-în-drept care este nominalizat în Iacov 4.12, adică Dumnezeu, judecătorul tuturor, şi Romani 14.13 în care, în acelaşi verset, verbul a judeca este folosit în sensul procesului de intenţie cu adresă, şi nimeni nu-şi poate justifica ori scuza propriile erori prin erori similare ale altora, presupuse ori chiar reale, pentru a persista în ele, dar este folosit şi în sensul de raţiune, astfel încît responsabilitatea individuală este scoasă în evidenţă (Gal.6.4,5; Rom.14.11,12). La Romani 14.13 adaugă anticipat şi Matei 7.24,26, opusul judecăţii fiind nechibzuinţa.

EVANGHELIA este un bun comun care trebuie să circule, şi dacă cineva se simte atins şi nu este dispus să întoarcă şi celălalt obraz, ripostînd cu „nu judeca, să nu fii judecat“, dacă chiar nu a existat intenţia de a-l ataca, atunci acea persoană, şi nu cel care exprimă Cuvîntul lui Dumnezeu, are o problemă, iar pentru ca lucrurile să se îndrepte este nevoie de o schimbare de atitudine din partea celui care s-a simţit atacat, atitudinea discutării de principiu în scopul mărturiei fiind naturală, legală şi chiar obligatorie (Ezec.2.7; 3.18,19; Ier.1.11,12,17).

Prin Cuvîntul Său, Dumnezeu nu atacă, ci pune un balsam vindecător pe răni deja deschise, iar refuzul de a-l accepta poate echivala cu sinuciderea, dacă se continuă în aceeaşi notă.

Responsabilitatea personală, individuală, apare şi mai pregnant în versetele care urmează, începînd cu versetul 3 (Mat.7.3).

Multe persoane vin în contact cu EVANGHELIA, şi nu puţini sînt cei care deja se văd şi chiar se recomandă în cele mai trandafirii culori (Prov.20.6). Nu ar trebui să uităm în ce lume ne-am născut şi trăim. Oare spiritul lumii este compatibil cu asimilarea învăţăturii EVANGHELIEI? Desigur, pînă la un punct putem asimila din învăţătură, altfel ar fi inaccesibilă, totuşi rămîne o „bîrnă“ în ochiul fiecăruia dintre noi, care ne împiedică să vedem mai departe. Pentru eliminarea completă a acestei „bîrne“ care este spiritul lumii în care ne-am născut şi trăim, responsabilitatea este individuală, iar Cel­care­ne­ajută este chiar Dumnezeu, Tatăl-Nostru-al-tuturor (Prov.20.12). Nu vreau să intru aici în detalii, ci doar declar discuţia deschisă, detaliile urmînd a fi date fiecare la timpul lui. Totuşi să lărgim puţin perspectiva citînd Ioan 4.23,24 şi 3.6–8.

Oricine va avea ca ţintă unică înţelegerea învăţăturii EVANGHELIEI, pentru sine mai întîi, dar şi pentru a o împărtăşi ulterior cu alţii, fără alte intenţii adiacente (slava oamenilor şi averea materială fiind pietrele de poticnire bine cunoscute), va izbuti cu multă răbdare să se „lepede de sine“—de acea parte din spiritul lumii care îi este proprie—acceptînd informaţia pe care o aşteaptă (o doreşte), şi nu pe cea la care se aşteaptă prin spiritul propriu, lumesc (Mat.16.24,21–23). Informaţia pe care o aştepţi vine din Sursă autentică, originală, doar atunci cînd Sursa-însăşi doreşte să o ofere, pe cînd cea la care te aştepţi aparţine lumii sau ţie însuţi. Alege comoara, alege adevărul, alege viaţa şi lasă balastul în urmă! Vei ajunge şi la momentul în care vei vedea că a meritat, deşi uneori poate fi dureros. Vei scăpa astfel de „bîrnă“, iar priveliştea va fi minunată şi durerile uitate (Rom.8.18).

Lepădarea de sine (Mat.16.24) nu înseamnă renunţarea la personalitate, ci modelarea personalităţii prin renunţarea progresivă la partea proprie din spiritul lumii însoţit de roadele lui, şi acceptarea Spiritului lui Dumnezeu care îşi va da roadele lui, Spirit în numele căruia este primit botezul în absolut toate grupările religioase, indiferent de dogmatica lor particulară, iar botezul trebuie luat în serios fiind un act al consacrării sau închinării pe viaţă, şi nu o banală formalitate (Mat.28.19,20).

Desigur capii cultelor nu au îndrăzneala să schimbe fundamental botezul, dar toţi consideră botezul calea spre acceptarea, chiar şi tacită, a propriilor dogme astfel încît vîrsta botezatului nu contează, putînd fi foarte mică pentru că adult fiind cine ştie ce idei i-ar mai veni, iar căsătoria între cei botezaţi în religii diferite este permisă doar după ce unul din cei doi se botează în religia (citeşte dogmatica religioasă a) celuilalt, renunţînd la vechea religie, că doar ce-a avut şi ce-a pierdut. Şi despre botez vom mai vorbi!

Versetul amintit la început caracterizează în scurte cuvinte comportamentul corect al creştinului angajat cu hotărîre pe drumul EVANGHELIEI, pe drumul regăsirii şi al regenerării spirituale (Mat.7.7).

Împreună cu versetele care urmează şi cu celelalte deja comentate, acest capitol şapte se constituie într-o veritabilă concluzie a predicii de pe munte, începută în capitolul cinci.

Ar părea ciudat să încep mărturia comentînd o concluzie, dar poate că deja ţi-ai dat seama că este benefic, pentru că acţionarea fără o ţintă precizată conduce la dezordine şi zădărnicie, în timp ce urmărirea unei ţinte clare produce rezultate în deplin acord cu ţinta, şi poate că urmărind această mărturie vei fi în cele din urmă de acord cu această afirmaţie.

„Cereţi, şi vi se va da“ arată modul în care omul pămîntean poate relaţiona cu Dumnezeu prin rugăciune. Rugăciunea trebuie să intre în modul curent de viaţă al creştinului.

În legătură cu acest mod de a relaţiona cu Dumnezeu în Geneza citim că Avram „chema Numele Domnului“, dar aceasta s-a petrecut încă de la început (Gen.4.26; 12.8; 13.4; urmăreşte şi 1Reg.5.5; 8.22,23,27,33; Isa.56.7; Ier.7.8–11; Marc.11.15–17). Nu ar trebui să neglijăm rugăciunea, tot aşa cum nu ar trebui să cerem absolut orice ne-ar putea trece la un moment dat prin minte, şi capitolul şase ne poate deschide larg ochii asupra a ceea ce trebuie să primeze în rugăciunile noastre, versetele 31, 32 şi 33 orientîndu-ne clar spre valorile spirituale, iar Dumnezeu nu ne va lipsi nici de nevoile materiale zilnice, tot aşa cum nici noi nu ne lipsim copiii de hrană, îmbrăcăminte, căldură, chiar dacă în procesul de educaţie copiii ne pot ridica probleme mai mari sau mai mici. De asemenea nu ar trebui să confundăm rugăciunea, modalitatea de comunicare a persoanei care se roagă, cu banala lectură a unor texte deja scrise ori recitarea unei poezii. Omul trebuie să spună în rugăciune îndeosebi ceea ce simte, îl apasă, speră ori caută. Nici chiar modelul de rugăciune oferit de Domnul nu ar trebui spus ca o poezie învăţată pe de rost sau, mai rău, ca un descîntec, ci ar trebui mai întîi înţeles, iar apoi punctele esenţiale exprimate în cuvintele şi mai ales cu sentimentele şi emoţiile proprii, întrucît ceea ce se simte se transmite cu maximă fidelitate (Mat.6.7–13; Rom.8.26,27).

Ascultarea de îndemnul din versetul 12 (Mat.7.12, bineînţeles), garantează că şi Dumnezeu va asculta şi va ţine cont de rugăciunile unor astfel de persoane. Dar şi despre rugăciune vom mai vorbi.

„CREDE ŞI NU CERCETA!“. Îţi este cunoscut acest dicton, care poate că se vrea spiritual deşi denotă o „bîrnă“ autentică (Ps.14.2)?

Ţi-L poţi imagina pe Domnul străbătînd Israelul şi Iudeea cu acest dicton pe buze (Mat.7.28,29)?

Originalul „căutaţi şi veţi găsi“ te îndeamnă cumva la apatie şi resemnare (Rom.15.4)? Şi ce ai putea crede fără a cerceta (1Pet.1.10–13)?

Unii ar putea strîmba din nas la prezentarea acestei dovezi biblice spunînd că nu toţi au harul de a înţelege Scripturile Sfinte. Prin urmare unii cu harul, alţii cu credinţa (Iac.1.22–25; 2.17,18,26,1; Deut.16.19; Ioan 3.14–16). Dacă te-ar putea mulţumi faptul că eşti doar un simplu credincios şi atît, mai tîrziu ai putea avea surprize neplăcute (Iac.2.19–24). Prin urmare harul nu este un dat apriori, ci se dobîndeşte unind credinţa cu fapta.

Desigur versetele biblice care te îndeamnă la cercetare sînt multe şi iată încă doar cîteva: Iosua 1.7,8; Fapte 17.11; 8.30–35; Psalm 111.2; 1Ioan 4.1, Efeseni 5.9–11; 1Tesaloniceni 5.19,21,22; 2Petru 3.15,16,18. Şi special lăsate ultimele pentru a fi foarte clar că este o poruncă de la Dumnezeu care nu indică exclusiv preoţii, deşi multora le place să aibă exclusivitate: Deuteronom 31.9–13.

Penultimul citat, cel din a doua Petru, te pune în încurcătură? Cum ar putea cineva să înţeleagă acele „lucruri greu de înţeles“ fără să ia contact cu scrisorile şi să le cerceteze spre cunoştinţa Domnului? Cercetarea Cuvîntului lui Dumnezeu ar fi prima condiţie, dar bineînţeles nu şi singura. Şi ce ar putea însemna îndemnul Domnului la veghe, nu la somn (Mat.24.42; Marc.13.36,37; Fapt.20.31,32; Mat.13.25)? În somn ai putea avea vise frumoase, dar o dată trezit la realitate coşmarurile ar putea lua locul viselor frumoase.

Pînă la urmă este şi o chestiune de bun simţ—Proverbe 1.1–7—ca Acela căruia îi întorci spatele nesocotindu-i Cuvîntul, să te ignore mai degrabă decît să te ia în seamă. Motiv pentru care aşa cum citim în versetele 13 şi 14 (Mat.7.13,14) cei ce „află calea vieţii“, cum altfel decît cercetînd—Luca 10.39–42—, nu sînt prea numeroşi, astfel încît cei ce se laudă cu numărul lor mare nu înţeleg că îşi dau cu stîngul în dreptul, în loc să aştepte laude de la Dumnezeu (2Cor.10.18; 1Cor.4.5).

Şi pentru că tot am citat un evanghelist, pe Luca, să notăm că medicul Luca, un ucenic al Domnului, apropiat al apostolului Neamurilor, Pavel, cel ce a scris şi Faptele apostolilor, originar probabil din Troa, deşi a petrecut mult timp lîngă Pavel, şi desigur şi în compania altor ucenici, „a făcut cercetări amănunţite“ înainte de a scrie Evanghelia şi Faptele (Colos.4.14; 2Tim.4.11,13; Fapt.16.8,10; Luc.1.3. Remarcă exprimarea din Fapte 16.10, în care Luca se include şi pe sine în relatare: am căutat să ne ducem în Macedonia).

Aşadar corect este să nu ignorăm Biblia, ci să o cercetăm şi să dorim să învăţăm indiferent cît de mult sau de puţin vom putea, dar să sperăm la cît mai mult. Şi acesta este doar un subiect deschis, care va continua (Ioan 8.31,32). Cum oare am putea ajunge la o eliberare spirituală reală fără a cunoaşte adevărul Cuvîntului, şi cum am putea cunoaşte fără a cerceta? Cei ce condiţionează accesul la învăţătură sau speranţă o fac spre folosul lor material, nu spre folosul spiritual al celui ce caută (Ps.14.2; Isa.44.19,20; 2.18,20,22).

„Bateţi şi vi se va deschide“ reprezintă un punct nevralgic, poate cel mai nevralgic, întrucît e limpede că aici este vorba atît de contacte interumane în activitatea de propovăduire, de răspîndire a EVANGHELIEI în rîndul celor interesaţi de o cunoaştere spirituală temeinică, EVANGHELIA fiind deja răspîndită printre popoare dar nu intim cunoscută la nivelul indivizilor, cît şi de îndemnul de a-i da ascultare, căci fără ascultare uşa cunoaşterii adevărului va rămîne închisă (Mat.13.9,16; Luc.10.39–42). După un model mai vechi, unora le place foarte mult să fie învăţători ai EVANGHELIEI —1Tim.1.5–7— şi inevitabil, dacă vrei tu însuţi să înveţi îi vei întîlni mai întîi pe ei, cum a fost şi cazul meu, nevoit fiind să înveţi de la ei, sau dacă vrei o nuanţă împreună cu ei, dar pînă cînd (Mat.7.15–19)?

Această mărturie pe care o citeşti, indiferent în ce grupare religioasă te găseşti, sau chiar dacă eşti încă în afara vreuneia, încearcă să te ajute să răspunzi singur acestei întrebări pentru a putea lua o decizie pertinentă, în cunoştinţă de cauză. Nu te pripi şi rămîi încă acolo unde eşti sau în starea în care te afli, atîta timp cît vei considera necesar. Dacă vei stărui în căutarea adevărului EVANGHELIEI, treptat rădăcinile minciunilor sau erorilor în care poate că ai fost prins deja, chiar şi numai în parte, se vor usca, ignoranţa va bate în retragere, şi vei simţi singur dezlegarea şi eliberarea ta (Ioan 8.30–32). Premiza de la care trebuie să pleci este, aşa cum poate gîndeşti şi simţi, că Dumnezeu nu minte (Tit 1.2; Num.23.19; 2Tim.1.9; 2.13). Oamenii, însă … (Ps.146.3,4; Isa.2.17–22; Ier.17.5–11)! Acesta este subiectul deschis, cu siguranţă cel mai larg dezbătut în toată această mărturie.

Aşadar, pînă cînd?

Cele mai multe uşi la care ai putea bate tu însuţi în căutarea eliberării spirituale, înainte de a bate la alte uşi pregătit corespunzător pentru a oferi un sprijin real celor care îl caută, au o largă deschidere spre minciună prin spiritul lumesc atît de prezent în viaţa unor pretinşi duhovnici evanghelişti, motiv pentru care sîntem avertizaţi pentru a putea identifica fără dubiu proorocii mincinoşi (Mat.7.13–15). Desigur această identificare nu poate fi nici rapidă nici uşoară pentru un novice, dar totuşi pe parcurs, dacă nu se complac în situaţia generală, pentru unii dintre novici Dumnezeu schimbă situaţia în bine, făcînd identificarea posibilă (Isa.29.24; Dan.11.35).

Tot ce ai citit deja şi vei mai citi în această mărturie este rodul unei experienţe reale de viaţă, aş zice chiar de o viaţă, nu o poveste imaginată şi frumos ticluită, o experienţă pe care mă simt dator să o împărtăşesc împreună cu tot ce am învăţat, sau mai corect spus, cu tot ce am fost învăţat. Am fost învăţat pentru că nu m-am complăcut în vederile largi ale altora, ci am privit credinţa şi speranţa prin ochelarii de cal ai aceluia care nu dă credit total oamenilor, ci lui Dumnezeu de la care înţeleg că vin atît credinţa cît şi speranţa care sînt fără dubiu autentice. O vedere îngustă ca şi calea care duce la viaţă, o credinţă corect focalizată.

De ce mă simt dator şi motivat să fac această mărturie? Tocmai pentru că ani de zile nu am primit decît foarte puţin, iar cînd am decis să scriu prima mărturie şi mă aflam în dificultate în plină redactare, neînţelegînd unele din profeţiile Bibliei care mi se păreau a fi importante şi despre care aş fi fost bucuros dacă aş fi putut să scriu împărtăşindu-le, în urma unei întîmplări ciudate şi deosebite, descoperirile au declanşat asupra mea un adevărat asalt. Care este motivul pentru care am primit mai mult tocmai atunci cînd doream să ofer, pentru mine este foarte clar!

Avertismentul foarte serios amintit mai sus priveşte desigur proorocii mincinoşi despre care ai citit deja ceva mai înainte şi în 1Ioan 4.1, dar pe care nu EVANGHELIA îi produce, ci ţarina în care a fost semănat Cuvîntul EVANGHELIEI (Mat.13.1–32,36–43. Nu ezita să citeşti ceea ce pentru moment pare a fi prea mult. Ulterior vei înţelege şi motivul unor citate mai ample, de context).

Pentru cine nu ştie, trebuie să spun că proorocii sau profeţii sînt oameni special însărcinaţi să transmită celorlalţi oameni Cuvîntul lui Dumnezeu. Un astfel de om a fost Ieremia. Spre deosebire de alţi profeţi, Ieremia este profetul care a şi văzut împlinite în timpul vieţii sale unele din profeţiile care i-au fost încredinţate, dar a şi avut enorm de suferit din partea contemporanilor săi, care preferau să aplece urechea spre profeţiile mincinoase de pace în regatul lui Iuda şi Beniamin, deşi fraţii lor din Israel (celelalte zece seminţii cu capitala în Samaria, pe teritoriul cărora au fost aduse populaţii străine, numite ulterior de evrei samariteni, după numele capitalei Samaria) erau deja sub stăpînire asiriană, prin împlinirea profeţiilor (2Reg.17.24–41).

Robia babiloniană a fost un punct de răscruce în istoria poporului evreu, împotriva căreia profeţiile mincinoase nu au avut nici o putere. Oricum regele Ezechia, contemporan cuceririi Israelului de asirieni şi chiar atacat de aceştia la Ierusalim, a fost avertizat prin proorocul Isaia cu peste o sută de ani înainte (2Reg.20.16–19). Ieremia a fost chiar ameninţat cu moartea, apoi înfruntat făţiş de un prooroc mincinos, un anume Hanania care a şi murit, după Cuvîntul lui Dumnezeu spus acestuia prin Ieremia (Ier.26.1–24; Mic.1.1; 3.12; Ier.28.1–17).

Identificarea celor care pretind a vorbi adevărul EVANGHELIEI ca fiind profeţi mincinoşi, atunci cînd este cazul, şi acesta este cazul cel mai frecvent, se face după roadele lor, îndeosebi cele spirituale, adică după învăţătura pe care o mărturisesc a fi a EVANGHELIEI, recunoscînd-o atît pentru ei cît şi pentru cei care le urmează calea (în mai mult sau mai puţin evident contrast cu Gal.5.22,23; Mat.13.8–17; deoarece Prov.20.12). Cum identificarea nu este deloc uşoară şi nici nu este bine să se facă aprecieri pripite, va fi folosit în primul rînd ce altceva decît unul din roadele Spiritului deja citat, îndelunga răbdare. Iată încă un subiect deschis, despre care dacă vei avea suficientă răbdare vei afla şi mai mult.

Aşadar, cum se desprinde din versetele 21–23 (Mat.7.21–23), deşi sînt mulţi care se recomandă credincioşi şi angajaţi în lucrarea EVANGHELIEI, nu sînt toţi recunoscuţi ca atare de Cel­-care-este-autorizat să-i recunoască pe cei adevăraţi, de altfel primul investit cu propovăduirea EVANGHELIEI, Domnul Isus Cristos.

Parcurgînd cu atenţie această mărturie vei vedea ce înseamnă o temelie de nisip, şi cît de mare poate fi prăbuşirea unei case construită pe o astfel de temelie, iar eu chiar nu am nimic în sensul de ranchiună cu cei care şi-au pus o astfel de temelie, şi chiar nu am ce împărţi cu ei preferînd cealaltă temelie pe care ei nu pun mare preţ, deşi probabil că chiar le place să creadă că o au (Mat.7.24,25,26,27; 2Tim.3.13).

Versetele 28 şi 29 (Mat.7.28,29) readuc în atenţie prăfuitul dicton „crede şi nu cerceta“, controversat în lumea creştină prin existenţa acelei părţi numită protestantă, alături de cei lînceziţi, care nu au ce oferi şi preferă garda jos învăţîndu-şi adepţii că nu trebuie să înveţe, privitul icoanelor fiindu-le de ajuns. Este binecunoscută opţiunea pentru tradiţii şi sărbători ca înlocuitor al învăţăturii în rîndul acestor părinţi spirituali sau duhovnici, moştenitori spirituali ai predecesorilor învăţători ai Legii dintre evrei (Mat.23.9,10; 1Tim.1.6,7; Isa.29.10–13; Mat.15.1–9).

Consider omul ca una dintre minunile pe care Dumnezeu le-a creat, iar capacitatea sa de a învăţa atît noţiuni concrete cît şi abstracte, cu adevărat minunată. Totuşi se pare că unii ar prefera să doarmă cu Biblia sub pernă o noapte, pentru ca a doua zi să fie doctori în EVANGHELIE, în loc să folosească o minune deja existentă. Dacă în lume se pot obţine diplome, funcţii sau altfel de avantaje prin, hai să-i spunem delicat concurenţă neloială, EVANGHELIA este un teren interzis pentru cei cu astfel de apucături. Nu numai că Dumnezeu nu poate fi mituit, dar EVANGHELIA are ca scop general înlăturarea oricăror manifestări dăunătoare societăţii oamenilor, şi ca scop special identificarea, testarea şi alegerea unui număr de persoane, care să corespundă unor exigenţe spirituale deosebit de severe, pentru că acest proces de selecţie este unic sub toate aspectele şi irepetabil în ansamblu după ce se va fi încheiat, scop special în perfectă armonie cu scopul general (Dan.2.44; Mat.4.17; 6.10; Isa.65.17; 66.22; Rom.8.14,17–23; Apoc.21.1).

O carte cum este Biblia nu poate fi tratată ca un obiect nefolositor, căci este Cuvîntul lui Dumnezeu care ne poate da viaţa, acea viaţă pe care nu o avem încă dar o putem obţine, cu puţin efort ce-i drept (Mat.4.4; Ioan 17.3; 1.1–14,18 şi Evr.9.27; 1Cor.15.19–22)! Mai mult, cei care-L ascultau şi urmau pe Isus, îL numeau învăţător, şi el însuşi s-a numit astfel, iar pe ei i-a numit ucenici pentru că îi iniţia în tainele Împărăţiei cerurilor (Mat.23.8–10; Luc.6.40). Şi mai mult decît atît, Isus însuşi a fost instruit ce să spună şi cum trebuie să vorbească (Ioan 12.48–50).

Se spune că omul cît trăieşte învaţă, iar suportul biblic al acestei ziceri nu lipseşte (2Cor.4.16–18; Colos.3.9,10,11).

„Crede şi nu cerceta“ este de fapt o recunoaştere implicită a neputinţei de a înţelege şi mărturisi corespunzător EVANGHELIA lui Dumnezeu, în slujba căreia pretind că sînt, situaţie întîlnită şi la preoţii şi cărturarii evrei pînă la cei contemporani Domnului Isus, care cedau în favoarea tradiţiilor şi obiceiurilor (Mat.7.28,29; Osea 4.1–14; Isa.29.9–13; Mat.15.1–9).

Şi pentru că cei care au lansat acest dicton deja celebru se mai şi laudă cu multe taine, nu voi irosi ocazia de a-L cita pe Domnul în Matei 10.26: „[…] nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut“.

AŞADAR EVANGHELIA DEVINE UN BUN DOBÎNDIT, ABIA DUPĂ CE AI ÎNVĂŢAT-O! Şi nu oricum, ci astfel încît să o poţi expune fără greutate şi altora. Poate că modul oral de expunere generează inerent dificultăţi de exprimare, dar cînd ideile se leagă lucrurile se pot lămuri lungind puţin discuţia, în timp ce neavînd ce expune sfîrşeşti prin a vorbi mult fără a spune realmente ceva care să aibă şi conţinut.

Despre prooroci şi EVANGHELIE sînt multe de spus, subiectul fiind abia deschis în această scurtă prezentare introductivă, totuşi ceea ce doresc să mai subliniez este faptul că Biblia în ansamblu reprezintă un tot inseparabil, şi nu putem alege părţi pe care să le învăţăm şi părţi pe care să le ignorăm (Luc.4.16–21; Isa.61.1–11). Tocmai ai terminat de citit o mostră a citării proorocilor într-una din cele patru Evanghelii, însă acestea abundă, cum ar fi de exemplu: Luca 4.25–27 & 1Regi 17.9; 18.1,2; 2Regi 5.10–19, sau Matei 11.9–10,13–15 & Maleahi 3.1; 4.5, sau Marcu 12.18–27 & Deut.25.5,6; Exod 3.1–6, sau Ioan 15.23–25 & Psalm 35.19; 69.4, sau Fapte 1.20 & Psalm 69.25; 109.8, etc.

Versetul Luca 24.27 este atît deosebit cît şi reprezentativ în acest sens, făcînd trimitere de numai douăzeci şi două de ori la zece cărţi ale Vechiului Testament cu privire la principalele profeţii împlinite de Domnul. Trimiterile de la cărţile Noului la ale Vechiului Testament şi invers, fac deja parte din patrimoniul spiritual creştin, şi nu pot fi ignorate fără consecinţe regretabile pentru cei care nu încetează în a reinventa roata, aşa cum se va vedea mai departe. Bibliile fără trimiteri au mai degrabă o valoare documentară scurtcircuitînd valoarea spirituală, iar munca de cercetare ar fi una de Sisif într-o epocă în care timpul liber nu este foarte generos cu majoritatea oamenilor activi. Nu mă refer aici, desigur, la valoarea intrinsecă a Bibliei, absolut incontestabil spirituală, ci la valoarea ei de întrebuinţare pentru cei care caută spiritualul şi nu doar documentarul în Biblie (2Cor.3.5,6). Trebuie să o spun deschis şi apăsat că mărturia de faţă aduce în prim plan trimiterile din Biblia cu trimiteri, multe dintre ele fiind citate aici.

EVANGHELIA a circulat mai întîi prin viu grai, făcînd adesea referire la baza deja scrisă a ceea ce azi este numit generic Vechiul Testament, dar în partea EVANGHELIEI numită Noul Testament se întîlneşte sub formele Legea şi Proorocii—Mat.7.12; 11.13—, Legea, Proorocii şi Psalmii—Luc.24.44—sau simplu, Legea ori Scripturile (Luc.10.25,26; Marc.12.24). Abia apoi au circulat scrisorile, fie ale lui Pavel, fie celelalte, cele patru Evanghelii, şi în cele din urmă Apocalipsa (Luc.1.1–4). Cuvîntul scris devenise o necesitate. Şi acest Cuvînt scris a ajuns pînă la noi. Prin urmare lucrarea EVANGHELIEI continuă (Fapt.5.28–38,39)!

EVANGHELIA este împlinirea profeţiilor din Lege, Psalmi şi Prooroci asupra evreilor şi a celorlalte popoare (Gen.3.15; Isa.49.6; 56.7,8; Ioan 10.16; Fapt.13.46,47; Apoc.21.22–24).

Cît despre mine, în ce scop i-aş „judeca“ pe alţii? Nu este dator fiecare să se judece singur dacă vrea rezultate! Toţi avem cîte o „bîrnă“ cînd îi „judecăm“ pe alţii, dar această „bîrnă“ este îndepărtată cînd ne judecăm pe noi înşine cu bună-credinţă şi fără părtinire, căci folosul acestei acţiuni este maxim dacă nu căutăm să ne amăgim, ci mai degrabă evaluăm corect fiecare situaţie în contextul vizat.

De fapt, în context, (Mat.7.1–6), „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“, şi aceasta este singura categorie de situaţii care trebuie considerată, se referă la condamnarea altora de persoane care însele comit fapte similare, şi nu la scoaterea în evidenţă a unor astfel de fapte de persoane care nu au la activ faptele evidenţiate, sau le au dar le regretă şi încearcă să nu le mai comită, ori deja au depăşit situaţia renunţînd total la ele (Ioan 8.3–11: Oare cum au reuşit să o prindă în flagrant, dacă nu o frecventau? Şi poate că ceva îi nemulţumise, purtîndu-i astfel sîmbetele, motiv pentru care doreau să scape de ea. Cum poate fi înţeles în context Mat.7.6: cîinilor, porcilor?).

Desigur, a-i condamna pe alţii pentru fapte pe care însuţi le comiţi, înseamnă a te autocondamna, întrucît faptele sînt condamnate de lege, indiferent de persoanele în cauză, deşi în lume sînt condamnate mai degrabă persoanele decît faptele, îndeosebi atunci cînd cei din lume se simt ameninţaţi într-un fel sau altul (2Sam.11.26,27; 12.1–13; Marc.11.18; Mat.21.45,46; 26.59–66). Acest lucru este bine reliefat în Romani 2.1–3, iar prin faptul că unii ripostează, repet, subliniez şi accentuez această nuanţă, şi aş fi încîntat să fie bine înţeleasă, ripostează cu „nu judeca să nu fii judecat“ atunci cînd nu le convine ceea ce aud, nu fac altceva decît să-l judece pe interlocutor calificîndu-l drept călcător de lege, chiar dacă intenţia e mai degrabă de a se scuza, diferenţa între sfatul binevoitor al Domnului şi riposta acuzatoare a călcatului pe bătătură fiind realmente de la cer la pămînt. Domnul nu a venit să judece lumea, ci să o cheme la pocăinţă spre mîntuire (Ioan 8.15; 12.46,47; 3.17; Mat.10.14,15).

Dacă nu am fi înzestraţi cu judecată (raţiune), am mai putea fi oare învinuiţi (Ioan 9.39–41)? Pe lîngă graiul articulat, raţiunea este una dintre caracteristicile zestrei care deosebeşte omul de tot ce mişcă pe pămînt.

Folosirea versetului Matei 7.1 ca ripostă arată şi făţărnicia celui în cauză, el însuşi conştient fiind că deciziile care îl situează de cealaltă parte a baricadei, sînt luate în urma unui raţionament sau proces de judecată dictat de preferinţele la care, bineînţeles, pentru că ripostează, nu doreşte să renunţe. Aşadar alegerile cuiva prin liberul arbitru, nu pot fi în afara unui proces raţional, şi implicit în afara responsabilităţii individuale!

De altfel, ideea propagată de un anume preot, pe un anume post de radio, într-o emisiune în care mai mult nu m-a lăsat să vorbesc, el fiind invitat iar eu doar la telefon, că în procesul de salvare a creştinilor Dumnezeu are în vedere harul, nu faptele, este total greşită, harul fiind în deplin acord cu faptele: Matei 7.6. Dumnezeu este cu adevărat generos, dar nu face risipă! Ar fi inutil (1Cor.2.12; Prov.17.10; Mat.7.18,19,21–23)! Sămînţa Cuvîntului este de ajuns; ce fel de pămînt doreşte fiecare să ajungă, decide singur (Mat.13.3–9,18–30,36–43)!

Conştient, aşa cum spunea mama cînd eram adolescent şi uneori protestatar, că nu pot schimba lumea, dar devenit între timp conştient că nici lumea nu mă poate schimba pe mine, deşi am avut de-a lungul vieţii senzaţia că nu sînt puţini cei care încearcă astfel de strategii, această mărturie se vrea doar un mic şi modest ajutor pentru cei ce vor să se ajute şi singuri. Restul îl face chiar Dumnezeu cînd e cazul şi prin modul în care El a decis nu să schimbe lumea perpetuată prin îngăduinţa Lui, căci El a făcut omul fără cusur, ci să recupereze din lume pe acei care doresc să fie recuperaţi, sau răscumpăraţi (1Cor.3.5–9; 2Cor.2.17; Isa.51.16; 65.17; 2Pet.3.13; Apoc.21.1; Gen.2.2; 1Cor.7.23; Ioan 3.16). Greu de înţeles cum oamenii care adoră să schimbe foarte des îmbrăcămintea şi orice alte accesorii materiale, care probabil cred ei că le dau mai multă „greutate“ şi prestanţă în ochii altora, ignoră total reînnoirea lor spirituală, irosindu-şi viaţa într-o continuă alergare după lucruri care azi au un preţ, iar mîine nu mai au nici unul. Dacă doar ceea ce este trecător, evident trecător, dă un preţ efemer respectivului, ce preţ mai are el ca om în chiar ochii lui? Eu cred că nu este doar singurul preţ pe care şi-l poate acorda, ci şi că plăteşte mult prea mult pentru nimic, ignorînd adevărata valoare, cea spirituală, generatoare atît de bunuri cît şi de echilibru. Valorile spirituale nu se schimbă ci doar se pierd, se recuperează, sau se păstrează (Num.23.19; 2Tim.2.13; Isa.46.4; Mal.3.6; Iac.1.17; Mat.18.11–14; Luc.15.10–32).

Se pare că nu am început chiar atît de rău cu o privire de ansamblu—Mat.7.7—, şi mai ales cu o concluzie (Mat.7). În fond precizarea ţintei sau obiectivului încă de la început, aduce cu sine orientarea căii de parcurs. După botezul său în Iordan, Domnul a început propovăduirea precizînd mai întîi ţinta, şi apoi a început să se desfăşoare (Mat.4.17; Dan.2.44). După judecarea păcătoşilor în Eden, Dumnezeu a prezentat atît pedepsele cît şi ţinta restabilirii omului la starea anterioară păcatului. Dar despre această ţintă sînt multe de spus (Gen.3.15).

Mărturia prezentă se adresează oricărei persoane interesată de propria stare spirituală, fie că o consideră satisfăcătoare fie că nu, avînd în vedere contextul spiritual general.

Şi poate că unii dintre aceia care ţin foarte mult la tradiţiile religioase vor înţelege în cele din urmă că le lipseşte tradiţia religioasă realmente valoroasă pentru starea lor de spirit, acordarea atenţiei cuvenite şi permanente Cuvîntului lui Dumnezeu, sabia vie care poate descîlci orice nod, oricît de gordian (Evr.4.12,13). Nu, această tradiţie nu este un apanaj al sectelor sau grupărilor protestante, iar această mărturie este cadoul meu pentru oricine înţelege să aibă demnitatea de a se considera liber, nu liber-cugetător, ci un spirit liber.

Cît priveşte senzaţia că aş dori să judec pe cineva, oricine ar fi, rugămintea mea este să fiu iertat dacă prin modul de exprimare aş putea lăsa oriunde în mărturie această impresie. Nu, nu aceasta este intenţia mea! Deşi a făcut multe judecăţi de valoare, Domnul a spus limpede că nu a venit în lume să judece lumea ci să-i aducă salvarea din robia păcatului şi a morţii în care a azvîrlit-o Satan, iar eu mă conformez (Ioan 8.15; 12.46,47; 3.17.). Speranţa mea este ca fiecare să-şi folosească integral timpul acordat pregătirii spirituale în viaţa de acum, pentru ca la înviere să poată avea o inimă şi un cuget curăţite pentru a nu primi o sentinţă nefavorablă la judecata Tatălui (Prov.27.5,6).

© since 2010, Aurel Becheru.        NEXT PAGE   PREVIOUS PAGE