APOCALIPSA PÎNĂ LA CAPITOLUL 16.
Exilat pe insula Patmos, Ioan, apostolul iubirii a primit Revelaţia sau Apocalipsa ca un set de ultime informaţii, necesare înţelegerii depline a planului lui Dumnezeu, de care mai ales noi cei dintre neamuri avem mare nevoie. El a scris toate cuvintele Apocalipsei şi le-a trimis celor şapte Biserici din Asia, şi aşa a ajuns Apocalipsa împreună cu celelalte scrieri pînă la noi.
Unii vorbesc de apocalipsă ori timpuri apocaliptice ca despre ceva înspăimîntător, cu totul tragic şi de nedorit, ceva de-a dreptul catastrofal, fiind împiedicaţi de spiritul lumesc să vadă partea plină a paharului (2Cor.2.14–16; 2Pet.2.9). Însă Apocalipsa a început în Eden şi niciodată nu s-au trăit altfel de timpuri decît apocaliptice, timpuri care încă nu s-au terminat (Gen.3.15,17–19; Apoc.12.7–9,12; Ecl.7.10–12; 2Pet.3.3–7; Gen.7.11,12,21–23; Mat.24.36–39; 25.41,46; Rom.16.20). Şi Cel-ce-descopere toate, fie bune fie rele, este Dumnezeu (Evr.4.12,13; Ecl.7.29; Ţef.2.1–3).
De aceea ar trebui ca nimeni să nu se considere singur înţelept, ci să caute înţelepciunea care vine de la Dumnezeu prin Isus Cristos (Rom.16.27; Prov.3.5–7; 8.12–36; 9.1–12; Ioan 1.1–5).
Şi întrucît vorbim despre EVANGHELIE, adică despre o VESTE BUNĂ care ne-a fost propovăduită, ar trebui să vedem doar partea plină a paharului, chiar dacă pentru a o vedea privim la ea prin partea goală care este deasupra şi de care avem parte acum (Isa.61.1–3; Luc.4.18–20. Ar trebui să sesizezi diferenţa!). Credinţa şi speranţa se leagă de vestea bună, iar pentru ce rămîne partea celor nepăsători şi necredincioşi degeaba le-ar purta alţii de grijă! Se ştie: ce seamănă omul aceea va culege.
Primele capitole, deşi instructive vorbesc în general despre evenimente deja trecute.
Unii dintre aceia pe care Pavel îi numeşte în Galateni 2.2 „cei mai cu vază“, adică bine văzuţi de ceilalţi, la care trebuiau să ajungă scrisorile sale pentru a le citi şi comenta conţinutul în faţa celorlalţi, sînt numiţi în Apocalipsă îngerii Bisericilor (Col.4.16,17; Film.1,2; Apoc.1.20; 2.1,8,12,18; 3.1,7,14). Film. = Filimon!
Capitolul 4 a fost deja comentat, dar mai trebuie subliniată recunoştinţa personală a apostolilor şi recunoaşterea unei singure Coroane în univers, cea a Creatorului, Cel care i-a învrednicit să poarte acele coroane în preajma Tronului Său (Cap.4.10,11).
Capitolul 5, de asemenea a fost comentat în diverse ocazii. Aşadar Mijlocitorul legămîntului nou este singurul autorizat să descopere Scriptura pentru israeliţii spirituali (Ioan 10.16; 2Cor.3.14–18; 2Pet.1.17–21).
În capitolul 6.2 citim cum Domnului i s-a dat o cunună împărătească, pornind învingător şi ca să învingă. Cunoştinţa exactă spune că acest eveniment s-a întîmplat în 1914 cînd a avut loc războiul din cer (Cap.12.7–9).
Învăţătura lor m-a ţinut confuz multă vreme pentru că nu puteam înţelege afirmaţii ca acestea: Ioan 12.31; Luca 10.18; Ioan 16.7–11; Daniel 7.13,14. Şi desigur altele legate de ele. E limpede că „Şezi la dreapta Mea pînă voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale“ se referă la această coroană atribuită după înviere şi înălţarea la dreapta Tatălui. Ceea ce îi şi permite să rupă peceţile, iar această coroană se vede imediat după ruperea primei peceţi, probabil imediat înaintea Cincizecimii anului 33.
Astfel apostolilor Domnului şi altor ucenici proeminenţi, apoi ceva mai tîrziu apostolului Neamurilor Pavel, şi tuturor celor care au mai înţeles-o de atunci încoace, le-a fost deschisă calea înţelegerii Scripturii, a EVANGHELIEI, prin aplecare asupra Cuvîntului, studiere, meditaţie, dar mai ales ca descoperire făcută de Spiritul Sfînt printr-o lămuritoare aducere aminte (2Pet.1.19-21; 3.15,16; Ioan 14.26).
Iar războiul din cer cu Satan şi îngerii lui, avînd ca rezultat expulzarea acestora din domeniul spiritual şi începutul necazului celui mare, s-a produs după învierea şi imediat după înălţarea Domnului la scaunul de domnie al Tatălui, după ruperea primei peceţi. Apoi după expulzarea lui Satan şi a demonilor a primit prima cunună, pornind „biruitor, şi ca să biruiască“ (Apoc.12.5; Dan.7.13,14; Ps.110.1,2; Apoc.6.1,2; 12.7–10,12; Ioan 17.15,12).
Ceea ce urmează după ruperea celei de-a doua peceţi pînă la versetul 9, sînt caracteristici ale necazului cel mare, atribuite însă de cunoştinţa exactă semnului Fiului omului, numai din 1914 încoace (Mat.24.3,30).
Ruperea celei de-a cincia peceţi şi conţinutul textului arată că numărul israeliţilor spirituali este aproape de împlinire.
Ruperea pecetei a şasea arată caracteristici ale apariţiei şi manifestării fiarei care se ridică din pămînt, exprimate de cunoştinţa exactă printr-o interpretare particularizată a cuvintelor Domnului, caracteristici asupra cărora nu mai insist pentru a nu mai repeta lucruri deja special comentate (Cap.6.12–17).
Asupra capitolului şapte care prezintă succesiv cele două tipuri de rod ale EVANGHELIEI nu revin, dar trebuie să remarc o schimbare de situaţie în timpul sfîrşitului veacului, în ceea ce priveşte necazurile, necazuri care se vor revărsa din plin nu peste cei ce au suferit în timpul necazului cel mare, ci peste ceilalţi. Această situaţie se vede pe tot parcursul capitolului 8, însă e doar începutul.
În capitolul 9, steaua căzută din cer pe pămînt căreia i s-a dat cheia fîntînii adîncului, este Domnul Isus. Nimeni altul nu are această cheie pentru lăcustele care vor avea parte de întîia înviere, şi al căror Împărat este (Mat.16.18; Apoc.1.18; 20.1–3; Prov.30.27; Ier.51.12–14).
Lăcustele au dinţi puternici pentru hrana tare, părul lung, semn al supunerii faţă de Cristos nazireul, nazirei la rîndul lor, cununi de aur pe capete, aripi, armură, şi cozi pentru a vătăma (Evr.5.13,14). Cozile sînt Cuvîntul mărturiei care rămînînd în urma lor vatămă pe cei care îl vor dispreţui (2Cor.2.14–17; Apoc.9.20,21).
Apoi vor intra în acţiune cei patru îngeri arătaţi şi la începutul capitolului şapte, împreună cu armatele lor. Totuşi cei rămaşi în viaţă nu se vor pocăi, la fel ca şi egiptenii înainte de scoaterea evreilor din Egipt, sau ca evreii în timpul cuceririi şi apoi a distrugerii parţiale a Ierusalimului şi a zidurilor acestuia în timpul lui Nabucodonosor.
În capitolul 10 este prezentat Domnul cu o cărticică deschisă, cu gust dulce pentru Ioan, dar care umple de amărăciune (Ecl.1.18; Mat.10.34–39). Ioan a fost oprit să scrie exprimările directe ale glasurilor tunetelor, dar a fost autorizat să aducă la lumină profeţii noi. Taina EVANGHELIEI se va sfîrşi după învierea Israelului spiritual prezentată în capitolul 11.
Urmează trei capitole în care timpul marcat ca o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme, aşadar vremurile neamurilor, necazul cel mare sau zilele / vremurile din urmă se utilizează sub formele deja cunoscute.
Primele două versete ale capitolului 11 au fost discutate. Dar cine sînt cei doi martori din versetul 3? Trimiterea la cap.20.4, iar de acolo la cap.6.9 şi la cap.13.12 plus 15,16, arată că cei doi martori simbolizează cele două categorii ale Israelului spiritual, una care nu s-a închinat fiarei ieşită din mare, cealaltă nu s-a închinat fiarei care se ridică din pămînt, alias icoana fiarei care se ridică din mare, fiare descrise în capitolul 13.
Versetul 4 întăreşte acest înţeles făcînd legătura cu profeţia lui Zaharia din capitolul 4.3,6,10–14. Aşadar lucrare făcută prin Duhul Sfînt asupra celor două categorii de unşi cu Spirit (Efes. 6.12).
Versetul 7 arată că Satan (ooo!, nu … ONU, căci ar fi trebuit să existe încă de pe vremea romanilor) nu se poate atinge de viaţa lor în trup înainte de a parcurge renaşterea spirituală pînă la capăt, şi a-şi mărturisi public credinţa.
Versetul 8 împreună cu Matei 23.34,35; Apocalips 13.7,15; 18.24 şi altele asemenea, arată că cetatea cea mare este religia babilonică în care a reuşit să se integreze şi religia creştină, desigur cea recunoscută de oficialii lumii (Apoc.14.8; 17.1,5; 18.10).
Însă după împlinirea numărului anunţat de israeliţi spirituali, cele trei zile şi jumătate ale părţii a doua a săptămînii legămîntului se vor fi încheiat şi va sosi momentul primei învieri, înviere vizibilă cum se arată în versetele 11 şi 12, dar şi în versetul 7 al capitolului 1, pentru că şi Domnul va fi împreună cu ei (1Tes.4.16,17).
Desigur Daniel 2.44 îşi va avea atunci o frumoasă împlinire, ceea ce se arată începînd de la versetul 15, cînd îngerul al şaptelea sună din trîmbiţă, şi astfel taina lui Dumnezeu devine o realitate vizibilă.
Femeia din Geneza 3.15 despre care citim în capitolul 54 din Isaia, Ierusalimul de sus despre care citim în Galateni 4.26,27, este prezentată într-o imagine pe măsură în capitolul 12. Apostolii Domnului sînt reprezentaţi ca o cunună de douăsprezece stele pe capul femeii.
Se prezintă naşterea Domnului şi înălţarea Sa la dreapta Tatălui, urmată imediat de războiul cu Satan, şi expulzarea sa şi a îngerilor care îl însoţesc. Ceea ce urmează arată spre necazul cel mare real, nu spre crîmpeiul confuz al cunoştinţei exacte.
Vulturul cel mare este Tatăl (Exod 19.4).
Pustia/deşertul popoarelor din Ezechiel 20.35,36 este o caracteristică atît pentru femeia nevoită să nască Israelul spiritual în atari condiţii, cît şi pentru religia babilonică, generatoarea acestui deşert spiritual (Apoc.17.3,5; Mat.13.24–30).
Pămîntul dă ajutor femeii pentru că în mulţimea creştinilor nu este posibilă identificarea israeliţilor spirituali de unele persoane interesate în a le face rău. Totuşi dacă vor, şi doar atunci cînd vor, aceştia îşi pot declina identitatea (Ioan 7.25–28; 3.8; Ecl.11.5; Mat.26.63,64; Marc.14.61,62). Mai mult, procesul naşterii din nou nu este instantaneu, chiar israeliţii spirituali în devenire primind mărturia Duhului după o vreme. Astfel află ei înşişi ce li se întîmplă cu timpul, şi la ce speranţă sînt chemaţi, speranţă pe care trebuie să o şi accepte, acceptul nefiind obligatoriu, acesta implicînd pe lîngă alte sacrificii şi sacrificarea speranţei pămînteşti, care este mult mai naturală şi deci mai direct accesibilă.
Războiul cu rămăşiţa seminţei femeii este permanent pe parcursul formării Israelului spiritual, totuşi aşa cum se vede din versetul 11, dar îmi place să cred că şi din această mărturie, rămăşiţa iese mereu învingătoare în această luptă spirituală datorită sprijinului primit (Efes.6.11–18; Isa.54.13–17). Rămăşiţa sînt tot Israelul spiritual, nu doar o parte a lui cum lasă cunoştinţa exactă să se înţeleagă (Rom.11.4,5,7; Ier.23.3; Mica 5.2,3,7; Ioan 1.11–13).
Capitolul 13 a fost comentat în detaliu, dar trebuie să spun că plasamentul acestui capitol nu este deloc întîmplător, ca şi toate celelalte referiri la proorocii mincinoşi, extrem de sugestiv plasate pentru a atrage atenţia exact acolo unde este nevoie (Mat.24.24,4,5,11; Deut.12.29–32; 13.1–5; Ier.23.1,3,5,9–32; Ezec.12.22–28; 13.1–23). Profeţia din Ezechiel este o replică binemeritată la adresa acelora care au luat ca bază cuvintele proorocului pentru semnul icoanei, iar citarea inclusiv a versetului 9.6 arată că ei înşişi, care consideră că sînt ceea ce spun că sînt, s-au inclus cu superficialitatea care îi caracterizează printre cei ucişi (Ezec.9.1–11). De altfel şi citatul indicînd casa zidită pe stîncă, asociat unuia din cele trei elemente ale semnului, include şi casa zidită pe nisip, şi în acest caz nu se poate spune că nu au dreptate (Mat.7.26,27). Cel puţin în publicaţia „Uniţi în închinarea adusă singurului Dumnezeu adevărat“! Eu recunosc în acele perniţe de purtat sub braţ şi năframele pentru capetele oamenilor literatura Martorilor, dar şi tot comportamentul lor exprimat în cuvintele proorocului, pentru că mai degrabă acesta este semnul care îi distinge (Mat.15.14,18).
Îmi face o deosebită plăcere să comentez capitolul 14, pentru că cei ce înving se recunosc în acest capitol, ca şi în 15.
După înviere Israelul spiritual este văzut alături de Domnul pe muntele Sion. Acest Sion este profeţit în Isaia 2.1–5 şi Mica 4.1–5.
Cîntarea nouă pe care o cîntă cei 144000 înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii ale slavei lui Dumnezeu şi înaintea apostolilor, slava femeii, cîntare pe care nimeni nu o poate învăţa decît ei, este EVANGHELIA cuprinsă în prooroci şi în Cuvîntul mărturiei Domnului (Ezec.1.5,28; Apoc.15.3).
Faptul că sînt virgini, neîntinaţi cu femei, ţinîndu-se strîns de Căpetenia şi mîntuitorul lor, arată că învăţătura lor este pură, neîntinată de religiile babilonice (Evr.12.2–8; 2Cor.10.18; 11.1,2). Remarcabilă trimiterea de la acest verset 4 (Apoc.14.4) la 2Corinteni 11.2! O trimitere discretă, dar elocventă pentru un ochi avizat ca şi altele deja prezentate (Mat.7.6!).
Versetul 5 arată puritatea mărturiei lor (Ier.23.28,29; 2Cor.2.14–17; 3.5,6; 10.5; 1Tes.2.3,4).
Martorii pretind că ei propovăduiesc EVANGHELIA în adevăr, citînd un verset deja împlinit în secolul întîi – Matei 24.14 (Fapt.1.6–8; Colos.1.5,6,23; Rom.10.17,18). Desigur EVANGHELIA se propovăduieşte şi la vremea sfîrşitului, dar citatul corect pentru această situaţie este Apocalips 14.6, chiar dacă pare neverosimil. Doar pare!
Îndemnul din versetul 7 se referă la renunţarea la idolatrie, şi se adresează atît celor duplicitari cît şi celor exclusiv idolatri.
Versetul 8 este o anticipare, întărită prin repetare, a ceea ce va fi descris mai în amănunt începînd din capitolul 16 (Mat.5.37).
Versetele de la 9 la 11 sînt un avertisment pentru cei din religiile creştine, religii parte a religiei babilonice, iar cei care îl înţeleg foarte bine şi se conformează sînt prezentaţi în versetul 12. Desigur nu sînt singurii.
Versetul 13 este dovada cea mai elocventă că în Mileniu oamenii vor continua să moară, chiar avînd credinţă şi speranţă reale, partea în viaţă la vremea sfîrşitului de veac a marii mulţimi nefăcînd excepţie.
Versetul 14 arată că Domnul are încă doar o singură coroană, cea primită în capitolul 6.2.
Restul versetelor sînt o scurtă anticipare la acţiunile vremii secerişului şi culesului viei de la sfîrşitul veacului, dar aici nu sînt vizaţi doar creştinii, ci toţi la care a ajuns sau nu EVANGHELIA (Mat.25.31–46; 13.24–30,36–43; Rom.2.9–16).
Aşadar războiul lui Satan cu rămăşiţa seminţei femeii, rămăşiţă reunită care-i va zdrobi capul, va fi luat sfîrşit prin înviere. Prima înviere!
În EVANGHELIE citim adesea că Israelul spiritual este similar Templului din Ierusalim, similar la rîndul lui cortului întîlnirii construit în pustiul Sinai, apoi instalat la Silo (Ioan 2.13–22; 1Cor.12.27; Apoc.11.11,12; 1Cor.3.16; 6.19,20; 2Cor.6.16; Efes.2.18–22; Evr.3.5,6).
În capitolul 11 am citit deja despre Templu (Apoc.11.1,2,19).
În capitolul 15 cei şapte îngeri care primesc cele şapte potire cu cele şapte din urmă urgii ale mîniei lui Dumnezeu, ies din Templul cortului mărturiei, Templu format din biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei (1Tim.6.7–10).
Şi nu se va putea face ispăşire înainte de terminarea şi celei de-a şaptea urgii, ultima (Apoc.15.8).
© since 2010, Aurel Becheru.
NEXT PAGE PREVIOUS PAGE