CREŞTINII, ISRAELUL SPIRITUAL.
Gal.6.16; Rom.2.26,28,29; 9.6–8,24; Filip.3.3; Isa.49.6; Mat.28.19,20.
Îmi aduc aminte încă de remarca „inteligentă“ pe care am făcut-o cu mulţi ani în urmă întrebînd: bine, dar cartea asta nu este scrisă pentru evrei (Mat.28.19; Gal.3.27–29; 6.15,16; Rom.2.28,29; Efes.1.12–14; 2.11,12,18–22)?
Biblia este într-adevăr scrisă exclusiv de evrei, dar nu toţi evreii au devenit creştini şi nu toţi creştinii provin dintre evrei (Gen.17.4,5,7; 22.16–18; Mat.3.7–9; Filip.3.2,3; Evr.9.15; Fapt.13.45–47; Gal.3.27–29; 5.6; Col.3.9–11).
Fruntaşii poporului evreu nu au recunoscut în Isus din Nazaret-ul Galileii pe Mesia cel promis de Dumnezeu, au fost cu totul împotrivitori, cei mai mulţi din popor i-au urmat, şi chiar după distrugerea Templului, a Ierusalimului şi preoţiei Leviţilor din casa lui Aaron, în anul 70, au continuat şi continuă să-l aştepte încă pe Mesia, desigur un mesia după chipul şi asemănarea celor care continuă să aştepte, dar un Altul nu le va fi oferit (Rom.11.25,28–33).
În Matei 19.30 şi 20.16 citim că „mulţi din cei dintîi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintîi“ şi „tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintîi, şi cei dintîi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi“.
Mulţi sau puţini, cine sînt cei dintîi şi cine sînt cei din urmă?
Răspunsul îl primim prin Evanghelia după Luca în capitolul 13, versetele 22–30, la care nu ar trebui să uităm să adăugăm Romani 11.30,31, puţin mai înainte citate.
Aşadar mulţi sau puţini, unii din cei dintîi sînt evreii care au devenit creştini în cele din urmă, iar unii din cei de pe urmă sînt aceia dintre neamuri care au ajuns ori ajung creştini sau isreaeliţi spirituali, intrînd şi ei în noul legămînt ca înaintaşi sau prime roade creştine, prin îndurarea aceluiaşi Dumnezeu, care din mulţi chemaţi alege un mic număr, începînd cu evreii şi terminînd cu neamurile.
În Israelul spiritual nu se face nici o deosebire între cel tăiat împrejur a opta zi în carne şi cel netăiat împrejur, iar acesta din urmă nu trebuie să se taie împrejur în carne şi nu este sub legămîntul (şi implicit sub blestemul) Legii (Fapt.15.1–29; Gal.2.21—apropo de cei care vorbesc de har dar sînt susţinători ai lîncezelii în tradiţii!—; 3.2,3,8–10,13,14; Rom.2.27–29).
Faptul că nu sîntem sub legămîntul Legii nu ne dă dreptul să ignorăm Legea, pentru că este Cuvîntul lui Dumnezeu şi avem multe de învăţat din ea (Rom.3.31; 7.14; 15.4; 8.2–6 ca şi 11.16–18,19–24). Şi nici nu putem face din libertatea pe care o avem sub noul legămînt „o haină a răutăţii“ (1Pet.2.16).
Este o datorie şi un privilegiu să învăţăm din Lege partea spirituală (Apoc.14.3; 15.2–4).
Aşadar Israelul spiritual, ca Biserică a lui Cristos, este ales atît dintre evrei cît şi dintre neamuri, dintre cei dintîi ca şi dintre cei din urmă (Mat.21.42–44; Deut.32.20,21; Rom.10.15–21; Mat.22.1–14; 16.18,19; Luc.11.52; Fapt.1.5,8; 2.4,5,38,39; 8.1,14–17; 10.34,35,44–48).
Mesia în ebraică sau Cristos în greacă înseamnă Uns (Ps.2.6,7; Isa.61.1; Dan.9.25–27).
Israelul spiritual, Biserica lui Cristos, primeşte în avans ungerea cu Spiritul Sfînt spre cunoştinţă, şi abia apoi la înviere viaţă veşnică nemuritoare ca şi Domnul lor (2Cor.1.21,22; 5.5; 1Ioan 2.20,27; 1Cor.2.9–15; Mica 5.3,7; 1Cor.15.19–23; Apoc.20.4–6; 1Cor.15.53,54; Evr.7.15,16; Rom.6.9; Apoc.1.18; 2.10,11).
Domnul Isus Cristos împreună cu cei doisprezece apostoli şi ceilalţi 144000 de israeliţi spirituali, alcătuiesc împreună sămînţa femeii care va zdrobi capul Şarpelui, făcînd ca sentinţa de condamnare la moarte rostită în Eden să devină executorie (Gen.3.15; Apoc.12.9; Ps.110.1; Rom.16.20).
Femeia din Geneza 3.15 este reprezentată de toţi îngerii care şi-au onorat Creatorul şi nu s-au alăturat Satanei înaintea potopului, şi mai este cunoscută şi ca Ierusalimul de sus (ceresc), mama Israelului spiritual (Isa.54.1; Gal.4.26,27; Evr.12.22; Apoc.12.1,2,5,17; Mat.4.11; 18.10; 1Cor.11.10; Evr.1.13,14; Luc.1.11,19,26–28; Apoc.22.8,9).
Israelul spiritual este trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfînt şi Noul Ierusalim în Ierusalimul ceresc (1Cor.12.27; 6.19,20; Evr.12.22; Gal.4.26; Apoc.14.1; 21.2).
Întocmai ca şi Templul din Ierusalim, Templul Duhului Sfînt va fi asamblat după prima înviere, din pietre gata cioplite şi şlefuite în cariera pămîntească de unde au fost luate, şi nici una nu va fi neadecvată construcţiei finale, defectă sau nefinisată (1Reg.6.1,7; 1Pet.2.4,5).
Exigenţele sînt deosebite fiindcă şi miza este deosebită, iar naşterea din nou prin Duhul Sfînt trebuie privită cu toată seriozitatea şi responsabilitatea de fiecare din cei ce simt chemarea cerească. Altfel vor rata!
Această grijă şi responsabilitate individuală care îi caracterizează pot fi ilustrate prin alegerea celor trei sute de tovarăşi ai lui Ghedeon, prin care Dumnezeu a dat pe madianiţi în mîinile israeliţilor (Judec.7.2–7,16–22). Remarcabil exemplul personal al Căpeteniei în acest sens este şi versetul 7 al psalmului 110 (Evr.12.2–8). Aşadar atunci cînd bem „apa vie“ din mîna Domnului, trebuie să fim atenţi la avertismentele Lui căci multor prooroci mincinoşi le lasă gura ape (Ioan 4.14; Ier.9.15; 23.11,12,15–17; Mat.7.15–25; 16.6,12).
Desigur numărul de 144000 de israeliţi spirituali, cîte 12000 pentru fiecare seminţie spirituală, pare mic în raport cu populaţia pămîntului de două mii de ani încoace, dar nu e deloc mic în raport cu miza şi exigenţele care sînt luate în considerare (Apoc.7.4–8). Oricine ar putea fi, dar nu oricine face faţă, astfel încît ceilalţi care cred dar nu pot face faţă exigenţelor, nu vor fi forţaţi sau sacrificaţi, ci vor rămîne cu speranţa pămîntească alcătuind marea mulţime din Apocalips 7.9, roade de gradul doi ale EVANGHELIEI, permanent însoţitoare ale Israelului spiritual încă de la început.
Aşa cum am spus casa duhovnicească, Templul Spiritului Sfînt, va fi asamblată din pietre gata pregătite aici pe pămînt pentru a-şi ocupa imediat, la înviere, locul şi funcţia în domeniul ceresc, spiritual (1Pet.2.5). Cel ce primeşte această chemare spirituală şi o acceptă, primeşte şi speranţa de viaţă cerească eternă în nemurire şi o cunoştinţă a EVANGHELIEI cu ajutorul Spiritului Sfînt, pe măsura interesului arătat, a potenţialului său, şi a scopului în care e pregătit. O dată gustat acest dar ceresc, dacă totuşi se face vinovat lăsîndu-se antrenat de învăţături caracteristice idolatriei, şi nu-şi va păstra credinţa pînă la moarte—pentru unii, puţini la număr ca ultimi aleşi, pînă la învierea celor adormiţi în moarte, şi reunirea cu ei şi Domnul—o astfel de persoană ratează şi este cu neputinţă să fie născut din nou a doua oară (Evr.6.4–6 şi 1Tes.4.13–17).
Aşadar fiecare este judecat în timpul vieţii sale pămînteşti, şi o dată pierdută speranţa cerească, acea persoană nu se va bucura de o speranţă pămîntească în compensaţie, speranţa cerească însemnînd printre altele şi renunţarea de bună voie la speranţa pămîntească, naturală. Speranţa pămîntească are şi ea ca ţintă finală coacerea spirituală pînă la desăvîrşire, iar Jertfa este unică şi irepetabilă, deci irecuperabilă pentru cine o pierde (1Pet.4.13–16,17–19).
Situaţia este asemănătoare cu a celor zece iscoade din cele douăsprezece trimise de Moise în Canaan, care după ce au văzut că ţara este bună, au refuzat să o ia în stăpînire prin luptă din teama de locuitorii ei, aşa încît teama de oameni sau spirite rele poate fi o piatră de poticnire, un motiv de cădere. De aceea citim în Ezechiel 20.32–38 „[…] Vă voi aduce în pustia popoarelor, şi acolo Mă voi judeca faţă în faţă cu voi cum M-am judecat cu părinţii voştri în pustia ţării Egiptului, aşa Mă voi judeca şi cu voi—zice Domnul Dumnezeu. […]“. Remarcabil este de asemenea că femeia din Apocalips, capitolul 12, este dusă în pustie ca să fie hrănită departe de faţa Şarpelui (Apoc.12.6,14). Pustia popoarelor sau deşertăciunea spirituală în care s-au cufundat popoarele lumii, inclusiv cele creştine, devine din ce în ce mai evidentă celui ce continuă să crească spiritual, iar priveliştea chiar îşi merită numele (Ecl.1.1–3,9,10; 2.22,23; 9.11; 8.11).
Şi cei cu speranţă pămîntească sînt practic judecaţi după faptele din viaţa de acum, dar exigenţele de a ajunge un rod deplin copt, desăvîrşit, sfînt, sînt amînate după a doua înviere, a celor drepţi şi a celor nedrepţi, ca şi pentru toţi cei care nu au avut ocazia să audă EVANGHELIA în timpurile precreştine, şi nu vor constitui un pericol pentru semeni (Rom.2.11–16; Apoc.7.15–17; 21.3–5; Fapt.24.14,15; Apoc.20.13,15).
© since 2010, Aurel Becheru.
NEXT PAGE PREVIOUS PAGE