SWITCH 

ROBUL CREDINCIOS ŞI ÎNŢELEPT.

Mat.24.45.

Conţinutul Apocalipsei şi al Evangheliei lui Ioan arată limpede la ce s-a referit Domnul cînd a vorbit despre robul credincios şi înţelept şi venirea Sa (Mat. 24.42,44–47; Ioan 21.22,23; Apoc.1.9–19; 22.16).

Toate cărţile Noului Testament căruia îmi place să-i spun EVANGHELIA noului legămînt sau mai simplu EVANGHELIE—cu această ortografie deoarece integrează şi conţinutul spiritual al Vechiului Testament la care face deseori referire—începînd de la prima Evanghelie şi pînă la Apocalipsă, cărora nu vom greşi adăugîndu-le şi cărţile Vechiului Testament, sînt rodul implicării depline a robului înţelept şi credincios şi comoara sau averea stăpînului său, care au fost adunate şi legate sub titlurile de mai sus, supranumite împreună şi Biblie.

Pentru mine termenii BIBLIE şi EVANGHELIE sînt oarecum similari, chiar dacă nu şi identici, EVANGHELIA fiind una singură ca şi BIBLIA care conţine EVANGHELIA. Totuşi Biblia poate fi reprodusă, retipărită, hai să spunem mecanic—deşi termenul poate fi impropriu avînd în vedere tehnologiile actuale de tehnoredactare—în mai multe exemplare, în timp ce EVANGHELIA se prezintă şi asimilează. Acest proces poate genera, aşa cum s-a şi întîmplat, o multitudine de percepţii diferite, şi din nefericire nu doar ca extensie ci şi calitativ (2Tim.3.16,17; Filip.3.12–16; 2Pet.3.15,16). Şi dacă îmi este îngăduit Bibliei i-aş spune, avînd în vedere conţinutul ei, Cartea Vieţii. EVANGHELIA, totuşi nu este doar o carte ce poate fi citită fără a fi neapărat înţeleasă, ci este aşa cum îi spune şi numele o veste bună, conţinută în carte, veste care trebuie înţeleasă.

Dovezi sînt destule şi trecînd peste primele care subliniază foarte direct legătura Noului cu Vechiul Testament, fiecare avînd robi atît credincioşi cît şi înţelepţi, să examinăm şi altele (Evr.8.4,5; 10.1; 3.4–6).

Mai întîi constatăm că Luca foloseşte şi titulatura de ispravnic pe lîngă cea de rob (Luc.12.42–44). Aceeaşi titulatură este folosită de Petru şi de Pavel (1Pet.4.10,11; Colos.1.23,25–27; 2.2,3; 1Cor.9.16,17,23; Gal.2.7–9; 2Pet.3.15,16).

Comoara sau averea stăpînului este Cuvîntul EVANGHELIEI, Cuvînt viu şi activ pentru cei ce sînt activi (Mat.25.14,15; Luc.12.32–34; Mat.13.44; 2Cor.4.1–7; Evr.4.12,13).

Aşadar robul credincios şi înţelept în accepţiunea strictă a cuvintelor Domnului în context sînt toţi redactorii scrierilor acceptate sub titlul generic Noul Testament, iar hrana, spirituală desigur, ca şi comoară a stăpînului, este tocmai conţinutul spiritual al acestor scrieri. Vremea hotărîtă este de trei vremuri şi jumătate pînă la naşterea din nou a celui din urmă israelit spiritual, pentru care EVANGHELIA este şi trebuie să fie aceeaşi ca şi pentru cel dintîi (Hab.1.2,13; 2.1–3; Dan.11.27,35; 9.24; Gal.1.6–12).

Întrucît Vechiul şi Noul Testament sînt părţi inseparabile, primul conţinînd profeţii a căror împlinire este arătată în al doilea, legătura generală fiind numită umbra bunurilor/lucrurilor viitoare, prin extensie şi redactorii Vechiului Testament se includ în categoria robului înţelept şi credincios, iar eu cînd ortografiez cu majuscule EVANGHELIE, mă gîndesc la acest conţinut general reunit, pentru a face deosebirea de oricare din cele patru Evanghelii ale Noului Testament (Evr.10.1; 8.5; Colos.2.16,17; Apoc.22.6; 10.7). Făcînd o comparaţie oarecum poetică, aş spune că Vechiul Testament e sîmburele iar Noul Testament e floarea.

¹ Pentru a elucida deplin cele consemnate în Evrei 3.5,6 este util să examinăm în conjuncţie cu aceste versete şi altele precum: Matei 20.25–28; Luca 22.26,27; Ioan 13.13–17 neapărat alături de Matei 23.8,10–12. E limpede aşadar din aceste versete că la vremea cînd Domnul a vorbit cu ucenicii Săi în termeni de „rob credincios şi înţelept“ ori „hrană la vremea hotărîtă“ şi ceva mai departe de „avuţie a stăpînului“ cu referire la alte pilde despre Împărăţia cerurilor ca o „comoară“ sau „mărgăritar“, acest mod de exprimare specific era deja cunoscut apostolilor ca şi altor ucenici apropiaţi (Mat.13.44–46). Ceea ce înseamnă că lucrurile au fost corect percepute şi bine înţelese, iar asta reiese atît din activitatea cît şi din mărturia lor. De aceea nu le-a fost greu să se considere mici şi să se pună în slujba celor care ca şi ei mai înainte cînd au fost mici pe lîngă Domnul, pot fi din categoriile „bolnavi“, „oi pierdute“ sau „fii risipitori“, adică dintre aceia de a căror recuperare Dumnezeul şi Tatăl nostru al tuturor se bucură cel mai mult (Mat.18.1–7 plus 8 şi 9 nu ad literam ci ca o luptă spirituală împotiva neputinţelor pe care starea de păcat le întreţine; Mat.9.10–13; 18.10–14; Luc.15.11–32).

² Va fi astfel mai uşor pentru oricine „va lua în greutate“ spirituală să identifice Sursa creşterii ca fiind cea originală şi demnă de toată încrederea luînd în consideraţie şi mărturia Botezătorului despre Domnul Isus consemnată de Ioan (Ioan 3.27–33). Şi acesta este pînă la urmă cel mai important lucru, să se poată identifica dacă ceea ce se consideră creştere spirituală vine de la Dumnezeu sau de la oameni (Num.23.19; 1Cor.3.5–7). Chiar o creştere mică este demnă de luat în considerare, pentru că decît mult şi prost mai bine puţin şi bun! Oricum există garanţia că la ceea ce este bun, chiar dacă este mai întîi puţin, se mai poate adăuga (Mat.13.8,9,12; Prov.4.18; 2Cor.4.16).
Recent, după ce mai întîi binecunoscutul şi îndrăgitul maestru al scenei româneşti Radu Beligan a declarat că secretul longevităţii sale este dragostea pentru profesie, public şi nu numai, dragoste care îi dă putere să trăiască, a adăugat „dacă viaţa-i o călătorie scurtă, atunci s-o facem la clasa întîi“. Punct ochit, punct lovit, cum se spune. Totuşi viaţa nu-i atît de scurtă precum pare, mai cu seamă pentru cei care sînt capabili să iubească aşa cum sună legea creştină (Marc.12.29–34).

Să vedem acum şi ce spune „cunoştinţa exactă“.

În primul rînd pentru cunoştinţa exactă pînă cam cu doisprezece ani înainte de 1935, dacă-mi aduc bine aminte, toţi adepţii acestui grup religios aveau exclusiv şi fără nici o opoziţie din partea celorlalţi speranţă cerească, chiar dacă, aşa cum am văzut deja, se gîndeau, cel puţin unii, mai mult la lucrurile de pe pămînt decît la cele spirituale, într-o regretabilă confuzie (2Cor.5.7; 4.18). Toţi aceştia formau conform acestei învăţături „clasa robului înţelept şi credincios“, iar dintre ei doar unii, puţini la număr, elaborau şi redactau cunoştinţa exactă în revista Turnul de veghere şi îşi spuneau canalul, canal ales de Domnul Isus pentru a-i comunica învăţătura, iar ei la rîndul lor publicau în revistă cele primite de la Domnul, pentru a ajunge şi la ceilalţi.

Ei bine în ciuda faptului că Domnul îndemna robul înţelept şi credincios la veghe spirituală şi nu la calcule stupide, editorii Turnului de veghere s-au autoproclamat robul înţelept şi credincios tocmai pe baza anului 1914, susţinînd că Domnul i-a găsit atunci activi în lucrarea Sa, la a doua venire a Sa care s-a produs în acel an, iar ei vorbesc efectiv de o prezenţă invizibilă, greceşte parousia (Fapt.1.6,7; Mat.24.36,42–47. Dar Mat.28.20; 18.20; Apoc.3.19-22).

Aşadar deşi toţi aveau speranţă cerească şi erau unşi cu Duhul Sfînt, doar un număr restrîns îşi arogau dreptul să cerceteze independent Biblia şi să elaboreze cunoştinţa exactă ca deţinători ai pîinii şi cuţitului hranei spirituale, ceilalţi putînd doar să o preia şi să o expună altora neafectată de vreo ingerinţă. Oricine nu accepta în totalitate şi fără rezervă cunoştinţa exactă putea fi catalogat drept apostat şi exclus din grupare. În acest fel ei împlinesc profeţia din Apocalips 13.17, punînd autoritar pumnul în gura oricui nu poate accepta cunoştinţa exactă ca întreg din motive foarte temeinice (Mat.25.16,24–29; Apoc.3.17,18; Mat.13.44; Isa.55.1–3; 25.6–9).

Şi care ar fi diferenţa de comportament din 1879 pînă în 1914 cînd au deţinut monopolul în acelaşi mod, înainte de parousia, sau după obştescul sfîrşit al celui din urmă mohican al speranţei cereşti parte din canal, 1935 fiind anul în care singuri şi-au anulat dreptul la speranţa cerească? Evident nu e nici o diferenţă, totul e doar praf în ochii celor care „au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud“.

Este acum un moment potrivit pentru a reproduce, de data aceasta în întregime, scopul declarat al celeilalte reviste, Turnul de veghere, permiţîndu-mi sublinierea unor fragmente de text reprezentative pentru spiritualitatea cunoştinţei exacte. Revista este datată 15 septembrie 1995:

– „SCOPUL REVISTEI TURNUL DE VEGHERE este de a-l glorifica pe Iehova Dumnezeu ca Suveranul Domn al Universului. Această revistă urmăreşte desfăşurarea evenimentelor mondiale care împlinesc profeţiile Bibliei. Ea aduce mîngîiere tuturor popoarelor cu vestea bună [citeşte evanghelia] că, în curînd, Regatul lui Dumnezeu îi va nimici pe toţi cei care îşi asupresc semenii şi va transforma întregul pămînt într-un paradis. De asemenea, Turnul de veghere îşi îndeamnă cititorii să creadă în Regele instalat de Dumnezeu, Isus Cristos, care guvernează deja şi care, cu preţul propriului sînge, a deschis omenirii calea spre viaţă eternă. Această revistă, pe care Martorii lui Iehova o publică din 1879 încoace, este neutră din punct de vedere politic. Ea se sprijină pe Biblie, care este cartea sa de referinţă.“

Aşadar acesta este discursul robului înţelept şi credincios, varianta Brooklyn.

Despre cele trei puncte subliniate, împlinirea profeţiilor biblice de anume evenimente mondiale—cu referire expresă la capitolul 24 din Evanghelia după Matei—, un masacru ce nu are nici o relevanţă spirituală nici chiar pentru o evanghelie a unei speranţe pămînteşti, şi guvernarea pămîntului prin Isus Cristos începînd din 1914, amănunte la locul şi timpul potrivit.

Motivul invocat pentru această atitudine exclusivistă de monopol asupra învăţăturii îl constituie faptul că doar aşa cunoştinţa exactă poate rămîne unitară şi nealterată, ceea ce constituie practic o sfidare la adresa Duhului Sfînt, prin care Tatăl însuşi realizează atît naşterea din nou a fiecărui israelit spiritual în parte, cît şi unitatea Israelului spiritual, ce-i drept nu prin cunoştinţa exactă (Mat.13.25–30; Ioan 17.15-17,20–23; 1Cor.2.9–15). Motivul real este acela de a controla şi stăpîni fără piedici şi restricţii masa adepţilor, care nu pot realiza unitatea prin Duhul Sfînt, cu unele excepţii (Ps.32.8,9; Ezec.34.11–27). De altfel o unitate spirituală reală nu poate fi remarcată în nici una din confesiunile religioase, deşi religia ar trebui să fie acel liant simplu şi eficient care să-i apropie pe oameni şi chiar să-i unească atunci cînd ar fi cazul.

Totuşi Spiritul Sfînt realizează în Israelul spiritual o remarcabilă unitate în diversitate construind punţi peste timp, sau chiar diferenţe precum pregătirea laică, naţionalitate, sex, religie iniţială, caractere sau personalităţi umane diferite şi altele. Aceasta este esenţa noului legămînt! Deşi iniţial oricine are nevoie de o mărturie, de îndrumare şi societatea oamenilor, totuşi Tatăl alege şi este Acela care lucrează naşterea din nou prin Duhul Sfînt (Gal.4.1,2; Rom.10.14–17; 1Cor.3.5;⟨vezi şi Rom.1.11,12,15; 1Pet.5.2,3;⟩Ier.31.33,34; Mica 5.7; 1Ioan 2.27; 1Cor.12.13; Ioan 14.15–17,26; 16.12–14).

Iar cel asupra căruia se lucrează naşterea spirituală înnoitoare trebuie să se implice profund, nu superficial (Mat.22.37–40; Luc.10.27–28; Rom.13.9,10; 1Cor.13.4–13). Şi eu cred că toţi cei de la care ne-au rămas scrierile s-au implicat în acest mod (Fapt.4.32–37). De aceea, şi nu din alt motiv, a fost mai tîrziu nevoie de donaţii (2Cor.8.1–15 cu accent pe versetul 9 şi exprimarea o potrivire în împrejurarea de acum din versetul 14).

Ideea foarte generalizată că oamenii vor fi salvaţi ca grupuri aparţinătoare unei anume dogmatici religioase nu îşi are suport biblic. Cu evreii nu s-a întîmplat aşa, cu creştinii nici atît nu se va întîmpla. Desigur examinînd pilda semănătorului, aşa ar putea să pară, Cuvîntul fiind de regulă auzit de mai mulţi auditori simultan (Mat.13.3–9). Dacă însă examinăm atent tîlcuirea pildei, putem lesne observa că adresabilitatea Cuvîntului urmăreşte de fapt ţinte individuale, nu grupuri, pe cei ce ascultă, nu pe cei ce doar aud (Luc. 10.38–42. A nu se înţelege de aici că Marta nu asculta sau nu avea dispoziţia să asculte, ci doar că Domnul a folosit prilejul de a sublinia cel mai important lucru, ascultarea Cuvîntului cu un viu interes, chiar lăsînd orice altceva la o parte). Urmăreşte şi alternanţa plural-singular din Matei 6.1–6. Grupurile nu au personalitate individuală şi nu pot gîndi, simţi sau lua decizii individual, iar speranţa EVANGHELIEI nu este o speranţă de grup (Mat.13.18–23; Fapt.2.3, aşadar „cîte una pe fiecare din ei“, nu la grămadă!). A avut Iuda Iscarioteanul vreun beneficiu că a făcut parte din grupul apostolilor? Mai degrabă o responsabilitate pe care a ratat-o.

Unora le place să acrediteze tot felul de idei-bombă prin spiritul lumii, folosind cu predilecţie subiecte care ar putea stîrni interesul unui număr cît mai mare de oameni, pentru ca ideea lor să se vîndă bine. Printre ele se află şi una relativ recentă că decedatul prin suicid înainte de ziua Cincizecimii, Iuda Iscarioteanul, ar fi scris o evanghelie pe care ei ar fi găsit-o, şi desigur s-au grăbit să dea lovitura publicînd-o. O evanghelie a vieţii veşnice de la un mort nici măcar de umor negru nu poate fi luată, dar e categoric un banc prost. Dacă respectivii autori au avut timp să o citească, oare cînd a avut timp Iuda să o scrie, acceptînd prin absurd că un om fără speranţă de viaţă veşnică o poate transmite altora?

Ca o concluzie, grăitoare cred, toţi redactorii scrierilor biblice au fost fără excepţie, inclusiv cei creştini, evrei din punct de vedere biologic, tăiaţi împrejur a opta zi, ceea ce nu e cazul redactorilor cunoştinţei exacte, şi chiar dacă ar fi fost cazul, tot nu le-a fost de folos (Ps.147.19,20; Rom.3.1,2; 11.1–36).

Nu că ar mai fi rămas ceva din „cunoştinţa exactă“, dar ce ar fi fost Studenţii Bibliei fără Biblie? Pentru că zona reală de atracţie şi interes o constituie Biblia, iar cine dă explicaţii din burtă îşi merită papara. O papară pe care şi-au hotărît-o singuri prin afinitatea lor pentru istorie şi evenimente istorice. Nu cred că e cazul să fiu mai explicit acum, aici!

*

Duminică, 3 iunie, 2012. Cincizecimea ortodoxă, cu numele ei idolatru „Rusalii“.

Am terminat de mult textul mărturiei şi tocmai lucrez la paginile adiţionale cu trimiteri. Am ajuns la capitolul zece „Creştinii, Israelul spiritual“, pagină pe care am completat-o cam pe jumătate cu text specific trimiterilor capitolului. De ce am luat şi decizia introducerii textului trimiterilor voi detalia în capitolul „Trimiterile“. Oricum este pentru mine o experienţă teribilă, neanticipată şi tocmai de aceea foarte întăritoare, comparabilă cu, dar mult mai puternică decît atunci cînd am avut nevoie de o confirmare în plus că nu mă înşel asupra identităţii biblice a grupării Martorilor.

Îi îndemn pe toţi cei ce vor dori să aprofundeze propriul lor studiu să acorde toată atenţia sublinierilor pe care le-am făcut pe textul biblic, dar şi adnotărilor cu trimiteri sau text care poate fi vizualizat în „sfaturi ecran (tool tips)“ ori evidenţierii anumitor trimiteri originale din textul „Bibliei cu trimiteri“, traducerea Cornilescu. Îi asigur că efortul lor va fi pe deplin răsplătit! Repet ca să fie clar, textul mărturiei era deja definitivat, nu am făcut nici o modificare ulterioară!“

Deşi nu sînt un ascultător fidel al rubricilor de comentarii religioase ale postului „Radio România Actualităţi“, mai cu seamă în această perioadă, Dumnezeu continuă să-mi descopere lucruri pe care nici nu le-aş fi bănuit dacă nu le-aş fi auzit chiar din gura unui preot şi teolog ortodox, profesor al Facultăţii de Teologie ortodoxă, în dimineaţa acestei zile.

Descoperirea în cauză se referă la faptul că în ortodoxie există o similitudine perfectă cu dogmatica Martorilor, dacă de dogmatică este vorba şi la ortodocşi, deşi pare a fi mai mult o recunoaştere însă fără renunţarea la ideea că toţi preoţii sau clerul cum sînt supranumiţi, au primit darul Duhului Sfînt.

Pentru a fi clar cît mai rapid „clerul“ Martorilor sînt de ei numiţi „robul credincios şi înţelept“ rebotezat pompos „servul fidel şi prevăzător“, ba încă identificat cu „rămăşiţa“, adică cei care au primit darul ungerii cu Spirit Sfînt. Spuneam că la ei unii îşi spun „canalul“ şi elaborează „cunoştinţa exactă“ ca învăţătură a grupării, iar ceilalţi doar învaţă şi transmit cu fidelitate această „cunoştinţă exactă“, fără vreo imixtiune în ea, deşi toţi sînt unşi cu Spirit Sfînt.

Ei bine aflu stupefiat că acelaşi tipar al percepţiei darului Duhului Sfînt există şi la ortodocşi, presupun şi la catolici, şi asta este descoperirea care mi s-a făcut. Nu toţi cei care fac parte din casta preoţească pot mărturisi—dar sînt evident de bună credinţă în această mărturisire, doar mărturisirea este în sine paradoxală—că darul Duhului Sfînt, pe care pretind că îl au, îi ajută să comunice direct cu Dumnezeu. Aşadar tot ceea ce ei învaţă pentru ştiinţa lor şi pot comunica altora, doar comunica, au învăţat de la oameni, nu de la Dumnezeu prin Spiritul Sfînt. Şi atunci unde este libertatea lor prin noul legămînt şi Spiritul Sfînt, în adevăr (Ier.31.31–34; Ioan 14.26,16,17; 8.31,32.)? Ce fac ei de fapt prin slujba pe care o fac? Nu se amăgesc oare aceşti oameni ca să folosesc şi eu termenul utilizat de domnul preot, amăgindu-i în acelaşi timp şi pe cei care îi ascultă, mai ales pe cei care nu mai contenesc cu întrebările şi tot nelămuriţi rămîn? Cine le poate da discernămînt să distingă într-o grupare religioasă întinsă pentru a diseca şi a păstra doar valorile de adevăr din toate afirmaţiile care se fac ori s-au făcut în timp de veacuri? Dar mai ales cine le dă permisiunea şi puterea de a spune ceea ce este neadevăr şi deci nonvaloare? Ar avea ei curajul, ca să nu zic nebunia, de a-şi contrazice, evident cu argumente pertinente, superiorii, ori se tem de a fi catalogaţi eretici şi răspopiţi sau excomunicaţi?

Totuşi similitudinea se opreşte la percepţie, iar partea bună este aceea că deşi nu renunţă la ideea că ei sînt dăruiţi cu Duhul Sfînt, totuşi îşi recunosc neputinţa, ori poate nu-şi dau seama că o recunosc. Am convingerea că şi preoţii, chiar mai ales preoţii, vor citi această mărturie şi sper ca Dumnezeu să-i ajute, nu doar să-şi recunoască limitele, ci să facă şi schimbări în viaţa lor pentru a se pune de acord cu propriile lor mărturisiri.

Domnule Constantin Coman, poate nu am auzit eu bine, dar spuneaţi că doar cei care îl percep pe Dumnezeu ca persoană şi trăiesc o viaţă de sihastru ajung să realizeze în sine o comunicare cu Dumnezeu prin Duhul Sfînt, şi că aceştia nu sînt prea mulţi?

Atunci cum stau lucrurile cu Duhul Sfînt ca persoană a tainicei Sfinte Treimi? „Taină“ despre care am auzit atîtea explicaţii amănunţite încît am ajuns să mă întreb unde mai este „taina“. Vă asigur că tocmai aceia care-L percep pe Dumnezeu ca persoană prin lucrarea, mai întîi a rugăciunii, apoi a credinţei şi dragostei, privesc cu un zîmbet abia perceptibil în colţul gurii afirmaţia că Spiritul Sfînt este în primul rînd persoană, şi apoi a tot ceea ce se mai spune despre aşa-numita „sfîntă treime“. Nu pentru că Dumnezeu Tatăl, Isus Cristos Fiul şi Duhul Sfînt, nu sînt sfinţi şi unitari în mărturisire şi acţiune, ci pur şi simplu că UN DUMNEZEU TRINITAR nu există ci e doar un concept idolatru. Fiul lui Dumnezeu pe care noi îl cunoaştem de pe pămînt cu numele de Isus Cristos, şi descris în cartea Proverbelor, capitolul opt, ca „Înţelepciunea“ este prima creatură a Tatălui, înainte de orice altă lucrare a Sa. Iar Spiritul Sfînt este Energia Vieţii, caracteristică proprie doar Tatălui, dar care o poate transmite oricărei creaturi căreia doreşte să-i dea viaţă. O poate de asemenea şi retrage, aşa cum se poate citi în Ecleziast, şi de aici o altă confuzie, aceea a nemuririi sufletului. Sufletul este ansamblul corp, spiritual sau material, şi duh, iar duhul de viaţă nu poate muri căci este propriu lui Dumnezeu care este veşnic viu. Sufletul însă este o creatură care poate muri prin retragerea duhului de viaţă din corpul gazdă, astfel încît dualitatea trup-spirit adică sufletul dispare şi trupul fără duhul necreat nu poate trăi.

Revenind la dilema cu persoana, este paradoxal să mărturiseşti cu uşurinţă, trîmbiţînd chiar, că Duhul Sfînt este o persoană, iar apoi să mărturiseşti, iertaţi-mi expresia, „cu coada între picioare“, că unii nu pot realiza comunicarea în ei înşişi cu Dumnezeu pentru că nu-L pot percepe ca persoană. La ce vă ajută mult-trîmbiţata Sfîntă Treime echivalentă şi echipotentă în comunicarea cu Dumnezeu prin persoana Duhului Sfînt? Aud!?

Dar pentru că, spre deosebire de Martori, aţi recunoscut această neputinţă, sînteţi mult mai aproape de a înţelege diferenţa între un simplu chemat şi un deja ales. Însă încăpăţînarea de a pretinde în continuare că aveţi darul Duhului Sfînt, concomitent cu mărturisirea neputinţei, ar trebui să înţelegeţi că vă califică nu ca nou născuţi de Spirit, ci ca avortoni lepădaţi prin tăierea cordonului ombilical al Duhului Sfînt prin care ar trebui să fiţi hrăniţi spiritual, ceea ce e mult mai grav decît dacă aţi avea percepţia că sînteţi doar chemaţi, dar nealeşi pentru cei care mai este vreme de a fi aleşi, încă!

Mărturisirea în continuare ca dumnezeu al vostru a sfintei treimi, arată o altă eroare de percepţie, sau înţelegere dacă vreţi, care arată că nu aveţi darul Duhului Sfînt, Duh Sfînt care este o entitate distinctă, ca şi Tatăl, ca şi Fiul, dar între care există o unitate perfect armonizată în Duhul Sfînt prin lucrarea dragostei care îi uneşte pe cei doi, Tatăl şi Fiul. Nu, închinarea în slujba Tatălui prin şi în numele Fiului şi al Duhului Sfînt, sau botezul, nu se face în Numele unei Entităţi Unice, a Unui dumnezeu trinitar, ci în numele a trei Entităţi distincte, fiecare avînd caracteristici individuale proprii şi distincte care fac o diferenţă netă între ele. Este doar o înţelegere greşită a ceea ce cu certitudine s-a spus cîndva corect, dar nu a fost bine înţeles lipsind percepţia, şi desigur a fost preluat şi perpetuat în mod tradiţional greşit. Nu pretind să aveţi cunoştinţe de logică matematică, nici nu este nevoie pentru un vorbitor nativ de limbă română, citiţi doar şi înţelegeţi: „… faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui  şi  al Fiului  şi  al Sfîntului Duh.“

Mai mult, cei care primesc darul ungerii cu Spirit Sfînt aici pe pămînt ca o arvună, acont sau plată parţială în avans, întocmai ca David cînd încă Saul era rege în funcţie în mod abuziv din proprie voinţă, întrucît fusese lepădat, dar nu era şi mort cu trupul, primesc ei înşişi o garanţie fermă a unei vieţi veşnice nemuritoare, atenţie, nemuritoare, prin ce anume …? Printr-o altă caracteristică a Duhului Sfînt, proprie şi fără început sau sfîrşit, doar Tatălui, iar după înviere şi înălţare, deci cu început, pînă acum doar Fiului, ca un dar cu totul deosebit şi remarcabil.

Credeţi sincer că Dumnezeu poate face şi gafe acordînd nemurirea unora care se amăgesc pe ei înşişi şi îi pot amăgi şi pe alţii? Dacă nu înţelegeţi miza absolut fabuloasă, puteţi crede în continuare ce doriţi. Dumnezeu nu impune cum fac oamenii care o fac nu din tărie ci din slăbiciune, ci pretinde, şi ca Dumnezeu are tot dreptul să acorde libertate de decizie fiecărui om în parte.

Vedeţi acum diferenţa între o grupare religioasă în care unii pot impune altora şi o persoană independentă care are şi îşi păstrează o libertate de mişcare şi exprimare ce-i permite flexibilitate spirituală maximă?

Am constatat uneori că unul din citatele mele preferate din capitolul cinci al scrisorii către Galateni este amintit şi de preoţi în anumite situaţii. Dar au realizat oare cei care au adoptat politica impunerii de a nu se abate de la „şleaurile“ canoanelor şi dogmelor bisericeşti, ce înseamnă împotriva acestor lucruri nu este lege (Mat.20.25–28; 2Cor.1.24; 1Pet.5.3; Gal.5.22–26)? Adică împotriva roadelor Duhului Sfînt!

Şi dacă nu puteţi realiza comunicarea cu Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfînt, ci doar puteţi învăţa de la cei care au realizat această comunicare, care mai este mărturia voastră!? A voastră, nu a lor, că ei pe a lor o înţeleg bine indiferent cît de bine sau mai puţin bine o exprimă în cuvinte, dar voi cum o puteţi înţelege fără ajutor? Nici măcar ce spune Dumnezeu prin gura proorocului Ieremia ale cărui profeţii s-au împlinit sub ochii profetului despre amestecul „paielor“ duhului lumii cu „grîul“ Sfîntului Duh nu puteţi înţelege? Paiele mărturiei voastre, chiar şi amestecate cu grîul nu pot hrăni, ci doar buimăci, şi oferi un culcuş moale pentru cei care nu mai veghează, chiar dacă poate li se pare, ci dorm de mult, iar rezultatele sînt cele care se cunosc şi de care vă plîngeţi.

Şi o ultimă întrebare, sub ce legămînt cu Tatăl vă aflaţi voi prin botez? Această mărturie pe care aţi făcut-o arată limpede că nu aveţi propria percepţie în comunicare directă, ci învăţaţi de la alţi oameni. Sesizaţi că vă autoexcludeţi din legămînt ca întîi născuţi prin Spiritul Sfînt, deşi vă pretindeţi Biserică a lui Cristos, pentru că e limpede din Lege cum au fost asimilaţi toţi Leviţii ca întîi născuţi aparţinînd lui Dumnezeu, dar nu mai e limpede în urma acestui gen de declaraţii cum puteţi voi deveni întîi născuţi?

Domnule Coman, comunicarea între persoane înteligente este o problemă de exprimare şi percepţie care se poate face şi fără cuvinte, de exemplu prin gesturi şi grimase, dar nu numai, şi abia apoi una de înţelegere raţională în urma unui proces de analiză şi decodificare. Nu poate exista înţelegere în absenţa comunicării pentru că lipseşte informaţia care ar trebui înţeleasă. Ştiţi cum se „aud“ prelegerile şi orice alte declaraţii ale preoţilor pe posturile de radio? Dacă mai dispuneţi de un radio cu unde medii şi scurte, sau doar dacă vă mai aduceţi aminte cum era recepţia pe aceste frecvenţe radio, ei bine aşa se „aud“, deşi ar trebui să se audă ca pe ultrascurte sau şi mai bine prin internet pe calculator. Şi a mai fost un fenomen al anilor ’90 care exprimă ce se întîmplă cu o informaţie de prea multe ori preluată. Era atunci un boom al filmelor pe bandă video VHS, copiate şi recopiate pînă cînd semnalul util era aproape acoperit de cel parazit, iar „traducerile“ vocale, din goana calului, o mizerie. Cred că e clar ce vreau să spun! Prospeţimea mesajului EVANGHELIEI este grija permanentă a Tatălui şi a Fiului prin Duhul Sfînt, de care nici unul nu duce lipsă, şi prin Ei şi unii dintre noi! Amin.

Nu v-ar prisosi studierea mai atentă a trimiterilor din Biblia cu trimiteri, care evident nu-mi aparţin şi nici nu-i cunosc personal, încă, pe cei cărora le aparţin, dar cu certitudine, dacă nu voi cădea astfel încît să fiu lepădat şi nici nu am intenţia, îi voi cunoaşte personal şi sînt convins că va fi o mare bucurie reciprocă. Aşa cum spuneam eu am fost o bună bucată de vreme împreună cu Martorii dar voi aţi fost mereu alături de unii pe care se pare că i-aţi ignorat deşi nu meritau, iar mie mi-au fost descoperiţi ca fraţi ai mei. Aveţi grijă, Dumnezeu e bun şi generos, dar şi sever!

Şi pentru că tot a venit vorba de grijă, bine ar fi dacă aţi reintroduce Numele original al lui Dumnezeu în Biblie şi nu v-ar bate gîndul să scoateţi definitiv şi trimiterile din textul biblic. A nu adăuga şi a nu scoate nimic din Cuvîntul lui Dumnezeu nu se referă exclusiv la cartea Apocalipsei întrucît Cuvîntul Său este un tot unitar, iar mărturia prin trimiteri a fost nu doar acceptată ci şi profeţită (Ps.19).

Să auzim numai de bine, şi vom auzi dacă îi iubiţi cu adevărat pe români, chiar pe toţi oamenii, pe Isus Cristos Fiul şi pe Dumnezeu Tatăl!

© since 2010, Aurel Becheru.       NEXT PAGE   PREVIOUS PAGE