mesajul evangheliei: MILENIUL ÎN VIZIUNEA CUNOŞTINŢEI EXACTE. MILENIUL AŞA CUM VA FI

MILENIUL ÎN VIZIUNEA CUNOŞTINŢEI EXACTE. MILENIUL AŞA CUM VA FI – ZIUA ISPĂŞIRII.

Lev.23.26–32; Evr.2.17,18; 4.3,9,1; Ps.95.10,11; Num.14.21–23,28–30; 1Pet.3.7–12.

Bomboana de pe coliva marii mulţimi a altor oi este apetisant asezonată, cuprinzînd pe lîngă speranţa de a nu gusta moartea, recăpătarea perfecţiunii moştenind astfel viaţa eternă, chiar şi privilegiul de a asista la învierea morţilor, în primul rînd a celor dragi de curînd decedaţi, pentru că asta înseamnă la ei că cei din urmă vor fi cei dintîi, învierea făcîndu-se în ordine, de la cei care au murit ultimii spre cei care au murit primii în decursul timpului.

– „Să reţinem că în această promisiune este inclusă splendida perspectivă că «moartea nu va mai fi». Ne putem aştepta ca milioane de oameni să treacă cu bine şi nevătămaţi peste «marele necaz» pentru a trăi pe acel «pămînt nou» şi pentru a se bucura de binecuvîntările care vor fi acolo (Apocalips 7:9,14). Dar în cele din urmă, vor avea parte de viaţă fericită sub domnia Regatului miliarde de bărbaţi şi femei. De ce «miliarde»? După potopul din timpul lui Noe, Iehova a încredinţat oamenilor drepţi, care supravieţuiseră, o misiune: «Fiţi fecunzi şi deveniţi numeroşi, şi umpleţi pămîntul». Aceasta lasă să se înţeleagă că oamenii vor avea parte de fericirea căsătoriei şi că vor da naştere la copii în dreptate, cel puţin un anumit timp după Armaghedon (Geneza 9:1,7; 10:1–32; Matei 24:37). Însă, în acel timp, nu acesta va fi principalul mijloc utilizat de Dumnezeu pentru umplerea pămîntului cu oameni. Dar atunci cum va popula Dumnezeu globul pentru a-şi realiza planul său iniţial? (Geneza 1:28; Isaia 45:18). Repetînd de miliarde de ori miracolul extraordinar al învierii.“,

– „[…] în Regatul său se vor reflecta la miliardele de supuşi ai Regatului care vor progresa pe pămînt spre perfecţiune umană.“,

– „Cu o anumită ocazie, Isus a spus duşmanilor săi:

În ce priveşte învierea morţilor, n-aţi citit ce v-a declarat Dumnezeu cînd v-a spus: «Eu sînt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob» ? El nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii.

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, oamenii fideli erau ca şi vii, căci ei vor fi înviaţi. […]“ –paragraful 12, a se reţine!,

– „Este logic [!??, argument tipic cunoştinţei exacte. O logică sublimă din care chiar raţionamentul logic lipseşte cu desăvîrşire, astfel încît nu se poate aprecia dacă rezultatul elipticului raţionament poate fi adevărat sau fals] să ne aşteptăm ca cei fideli, care au îndurat persecuţia «pentru a ajunge la o înviere mai bună» [citeşte evreii din era precreştină; o alăturare perversă încercînd forţarea acceptării subconştiente (looogic, raţional, nu!?) şi pentru alte oi] şi creştinii dintre «alte oi» care ar putea muri credincioşi înainte de Armaghedon, să fie aduşi la viaţă pe «pămîntul nou» foarte devreme. Poate şi tu ai pierdut fiinţe dragi, care erau servi fideli ai lui Dumnezeu. Ce fericire să-i poţi întîmpina la înviere […]“. –Să vină regatul tău, pag. 178, 183, 179.

Da! Logic, dacă semnul cu care au fost însemnaţi să nu guste moartea nu i-a ferit, măcar vor fi înviaţi foarte devreme pentru liniştea celor dragi. Această dogmă aberantă despre învierea morţilor la începutul şi pe durata mileniului este susţinută de o altă traducere tendenţioasă, cea a versetului Apocalips 20.5, care la ei sună aşa: „Ceilalţi morţi nu au fost consideraţi vii (vezi sublinierea cu aldine din paragraful 12, în vizibilă contradicţie) pînă nu s-au sfîrşit cei o mie de ani“. Iar „pămîntul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“, din versetul 11 (Apoc.20.11), pentru ei înseamnă că Armaghedonul a luat sfîrşit, dispărînd astfel pămîntul şi cerul vechi, lăsînd loc pentru cerul nou şi pămîntul nou o dată cu începutul Mileniului.

Totuşi traducerea corectă este „Ceilalţi morţi nu au înviat pînă nu s-au sfîrşit cei o mie de ani“. Altfel ce rost ar mai avea afirmaţia „aceasta este întîia înviere“ dacă între cele două învieri distincte ar fi o perioadă de timp nesemnificativă, petrecîndu-se practic una în prelungirea celeilalte?

Învierea a doua, a celor drepţi şi nedrepţi pentru judecată, unii pentru a moşteni viaţa, alţii doar pentru a li se arăta că ar fi putut moşteni şi ei viaţa dacă ar fi crezut şi s-ar fi pocăit, are loc numai după încheierea mileniului şi uciderea lui Satan în iazul de foc, adică moartea a doua. „Pămîntul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ arată că judecata aparţine exclusiv Tatălui.

În acelaşi iaz de foc, simbol al morţii veşnice, fără speranţă de înviere, vor dispare pentru eternitate cei nedrepţi, locuinţa morţilor sau suma locurilor de înmormîntare la nivel global, ca şi moartea (adamică) însăşi.

Aşadar după înviere şi o judecată în urma căreia unii vor moşteni viaţa eternă, iar alţii vor muri pentru eternitate, moartea nu va mai fi, nu va mai fi nici locuinţa morţilor, nu va mai fi nici Satan care să-i înşele pe oameni, iar asta se va întîmpla după trecerea celor o mie de ani, nu pe parcursul lor (Fapt.24.5,14–16; Apoc.20.5–15).

Pămîntul nou este nou tocmai pentru că nimeni nu va mai muri (de moarte adamică, avînd drept la înviere!), iar în cerul nou Satan nu mai poate fi prezent (Apoc.21.4; Evr.2.14,15; Gen.3.14,19; Mat.10.28; Ioan 8.44).

– „Pentru puţin timp, Satan va fi eliberat din abis pentru a pune la încercare loialitatea lumii oamenilor perfecţi faţă de regalitatea lui Iehova. Un număr nedeterminat de oameni se vor decide poate să urmeze pe Diavolul, dar ei vor fi judecaţi [!??] şi executaţi rapid.“ – „Să vină regatul tău“, pag.184.
După ce am reţinut că moartea nu va mai fi, acum trebuie să vedem evident şi să reţinem doar o execuţie rapidă!

Exactitatea cunoştinţei exacte este surprinzător de şchioapă uneori, din simplul motiv că citatele biblice luate ca dovezi sînt folosite nu pentru a fi înţelese, ci doar pentru a susţine această dogmatică aberantă, ignorîndu-se nu rareori contextul local, ca să nu mai vorbesc de contextul general, dogmatismul acestei grupări fiind ridicat la rangul de context general, sau de schimbarea efectivă a textului original într-o aşa-zisă traducere a lumii noi (New World Translation of the Holy Scriptures–With References) deseori revizuită şi reeditată (Apoc.22.18,19).

Aşadar cum va arăta Mileniul, ziua ispăşirii, şi ce perspective sînt pentru acea parte din marea mulţime care va traversa cu viaţă sfîrşitul veacului?

Ştim din Lege că lui Israel i s-au ordonat trei sărbători anuale la care trebuiau să se adune la Ierusalim toţi bărbaţii evrei (Deut.16.16; Exod 23.14–19; Lev.23.1–43; 16.29–34).

În timpul praznicului azimelor, la Paşte, Domnul a fost răstignit de oameni şi înviat de Dumnezeu.

În ziua Cincizecimii aceluiaşi an 33 au fost botezaţi cu Duhul Sfînt apostolii Domnului împreună cu toţi ceilalţi ucenici prezenţi (Fapt.2.1–11).

Din cartea apostolului Pavel către evrei, aflăm nu doar despre slujba Domnului ca Mare Preot, ci şi de ziua de odihnă, ziua ispăşirii, în care şi ceilalţi israeliţi spirituali trebuie să intre ca părtaşi ai Domnului la o slujbă asemănătoare cu cea făcută în folosul lor de Domnul şi apostoli, zi de nu mai puţin de o mie de ani (Evr.4.15; 5.1–6; 3.10–12; 4.1–9; 2Pet.3.8; Apoc.20.4–6).

Cine vor fi cei pentru care se va face slujba de ispăşire?

În afara celor din popoarele creştine ca parte a marii mulţimi ce va supravieţui sfîrşitul veacului, vor mai fi şi dintre evrei—cum tocmai am citit din scrisoarea lui Pavel adresată lor şi cum se ştie şi din scrisoarea către romani—şi alţi necreştini care nu sînt evrei (Mat.25.31–40; 23.37–39; Rom.11.25–36; 2.9–16).

Totuşi, aşa cum am mai spus, dacă evreii şi creştinii au din rîndul lor israeliţi spirituali, ceilalţi ar trebui să aibă (Isa.60.12). Nimeni nu-i poate înţelege şi reprezenta mai bine decît unii dintre ai lor.

Trebuie să înţelegem că pînă la pămîntul nou mai este un pas important şi necesar, în care Cuvîntul lui Dumnezeu „un neam trece, altul vine, şi pămîntul rămîne veşnic în picioare“, nu poate fi ignorat (Ecl.1.4).

Toţi supravieţuitorii sfîrşitului veacului vor muri ca şi Noe şi ai lui după potop. Nimeni nu a depăşit şi nici nu va putea cineva depăşi vîrsta de o mie de ani decît în viaţa veşnică (Gen.2.17; 5.5,27; 2Pet.3.8; Isa.65.17–25). Iar viaţa veşnică pămîntească de care se vor bucura nu doar supravieţuitorii sfîrşitului veacului readuşi la viaţă, va începe şi pentru toţi ceilalţi găsiţi drepţi la judecata Tatălui, după sfîrşitul celor o mie de ani, o dată cu sărbătoarea corturilor care marchează strîngerea ultimelor roade ale EVANGHELIEI, roadele pămînteşti (Lev.23.34; Exod 23.16; Apoc.7.15; 21.2,3).

Din profeţia lui Isaia vedem că atunci cînd Dumnezeu face cerurile noi şi pămîntul nou, pe pămînt se va mai muri încă din cauze numite naturale, moştenire de la Adam şi Eva, dar nu numai de la ei (Isa.65.20).

Eu nu văd atît de clar şi amănunţit ca Martorii ce se va întîmpla în timpul Mileniului, ci mă rezum la ceea ce este scris (1Cor.13.12; 4.6). În fond credinţa nu se bazează pe scrieri ample şi amănunţite în ce priveşte trecutul, de ce ar face viitorul excepţie? Cred că mai importantă decît amănuntele este esenţa (Ioan 3.12; 16.12; 1Cor.13.12; 2Cor.3.14–18; Iac.1.21–25; 2Cor.5.7; 1Cor.3.6,7; 4.5–7,10).

Aşadar cei ce vor supravieţui sfîrşitul veacului îşi vor avea obştescul sfîrşit în timpul Mileniului, fiind succedaţi de alte generaţii de oameni care nu au fost martori oculari ai sfîrşitului veacului, ci vor avea doar o mărturie rămasă de la cei care au trăit şi văzut evenimentele (Judec.2.10). Astfel credinţa fiecăruia se va întemeia pe auzirea Cuvîntului EVANGHELIEI.

După trecerea Mileniului, ziua de ispăşire, Satan va fi eliberat, iar cei în inima cărora va încolţi îngîmfarea şi dorinţa de a face legea şi a fi stăpînii altora, trecînd la acţiuni războinice, vor fi imediat împiedicaţi prin distrugerea lor veşnică împreună cu sfetnicul şi tatăl lor spiritual, Satan (Apoc.20.7–10).

Versetul Apocalips 20.11 descrie cum începe judecata care aparţine exclusiv Tatălui, astfel încît toţi cei incompatibili cu viaţa, prin modul lor de viaţă şi comportament faţă de alţii, să fie definitiv înlăturaţi, pămîntul cel nou nefiindu-le accesibil.

Versetul 12 arată că mai întîi sînt judecaţi cei aflaţi în viaţă după ce au fost mistuiţi în foc războinicii celui de-al şaptelea împărat, aşadar morţii care stau în picioare. E limpede că morţii nu pot sta în picioare, aşadar este vorba de oameni în viaţă, dar încă sub condamnarea de a muri datorită păcatului adamic, oameni care vor primi o hotărîre de viaţă veşnică sau una de moarte, dar nu adamică ci veşnică (Rom.5.12; Efes.2.1–3; 1Pet.4.5–8).

Apoi versetul 13 arată o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi pentru judecată, după care moartea, locuinţa morţilor şi cei găsiţi nevrednici pentru viaţa eternă, îşi vor găsi un etern sfîrşit (Fapt.24.14,15).

Abia de acum cerurile noi şi pămîntul nou, lucrarea Tatălui, vor dăinui pentru veşnicie fiind deplin curăţite şi neclintit întemeiate.

Aşadar vor fi unii dintre morţii care au stat în picioare la judecată, care nu vor gusta moartea, şi spre deosebire de cei readuşi la viaţă prin înviere, vor păstra capacitatea de a naşte copii, capacitate controlată de Dumnezeu, pentru ca şi pe viitor pămîntul să rămînă populat corespunzător, chiar dacă unii ar mai greşi condamnabil, pierind astfel direct şi definitiv în moartea a doua (Mat.22.23,28–32; Rom.7.2; Gen.1.28; 8.21,22; 9.1; 11.30; 17.15,16,21; 21.1–3; 25.21; 29.31; 30.22,23).

Din Lege observăm o mică pauză între ziua ispăşirii şi sărbătoarea corturilor (Lev.23.27,34).

După Mileniu, ziua ispăşirii, urmează distrugerea lui Satan, învierea, judecata Tatălui cu ale ei consecinţe deja prezentate, abia apoi, pe pămîntul nou, sărbătoarea corturilor pentru marea mulţime înviată şi cei rămaşi vii, ca şi pentru toţi ceilalţi înviaţi care vor moşteni viaţa veşnică pe pămînt (Apoc.7.9,14–17; 21.1–7).

Desigur viaţa veşnică a pămîntenilor nu înseamnă nemurire. Adam şi Eva, Satan şi îngerii lui, chiar Domnul înainte de moartea şi învierea Sa, au avut doar viaţă veşnică. Viaţa veşnică va putea fi totuşi curmată, însă doar ca o consecinţă directă a neascultării Cuvîntului lui Dumnezeu (1Tim.2.14; Gen.2.17; 3.6).