13 PUTEM TOTUŞI JUDECA ?
1Ioan 2.24-26; 5.3,4; 2Ioan 2,6; Iuda 3; Rom.2.19,20; Col.2.6-10; 1Pet.1.22–25; 5.1–3; Apoc.1.9; Filip.1.4-7; 1Cor.9.23.
Vă întrebaţi poate, ce legătură ar putea fi între tema judecăţii sugerată de titlu şi conţinutul versetelor citate imediat dedesubt, dar cu puţină răbdare veţi vedea că are. Oricum pagina de faţă tratează cealaltă latură a judecăţii prezentă în EVANGHELIE, anume judecata omului. Avem sau nu avem dreptul să judecăm? Ce situaţii? În ce condiţii? Şi mai ales care sînt consecinţele pentru fiecare situaţie distinctă în parte? Un prim răspuns, foarte general, este că avem nu numai dreptul ci şi datoria să judecăm. De altfel asta facem tot timpul, dacă desigur, ne-am deprins şi antrenat pe parcursul vieţii deprinderea de a nu face nimic necugetat, sau nejudecat (Evr.5.13,14)! Deşi cei superficiali—care nu înţeleg nici semnificaţia, nici contextul—încearcă intimidarea celor deprinşi să gîndească, atunci cînd nu le convine ceea ce aud de la ei cînd apără o credinţă reală prin ceea ce spun, chiar şi superficialii judecă tot timpul, dar au un mod strîmb—preferenţial—de a judeca, un mod după zisa asupra căreia voi reveni mai tîrziu, „cine-mparte parte-şi face“, recent comentată la „vorba bună“.
Nu sînt şi nici nu vreau să par a fi un paria, dar la cîte „gloanţe“ îmi şuieră pe lîngă urechi nu pot rămîne fără reacţie, încercînd să mă ţin atît treaz cît şi viu. N-a zis rău cine-a zis că „nu pot opri o pasăre să treacă pe deasupra capului meu, dar o pot împiedica să mi se cuibărească în cap“! Da în cap, nu pe cap, pentru că desigur pasărea cu pricina nu este altceva decît o idee din afara cadrului creştin real, aşadar una periculoasă, un „glonţ“ care „nu iartă“, ci ucide mai întîi spiritual, apoi şi biologic. Cît priveşte hrana spirituală tare, toţi cei care au accesat acest site au fost atenţionaţi încă din pagina de întîmpinare că vor găsi aici o mărturie deosebită cu hrană tare abundentă! Iar pe parcurs au avut suficiente ocazii să constate că doar aparent sînt singur! Să trecem aşadar la subiect, de ce nu şi la predicat, ipoteză, concluzie şi demonstraţie, cum le place unora să spună.
Cu ocazia sărbătoririi Cincizecimii, a „pogorîrii Sfîntului Duh“ sau „Rusaliilor“ în limbajul ortodox, am rămas stupefiat de o declaraţie privitoare la botezul primilor creştini ucenici ai ucenicilor direcţi ai Domnului Isus, caracterizată drept „întemeierea Bisericii creştine“ (Fapt.2.40–42; Ioan 17.17–23). Declaraţia domnului—părinte profesor la Facultatea de teologie ortodoxă în dialog cu binecunoscutul domn părinte-reporter Remus R., Ioan B.—susţinea sus şi tare că „nu ceea ce spunea Petru“ a determinat afluxul de creştini botezaţi atunci, ci faptul că „era Duhul Sfînt acolo“, declaraţie absolut buimăcitoare, care practic te trimite oriunde şi nicăieri (Fapt.2.14,22,36–39). Şi asta doar pentru a susţine dogma „Sfintei treimi“, trei persoane într-o singură Fiinţă, întru justificarea dragostei, care nu poate fi înţeleasă altfel decît între mai multe persoane, şi acelea neapărat trei. Oare numai persoane iubim noi (Evr.11.3,17,18; Rom.4.17)? Cum au primit botezul şi ungerea Duhului Sfînt apostolii şi ceilalţi ucenici „umplîndu-se de Duh Sfînt“ dacă Duhul Sfînt este o persoană, rămîne un aspect foarte neclar (Fapt.2.4)! Şi dacă tot nu conta ce aveau de spus despre botezul şi darurile Duhului Sfînt inclusiv Iudeilor şi prozeliţilor din alte neamuri—în directă legătură cu învierea şi înălţarea Acelui Isus confirmat ca Hristos (Mesia sau Unsul) de ungerea la care tocmai asistaseră—pentru ce au mai primit darul de a înţelege şi vorbi limbi deosebite de ebraica vremii, clar fiind că toţi pelerinii veniţi la Ierusalim vorbeau şi ebraica, dar nu la nivelul de extindere şi înţelegere al nativilor, ei fiind născuţi, crescuţi şi educaţi într-o altă limbă maternă (Fapt.2.8)? Motiv pentru care atunci cînd au auzit acel sunet neobişnuit s-au apropiat şi se întrebau unii cu alţii, fiecare grup pe limba lui, ce să fie şi ce se întîmplă. Ucenicii tocmai botezaţi nu umblau printre ei cu acele „limbi ca de foc“ la vedere, ci doar mărturiseau celor ce se întrebau partea cea mai importantă a EVANGHELIEI, reluată apoi de Petru în ebraică pentru toată asistenţa. Altfel cum ar fi spus potrivnicii autohtoni, care evident nu înţelegeau vorbirea în acele limbi, că „sînt plini de must“?! Şi desigur Petru le-a vorbit mai întîi despre împlinirea profeţiei proorocului Ioel şi apoi despre profeţia împăratului prooroc David consemnată în Psalmi cu privire la moartea şi învierea Domnului său şi al nostru Isus Cristos, aşa cum se poate citi în detaliu în capitolul 2 (Fapt.2.33–35).
Ceva mai înainte dom’ profesor îl lăudase pe dom’ reporter: „bine ai corelat“, pentru legătura pe care o făcuse între Ioan 7.38,39 şi Ioan 4.14! Sigur că da, o remarcă foarte bună, indiferent de sursa de inspiraţie. Dar … Dar să nu uităm că toată mărturia veştii bune (EVANGHELIEI) despre Împărăţia lui Dumnezeu a circulat mai întîi oral avînd la bază Cuvîntul lui Dumnezeu deja scris, adică Scriptura. Pentru cei interesaţi, trimiterile nu sînt doar interne aceleiaşi cărţi, ci şi la Scriptură! Iar trimiterile de la Ioan 7.38 sînt şi la Proverbe 18.4, Isaia 12.3, Isaia 44.3 şi abia apoi la Ioan 4.14, pentru că în mod obişnuit sînt „aliniate în ordinea numerelor de pe tricou“. Şi ce se observă din Proverbe 18 şi Isaia 12 este că Dumnezeu face referire la Cuvîntul Său, aşa încît între Cuvîntul Său care este Adevărul şi Spiritul Sfînt care este Spiritul Adevărului, este în mod firesc o legătură intrinsecă, inseparabilă. Şi desigur în versetul 39 nu ducem lipsă nici de trimiterea la Ioel pe care a desfiinţat-o dom’ profesor în declaraţia sa! Dar şi intern găsim aceeaşi inseparabilitate, şi ca să nu se creadă ori să se spună că „dau cu pietre“ în „bolovani“, voi cita doar Ioan 6.63! Sigur că dacă nu găseşti Duhul din cuvinte arunci cuvintele şi o dată cu ele şi Duhul, după cum se spune despre unii că „o dată cu apa aruncă şi copilul din copaie“. Da, ştiu, nimeni nu-i perfect, însă drumul spre perfecţiune este o cale îngustă, anevoioasă, pe care n-o poţi găsi risipindu-te în biblioteci întregi de cărţi citite, cum fac desigur unii pentru a impresiona pe alţii (Ioan 20.30,31; 21.25; Rom.2.19–20; Col.2.8–10; Efes.5.15–17). Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune totuşi să „căutăm folosul altora“, un folos real care zideşte spiritual, nu doar amăgirea unei impresionări trecătoare, care numai smerenie nu se poate numi (1Cor.10.24; 1Tim.6.3–5; 2Tim.1.13,14; 2.2). Şi nici dragoste de aproapele, de care dacă tot se vorbeşte atît de mult, ar trebui să fie şi convingătoare, dacă nu cumva este doar o dragoste de banii „aproapelui“ (1Ioan 4.19,20)! Iar asta măcar pentru că, nu-i aşa, „cine’mparte parte-şi face“ din ceea ce împarte! Cel puţin aşa funcţionează lucrurile la Dumnezeu, scuze …, „pe verticală“! Adică nu poţi avea „pe verticală“ decît ceea ce oferi „pe orizontală“, pentru că dacă dai de la Dumnezeu vei avea de la Dumnezeu, iar dacă dai de la tine sau de la alţi oameni vei avea ceea ce ai tu şi ceilalţi, şi cu asta vei rămîne. Ceea ce tocmai am spus în legătură cu împărţeala „averii lui Dumnezeu în EVANGHELIE“, sper să fie la fel de uşor de înţeles ca şi principiul succesiunii la francezi, principiu cu aplicaţie restrînsă dar cît se poate de înţelept (din cîte am înţeles sînt numai doi): fratele mai mare face împărţirea averii, dar fratele mai mic îşi alege primul partea. Oare de ce aud numai despre avere, bani, comori, rabini înţelepţi, preoţi şi călugări-preoţi înţelepţi, şi care sînt neapărat înţelepţi în povestirile de la „vorba bună“ doar atunci cînd se află cu cel puţin o treaptă mai sus în ierarhie decît ucenicii sau alţii? Desigur procesul împărţirii este unul de judecată, însă cel al alegerii este judecata însăşi, iar partea fiecăruia stă în alegerea pe care o face! Benevol, nesilit, neobligat şi de bună voie, cum ar spune unii! Iar în cele din urmă Dumnezeu însuşi este cel care îi alege pe cei care şi L-au ales ca Dumnezeu în mod real printr-un mod de închinare cerut şi agreat de El.
Da! Ştiu că pînă la urmă tot nu pot scăpa, cel puţin în viziunea unora, de eticheta de „aruncător de proiectile“ care ar face bine să se uite mai întîi la el însuşi cînd „pune mîna pe piatră“, sau măcar înainte s-o lanseze cu adresă. Sînt de acord că uneori, dar foarte rar, autocontrolul meu nu a funcţionat ireproşabil în raport cu cei numiţi „slabi“ în Scriptură (1Cor.8.1,7–13; 10.29; Rom.14.12–15; Col.2.16–23)! Situaţiile prezentate prin trimiteri ar putea să pară de domeniul trecutului, deci inadecvate pentru ilustrare, însă graţie lucrării mai întîi a „învăţătorilor Legii“ dintre evrei, sau „rabinilor“, şi mai apoi a „preoţilor înălţimilor“ dintre neamuri, care au preluat şi chiar prelucrat tot felul de obiceiuri evreieşti şi păgîne sub titulatura de „tradiţie“, fie tradiţia Bisericii, fie tradiţia culturală, aceste trimiteri sînt cît se poate de actuale pentru ilustrarea a ceea ce înseamnă „un cuget slab“, lipsit de cunoştinţă. Şi tocmai asta am dorit să scot în evidenţă, vulnerabilitatea cugetelor slabe, lipsite în general de cunoştinţă, nu doar în privinţa libertăţii în raport cu sărbătorile, inclusiv Sabatul (sîmbăta), sau libertăţii de a mînca orice „pentru că este sfinţit prin Cuvîntul lui Dumnezeu şi prin rugăciune“ (Gen.1.31; 1Tim.4.3–5). Nu ştiu dacă „proiectilele“ sînt sau nu în legătură cu astfel de situaţii, dar „cugete slabe“ sînt cu certitudine destule, şi tocmai în vederea întăririi cugetelor, atît al meu cît şi al lor am scris această mărturie. Specificul internetului este că pui la dispoziţie o informaţie la care inevitabil au acces în acelaşi timp şi cugete slabe şi mai puţin slabe, neputînd face o diferenţiere pentru că ar fi foarte complicat dacă nu chiar imposibil. Mai mult decît atît, tot ce scriu eu în site poate fi citit de oricine, inclusiv de unii care nu au neapărat gînduri bune. Mi-am asumat acest risc încă de la început, şi încă mi-l asum. Cine va gîndi în continuare rău, nu împotriva mea va gîndi ci împotriva lui însuşi, chiar dacă nu-şi dă seama. Cei care au parcurs mărturia încă de la început pot realiza că eu însumi am fost la început un cuget slab, ba mai mult decît atît, într-un soi de junglă spirituală cu pretenţia de rai, neavînd decît cîteva puncte de sprijin, totuşi foarte solide, ceea ce m-a determinat să nu mă las dominat de slăbiciune. Iar acum ar trebui să recunoască un lucru pe cît de simplu pe atît de real. Acceptînd să învăţ atît din propriile greşeli, cît mai ales din ale altora, aşa cum am spus încă de la început, mă sprijin în momentul de faţă nu doar pe cîteva puncte ci pe o adevărată platformă, ceea ce oferă deopotrivă soliditate şi siguranţă. Şi nu se poate spune că în jurul meu nu au fost lansate tot felul de „proiectile“, sau că nu mai sînt lansate încă, ceea ce îmi dă speranţa că oricine, oricît de „slab“ iniţial, dacă vrea, cu certitudine se va putea întări. Totuşi lipsa de voinţă a unora este un alt soi de „slăbiciune“, care nu-mi poate fi imputată.
Situaţia de acum este totuşi mult diferită de cea din primul secol sub aspectul posibilităţilor şi libertăţii de informare. Şi chiar dacă vreo anume ironie pare un „proiectil“ prea greu de suportat, deşi nu-i decît o „pişcătură“ cu scopul de a trezi conştiinţele celor care au conştiinţă, n-o luaţi ca pe o manifestare dujmănoasă ori intenţie de a jigni persoane, ci acceptaţi-o ca pe o atenţionare mustrătoare cu privire la anume caracteristici, obiceiuri, învăţături nepotrivite ori altele de felul acesta, şi încercaţi să o înţelegeţi, pentru că sînt convins că-i veţi dibui în cele din urmă sensul real. Ori fără mustrare de unde să vină îndreptare? Totuşi nu toţi pot suferi mustrarea! Pentru că mustrarea poartă cu ea o valoare pe care unii n-o cunosc şi nici n-o recunosc (Mat.7.6; 2Pet.2.12,22; Iuda 10)! Aceştia sînt desigur persoane de care nu te poţi apropia decît dacă le eşti „prieten“, aşa cum înţeleg ei prietenia, oameni a căror judecată este redusă la da pentru îmi place ori îmi convine şi nu pentru nu-mi place sau nu-mi convine, aflaţi mereu sub stăpînirea nestăpînită şi înrobitoare a propriilor instincte primare (Prov.1.10–19). Practic ei nu judecă, nefiind în stare să facă judecăţi de valoare, ci doar o alegere a ceea ce instinctual le convine, indiferent de argumentele care le-ar fi prezentate. În cumpăna „judecăţii“ lor primitive argumentele pe care alţii le-ar pune în balanţă nu au nici o pondere, greutatea efectivă revenind invariabil propriilor lor impulsuri de moment. Aceştia nu cunosc nici colaborarea nici construcţia pentru că în general sînt leneşi (atenţie, am spus leneşi, nu comozi), şi oricînd sînt dispuşi, chiar le face plăcere, să distrugă. Indiferent ce, indiferent unde, şi chiar fără vreun motiv, una din motivaţiile favorite ca remediu împotriva plictiselii fiind propria lor plăcere de a distruge. Sigur că astfel de persoane ar trebui evitate, iar cei care încă nu se simt solid edificaţi spiritual ar trebui să deschidă bine ochii dacă vor dori să-şi împărtăşească verbal credinţa, şi să nu-şi piardă vremea cu astfel de indivizi în cazul în care ar simţi că aparţin genului descris (Colos.4.5).
Ceea ce tocmai aţi citit pînă aici, face evident referire la spusele Domnului din Matei 7.1–6, ilustrate într-o formă cît se poate de concretă, ancorată în realitate, ca de obicei.
Observaţia cu adevărat importantă, de căpătîi, în aceste şase versete este că primul verset „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“ nu poate fi folosit ca „proiectil“ cu valoare absolută, ci el se referă tocmai la cei iniţial „slabi“, aşa cum sîntem toţi la început! Atît relativitatea judecăţii cît şi faptul că avem liber la judecată este subliniată în chiar versetul următor: „căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura“. Următoarele trei versete, 3, 4, şi 5, fac evident referire la cei care „văd paiul din ochiul altuia“, nu şi „bîrna din ochiul lor“, şi li se face recomandarea să-şi scoată mai întîi bîrna din propriul ochi, pentru ca abia apoi să vadă desluşit, şi să poată scoate paiul din ochiul altuia. Iată că cel realmente slab în cunoştinţă nu are nici o justificare validă pentru eventualul său eşec, iar riposta lui se reduce la judecată, nefiind capabil să aprecieze şi măsura (Prov.15.33; 16.18)! Trimiterile la cartea Proverbelor mă scutesc de o mulţime de vorbe, dar amintiţi-vă de comportamentul meu în mijlocul Martorilor, altfel nu aţi fi citit niciodată ceea ce acum puteţi citi în acest site. N-am judecat niciodată oameni, nici măcar atunci cînd am dat nume sau întîmplări reale, ci doar situaţii, împrejurări, atitudini contrare învăţăturii sănătoase, pentru că în învăţătură stă educaţia şi rezidă comportamentul. Cînd judeci trebuie să ai în vedere „unitatea de măsură“ corectă pentru situaţia potrivită, şi cred că am identificat bine „unitatea de măsură“ avînd în vedere că „celui ce are i se va da şi va avea de prisos, iar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are“. Cred că şi „măsura“ în care am—nu de la mine că atunci ar însemna să nu am nimic—este concret vizibilă în tot site-ul, şi a tot crescut! Comorile lui Dumnezeu sînt de aşa natură că pe măsură ce dai, nu scad ci cresc! Versetului şase i-am acordat deja atenţie în paragraful precedent. Aşadar judecata omului, fiind relativă nu absolută, trebuie să fie şi flexibilă, sub tutela măsurii bunului simţ. Astfel oricine, oricît de slab la început, poate progresa pe traseul stabilit: pocăinţă-credinţă-fapte de credinţă-cunoştinţă-înfrînare-răbdare-evlavie-dragoste de fraţi de credinţă-iubire de oameni la modul general (Mat.4.17; 2Pet.1.4–8). Dumnezeu nu se uită la faţa omului, ci priveşte lucrurile relativ la ceea ce are în inimă, întocmai ca bătrîna care pusese în vistieria Templului doar doi bănuţi ca valoare absolută, dar care „dăduse mai mult decît toţi cei care dăduseră mult mai mult decît ea, pentru că dăduse spiritual tot ce avea pentru a-şi întreţine viaţa biologică“ (Marc.12.41–44)! De aici, de la puţin începe creşterea celor care „cunosc măsura“, sau „îşi cunosc lungul nasului“ în relaţiile cu alţii!
O altă situaţie care merită toată atenţia este ilustrată în Matei 18.15–18,21–23,etc. şi parţial în Luca 17.3,4. Cît de practică mai poate fi ea astăzi, nu e cazul să judecăm pentru că oricum trebuie să o înţelegem, înţelegînd astfel şi alte pasaje din Scriptură. Sigur că situaţia prezentată se referă la o grupare, o adunare sau biserică, în care contactele umane se presupun directe şi îndelungate, ceea ce în primul secol s-a şi întîmplat, şi de aici o serie întreagă de situaţii. Lucrurile par la prima vedere destul de clare, însă nu este nici aşa, nici oamenii nu au întotdeauna un comportament aidoma descrierii. Eu însumi am fost „raportat“ superiorilor Martori de mai multe ori fără ca mai întîi mie să mi se spună măcar o singură vorbă despre pricină. Şi de fiecare dată de persoane cu „bîrnă“. Şi cînd spun „bîrnă“, nu numai că mă amuz şi acum de o anume întîmplare, dar mă gîndesc atît la bîrna raportorului cît şi la bîrna celor care primeau astfel de rapoarte, le luau de bune fără să mă întrebe, şi-mi dădeau apoi peste nas, ori fără nici o vorbă despre pricină eram „sancţionat“. O vreme m-au pus frăţiorii conducător de studiu la o „grupă“ formată din bătrîna în casa căreia se ţineau „studiile“ şi alţi doi bătrîni soţ şi soţie. Spun „studiile“, deşi eram singurul căruia i se usca gura citind paragrafe, punînd întrebări şi răspunzînd la ele cu ochii la persoana pe care o întrebam cu speranţa că măcar aşa se va prinde cîte ceva şi de, … scuzaţi, martorii muţi, incapabili să lege măcar două vorbe. Muţi la „studiu“, nu şi la „turnătorie“, deşi nicicînd nu făcusem cuiva vreun reproş! Dar eram prea tînăr ca să mă placă, gazda, nu ceilalţi doi! Nu ştiam că această „gazdă“ era rudă cu nişte vecini de-ai mei pe la care mai venea uneori. Aşa a aflat că eu ascultam muzică, însă muzică disco şi alte genuri la modă în anii ’80, în timp ce ea săraca asculta toată ziua „cîntări de laudă de la Societate“. Poate d-aia era mută la „studiu“ că n-o puneam să cînte, aşa că „m-a cîntat la şefi“ şi astfel a scăpat de mine, dar şi eu de ea. Oricum nici la „studii“ nu făcea altceva decît „asculta“ sau mai degrabă se holba nedumerită la mine, dar muţenia ei era cît se poate de relevantă pentru ce auzea, cîntările sintetizînd în texte învăţătura grupării despre care ea nu putea lega nici două vorbe!
Sigur că dincolo de situaţiile amuzante cu un gust dulce-amar, alte situaţii pot fi foarte serioase şi de dorit a fi înţelese. E limpede, de la 15 la 17 trebuie respectaţi anumiţi paşi, tratînd „problema“ gradual dacă este cazul să fie parcurşi pînă la ultimul, care ne interesează în mod deosebit întrucît este vorba despre excomunicare sau excludere fie temporară fie definitivă dintr-o comunitate confesională. Concentrîndu-ne atenţia pe versetele 17 şi 18, cercetînd foarte atent şi trimiterile de la aceste versete, lucrurile se limpezesc foarte rapid. Este clar că despre excomunicare se vorbeşte, folosindu-se expresia „dat pe mîna Satanei“, căci „toată lumea zace în cel rău“ şi „Simone, Simone, Satana v’a cerut să vă cearnă ca grîul“, dar atenţie, aici se vorbea despre o excomunicare temporară: „pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mîntuit [aş zice mai degrabă pînă, deşi nici NKJv nu mă ajută] în ziua Domnului Isus“ şi „să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate“ (1Cor.5.5; Luc.22.31,32; Mat.5.29,30; 18.8,9; Rom.8.12,13; 1Cor.9.27; Col.3.4–6). Totuşi versetul 18 ne arată cît se poate de clar atît puterea judecăţii omului cît şi relativitatea în raport cu judecata Tatălui, care este absolută şi definitivă. Putem atît lega cît şi dezlega, ba mai mult, chiar şi subiectul legării se poate dezlega, prin pocăinţă sau „evadare“ şi îndreptare spre o altă grupare, iar apoi dacă progresează poate ajunge la rîndul lui să lege şi dezlege! Aşadar judecata omului în cele două situaţii prezentate pînă acum este relativă! Avem însă şi o a treia situaţie în care ca şi judecata Tatălui, judecata omului are caracter absolut, definitiv. Nu voi trece însă la ea decît după ce voi linişti sufletele deja îngrozite de situaţia a doua, îndeosebi cu privire la păcatul curviei.
Ar putea să pară că acesta este cel mai greu sau imposibil de înfrînt. Totuşi nu aşa stau lucrurile pentru cei care-şi doresc să trăiască în demnitate şi ca rod al dragostei să producă o „sămînţă dumnezeiască“ şi nu „copii din curvie“ (Mal.2.15; Evr.12.8). Ştiu şi sînt de acord cu ideea loteriei în privinţa căsătoriei, dar fiţi liniştiţi că niciodată n-a fost altfel. Nimeni nu se naşte învăţat şi nimeni nu se poate cunoaşte bine nici chiar pe el însuşi, chiar într-o viaţă de om, necum pe altul şi într-un timp foarte scurt. Totuşi educaţia primită în familie ca şi exemplul familiei înseşi sînt esenţiale pentru un start bun. Apoi prin Cuvîntul lui Dumnezeu chiar ne putem cunoaşte mai bine, şi-i putem „mirosi“ ca să spun aşa şi pe alţii în ce ape se scaldă. Iar Cuvîntul Lui nu rămîne fără efect asupra noastră, dar totul se petrece în timp, nu instantaneu, după drumul deja descris începînd cu pocăinţa şi credinţa, şi terminînd cu dragostea pentru fraţii creştini şi dragostea de oameni (2Pet.1.4–11; 2Cor.6.14–18; 7.1). Aşadar cu calm, răbdare şi credinţa mereu în suflet, perseverînd în cunoştinţă, atît mintea cît şi inima se vor „mobila“ corespuzător Cuvîntului şi sub acţiunea Spiritului, chiar şi pentru cei neunşi, adică cei cu speranţă pămîntească ce vor avea parte la a doua înviere, creşterea spirituală va rezolva rînd pe rînd orice fel de problemă, inclusiv cea a fidelităţii conjugale (Evr.9.14,15). Dacă lucrurile ar fi stat mai bine în primul secol sau mai înainte, Scripturile ar fi reflectat acel mai bine, dar e limpede din Scripturi, îndeosebi cele creştine că omul este iniţial slab şi supus greşelii, dar este ajutat să crească şi să se întărească, după cum e scris: „potrivit cu puterea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidire, iar nu pentru dărîmare“ (2Cor.13.7–11). Prin urmare domnişoarelor, doamnelor, tinerilor şi domnilor, cu Dumnezeu înainte şi nimic fără Dumnezeu! Pentru că în orice aspect al vieţii se poate manifesta atît răul cît şi binele, care sînt la fel de reale, aşa încît nu ne rămîne altceva de făcut decît să alegem binele, să urmărim realizarea lui, şi poate la început răul doar se va estompa, dar în cele din urmă vom reuşi să trăim binele la fel de real cum mai înainte am trăit răul. Aşadar înainte cu Dumnezeul real, Dumnezeul vieţii, al ordinii şi al păcii, fericitul Dumnezeu, şi nu cu dumnezeul veacului acestuia!
A treia situaţie rezidă în următoarele versete, care ce-i drept, nu se găsesc toate laolaltă, dar sînt susţinute de toată Scriptura, de realităţile trecute, de cele prezente, şi vor fi susţinute şi de realităţile viitoare: Efeseni 6.10–12, …,17; 1Corinteni 6.1–7; 2.12–15, la care se adaugă cel puţin profeţia Mica 5.7. Versetele de la 13 la 16, înlocuite cu puncte pot fi căutate în Biblie pentru o mai bună edificare asupra „armăturii“ creştine în lupta cu Satan şi îngerii lui. Tot aşa şi versetele care nu apar în pagina cu trimiteri! Adăugaţi la acestea Geneza 3.15 susţinut de Romani 16.20 şi 2Petru 2.4 împreună cu Iuda 6, şi veţi avea o imagine cît se poate de limpede a ceea ce înseamnă că „vom judeca pe îngeri“. Aşadar, deja judecaţi şi condamnaţi de Dumnezeu, prin împlinirea numărului complet de 144000 de Israeliţi spirituali şi învierea acestora, se va confirma fără putinţă de tăgadă că omul—chiar şi imperfect, ba chiar mai mult, tocmai fiind încă imperfect—poate dovedi prin ascultare şi integritate morală vinovăţia incontestabilă a îngerilor corupţi şi decăzuţi, aşadar că şi aceştia, sau cu atît mai mult aceştia ar fi putut rămîne integri respingînd provocarea la rebeliune a lui Satan (Iov 2.3–6,9,10; Mat.10.14–20,26–28,37–40). Şi nu ar trebui, la fel ca faţă de slăbiciunile semenilor noştri, să fim înţelegători, şi mai ales toleranţi faţă de slăbiciunea acestora care ne-a aruncat şi încă ne aruncă în ghearele morţii, ci dimpotrivă, trebuie condamnaţi cu toată tăria! Dar …, dar ca să avem succes deplin, şi mai ales curajul de a-i condamna pentru imoralitatea de care au dat dovadă, trebuie să ajungem noi înşine cît mai curînd … morali (2Cor.6.16–18; 7.1; Evr.9.14,15.)! Acum şi astfel, poate fi mai evident sensul adînc al insistenţei pentru integritatea morală, insistenţă mereu prezentă în Scriptură (2Tim.2.22; Rom.7.4; 1Cor.6.15–20; Rom.12.5; Efes.5.25–33; Evr.13.4)! Vorbim prin urmare despre o datorie, care nu poate nicicum să fie luată la modul opţional, nici nu constituie o limitare a libertăţii individuale, nici nu aduce daune, ci dimpotrivă numai beneficii. Bărbatul este om întreg şi integru numai împreună cu jumătatea lui! La fel şi femeia! Doar masculul umblă mereu „din floare’n floare“ fără s-o găsească vreodată! Tot astfel şi femela! Adică cei a căror minte stă în altă parte şi nu unde îi este locul, neavînd cum se spune „scaun la cap“, adică o minte educată (mobilată), ordonată şi aşezată!
Sigur că unii dintre cei foarte tineri, ca să nu spun cruzi, ar putea privi cu îndoială afirmaţiile anterioare, nerezistînd presiunii propriilor hormoni stimulaţi şi mai intens de un anturaj „şmecher“ cu un limbaj „şmecher“, ca să nu mai spun de bombardamentul imaginilor tematice fie în mişcare fie statice care vagabondează peste tot. Totuşi o persoană foarte tînără, fie fată fie băiat, care are atît inteligenţa cît şi educaţia potrivită pentru a aprecia calitatea persoanelor pe care le întîlneşte mai mult sau mai puţin voit în tumultul vieţii cotidiene, chiar şi fără să cunoască voia lui Dumnezeu, iar dacă o cunoaşte, cu atît mai mult, va avea abilitatea de a se feri de tot felul de capcane care i se întind, şi va face ceea ce este bine şi potrivit persoanei sale, nu jocul celor, celui sau celei, după caz, încearcă să-l sau să o corupă la desfrîu. Dragostea adevărată nu este o invenţie, dar trebuie să ai răbdarea să te maturizezi pentru ea şi apoi să o întîlneşti, pentru că în nici un caz nu poate fi forţată prin cuvinte căutate sau imagini! Iar de acest lucru s-au convins chiar şi mulţi nerăbdători pentru că dragostea este un sentiment care nu poate fi nici forţat nici împiedicat. Şi atunci cînd te întîlneşti cu ea pregătit, atunci iese cel mai bine!
O Doamne! Tocmai în „grădina“ grecilor? Ei bine veţi crede, nu veţi crede, astăzi, miercuri 25 iunie, probabil cam pe la 21 şi 30 de minute a început o furtună ca pe mare, şi cu ceva grindină. Fără să intru în amănunte, am fost nevoit să-mi întrerup puţin lucrul pentru că efectiv nu puteam lucra. Să las să treacă furtuna mi-am zis, şi voi continua după. M-am pomenit ca alternativă ascultînd la emisiunea de seară a lui Cristian Curte ceva cu ierarhia Bisericii, ce este un episcop şi care este rolul lui, ce înţeleg românii prin mult trîmbiţata „încredere în Biserică“ pentru că de fapt nu în Biserică au ei încredere ci în Dumnezeu, apoi … Apoi intră un preot grec ortodox şi o doamnă traduce. Am rămas mască! Iniţial am crezut că se traduce greşit întrucît acel preot spunea că „fiecăruia trebuie să-i vorbeşti despre Cuvîntul lui Dumnezeu (Logos) pe înţelesul lui“ şi dădea exemplu cum explică el … copiilor că dragostea „eros“, nu ştiu ce şi nu ştiu cum, şi că „Dumnezeu este eros“ adică dragoste. Pentru că în fundal se auzea destul de bine şi grecul am ciulit urechile. Da, erau din nefericire chiar cuvintele grecului nu o traducere ala-n-dala, iar la un moment dat am auzit şi „agapo“. În mod surprinzător tocmai cei care au trei cuvinte distincte pentru a nuanţa potrivit situaţiei sentimentul dragostei (noi spunem dragoste şi iubire fără a nuanţa prin cuvinte ci prin context), gafează incredibil folosind ca nuanţă potrivită pentru copii, repet pentru copii, cuvîntul cel mai nepotrivit inclusiv pentru adulţi, „eros“ al cărui sens nici nu trebuie să-l sugerez măcar întrucît românii se pare că-l înţeleg mai bine decît grecii. Preoţii greci! Desigur oricare dintre celelalte două „filia“ sau „agape“ era mai potrivit pentru urechile copiilor greci, întrucît eros se referă la dragostea dintre un bărbat şi o femeie, de unde şi derivatele erotică şi erotism. Evanghelia după Luca şi Faptele apostolilor sînt adresate unui personaj cu nume simbolic Teofil, ceea ce are semnificaţia de iubitor de Dumnezeu. Să ne înţelegem bine! Tocmai citeam ce scrisesem în paragraful precedent, eram în plin lucru şi nu puteam asculta emisiuni radio. Fără acea furtună cu ploaie torenţială şi grindină, acest paragraf nu ar fi existat! Între timp s-a făcut deja ora 23, aşa încît voi relua mîine în paragraful următor.
Revenind la cele spuse înainte de furtună, de fapt ceea ce spunem noi în această „judecată“ este desigur judecata Tatălui pe care doar o susţinem şi întărim (Apoc.18.2,3; 2Pet.2.1–4,etc; Iuda 3–6,etc)! S-ar putea ca unii din cei care citesc în acest site să caute doar „nod în papură“ pentru a putea contracara învăţătura autentic creştină expusă aici. Aceştia se vor considera desigur „împroşcaţi cu pietre“ prin cele citite considerînd că „răul“ este în afara nu în interiorul lor. Ar trebui să caute mai degrabă să înţeleagă ce spun, şi că nu de la mine spun, nici cu intenţii distructive, ci doar spre îndreptare. Căutînd motive de ripostă nu-şi vor fi de folos nici lor şi nici acelora dispuşi să-i asculte şi să-i urmeze, ci ripostele lor vor fi doar „proiectile“ lansate „pe verticală“ care neavînd forţa să-şi atingă Ţinta, tot „pe verticală“ vor coborî chiar pe capul lor, şi cu cît vor fi mai grele cu atît impactul va fi mai distructiv, sau dacă vor „reuşi“ în demersul lor, nu vor reuşi decît împotriva lor înşişi (Isa.33.11,15,16; Ps.7.14–16; Mat.18.6,7)! Dacă chiar se vor afla unii în această situaţie, să nu considere ceea ce tocmai am spus şi argumentat ca pe o ameninţare, ci ca pe ceea ce este, o încercare de prevenire asupra unor posibile greşeli foarte grave împotriva propriului lor suflet dintr-o prea mare grijă pentru trup, pe care nu noi, ci numai Dumnezeu le va pedepsi (Zah.2.4–13).
Din această categorie a unora pot face parte şi dintre cei care încă mai cred că … „ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu nu există“! Dacă ceea ce au citit aici nu-i prea impresionează, ar putea măcar să ia aminte la cuvintele recent rostite de un proeminent fizician de la IFA Măgurele care spunea că nu-i place supranumele dat de unii bosonului Higgs ca „particulă a lui Dumnezeu“ … atenţie, … „pentru că toate particulele sînt ale lui Dumnezeu“! Sînt perfect de acord, însă ceea ce am de adăugat este că numele de particulă se păstrează tocmai pentru că s-a plecat de la ideea de materialitate a lumii în care trăim şi că cea mai mică „particulă materială“, indivizibilă este atomul, ceea ce tocmai asta denumeşte, indivizibilitatea. Pînă şi eu cînd eram copil am învăţat totuşi despre structura atomului, electroni şi alte particule „purtătoare de sarcină“ care le face să se atragă sau respingă. Şi iată că astăzi se vorbeşte despre „particule de energie“ cărora „incriminatul“ boson Higgs le dă „masă“, deci greutate materială, pe care altfel „particulele energetice“ subatomice nu ar avea-o. Să fie oare necesar să spun mai mult despre „materialitatea lumii“ şi faptul că „ştiinţa a demonstrat“! În popor se spune „unde dai şi unde crapă“ iar în matematică „demonstraţie prin reducere la absurd“; faci adică o ipoteză şi presupui o anume concluzie aferentă ipotezei, apoi prin demonstraţie riguros ştiinţifică ajungi la o concluzie care contrazice concluzia presupusă iniţial, ceea ce conferă autenticitate concluziei riguros demonstrate ştiinţific. Iată că şi pe cale ştiinţifică „toate drumurile duc la Roma“, adică la Dumnezeu: „prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n’a fost făcut din lucruri cari se văd“ (Evr.11.3). Scepticii vor întreba imediat, bine, bine …, dar unde este Cuvîntul? Şi le voi răspunde peste tot: în firul de iarbă care creşte, în aerul pe care-l respirăm, în apa pe care o bem, în ploaia care ne udă culturile gratis şi fără efort …, sau nu, în căldura soarelui care coace culturile gratis şi fără efort …, sau nu etc. (Ps.48.1–6; Ier.33.25,26; 31.35–37; 31–34)! Şi oamenii de ştiinţă care-L cercetează, ca şi Adam la început, îI dau diverse nume pe limba lor precum „teorema lui Pitagora“, „cod genetic“, „acceleraţie gravitaţională“, „particule subatomice“, „viteza luminii“ etc. Iar cînd mă gîndesc la experimentul cu teraformarea planetei Marte, mă apucă nu rîsul, ci plînsul pentru cei sacrificaţi „pe altarul unei ştiinţe“ fără sorţi de izbîndă, avînd în vedere atît costurile resurselor de toate felurile implicate, cît şi faptul că nu se prea vede cum pămîntenii „le vor arunca chiftele cu praştia“ sechestraţilor marţieni în acel imens congelator, care nici măcar nu stă tot timpul la cea mai mică distanţă de Pămînt, distanţă care prin tehnologia actuală poate fi parcursă în ceva peste un an terestru.
* * *
1 Întrebarea mai potrivită ar fi de fapt unde nu este Cuvîntul lui Dumnezeu? Şi-mi place mai mult să comentez Cuvîntul Lui decît cuvîntul celuilalt dumnezeu, cel iubit de lume! În acord cu cele citite în versetele anterioare despre legi şi noul legămînt, dar şi cu trimiterea la Psalmul 89.[33–]37, şi de aici la Ioan 12.34 în care Iudeii evrei, nu cei greci care voiau să-L vadă pe Isus, şi-au exprimat nedumerirea „noi am auzit din Lege că Hristosul rămîne în veac; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat, cine este acest Fiu al omului?“, am decis să-i ajut o dată în plus pe cei cu adevărat interesaţi în înţelegerea subtilităţilor EVANGHELIEI. Da, pe acei care iau foarte în serios Adevărul Scripturii pe care, ca şi mine, o consideră un tot unitar şi-şi doresc înţelegerea unor subtilităţi care sînt totodată şi fundamente ale credinţei creştine autentice. Drept pentru care doresc să-i îndemn şi să-i sprijin puţin să acorde o atenţie deosebită aşa-zisei „Scrisori a lui Pavel către Evrei“, pe care eu o pun în rîndul celor patru Evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, considerînd-o ca a cincia Evanghelie, „Evanghelia după Pavel“, EVANGHELIE pe care tocmai evreii fie n-o înţelegeau deloc şi se opuneau cu înverşunare, fie o înţelegeau mai greu (Fapt.9.4–6,15–20; 28.17–24; Gal.1.6,7,11–14). Aşadar, „el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel“ (Fapt.9.15)!
Niciunul dintre evanghelişti nu-şi începe „epistola“ cu referiri la sine, la funcţia care i se atribuie şi i se recunoaşte, sau la alţii, plus saluturi, pentru ca abia apoi să intre în subiect, ci intră direct, ceea ce este şi cazul acestei aşa-numite „epistole“, care se încheie sumar cu doar cîteva cuvinte de salut, Pavel fiind deja „în lanţuri“ la Roma, aşteptînd un verdict pe care şi-l dorea, dar nu a fost, favorabil. Însă nu neapărat acest aspect îi conferă forţa unei Evanghelii, ci structura internă şi logica impecabilă a trecerii prin scrierile deja existente ale „Legii, Proorocilor şi Psalmilor“ (Luc.24.44,45). Evanghelia lui Pavel adresată evreilor, însă disponibilă şi neamurilor, poate fi considerată ca o structură în trei părţi, cu introducere, cuprins şi încheiere, între cuprins şi încheiere, dar făcînd parte mai mult din cuprins decît din încheiere, situîndu-se un capitol dedicat în întregime credinţei şi importanţei acesteia, capitolul 11. Prima parte are primele şase capitole, a doua parte are patru capitole, de la şapte la zece, capitolul unsprezece care vorbeşte despre credinţă este un capitol concluziv pentru cele anterioare şi introductiv pentru cea de-a treia parte, adică ultimele două capitole care limpezesc o dată în plus alte aspecte prin adăugarea de sfaturi şi îndemnuri utile. Sfîrşitul capitolului cinci subliniază că cele deja prezentate sînt doar o schiţă asupra căreia se va reveni pentru aprofundarea lucrurilor (Evr.5.11). Apoi vorbeşte despre nevoia, cel puţin pentru unii, de a „fi din nou ajutaţi să înveţe cele dintîi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, adică nevoie de lapte şi nu de hrană tare, nefiind încă obişnuiţi cu cuvîntul despre neprihănire“, cuvînt pe care deja l-am prezentat mai înainte, în speranţa că n-am inspirat doar groază ci şi destindere şi speranţă de progres. „Să lăsăm adevărurile începătoare şi să mergem spre cele desăvîrşite“ nu înseamnă o separare în două categorii posibil de tratat independent unele de altele, EVANGHELIA fiind un tot unitar, ci progresul spre o mai adîncă înţelegere, înţelegere care va oferi un suport mai puternic pentru întreţinerea credinţei şi spreanţei (Evr.5.12–14; 6.1,2). „Şi vom face lucrul acesta dacă va voi Dumnezeu“ (Evr.6.3)!
Recomandarea mea expresă este să căutaţi şi să citiţi cam toate trimiterile de la versetele acestei cărţi, îndeosebi cele la psalmi. De exemplu versetele 5 şi 6 ale capitolului întîi! Versetul 5 face trimitere la doi psalmi, 2 şi 89, pentru a demonstra mai întîi filiaţia pentru care Domnul a fost acuzat de hulă şi condamnat la moarte prin răstignire … de „ucenicii lui Moise“ (Ioan 9.28–34). Apoi versetul 6 trimite la psalmul 97 pentru a întări afirmaţia din Psalmul 89.27 care în versetul 4 (Evr.1.4) sună astfel: „ajungînd cu atît mai pe sus de îngeri, cu cît a moştenit un Nume mult mai minunat decît al lor“. Dar în acelaşi verset 6 de la „cînd duce iarăş în lume pe Cel întîi născut“ trimite la Romani 8.29, Coloseni 1.18[,19,20] şi Apocalips 1.5! Atenţie aşadar atît la exprimări cît şi la trimiterile la oricare altă carte, nu doar la psalmi! Psalmii erau cîntări de laudă bine cunoscute celor ce frecventau sinagogile şi Templul din Ierusalim, aşa încît conţinutul lor în literă nu era străin evreilor. Pavel însă merge mai departe pe calea lui Cristos prezentînd conţinutul spiritual al împlinirii „Legii lui Moise, Proorocilor şi Psalmilor“ de Isus, Fiul lui Dumnezeu, ca ultim prooroc şi asemenea lui Moise (Deut.18.15–19). Rolul lui Isus pe pămînt nu a fost să aducă un cuvînt nou ci „o veste bună“ conţinută în cel deja existent pe care să-l şi împlinească prin propriul sacrificiu, ca „Fiu al omului“! Utilizarea frecventă a psalmilor în Evanghelia lui Pavel nu are ca unic scop faptul că erau foarte cunoscuţi evreilor, ci şi pentru că ei au fost scrişi ulterior Legii lui Moise, pe parcursul trecerii anilor şi prezentării Cuvîntului prin ceilalţi prooroci. Adăugaţi la această remarcă şi pe aceea că Legea lui Moise este ulterioară făgăduinţelor date lui Avraam cu jurămînt, şi legămintelor făcute cu acesta (Gen.22.16–18)! Aveţi prin urmare două puncte de sprijin extrem de utile în înţelegerea demonstraţiilor pe care le face Pavel în Evanghelia sa, condiţia fiind să excludeţi prima carte a lui Moise, Geneza sau Facerea, din celelalte patru cărţi care îi urmează, şi chiar cartea Exodul sau Ieşirea pînă la capitolul 19.10 din acea parte care poate fi efectiv numită Legea. De unde şi o concluzie imediată, aceea că prin neîmplinirea Legii primită ulterior acestor făgăduinţe, evreii în general, exclusiv primii creştini evrei, au ratat ocazia de a deveni „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt“, această favoare fiind atribuită prin jertfa Domnului Isus şi un nou legămînt creştinilor de orice neam (Exod 19.5–8).
Cu multe citate din diferiţi psalmi Pavel face o trecere succintă prin viaţa terestră şi activitatea Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu şi al omului, „făcut pentru puţină vreme mai pe jos decît îngerii“, care sînt „duhuri slujitoare trimese să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mîntuirea“ (Evr.2.9; 1.14; Gen.17.1–22; 18.1–19,…,33; 19.1,etc.; Exod 23.20–22; Isa.54.1,etc; Dan.3.24,25; Luc.1.26–28,etc; 1Cor.11.10; Apoc.22.8,9). Ca om născut din femeie pe pămînt, pentru a-i „aduce la slavă“ pe cei pentru care S-a jertfit făcînd voia Celui care L-a trimis, a fost adus la desăvîrşire prin suferinţele îndurate, cîştigîndu-Şi dreptul de a fi Căpetenia mîntuirii celor pe care i-a numit „fraţii Lui“ (Evr.2.5,10–16; 10.4–10; Ps.40.6–10). Punctul cel mai important este acela că nu pentru îngeri S-a sacrificat El, ci pentru „sămînţa lui Avraam“, pentru a fi „un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului“ (Evr.2.16–18)! Un alt punct important este că, după ce a scos pe evrei din Egipt pentru a-i duce în moştenirea promisă lui Avraam, ţara Canaanului, mai întîi i-a pedepsit pe rebeli şi apoi pe cei ce n-au crezut că Dumnezeu va fi cu ei şi vor lua ţara în stăpînire: „am jurat în mînia Mea că nu vor intra în odihna Mea“ (Num.13; 14.1–38; Ps.95.7–11)! Urmăriţi şi retrimiterile la cartea Evreilor! Despre „ziua de odihnă, mileniul Mesianic“ am vorbit pe larg. Apoi în capitolul cinci vorbeşte despre chemarea Domnului ca Mare Preot, cum a fost chemat Aaron, după rînduiala lui Melhisedec: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut“ şi „Tu eşti preot în veac după rînduiala lui Melhisedec“ (Ier.30.21; Evr.7.25; Ps.2.7; 110.4).
¾ Capitolul 6 este ultimul capitol introductiv în hrana tare care va fi detaliat analizată şi prezentată în capitolele următoare, în armonie cu Scripturile VT. Versetele de la 4 la 6, deseori citate aici, scot în evidenţă caracterul unic şi irepetabil al jertfei Domnului Isus, care nu va fi jertfit din nou pentru cei care-şi pierd credinţa şi sînt lepădaţi prin retragerea arvunii Duhului Sfînt, fiind astfel lăsaţi „în întunericul de afară“ prin duhul lumii. O nouă jertfire a Domnului Isus nici nu ar fi posibilă, şi Pavel arată conaţionalilor lui evrei-creştini atît motivele cît mai ales avantajele unei jertfe unice, spre deosebire de jertfele repetate aduse după Lege, „căci este cu neputinţă ca sîngele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele“, iar „aducerea aminte a păcatelor este înoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe“, în timp ce noul legămînt, în sîngele Domnului Isus Cristos şterge definitiv păcatele, nefiind nevoie de reînoirea jertfei (Evr.7.24,25; 10.3,4; 9.12,13,14,15,22-26,27,28; Ier.31.34)! Făgăduinţa cu jurămînt dată lui Avraam cu prilejul împlinirii cererii pe care i-a făcut-o Dumnezeu de a-şi jertfi propriul fiu Isaac, singurul moştenitor care-i „va purta numele“, că împlinind această cerere îi va „înmulţi sămînţa ca stelele cerului şi nisipul de pe ţărmul mării, şi toate neamurile vor fi binecuvîntate în sămînţa“ lui, a fost evident anterioară Legii primită după sute de ani sub preoţia Leviţilor (Evr.6.13–20; Gen.22.16–18; Evr.7.11–14). Unul din cele „două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă“ este această făgăduinţă făcută lui Avraam cu jurămînt, iar al doilea este veşnicia preoţiei Marelui Preot Isus Cristos garantată printr-o viaţă nemuritoare (Evr.7.15–17; Ps.45.6,7; 110.4)! Dar pentru a moşteni făgăduinţele—întocmai ca Isaac şi Domnul Isus—trebuie să acceptăm propria jertfă, după Cuvîntul Tatălui, pentru că fără luptă nu se poate moşteni odihna (Rom.12.12,13; Evr.13.15; Efes.6.11,12; Num.14.20–23,28–30,35)!
Capitolele 7, 8, 9 şi 10, apoi şi celelalte, tratează amănunţit implicaţiile Scripturii VT ca legătură directă între Cuvînt şi împlinirea acestuia prin Mesia (Hristos) Isus şi ucenicii săi, atît ca serviciu de propovăduire a „veştii bune a apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu“ cît şi ca jertfă umană perfectă a Domnului. Legăturile sînt desigur între puncte, iar punctele principale în demonstraţiile lui Pavel sînt:
–Lepădarea celor care pierzînduşi credinţa nu mai pot beneficia de o altă jertfă pentru iertarea păcatelor (Evr.6.4–6; 10.23–39),
–Jurămîntul făcut de Dumnezeu lui Avraam că toate neamurile vor fi binecuvîntate în sămînţa lui (Gen.22.16–18),
–Mesia Isus, Fiul lui Dumnezeu şi al omului, făcut cu jurămînt preot în veac în felul lui Melhisedec, prin voia lui Dumnezeu, după darea Legii sub preoţia Leviţilor care nu se făceau preoţi cu jurămînt, ceea ce înseamnă o schimbare a legii (Ps.110.1–4; Ps.2; Ps.40.6–10; Evr.7.11–14,18–22),
–Legămîntul cel nou prin sîngele Domnului Isus implică pentru cei ce cred iertarea pentru veşnicie a păcatelor care, prin jertfele cerute după Lege nu puteau fi iertate decît temporar, căci nerespectarea poruncilor Legii şi jertfele repetate aduceau mereu aminte de păcate (Ier.31.34; Evr.9.24–26; 10.1–4); aviz celor care au înlocuit jertfele de animale cu spovedaniile repetate!
–Legea a fost un îndrumător spre Hristos-Mesia care nu a venit să schimbe ori să strice religia evreilor Iudei, ci prin „împlinirea Legii“ să aducă lumina închinării la Dumnezeu „în Duh şi Adevăr“ prin credinţă şi ascultare (Gal.3.12–15,24–29; Mat.5.14–18; Evr.9.7–12),
–Isus nu vine în ajutorul îngerilor, ci al oamenilor, pentru că îngerii au iniţiat rebeliunea a căror victime prin amăgire au devenit oamenii, şi pe care încă o susţin, pentru că doar susţinerea vechilor amăgiri îi mai ţine pe rebeli în viaţă, iar pe noi oamenii încă sub puterea morţii (Evr.2.5–18; Gen.3.15),
–Un alt punct foarte important despre care n-am avut ocazia să vorbesc pînă acum privitor la „necesitatea jertfelor de animale pentru păcate creştine“ se cuprinde în fragmentul Evrei 13.8–15.
½ Aspectul central în jurul căruia gravitează celelalte este cuprins în versetul 10: „noi avem un altar din care n-au drept să mănînce cei ce fac slujbă în cort“! Cine sînt cei ce făceau „slujbă în cort“? Desigur nimeni alţii decît Leviţii, inclusiv marii preoţi Leviţi! Aşadar această interdicţie a Legii mozaice are un corespondent creştin pe care Pavel îl tratează magistral, arătînd exact unde Legea prevede anularea jertfelor de animale pentru creştini a căror jertfă unică şi veşnic vie este Domnul Cristos (1Tim.1.5–7; Tit 1.10,11). Trimiterile de la versetul 10 fac o diferenţă netă între „dreptul lucrătorului creştin de a trăi din slujba de Evanghelizare“ şi „jertfele pentru păcat“! Abia trimiterile versetului 11 la Exod, Levitic şi chiar Numeri pun punctul pe i! Şi ca să fie şi mai limpede despre ce este vorba, ar trebui să extindeţi puţin cercetarea la cele două altare, altarul „arderilor de tot necurmate“ de la uşa cortului întîlnirii, altarul „tămîierii“ din interiorul cortului întîlnirii, aflat „dincolo de perdeaua dinăuntru“ în „locul prea sfînt“, despre care se face vorbire în versetul 10, la jertfele pentru sfinţirea şi închinarea Leviţilor Aaron şi a fiilor lui în slujba preoţiei, şi desigur la jertfa anuală adusă de marele preot „arsă de tot afară din tabără“ (Exod 27.1–8; 29.1–14,28; 30.1–10; Lev.8; 4.11,12; 6.30). Levitic 6.30 nu mai spune despre arderea de tot afară din tabără, ci direct: „să nu se mănînce nici o jertfă de ispăşire din al cărei sînge se va aduce în cortul întîlnirii pentru facerea ispăşirii în sfîntul locaş: ci aceea să fie arsă în foc“. Aviz amatorilor de euharistie, „transformarea pîinii şi vinului de Duhul Sfînt în carnea şi sîngele lui Isus“ din care se „împărtăşesc“ cei ce doar la haleală se gîndesc, şi cred că prin haleală se sfinţesc (Iac.4.4,8; Evr.12.13–16; Rom.9.13; Mal.1.2–6,etc.)! Despre concluzia din versetul 15, ce fel de jertfe trebuie să fim şi să aducem noi înşine am mai vorbit (Evr.13.15; Rom.12.1,2.)!
Referitor la o afirmaţie recentă a d-lui profesor că „îngerul este lumină, dar se opreşte cam pe acolo“, iertată să-mi fie îndrăzneala de a vedea altfel lookrurile: «căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată : „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut?“ şi iarăş: „Eu îi voi fi Tată, şi El îmi va fi Fiu?“ şi cînd duce iarăş în lume pe Cel întîi născut, zice: „toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“» (Evr.1.2–6). Ce înseamnă că duce iarăşi în lume pe Cel întîi născut altceva decît că a mai fost dar nu ca om ci ca înger, ceea ce de asemenea am mai spus: Exod 17.6,7; 1Corinteni 10.4; Exod 23.20–22; Iosua 5.13–15! Ceea ce totuşi nu am scos în evidenţă, dar acum iese foarte clar la iveală, hai să precizăm ce înţelegem prin Cel întîi născut versus „născut şi nu făcut“ din dogma Sfintei Treimi? Trimiterile la Romani 8.29, Coloseni 1.[15,]18 şi Apocalips 1.5[; 3.14; Fapte 26.22,23; 1Corinteni 15.19,20,23 şi 26–28] aduc cea mai limpede lumină asupra expresiei „Cel întîi născut … dintre mai mulţi fraţi“ (Rom.8.29; Iac.1.17,18)! Aşadar misiunea Domnului ca OM pe pămînt, părînd înjositoare pentru un înger, a fost „încununată cu o slavă mai pe sus de îngeri“, slavă pe care şi „fraţii Săi“ o vor avea după înviere (Ioan 19.4–7; Mal.1.5,6; 2.8–10). După înviere, nu şi acum!
Şi pentru că tot vorbim de „Cel întîi născut“, s-o facem pînă la capăt pentru că unii se întreabă de ce, dacă Isus era fără păcat, s-a dus la Ioan la Iordan să primească de la acesta „botezul în apă pentru iertarea păcatelor“ (2Cor.5.21; Mat.3.13–17)? „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit“! Ce trebuia împlinit? Primul lucru care trebuia împlinit era recunoaşterea şi prezentarea lui Isus ca Mesia, atît Fiu al omului cît şi Fiul lui Dumnezeu „singurul născut din Tatăl“ (Mat.3.16,17; Ioan 1.6–34). Al doilea motiv pentru care S-a botezat se desprinde din declaraţia pe care i-o face lui Nicodim cînd acesta-I spune „nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu El“: „adevărat, adevărat îţi spun că dacă un Om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu“ şi „adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu“! Cel de-al treilea şi cel mai de căpătîi lucru de împlinit după celelalte două era desigur „purtarea păcatelor celor care aveau să creadă în El“, să creadă că El este Mesia-Hristos, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ în virtutea noului legămînt, jertfa unică şi irepetabilă despre care vorbim (Ioan 1.29)!
¼ Cît priveşte „artileria grea“ a dragostei necondiţionate a Sfintei Treimi faţă de oameni, de care ni se tot vorbeşte şi sîntem asiguraţi pe postul naţional de radio, pînă chiar şi la „vorba bună“, nu am chiar o „veste bună“ (2Tim.2.16; Tit 1.14; 2Tim.4.3,4.)! Dumnezeu ştie să şi urască, şi nu este vorba despre iadul pe care-l tot tîrşîie după ei preoţii închinătorilor la icoane, moaşte, sfinţi şi mai ştiu eu ce (Evr.1.8,9; Ps.45.6,7; Isa.1.14,15; Mat.24.15; Ps.97.6,7)!
Ce poveste inventată ne mai serveşte uneori dl. preot al „vorbei bune“ concluzionînd că nu sîntem capabili să înţelegem şi să apreciem „marea putere de a ierta a lui Dumnezeu“? Cică Dumnezeu a chemat toţi oamenii la judecată după decalog, iar pe la porunca a şaptea a rămas doar cu un …, bineînţeles că …, tot cu un preot, însă călugăr pustnic. Şi atunci Dumnezeu şi-a zis: „să rămîn singur doar cu călugărul acesta? Toată lumea înapoi!“ Înapoi din iad, desigur. Eee, foarte „spiritual“ dl. părinte duhovnic! Taman la porunca a şaptea: „să nu preacurveşti“ (Exod 20.14; Deut.5.18)! Ce rost avea să se supere călugărul ăla pe Dumnezeu, că doar nu era să preacurvească de unul singur? Ceilalţi măcar au avut cu cine pentru că nu s-au izolat în solitudine, ci s-au iubit! Şi iată cum întocmai ca şarpele în grădina Edenului, Satana ne luminează cu duhovniciile propriei lui înţelepciuni (Gen.3.1,6,7; 2Cor.11.13–15)! Daţi năvală la iubire eros că „Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, cum să nu ne scoată El pe toţi din iad printr-o a doua înviere, după ce mai întîi ne-a ţinut pe toţi pe lîngă El în cer!
Drept este că porunca a şaptea spune „să nu preacuveşti“ dar aici se include şi curvia, adică relaţiile intime sporadice ale tinerilor sau ale cuplurilor necăsătorite, neconsolidate, iresponsabile, uşor destrămabile! Ba mai mult, Domnul spune că „cine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui“ (Mat.5.27–30). De aceea „cine citeşte să înţeleagă“: „scoateţi ochiul şi aruncă-l, taieţi mîna şi arunc-o“, altfel nu vei avea parte de „la loc comanda“ ca-n poveştile inventate, nici de iad ci de gheenă (Mat.24.15; Efes.6.10–12)! Da, să „citească printre rînduri“ ceea ce nu pot spune în cuvinte, şi asta este valabil atît pentru sexul frumos cît şi pentru sexul tare, indiferent de vîrstă (Isa.57.1–5; Mat.12.39; Marc.8.38; Isa.3.10–24.)! Desigur, persoana potrivită pentru fiecare poate fi greu de găsit, dar nu se poate trăi într-o căutare permanentă rămînînd mereu imaturi. Cît priveşte trecerea unui popă, fie el şi călugăr, de primele trei porunci, „să n-ai alţi dumnezei în afară de Mine“, „să nu-ţi faci chip cioplit sau vreo înfăţişare …, să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti …“ şi „să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui“, deşi lăudat de dl. părinte-reporter sau tocmai de aceea, mi-aş permite să nu cred. «Dă drumul „crengii“» de care te ţii atîrnat d-le Rădulescu dacă chiar ţii la viaţă, acum cît încă o mai ţii cu mîna, altfel s-ar putea să rămîi atîrnat de ea pentru a o avea ca parte pentru vecie!
Povestioara spune despre călugărul acela că s-ar fi îndreptăţit singur înaintea lui Dumnezeu la judecată, însă în fundal este disimulată o altfel de îndreptăţire, una scabroasă, respingătoare, domnule duhovnic! Şi mai degrabă oamenii „neştiutori şi …“ pe aceea o iau de bună. Ceea ce s-a şi dovedit practic prin intervenţia şoferului de taxi în ajutorul preotului I. Marchiş de la Stavropoleos: „dă-i-nainte cu tupeu, şi-ai să vezi că nu e greu“!
În ciuda faptului că dl. profesor i-a spus d-lui reporter gură către gură că apostolul Toma n-a atins rănile Domnului, ci doar L-a văzut, d-lui reporter „pe o ureche i-a intrat şi pe alta i-a ieşit“, că doar nu mai e student, sau poate că aşa este modelul! În privinţa logicii recent afirmată a d-lui reporter după urechea d-niei sale, pînă şi pe copiii de grădiniţă de la colţul Claudiei Iordache i-ar pufni rîsul. Dacă ai fi Toma şi din senin apare un om care-ţi repetă exact cuvintele tale spuse fără ca El să fi fost de faţă ca să le audă, ce nevoie ai mai avea să-L iei la pipăit? Reacţia de răspuns la auzul invitaţiei pe care i-a făcut-o Domnul de „a-L pipăi“ a fost imediată: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“! De aici şi continuarea memorabilă: „Tomo, pentru că M-ai văzut ai crezut, ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut“! Aşadar, văzut, nu pipăit! Poate d-aia ne consideră unii pe noi „într-o ureche“, pentru că am identificat-o, „ne-am tăiat-o“ şi am aruncat-o tocmai pe aia pe care ne iese (1Pet.4.1–4,etc.; Fapt.26.24,25)! Ei tocmai d-aia nouă „ne“ şi „iese“, iar lor nu!
Poate că unii se vor întreba ce înseamnă «niciunul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicînd: „cunoaşte pe Domnul“ căci toţi Mă vor cunoaşte», cuvinte ale noului legămînt care par a fi contrazise nu doar de prezenta mărturie ci şi de EVANGHELIE în ansamblu, îndeosebi de NT. Nu este nici o contradicţie şi am spus asta de nenumărate ori, fără însă a o pune atît de evident în legătură cu aceste cuvinte ale noului legămînt consemnate în Ieremia 31.34: «niciunul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicînd: „Cunoaşte pe Domnul“ ci toţi Mă vor cunoaşte, dela cel mai mic pînă la cel mai mare, zice Domnul: căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor». Eu nu spun ca dl. profesor că „n-are importanţă ce-a spus Petru“, sau că n-are importanţă ce spun eu în propria mărturie, ci că prin mărturia noastră doar sprijinim efortul celor care, ca şi mine sau alţii înaintea mea, sînt „născuţi din nou“ prin efort propriu ca prim fapt de credinţă, prin Cuvîntul lui Dumnezeu sub directa acţiune a Spiritului Sfînt şi prin afectuoasa grijă a Domnului Isus Cristos! Totuşi cuvîntul mărturisitorului rămîne ascuns înţelegerii celui care aude sau citeşte, aşa cum a spus mai întîi Domnul, dar este scris şi în profeţi (Mat.13.10–17)! Altfel de ce mai spune Domnul că „ne trimite ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“? Mai mult decît atît, după cum se spune „nimeni nu-i prooroc între ai lui“ (Luc.4.24–28). Totuşi cine nu mă crede pe mine are la dispoziţie consultarea trimiterilor de la versetul citat, iar dacă le mai consultă şi pe cele de la Ioan 6.45 sper să i se risipească orice urmă de îndoială. Da, nu merge cu ceea ce am numit în altă parte „trafic de influenţă“ ca în lume, ci fiecare separat—fără intermediari umani—îşi primeşte zidirea spirituală pe un „canal propriu“, intangibil din afară. Aşa este „naşterea din nou“ şi nimeni n-o poate împiedica pentru cei ce nu-şi pun singuri piedică (Mica 5.7; 1Cor.3.6,7; 2.14–16; 1Ioan 2.20,27)! Nu pentru cei unşi am spus toate acestea ci pentru aceia care avînd un dezvoltat şi ascuţit spirit logic în felul lumii nu va putea pătrunde logica divină, rămînînd mereu slabi, şi astfel departe de Cuvîntul lui Dumnezeu chiar dacă ar avea intenţia să se apropie! Cei unşi recunosc singuri în ei înşişi lucrarea de zidire spirituală pe care o face Dumnezeu asupra lor, şi realizează că nici măcar un singur pas înainte nu-l pot face singuri şi de capul lor. Uite d-aia le-a ieşit lor şi ne iese şi nouă tot timpul, fiind atît real cît şi fără virgulă!
Cam încurcată povestea cu călugărul ofuscat pe Dumnezeu, ori poate limba mea este încurcată ca a lui Moise, un amestec de egipteană cu madianită!? E drept că unii pretind a fi încurcate căile Domnului, în nici un caz căile omului. E drept că Moise a stăpînit limba egipteană ca nativ la cel mai înalt nivel ca fiu al fiicei lui Faraon doar patruzeci de ani, apoi în ceilalţi patruzeci de ani petrecuţi în Madian nu ştiu cît de bine a reuşit să se mai prindă madianita de el la aşa o vîrstă în care tot înainta, dar n-am nici o îndoială că timp de patruzeci de ani nu prea a avut cu cine să mai vorbească în egipteană. Drept este de asemenea că eu nu stăpînesc limba română la un nivel grozav de sofisticat pentru a satisface gusturi deosebit de rafinate, însă nici nu ar fi cazul pentru că i-aş dezavantaja pe alţii. Ce e scris, scris rămîne! Ceea ce poate înţelege un om simplu poate înţelege cu atît mai mult unul sofisticat. Iar cine nu poate înţelege să nu caute vina în altă parte, ci doar în el însuşi, încercînd să reia citirea mărturiei de la început şi să nu treacă prin ea precum „cîinele prin apă“, ci să o studieze temeinic, cu seriozitate, interes şi Biblia alături!
Tuturor, atît celor care înţeleg cît şi celorlalţi, vă spun rămîneţi cu bine!
P.S. 1P.S. În privinţa temei judecăţii, chiar dacă am ocolit deliberat pînă acum acest subiect, o dată ce mi-a fost limpezit înţelesul sînt gata să-l dezvălui la rîndul meu. Am mai spus că descoperirile nu se înscriu pe o traiectorie liniară, ci trebuie acceptate aşa cum ţi se transmit, atunci cînd ţi se transmit. Desigur aici este locul potrivit expunerii, chiar dacă pagina este oricum foarte lungă. Fapte 10.42: „Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului, şi să mărturisim că El a fost rînduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi“! Cum înţelegem afirmaţia din acest verset, şi nu numai din acesta (Rom.14.9,10–13; 2Cor.5.6–10–12; 2Tim.3.13–17; 4.1–5; 1Pet.4.1–5,6.)? Rolul Domnului în procesul de judecată este acela de punere în executare în deplin acord cu deciziile Tatălui (Ioan 8.15,16.)! Aşadar punerea în execuţie a sentinţelor sau hotărîrilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, pentru a folosi un limbaj mai modern şi relativ mai specific.
Prin modul în care a descris întregul proces de judecată, Domnul Isus ne-a arătat că are o cunoştinţă şi o stăpînire deplină a acestui proces! Iar prin modul de acţionare, îndeosebi în perioada precreştină, ne-a arătat disponibilitate deplină de punere în execuţie, atît prin ceea ce a spus cît şi prin ceea ce a făcut (Exod 23.20,21; Numeri întregul capitol 14, fiind cazul cel mai elocvent dintre toate). Şi acum, în perioada creştină, este activ, însă are în vedere îndeosebi îndreptarea (Apocalips, capitolele 2 şi 3 în întregime)! La sfîrşitul veacului activitatea Sa se va intensifica, dar şi după mileniul mesianic, ziua de odihnă şi de ispăşire, va mai avea încă „de lucru“ (1Cor.15.49–58; 1Tes.4.11–17; Fapt.17.30,31; Mat.25.30–46; Apoc.16.13–15,16; 19.1,2,11–15–21; 20.1–3,7–10). Şi este desigur nu doar mandatat ci şi deplin îndreptăţit (Luc.23.27–31)!
© 2014, Aurel Becheru.
NEXT PAGE PREVIOUS PAGE