mesajul evangheliei: AI CUI SLUJITORI SÎNT CEI CE PROPOVĂDUIESC FRICA DE PEDEAPSA DIVINĂ?

AI CUI SLUJITORI SÎNT CEI CE PROPOVĂDUIESC FRICA DE PEDEAPSA DIVINĂ?

Marc.10.13–16; Evr.2.14,15; Mat.22.37; Deut.6.4,5; 1Ioan 4.16–21; Gal.2.3–6; Apoc.21.8; Ier.23.31,33–36.

Aş fi vrut să nu comentez o asemenea atitudine care din start mi se pare stupidă, limitîndu-mă doar la trimiterile care vorbesc de la sine, motiv pentru care voi încerca să fiu doar pe cît posibil scurt.

DUMNEZEU NU OBLIGĂ !!! Este doar o chestiune de alegere personală a fiecărui individ în parte pentru care fiecare este şi va fi făcut răspunzător la judecata Tatălui (Ioan 6.66–69; Apoc.22.11,12).

DUMNEZEU NU ESTE UN VÎNĂTOR DE GREŞELI PE CARE DOREŞTE SĂ LE PEDEPSEASCĂ IMEDIAT (Ecl.8.11,12; Isa.55.6,7) !!!

PENTRU CĂ LA DUMNEZEU STRIGĂM DUPĂ AJUTOR CÎND AVEM NEVOIE, nu de El trebuie să ne temem ci de noi înşine, de uşurinţa, superficialitatea şi lipsa de responsabilitate pe care le cultivăm şi în care ne complăcem zi de zi. El ne-a oferit libertate şi dragoste, iar noi nu înţelegem libertatea şi nu trăim dragostea (Ioan 8.31,32,34–36; Mat.22.37–40; 2Cor.4.3–6).

Iar în întunericul de afară şi pe dinafară sînt cei ce se propovăduiesc pe ei înşişi căutînd să aibă stăpînire asupra altora în propriul lor beneficiu efemer, indiferent ce propovăduiesc, frica, icoanele, o altă evanghelie, sau orice altă învăţătură care nu vine de la Dumnezeu, ci de la ei înşişi, dar o răspîndesc în numele lui Dumnezeu.

Teama de Dumnezeu ca început al înţelepciunii este o problemă de opţiune personală, venită din interiorul oricui o simte datorită pe de o parte dorinţei de apropiere de Dumnezeu, pe de alta a unei pseudoignoranţe a celui ce nu s-a apropiat încă, şi nu un răspuns la presiuni venite din afară, indiferent sub ce formă ar fi ele (Prov.8.13; 9.10; 14.27; 15.33). Iar acest gen de presiuni asupra copiilor, a copiilor altora desigur, sînt un adevărat genocid care-i poate îndepărta de Dumnezeu şi EVANGHELIE, fie chiar şi temporar, avînd un efect invers celui normal, de apropiere. Oricum e foarte greu să-i minţi fără să te simtă, şi poate chiar să te taxeze.

Oare în acest mod îşi educă propriii copii autorii cărţilor de religie utilizate în şcoli cu scopul declarat de a-i apropia pe elevi de Dumnezeu? Cît de departe sînt aceştia de spiritul celor care nu văd în EVANGHELIE (citeşte VESTE BUNĂ) decît apocalipse, Armaghedoane, sfîrşitul lumii, pentru că altă modalitate de a spăla creierele şi a şi-i face adepţi obedienţi, ridicol de obedienţi, nu găsesc şi probabil că nici nu există?

Cred că este bine ca atît adulţii cît şi copiii să ştie care sînt pedepsele instituite de Dumnezeu pentru oameni şi chiar extensia pentru mediul în care trăiesc, de asemenea şi promptitudinea avută în vedere de Dumnezeu pentru pedepsirea celor vinovaţi, dar şi motivul amînării pedepsei principale care este, fără alternativă, pedeapsa capitală (Ecl.8.11,12; 2Pet.3.9; Isa.55.7-9; Luc.9.54–56).

În primul rînd sînt moartea numită adamică şi rodnicia în general săracă a pămîntului, ca o consecinţă a moştenirii păcatului neascultării de la primii noştri părinţi biologici Adam şi Eva (Rom.5.12; Gen.3.17–19).

Însă cu făgăduinţa redobîndirii individuale, atenţie, individuale nu colective, a vieţii veşnice după înviere şi judecată, pentru cei care au fost dispuşi să-şi onoreze Părintele şi Dumnezeul comun prin ascultare, şi binecuvîntarea pămîntului pentru o rodnicie demnă de slava lui Dumnezeu (Apoc.20.13,15: „[…] Fiecare a fost judecat după faptele lui.“; Rom.5.18,19,21; 6.21–23; Isa.55.13). Despre Israelul spiritual am vorbit deja pe larg.

În al doilea rînd este eliminarea celor neascultători, incompatibili cu viaţa în general, cu viaţa veşnică în special, prin moartea a doua sau gheena, tot după înviere, la judecată, fără drept de apel sau recurs în limbajul comun, adică fără o nouă făgăduinţă de readucere la viaţă (Fapt.24.15; Apoc.20.11–15, cu accent evident pe versetul 15 din ambele citate).

În al treilea şi ultimul rînd este mustrarea pe care am lăsat-o la urmă fiind o pedeapsă specială cu scop de îndrumare şi îndreptare, pentru evitarea pedepsei capitale (Prov.20.24; 1Ioan 4.8–10, 2Pet1.5–8; Prov.3.11,12; Evr.12.5–11). Adaugă acestora Proverbe 6.23; 9.7,8; 15.5,12,32 şi în mod special Proverbe 17.10.

Este cît se poate de limpede că sensibilitatea percepţiei oamenilor, indiferent de vîrstă, ca şi receptivitatea de bun simţ, îndeosebi la cuvîntul dezaprobator de mustrare, este diferită. De aceea unii pot învăţa prin cuvînt şi ar fi greşit să fie loviţi, indiferent în ce mod şi indiferent de vîrstă, iar alţii nu, şi orice efort de a le arăta că au de învăţat rămîne fără rezultat, cei care ar încerca alegîndu-se doar cu dispreţ. Evident un dispreţ fără nici un preţ, fără valoare sau gratuit, întrucît dispreţul este singurul argument al acelora care vor să-şi impună o superioritate găunoasă proprie, însă valoroasă în ochii lor, dar nu pot avea nici un argument valabil, motiv pentru care afişează acest balon de săpun, considerînd că cei care le vor vedea superioritatea afişată se vor simţi inferiori. Dar cine sînt ei aroganţii, ce valoare au ei? Aroganţa nu e valoare, ci opusul valorii!

Desigur copiii primesc educaţia de la părinţi şi societate, responsabilitatea revenindu-le în egală măsură.

Oricum predarea religiei în şcoli ca materie sau obiect de studiu, cu motivaţia subţire de alternativă la teoria evoluţiei speciilor, este un abuz asupra copiilor ca şi tapetarea claselor cu icoane, aşa-zisele simboluri religioase. Presiunea poate da naştere la repulsie chiar la vîrste fragede, şi este cu siguranţă mult mai puternică şi de mai lungă durată decît la adulţi, nemaivorbind şi de alte consecinţe generatoare de conflicte în minţile fragede, în formare. Mai mult, dacă teoria evoluţiei speciilor ar fi realmente ştiinţifică, nu ar mai avea alternativă, ci ar fi un fapt ştiinţific demonstrat, ceea ce nu este cazul chiar dacă mulţi sînt convinşi, printre care şi clerici. Aceştia din urmă nu mai au nevoie de alternativă şi nu realizează un aspect esenţial: moartea ar fi un proces natural moştenit de la animale, nu o pedeapsă temporară, urmare a moştenirii păcatului adamic, însă cu făgăduinţa şi speranţa învierii. Iar copiii protestanţilor nu pot avea o alternativă protestantă.

Reluînd ideea transformării formării spirituale în materie de studiu în şcoli, ar trebui remarcat că Dumnezeu a lăsat omului şase zile în care să se ocupe de nevoile sale materiale, şi doar o singură zi pe săptămînă pentru a se ocupa de nevoile sale spirituale, cu condiţia desigur să nu uite de la mînă pîn’ la gură, pentru că scopul instruirii în timpul sabatului (a şaptea zi, ziua de odihnă) are în vedere comportamentul în tot restul timpului săptămînii (Luc.4.16–19,31; Fapt.17.2; Luc.6.6–10). Excesul de zel fără pricepere poate dăuna grav sănătăţii spirituale (Fapt.22.3,4; Rom.10.1–3).

Aşadar atît responsabilităţile materiale cît şi cele spirituale cad în sarcina adulţilor, copiii fiind implicaţi indirect mai ales prin ceea ce aud şi văd în modul de viaţă şi exemplul personal al părinţilor şi celorlalţi adulţi, desigur în măsura în care copiii înşişi se implică şi pot fi stimulaţi să se implice în propria lor formare şi pregătire pentru viaţă. Copiii sînt în general oricum foarte curioşi, receptivi, pun multe întrebări şi învaţă foarte repede. Mai mult din exemple decît din teorie!

Clerul dacă ar fi capabil să-i înveţe pe adulţi în biserici, nu ar mai fi nevoie să le chinuie copiii în şcolile devenite şi ele biserici. Oricum un copil neinstruit în şcoli, dar crescut într-un mediu spiritual sănătos, este mult mai adevărat decît un cleric instruit, fie preot, fie predicator (Luc.2.40–47,52; Mat.13.54–56; Ioan 7.15; Fapt.4.13; Mat.7.29; 11.27).

De altfel închinarea la icoane, moaşte, etc., precum şi la un dumnezeu trinitar, numai monoteism nu se poate numi. Şi ce înseamnă cutare sau cutare sfînt este patronul spiritual al ştiu eu cui (Ecl.3.19,20; 9.10; Gen.3.19; 1Sam.28.7,11,12,13,14; Fapt.14.11–18; Apoc.22.8,9; Dan.3.1,2,5,14,15,17,18, etc.)? Apropo de icoane sau chipuri sfinţite, nu!?

În Fapte 14.11–18 se prezintă cît se poate de limpede atît efectul vederii (vers.11), cît şi efectul Cuvîntului (vers.18). Diferenţa care poate fi remarcată este realmente de la pămînt la cer, şi nu ar trebui ignorată.

În timp ce adulţii sînt legănaţi cu speranţa unui suflet nemuritor în lumea celor drepţi / alături de îngeri / la Dumnezeu, fără excepţie, copiii le sînt legănaţi sau mai degrabă zgîlţîiţi în şcoli cu frica de pedeapsa divină. Oare în ce mod se va face trecerea de la un leagăn la altul în sufletul unui tînăr, anterior terorizat de frica pedepsei? Dacă îşi însuşeşte realmente această frică!