SWITCH 

RETROSPECTIVĂ.

Ezec.20.35–38; Judec.7.2,7.

Am spus mai înainte că această mărturie este rodul unei experienţe de viaţă, şi nu o povestioară ieftină, rod al imaginaţiei.

Am intercalat o scurtă, sper, retrospectivă a acestui parcurs real din viaţa mea, iar apoi ne vom ocupa în special de învăţătura EVANGHELIEI în adevăr, folosind cred eu, o metodă destul de bună, care va ţine cont de greşelile deja făcute prezentînd materialul comparativ, astfel încît, pe de o parte să fie înţeles, pe de altă parte să se evite căderea în greşelile făcute de alţii. Se spune pe bună dreptate că omul din greşeli învaţă, totuşi să învăţăm din greşelile altora, fără a cădea în ele. Vei constata la timpul potrivit că şi dacă aş vrea, nu aş putea evita acest mod comparativ de prezentare, care aduce treptat în discuţie descoperiri ce mi-au fost făcute cu privire la împlinirea unor anume profeţii biblice, şi care mi-au oferit o înţelegere ce îmi permite să pot citi în Biblie ca într-o carte deschisă.

Aşadar aveam deja treizeci de ani! Treizeci de ani petrecuţi în România Populară, apoi Socialistă, în care nu despre religie, ci despre Dumnezeu se spuneau tot felul de lucruri, îndeosebi că nu există, şi că omul nu a fost creat ci a evoluat din maimuţă. Totuşi tradiţiile religioase se păstrau, şi abia în ultimii ani ai lui Ceauşescu au început comuniştii să demoleze biserici sau să le ascundă în spatele altor clădiri, unele fiind chiar deplasate în acest scop pe role din locul unde fuseseră construite iniţial, pentru a nu mai fi deranjant de vizibile.

În acele zile am avut un necaz în familie şi am fost îndemnat să mă rog pentru sănătatea fiului meu de numai şase luni şi a familiei în general. Deşi am fost imediat de acord, simţeam că am o problemă. Nu ştiam să mă rog! Şi nu era vorba doar de găsirea cuvintelor, ci mai ales de faptul că ar fi trebuit să-L simt pe Dumnezeu ca pe o persoană reală faţă de care, în timpul rugăciunii, trebuia să am un deosebit respect, iar mie nu mi se întîmpla aşa. Eram un zero dacă nu chiar un minus, dar un zero conştient că aşa ar fi trebuit să fie.

După un timp de încercări şi căutări fără vreo îndrumare şi fără efect, soţia m-a înştiinţat că are doi colegi, soţ şi soţie, care se adună împreună cu alţi oameni, citesc şi comentează conţinutul Bibliei. Am fost interesat să-i cunosc, să văd ce fac, şi am acceptat o invitaţie la ei acasă. Deşi după vorbele care circulau, mă aşteptam la altceva, totuşi prima impresie a fost bună şi relaţia a continuat, dar curînd m-am lovit de o lacună personală, aceea că nu citisem Biblia pînă atunci. Am cerut un răgaz care s-a întins pe şase luni, după ce mi-au împrumutat o Biblie care a şi rămas a mea, pentru că ulterior mi-au dăruit-o. Şi astfel au mai trecut doi ani de la întîmplarea cu fiul meu pînă reuşisem un prim dar nu şi ultim parcurs al Bibliei.

Totuşi după cele şase luni eram tot atît de străin de conţinutul Bibliei ca şi atunci cînd am început să o citesc. Singurul lucru pe care l-am reţinut, de altfel foarte des repetat în prooroci, a fost că poporul evreu fusese împrăştiat printre popoare. Cînd eram copil, apoi adolescent, ţin minte că evreii din România îşi vindeau bunurile, lucruri şi case, pentru a se duce, spunea mama, în ţara lor, Palestina. Ei nu chiar Palestina, ci Israel, dar aşa spunea mama, iar eu de istorie şi de geografie care nu m-au atras niciodată eram aproape la fel de străin ca şi de Biblie.

Reţinusem fără să realizez atunci importanţa, un aspect cu totul deosebit şi curios, dar singular şi tocmai de aceea de nici un folos la acea vreme. În rest eram cum se spune tufă de Veneţia. Şi se mai spune într-un fel! …

A fost totuşi un început de drum care avea să continue.

Frustrarea mea era că un singur om dintre cei întîlniţi putea face o expunere coerentă atunci cînd vorbea, un om cu vîrsta înaintată, iar ceilalţi se poticneau trecînd de la o idee la alta fără să poată termina vreuna, şi efectiv nu reuşeai să prinzi mai nimic de la ei, ci mai mult te oboseau nereuşind să urmăreşti ceea ce nici ei nu puteau exprima, deşi ar fi trebuit să ştie, şi desigur să poată. Erau şi ei un fel de tufe, şi cu certitudine aş fi renunţat dacă toţi ar fi fost la fel. Totuşi orice rău îşi are partea lui de bine cînd îl sesizezi, şi astfel urechile mele erau foarte atente cînd vorbea acel bătrîn.

După un timp mi s-a dat să citesc o broşură şi am realizat de unde vine izvorul coerenţei bătrînului. Astfel, pentru că doream să ştiu cît mai mult consumînd timp cît mai puţin, am cerut să mi se dea şi alte asemenea publicaţii, dar pe vremea aceea erau rare şi bine ţinute de cei care aveau, pentru că riscau să le piardă foarte uşor împrumutîndu-le. Şi mai era o problemă: nu ţi se oferea totul fără ca mai întîi să intri în adunare, făcînd pasul botezului. Asta însă, ca şi faptul că nici ei nu aveau totul, aveam să înţeleg mai tîrziu. După botez aveai acces liber la o revistă oficială, care însă avea un program editorial de subiecte tratate, cu mult timp înainte stabilite, astfel încît nu prea aveai cum lipi o învăţătură de alta ca începător, programul editorial neţinînd cont de nevoile proaspeţilor veniţi printre veterani.

Astfel am continuat aşa cum se putea şi am învăţat din ce în ce mai mult, condiţiile nefiind grozav de prielnice în regimul comunist care lansa deseori atacuri, chiar fizice, la adresa sectelor şi a unor persoane cunoscute şi vizate de securitatea comunistă. În timpul unor astfel de atacuri în presa scrisă, reluate la posturile radio şi tv, au căzut victime ale furiei populaţiei intoxicate cu articole despre răpirea copiilor, chiar şi miliţieni în civil, bănuiţi a fi sectanţi care ar pîndi copii pentru a-i răpi, deşi misiunea lor era alta, fapt care a determinat, nu renunţarea la atacuri, ci îmblînzirea tonului atacurilor.

Într-o zi bătrînul căruia apropiaţii îi spuneau „Unchiu“ a remarcat progresul meu şi m-a întrebat dacă am speranţă de viaţă (veşnică, desigur!), fără să precizeze ce fel de speranţă, apoi cum eu mă uitam surprins la el ca viţelul la poarta nouă fără un cuvînt, încercînd să găsesc un răspuns, mi-a zis foarte apăsat „să ai!“ (Ioan 3.8—cu referire doar la Vîntul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul, sau îi simţi prezenţa). Nici acum nu ştiu la ce fel de speranţă s-a gîndit el, dar e limpede că învăţătura grupării religioase respective nu mă credita decît cu speranţa pămîntească, pentru ei speranţa cerească nemaifiind recunoscută după anul 1935 decît în cazuri excepţionale, iar bătrînul ştia desigur foarte bine asta, însă nu a făcut atunci o astfel de referire. Care cazuri, şi în ce condiţii vom vedea, eu însă habar nu aveam pe atunci de aceste lucruri.

După o vreme acelaşi bătrîn m-a îndemnat să mă botez cît mai curînd, însă nu m-am hotărît prea uşor, iar după ce m-am decis şi am anunţat nu se mai grăbeau ei, astfel încît evenimentul a avut loc după vreo şase luni, iar atenţia care mi se dăduse pînă atunci a început să dispară, lăsînd brusc loc pretenţiilor.

Dorinţa mea era să învăţ în continuare şi asta făceam, trecînd uşor peste tot felul de inconveniente. Doream ca atunci cînd le vorbeam altora despre credinţa mea, şi o făceam destul de des, să o pot face fără poticneli şi şovăieli. Aveam nevoie de o imagine clară, închegată, pentru că numai aşa puteam fi coerent în expunere, şi greu de surprins de cunoştinţele în materie ale partenerilor ocazionali de discuţie, care bineînţeles că nu erau întotdeauna de acord cu ceea ce le spuneam. Încă eram departe de a fi în stare să prezint argumentat şi pînă la capăt un subiect, chiar şi atunci cînd eram eu însumi convins. Dar această imagine refuza să se închege din învăţătura pe care o primeam, în ciuda eforturilor mele. Ceva mai tîrziu aveam să aflu şi motivul, iar în cele din urmă imaginea s-a închegat.

Iată-ne ajunşi şi la controversa, pentru mine adevărat nod gordian deşi sabia care l-a tăiat nu era chiar a mea, controversă ce avea să ducă la uscarea rădăcinilor mele în această grupare religioasă, fără a-mi pierde cîtuşi de puţin credinţa sau speranţa, acea speranţă care spun ei că nu mai este dată din 1935 încoace, şi care este de fapt speranţa principală a EVANGHELIEI (Evr.3.6; 10.23; Efes.4.4; 1.17,18; Colos.1.5,23). EVANGHELIE pe care ei susţin că o propovăduiesc în toată lumea, citînd Matei 24.14. Dezbaterea pe această temă va fi făcută cu lux de amănunte, dar să nu ne depărtăm de retrospectivă.

A existat un moment la care în prezenţa celorlalţi din grupa de studiu, într-o discuţie, am afirmat ceea ce simţeam şi credeam, anume că eu am speranţă cerească. S-a făcut o tăcere suspectă, s-au schimbat priviri cu tîlc ce nu mi-au scăpat pentru că mi s-au părut nepotrivite încă de atunci, şi destul de ciudate neînţelegînd cu ce i-ar fi putut afecta, apoi după terminarea studiului, conducătorul de studiu m-a invitat să discute problema doar cu mine separat, folosind un articol deja scris special în acest scop. De la început mi s-a părut suspectă şi deplasată această imixtiune, neînţelegînd, trebuie s-o spun, tupeul de a-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, dar cu certitudine şi ei gîndeau la fel despre mine. Credinţa şi speranţa fiind în Dumnezeu, nu cerusem acordul nimănui, ci făcusem doar o afirmaţie, o simplă mărturie care nu ar fi trebuit să-i afecteze pentru că ei, aşa cum declarau, propovăduiau EVANGHELIA şi aşteptau roade (1Cor.3.3–7). Pe atunci nu făceam o deosebire între EVANGHELIA conţinută în paginile Bibliei şi evanghelia lor, presupunînd că nu e nici o diferenţă.

După încheierea săpunelii frăţeşti am cerut acel articol să mă mai uit şi eu pe el acasă.

Era un articol cu privire la Cina Domnului cu apostolii, Cina de comemorare a morţii Domnului care se ţine anual, PAŞTELE CREŞTIN (Mat.26.26–30; 1Cor.10.16; 11.17–34). Pe scurt, în opinia Martorilor din simbolurile trupului şi sîngelui Domnului se împărtăşesc doar cei cu speranţă cerească, ceilalţi plimbînd simbolurile de la unii la alţii fără a se atinge de ele, iar din 1935 încoace roadele evangheliei lor erau exclusiv persoane cu speranţă pămîntească (Gal.1.6–8).

Din articolul acela care dorea să argumenteze situaţia amintită mai sus, reţin doar un singur argument, probabil primul. Cert este că după ce le-am examinat în linişte, avînd la îndemînă şi Biblia, le-am găsit şi pe cele pe care nu mi le mai amintesc, la fel de adevărate ca şi cel pe care l-am reţinut.

Argumentul cu pricina făcea referire la plecarea din Egipt a evreilor (Exod 12.37–49). Se spunea că evreii au fost însoţiţi de o mulţime eterogenă de netăiaţi împrejur—vers.38—, asimilaţi celor cu speranţă pămîntească, şi care nu aveau voie să mănînce Paştele împreună cu evreii (vers.43). Eu nu m-am oprit la trimiterile date de ei în articol şi am continuat să citesc (vers.44–49). Evident că acea mulţime din versetul 38 nu erau „venetici şi simbriaşi“—vers.45—, ci străini ataşaţi poporului evreu, cel puţin cu perspectiva de a fi tăiaţi împrejur şi integraţi, altfel nu ar fi avut nici o speranţă, fie chiar şi pămîntească (Ios.5.2–8).

Nu m-am cramponat de această situaţie, nici nu prea aveam de ce, totuşi cu timpul am început să simt nevoia de a mă împărtăşi la Cină, motiv pentru care mi-am reafirmat speranţa cerească în faţa lor. Ce altceva putea să se întîmple decît să fiu iar chemat la ordine?

De data aceasta mult mai puternic ancorat în învăţătură, am făcut rugăciuni speciale pe acest subiect, cerînd ca Dumnezeu să-mi confirme sau să-mi infirme sentimentul acestei speranţe, iar rezultatul a fost pozitiv. Speranţa mea era reconfirmată, şi de atunci încolo chiar nu m-a mai interesat ce spuneau oamenii, şi nu am mai făcut niciodată astfel de rugăciuni.

Cînd a sosit momentul, în ceea ce mă priveşte am fost cît am putut de protector cu conştiinţa celorlalţi şi am cerut conducătorului de studiu care prezida Cina să-i informeze că eu mă voi împărtăşi. Nu a făcut-o! Drept rezultat cei mai mulţi au fost şocaţi şi s-au uitat la mine ca la un gunoi, deşi nu aveau nici un motiv real, chiar şi neînştiinţaţi (1Cor.4.13). Mai mult, a răsunat la urechea mea vocea unei femei care mă cunoştea foarte bine, spre deosebire de majoritatea celorlalţi, care mă vedeau pentru prima dată, întrebîndu-mă atît surprinsă cît şi a reproş, aproape speriată, „ce faci?“.

Această expresie îmi era cunoscută, dar probabil că nu şi celei care a rostit-o la urechea mea, şi cu atît mai puţin semnificaţia ei, altfel nu şi-ar fi permis (Isa.45.9; Dan.4.34,35; vezi şi Ecl.8.4). Desigur interpelarea nu-mi era adresată exclusiv, iar eu nu făceam nimic din vreun spirit de frondă şi nici nu minţeam.

Anii au trecut şi rădăcinile mele în grupare, atît cît erau, se uscau pe nesimţite. Cam cu un an înainte de căderea comunismului, aflînd ce se întîmpla în alte ţări şi văzînd reţinerea oamenilor de a studia Biblia, mai mult de teama comuniştilor decît de teama apropierii de pocăiţi, am început să mă rog pentru ca şi România să beneficieze de schimbări de natură să determine oamenii să-şi învingă teama şi să se apropie de Biblie. Însă o prăbuşire a comunismului în România ceauşistă şi încă atît de rapidă, nici în cele mai optimiste gînduri nu puteam să anticipez. Şi totuşi s-a întîmplat, chiar dacă nu s-a petrecut şi o prăbuşire a comuniştilor!

La scurt timp a început să vină literatură din abundenţă. Pe lîngă revistele curente Turnul de veghere şi Treziţi-vă! au apărut şi cărţi, cărţi despre care spuneam mai înainte că se obţineau foarte greu pentru că erau foarte puţine, iar cei care le aveau le ţineau pentru ei.

Am făcut o achiziţie masivă de cărţi, pe lîngă reviste. Încă speram să găsesc în literatura Martorilor completarea acelor lacune ale propriei cunoştinţe, care mă împiedicau să am o imagine completă a EVANGHELIEI Domnului Isus Cristos (Gal.3.29; 4.1–7,19: „pînă ce va lua Hristos chip în voi“). O carte care trata Apocalipsa m-a dezamăgit profund şi dezamăgirile au continuat, negăsind ceea ce lipsea pentru a avea o imagine clară, asemănătoare cu aceea a celor care deşi erau stresaţi şi vînaţi, au reuşit acele scrieri din care noi învăţăm astăzi. Nu poţi scrie altora despre lucruri pe care nici tu nu le ştii, nu le crezi sau nu le înţelegi! Cărţile din piele la care Pavel ţinea atît de mult, erau desigur suluri, copii ale unor cărţi ale Vechiului Testament, dar EVANGHELIA o avea în minte şi în inimă (Fapt.4.13; 22.3; Gal.1.11,12; 2.1,2,7; 2Tim.4.13).

Alternativa de a fi rămas singur mi s-a părut frustrantă. În primul rînd eram o persoană comodă care prefera să preia ceea ce i se oferea, fără a face eforturi proprii, dimensiunile Bibliei părîndu-mi-se enorme, iar timpul mult prea limitat pentru continuarea studiului pe cont propriu. În al doilea rînd un asemenea demers mi se părea atunci nescriptural şi chiar nenatural. Totuşi îmi era din ce în ce mai greu să vorbesc inevitabil altora şi despre acele învăţături în care eu nu mai credeam, punîndu-i în situaţia de a-i orienta spre o grupare religioasă asupra învăţăturii căreia, începusem a avea tot mai des semne de întrebare şi chiar certitudini, ce-i drept încă slab conturate, cu privire la învăţături contrare EVANGHELIEI, ce nu puteau fi susţinute cu argumente biblice.

Aşadar mă aflam într-o dilemă profundă.

Contactele mele cu Martorii erau din ce în ce mai rare, Biblia rămînînd singura mea sursă spirituală scrisă dar nu şi singurul meu sprijin. Nu aveam nici un dubiu asupra speranţei, şi a cunoştinţelor mele pe care le puteam accepta fără rezerve, dar în unele privinţe apele erau încă tulburi şi nu vedeam nici o rezolvare. În această stare de incertitudine, parţială renunţare, aşteptare şi încercarea de a găsi o ieşire dintr-o situaţie care părea fără ieşire, mi s-a făcut o descoperire care avea să fie începutul unor multiple şi profunde schimbări.

Învăţătura Martorilor spune că din 1935 propovăduirea EVANGHELIEI îşi schimbase ţinta şi aduna în jurul celor cu speranţă exclusiv cerească pînă atunci, doar persoane cu speranţă exclusiv pămîntească de atunci încoace, pe care le-a numit „marea mulţime a altor oi“ (Apoc.7.9; Ioan 10.16).

Aşadar în 1935 numărul celor cu speranţă cerească era deplin, şi din 1935 încoace nimeni, adică nici un adept al credinţei Martorilor, nu mai putea mărturisi o speranţă cerească. Desigur fără a intra în conflict cu gruparea!

Fără baze scripturale solide, acestei mari mulţimi a altor oi i se garanta perspectiva de a nu gusta moartea, a trece în viaţă pe pămîntul cel nou şi a asista la învierea morţilor. Tentantă perspectivă, însă pînă acum infirmată de realitatea de zi cu zi.

Asistasem pînă atunci la înmormîntări, care în mod straniu şi paradoxal erau folosite în perioada comunistă ca prilej de mărturisire a acestui gen de evanghelie, sau auzisem că o persoană sau alta a murit, dar nu-mi erau deschişi ochii în această privinţă. Am cunoscut totuşi o femeie în vîrstă (pe atunci mă consideram încă tînăr), a cărei moarte m-a impresionat pentru că o ştiam singură şi cam neglijată de frăţiori.

Nu m-a interesat niciodată speranţa pămîntească după ce am înţeles că am o speranţă, iar această speranţă este cerească, dar moartea acestei femei, care conform învăţăturii Martorilor avea perspectiva de a nu gusta moartea, şi care era un om bun, m-a impresionat şi am regretat că fusese înşelată în speranţa ei de viaţă eternă. Dacă fusese înşelată!

Speranţa de viaţă eternă pe pămînt, acolo unde omul se naşte, trăieşte şi este obişnuit, este mult prea naturală pentru a-ţi da seama dacă o anume persoană din această categorie, chiar a înghiţit bomboana de pe coliva perspectivei de a nu gusta moartea. Totuşi învăţătura rămîne, şi trebuie să fie şi persoane care acceptă conştient această speranţă cu această perspectivă îmbietoare.

Nu tot atunci, ci peste mulţi ani aveam să înţeleg că trecusem o probă, un test căruia fusesem supus, în mod clar fără să ştiu, pentru că păstrarea speranţei iniţiale corecte a fost singura mea problemă serioasă în mijlocul Martorilor. Şi ce probă trecusem (Mat.24.24)! Aş putea spune fără să exagerez că mi-a trecut glonţul Satanei pe la ureche.

A nu se confunda proba cu ispita (Iac.1.12–18)! Lumea în care trăim este clar o lume a ispitelor de tot felul şi Dumnezeu ştie foarte bine această stare de fapt, iar noi învăţăm experimentînd, aşa cum am moştenit de la părinţii noştri biologici originari. Capul ispitelor şi ispititorilor ştim cine este. Proba nu este altceva decît monitorizarea sau urmărirea comportamentului unor persoane de care Dumnezeu este interesat, într-un anume cadru de viaţă şi activitate prestabilit. Dacă cel vizat pică uşor şi chiar repetat în ispită, pică proba fiind respins, dacă pică mai greu lipsit fiind de experienţă şi neînţelegînd că este ispitit, este ajutat să se ridice acolo unde s-a produs neajunsul şi va continua să fie supus testului, iar dacă poate intui sau nu ispita şi nu cade pradă ispititorului rezistînd sau evitîndu-i jocul, trece proba şi va fi desigur un candidat serios pentru o anumită slujbă care-i va fi încredinţată la timpul potrivit (Iac.1.13–15; Isa.54.15; Dan.11.33–35).

Rădăcinile mele se uscaseră de tot, iar perspectiva parcursului de unul singur, totuşi nu chiar singur, era încă departe.

Anii au trecut în compania Bibliei. Peste învăţătura Martorilor, care încă mă bruia, se aşternea treptat uitarea sau măcar estomparea acolo unde nu puteam uita, şi astfel a fost pregătit terenul pentru ca Domnul să rupă definitiv şi pentru mine peceţile Bibliei (Apoc.5.1–10). Cîştigasem această favoare!

S-a întîmplat asta cu cîţiva ani în urmă cînd mi-am propus şi am scris prima mea mărturie.

Aceasta este a doua şi va fi ceva mai bogată decît prima, avînd o adresabilitate mai largă.

Între descoperirile care mi-au fost făcute cu acel prilej a fost şi aceea că trimiterile consemnate în acele Biblii care le au, sînt o mărturie de credinţă şi speranţă a celor care le-au notat.

Înainte de a încheia scurta retrospectivă a unui parcurs nu tot atît de scurt, făcută doar în scopul de a înţelege mai bine izvorul real al acestei mărturii, cred că ar fi bine dacă ai conştientiza un lucru care nu ar trebui trecut cu vederea: cuvîntul aşezat în propoziţii şi fraze este doar ambalajul şi vehiculul mesajului, al ideii. Nu te crampona de cuvinte dacă apare vreo ocazie, încearcă să prinzi ideea, mesajul, spiritul, întrucît acesta este scopul mărturiei (2Cor.3.5,6).

Dumnezeu fie cu tine!

© since 2010, Aurel Becheru.       NEXT PAGE   PREVIOUS PAGE