SWITCH 

SUB LUPA ARTICOLULUI, ARTICOLUL SUB LUPĂ: „CINE ARE ÎN REALITATE CHEMAREA CEREASCĂ“

Prov.28.11; Ioan 9.24–34; 1Reg.18.17–40.

În Eclesiast 11.5 şi Ioan 3.8 se poate citi: „Cum nu ştii care este calea vîntului, nici cum se fac oasele în pîntecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate“ şi „Vîntul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul“.

Un asemenea articol nu ar fi trebuit să existe din multe motive, dar nu este decît unul, articolul nu motivul, dintr-o serie publicată în revista Turnul de veghere pentru a ţine speranţa oricărui recalcitrant sub control. Poate cel mai stufos.

Cunoştinţa exactă susţine, fără temei, că doar cei cu speranţă cerească au dreptul să se împărtăşească din simbolurile legămîntului cel nou, trupul şi sîngele Domnului, transformînd Cina comemorativă într-un pretext de exhibare a acestei speranţe, dar şi un prilej de raportare a unui număr tot mai mic al acestora o dată cu trecerea timpului, semn că necazul cel mare şi salvarea marii mulţimi a altor oi se apropie tot mai mult (1Ioan 2.1,2; Apoc.7.14; Mat.5.3,5; 6.10; Apoc.13.13 şi Fapt.2.3,4; 1Ioan 1.5–10). Dar să-i lăsăm s-o spună singuri, aşa cum putem citi de exemplu în „Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pămînt“, pagina 201:

– „[…] Cu ocazia acestei Comemorări anuale, rămăşiţa încă în viaţă a celor 144 000 de continuatori unşi ai lui Cristos îşi manifestă speranţa cerească împărtăşindu-se din pîine şi vin [apropo de „consideraţie personală“, clerici şi laici!].

Milioane de oameni de pe întregul pămînt asistă în Sala Regatului la această Comemorare, în calitate de observatori. […] [Ce spuneam? Clerici şi laici.]“

Totuşi cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, au surprize în urma rapoartelor primite cu privire la numărul, poate chiar şi la identitatea persoanelor care s-au împărtăşit. Recurg astfel la aceste articole pentru a corecta comportamentul lipsit de maturitate spirituală al impertinenţilor băgăreţi.

Trecînd peste faptul că la instituirea Cinei comemorative nici unul din cei unsprezece apostoli prezenţi, după plecarea lui Iuda, nu avea încă speranţa cerească bine conturată deşi li se vorbise despre ea, aceasta fiindu-le relevată clar abia la Cincizecime prin Duhul Sfînt care le-a adus aminte tot ce era necesar, inclusiv învierea Domnului Isus, cunoştinţa exactă, în cuprinsul articolului, are dificultăţi de exprimare a propriei dogme, asemenea preoţilor şi bătrînilor evrei care încercau să-i sugereze Domnului s-o lase mai moale pentru că, spre deosebire de ei, El nu era investit cu putere (Ioan 14.26; Mat.21.23–27). Desigur, prin întrebarea pe care Domnul le-o pune le dă implicit şi răspunsul la întrebarea lor, deşi la răspunsul jalnic formulat de ei pe care îl şi aştepta, le răspunde în faţa audienţei că nu le spune cine L-a împuternicit să facă tot ceea ce face.

Ei aduc în sprijinul dogmei lor versetele 1Corinteni 11.27–29 şi spun că aici apostolul Pavel atrage atenţia asupra unui lucru foarte important, fără să precizeze care este acel lucru important, bazîndu-se doar pe inducerea subconştientă a contextului, avînd desigur în vedere scopul în care a fost scris articolul. Desigur că cei isteţi, maturi spiritual în cunoştinţa exactă, care au acceptat bucuroşi ideea speranţei pămînteşti exclusive începînd din 1935, în foarte multe ţări ale lumii şi în număr de milioane deja, se prind imediat că nu au voie decît să plimbe cu indiferenţă tăvile de la unul la altul îndeplinind un act formal, fără a se împărtăşi realmente. Dar fraierul lipsit de maturitatea spirituală a cunoştinţei exacte, sărac cu duhul, căruia nu-i merge mintea aşa de repede, conştient că mai are încă multe de învăţat, şi nu consideră dogmatica grupării sau contextul acestui articol un argument valabil în sine, se întreabă oare ce putea spune Pavel în secolul întîi despre o speranţă pămîntească apărută în opinia aceleiaşi cunoştinţe exacte abia în secolul douăzeci?

Reciteşte acum versetele 1Corinteni 11.27–29 şi încearcă să găseşti în acest text original o interdicţie. Nu fi surprins că nu ai găsit nici o interdicţie, ci doar un avertisment. Martorii au găsit, iar marea mulţime a altor oi a acceptat-o cu deplină maturitate spirituală. Ba încă vor să o şi impună aşa cum li s-a impus şi lor, chiar dacă nu realizează că li s-a impus.

Nici măcar nu mai contează că apostolul Pavel, des citat de cunoştinţa exactă, dacă ar fi fost contemporan Studenţilor Bibliei, nu ar fi avut dreptul să scrie în Turnul de veghere, nefiind un membru al corpului conducător al apostolilor din Ierusalim, similar canalului cunoştinţei exacte care se consideră un astfel de corp (Fapt.15.1,2,4–11,22–29):

– titlurile „MODELUL SECOLULUI ÎNTÎI“ şi „CONDUCEREA TEOCRATICĂ ÎN ZILELE NOASTRE“ („Tu poţi trăi totdeauna în paradis pe pămînt“, pag. 194, 195) din care spicuiesc:

„[…] Cum au primit adunările aceste directive teocratice, adică provenite de la Dumnezeu? Biblia zice: «Acum, pe cînd [apostolul Pavel şi tovarăşii săi] călătoreau trecînd prin oraşe, ei le transmiteau celor care erau acolo, pentru a fi respectate, decretele emise de către apostoli şi de către bătrînii din Ierusalim. […]» (Fapt.16:4,5). […] –[1Pet.5.1–3; 2Cor.1.24]

La fel şi astăzi, organizaţia vizibilă a lui Dumnezeu este dirijată sau condusă teocratic. La sediul central al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York, există un corpul de conducere compus din creştini calificaţi ca bătrîni, originari din diferite ţări, care supraveghează activitatea mondială a poporului lui Dumnezeu. Acest colegiu central este compus din membri apartenenţi «sclavului fidel şi prevăzător». El este purtătorul de cuvînt al acestui «sclav» fidel [interesantă această afirmaţie pur democratică în contextul pretinsei teocraţii! De două ori mincinoasă, ei fiind propriul lor purtător de cuvînt, iar toţi ceilalţi doar prelungirea, altfel ar fi excluşi.]

Ca şi apostolii şi bătrînii din vechiul Ierusalim, membrii acestui colegiu central au la activul lor ani de experienţă în serviciul lui Dumnezeu. Însă ei nu-şi întemeiază deciziile pe înţelepciunea omenească. Nu, ci, conducîndu-se teocratic, ei urmează exemplul corpului conducător din Ierusalim, ale cărui decizii erau fundamentate pe Cuvîntul lui Dumnezeu şi luate sub conducerea spiritului sfînt.— Fapte 15:13–17,28,29.“

Eroarea cuprinsă în expresia citată există un corpul de conducere nu îmi aparţine, dar era normal să o scriu aşa fiind un citat, şi este limpede că nu despre directive sau decrete teocratice este vorba, ci despre o confruntare a EVANGHELIEI propovăduite de apostolul Neamurilor, primită direct de la Domnul prin viziune, cu EVANGHELIA propovăduită de apostolii Domnului primită direct de la El în timpul celor trei ani şi jumătate cît a fost alături de ei în trup, pentru a astupa gura învăţătorilor Legii, care cereau fără temei creştinilor dintre neamuri să se taie împrejur şi să ţină Legea (Fapt.9.4–6,10,11,15–22; Gal.1.11,12,18,19; 2.1–9; Fapt.15.1,2, etc.; 1Tim.1.5–11; Tit 1.10,11,13,14). Unitatea EVANGHELIEI ca şi a întregii Biblii, indiferent de propovăduitori sau redactori, Dumnezeu o realizează prin Duhul Sfînt, nu prin ştiu eu ce corp conducător de ştiu eu unde, iar corpul lui Cristos, ca templu al Duhului Sfînt, este încă în formare în procesul naşterii din nou (Gal.6.3–5,7,8; 2Cor.5.10; 1Cor.3.4,5; Efes.4.3–7; Fapt.5.38,39).

Astfel că cel ce îşi foloseşte mintea, atîta cîtă i-a dat Dumnezeu, constată fără să vrea cît de exactă este cunoştinţa exactă, şi cum singură lasă subiecte deschise pentru meditaţie, reflecţie şi decizie individuală, deşi oficial interzice orice amestec, pentru a nu ajunge ca sectele, unde cunoştinţa nu este omogenă, nici exactă, acestea fiind văduvite de aportul unităţii canaliceşti.

În realitate misterul spuselor lui Pavel nu e tocmai un mister (1Cor.11.20–22,33,34). Prin urmare despre excesul bahic este vorba, ca şi în cazul celor doi fii ai lui Aaron, şi nu de interdicţia pentru cei cu speranţă pămîntească de a se împărtăşi din simbolurile noului legămînt, impusă de la Brooklyn (Lev.10.1,2,8–11).

Unitară în ochii celor care o elaborează, cunoştinţa exactă rămîne deficitară adevărului.

Lipsa de maturitate spirituală în dogmatica unui grup religios nu este un handicap, ci un avantaj, aşa cum a fost cazul apostolilor şi a altor ucenici deveniţi proeminenţi, care s-au maturizat fie lîngă Domnul fie prin cuvîntul celor deveniţi maturi lîngă Domnul (Mat.11.25–30; 19.14; 16.6,12).

Speranţa cerească este expresia noului legămînt cu Tatăl, prin Isus Cristos Fiul, şi nu e treaba altora să-şi bage nasul interzicîndu-le tocmai speranţa EVANGHELIEI, indiferent cine sînt sau cred că sînt, cu atît mai mult a acelora care au pretenţia că răspîndesc EVANGHELIA în tot pămîntul (Colos.1.5,23). Dimpotrivă, cei care au realmente o astfel de speranţă nu pot să nu se bucure pentru o nouă tovărăşie, atît pentru relaţia în sine cît şi pentru apropierea Împărăţiei cu încă un pas!

Totuşi proorocul mincinos de la Brooklyn îşi trimite aghiotanţii cu speranţă pămîntească să-i tragă de urechi pe rebeli, anchetîndu-i cum şi ce fel, pentru ca din răspunsurile acestora să extragă argumente pentru acest gen de articole. Argumentele sînt desigur pentru articole, însă articolele sînt pline de argumente contra, adică spune-mi tu de ce crezi că ai speranţă cerească, pentru ca să-ţi pot spune eu de ce nu o ai.

Sigur că pentru a calma spiritele trebuie să răspunzi ceva, chiar dacă aceste răspunsuri au tot atîta valoare cît are şi ancheta la care eşti supus, adică zero, ca de altfel şi speranţa cerească sau pămîntească indusă, sau impusă de oameni.

În articol se spune că unii au pretins că mai întîi au avut speranţă pămîntească şi apoi au avut speranţă cerească.

Dar, sar ca arşi autorii articolului, nu acesta este modul de procedare al lui Dumnezeu.

Categoric nu acesta este, dar oare pînă ajungi să ai speranţă cerească, nu ai putea fi în situaţia apostolilor, care abia după învierea Domnului şi botezul cu Duhul Sfînt au realizat, fără dubiu, fără confuzie, speranţa cerească? A nu se înţelege de aici că afirmaţia incriminată mi-ar fi aparţinut. Este doar o remarcă ce mi se pare pertinentă, fără a fi neapărat partizană. Oricare din cele două speranţe este la fel de bună dacă este reală şi menţinută pînă la capăt în orice condiţii, şi condiţiile nu sînt întotdeauna favorabile.

Articolul admite că după 1935 ar putea fi unii, puţini la număr, care şi-ar putea pierde speranţa cerească datorită infidelităţii (!? – Cine şi unde decide această infidelitate, presupun că faţă de Dumnezeu, nu faţă de organizaţia Martorilor lui Iehova?).

Apoi uitîndu-se afirmaţia de mai înainte cu privire la modul de procedare al lui Dumnezeu, se spune că nu cu unul din cei nou veniţi la adevăr (pretenţioasă formulare, nu?) va fi înlocuit infidelul, ci cu unul deja stafidit în speranţa pămîntească. Unul care demult şi-a demonstrat fidelitatea (o fidelitate apreciată desigur la Brooklyn) aducînd un serviciu sacru lui Dumnezeu. Şi dau ca exemplu cazul apostolului Matia, care pretind ei că a fost înlocuitorul lui Iuda Iscarioteanul, dar a cărui speranţă cerească e limpede că a fost conştientizată o dată cu a celorlalţi apostoli şi ucenici, la Cincizecime. Aşadar a fost printre primii care s-au bucurat de această speranţă, pe cînd speranţa lui Iuda s-a uscat concretizîndu-se în sinucidere înainte de Cincizecime.

Să fim serioşi, Iuda a fost doar un candidat la o funcţie pe care nu a reuşit să o ocupe efectiv niciodată, slujbă rămasă în continuare vacantă şi dată altui candidat care s-a dovedit vrednic, şi în cele din urmă şi-a ocupat locul şi funcţia.

Un loc în Israelul spiritual odată ocupat, ocupat rămîne. Pînă atunci este vacant, disponibil pentru orice persoană care l-ar putea ocupa, dacă i se oferă, după ce mai întîi este pregătită să-l ocupe. Aceasta este esenţa alegerii. Biblia nu vorbeşte despre o înlocuire a persoanei ci despre o preluare a slujbei neîncredinţate încă, pentru că ar însemna că iniţial nu s-a ales bine şi se poate renunţa oricînd la oricine, ori de cîte ori, totul devenind hazardat, incert (Fapt.1.20). Ştafeta ar sugera parţial ideea, întrucît pe terenul alergării pentru viaţa veşnică fiecare ajunge pe cont propriu dincolo de linia de sosire, chiar dacă înainte de linie colaborarea este legitimă. Depinde însă ce preiei căci nu poţi ajunge dincolo de linie cu orice, şi tocmai în a distinge corect ştafeta constă detaşarea unora sau căderea altora.

Dar într-o societate comercială ca „WATCHTOWER BIBLE AND TRACT SOCIETY OF NEW YORK, INC.“ orice infidel poate fi înlocuit, şi categoric nu cu un nou venit ci cu unul rodat, bine adaptat la structură. Iar dacă înlocuitorul şi-a dovedit fidelitatea faţă de Societate, ce mai contează speranţa pe care a avut-o iniţial, sau modul de procedare al lui Dumnezeu! Rufele se spală pămînteşte (prin derogare) în familie.

Titlul articolului conţine două inadvertenţe. Deşi vorbesc despre chemare se referă la speranţă, chemarea presupunînd şi acceptarea ideii alegerii, dar nu e cazul lor. În al doilea rînd EVANGHELIA nu vorbeşte despre o chemare la speranţă ci la pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Isus Cristos (Marc.1.14,15; Fapt.20.21). Şi cei a căror speranţă se va contura ulterior a fi pămîntească au parte de chemarea aceleiaşi EVANGHELII (Mat.5.5; Isa.65.17; 1Cor.3.5). Pocăinţă şi credinţă să fie, apoi nici speranţa nu va întîrzia, fie cerească pentru unii, fie pămîntească pentru alţii, şi nimeni să nu judece pe altul pentru speranţă ca şi cum ar fi un călcător de lege (1Cor.3.6,7; Ier.30.20,21)! Lege este adevărul, în timp ce minciuna este o încălcare a legii! Iar chemarea la speranţă o face Tatăl Ceresc în mod direct, prin Spirit, pentru cei ce au răspuns deja la chemarea EVANGHELIEI prin mărturia oamenilor, şi este un act intim, particular, individual şi pasager.

Grîul este separat de neghină tot prin alegere, după care cei ce nu se implică profund şi constant pe calea spirituală, şi ar putea fi vulnerabili în faţa exigenţelor speranţei cereşti, dar care au potenţial de coacere spirituală deplină în viitor, iar acum îşi modelează viaţa după cît au reuşit să înveţe şi să înţeleagă, se constituie în acea mare mulţime care va popula pămîntul cel nou alături de toţi cei care nu au cunoscut EVANGHELIA, dar o vor cunoaşte şi vor fi apţi să trăiască alături de cei care au cunoscut-o.

Condiţii mai bune pentru cei cu speranţă pămîntească vor fi în mileniul mesianic, după ce toată sămînţa Şarpelui, îngeri şi oameni, vor dispare pentru totdeauna, iar şarpele Satan, ultimul mohican, va fi inactivat pe toată durata mileniului. Desigur condiţii ideale vor fi pe pămîntul nou, sub cerul nou, după a doua înviere şi judecata Tatălui, cînd se vor reuni toate categoriile cu speranţă pămîntească şi potenţial cert pentru viaţa veşnică (2Pet.3.10,12; Apoc.20.1–3,11–15; 21.3,4).

Din Judecători 7.1–7 putem observa nişte criterii de alegere, mai întîi la nivelul lui Ghedeon, şi abia apoi tot Dumnezeu însuşi îi alege personal pe ceilalţi trei sute de tovarăşi ai acestuia din cei treizeci şi două de mii.

Unul din motivele pentru care nu există o preocupare prioritară pentru cei cu speranţă pămîntească este că victoria asupra lui Satan este asigurată prin cei cu speranţă cerească, un altul că numărul acestora este nelimitat, putînd fi oricît de mare (Apoc.7.9). Putem înţelege acest lucru mai bine dacă sîntem atenţi şi la atitudinea Domnului faţă de tînărul bogat, căruia nu-i contestă speranţa de viaţă veşnică, dar abia la insistenţele acestuia este invitat de Domnul să-L urmeze pentru a ajunge desăvîrşit (Mat.19.16–21). Aşadar speranţa oricărei persoane o hotărăşte Dumnezeu în funcţie şi de atitudinea persoanei în cauză, nefiind prestabilită în particular (apropo din nou de modul de procedare al lui Dumnezeu, care în acest caz este mai mult decît grăitor). Acelaşi Cuvînt al aceleiaşi EVANGHELII poate produce rezultate diferite, funcţie de pămîntul pe care îl întîlneşte sămînţa Cuvîntului, gradul de implicare personală şi potenţialul de a finaliza desăvîrşirea. Şi poate şi potenţialul de a accepta propunerea unei speranţe care presupune şi multe renunţări, ba chiar se poate încheia cu un eşec (Mat.10.34–39,28; Evr.6.4–6). Pocăinţa şi credinţa nu presupun automat acceptarea speranţei cereşti pentru cei ce simt o astfel de chemare, iar cei din grupările majoritare sînt doar într-o regretabilă confuzie preluată şi de grupările protestante (Ioan 6.66–69; 7.37–39).

Atît din Matei 25.31–46 cît şi din Apocalips 7.13,14 se remarcă lipsa de contacte strînse şi conştiente între cele două categorii, ceea ce nu se întîmplă la Martori, unde alte oi sînt recrutate, bine cunoscute şi contabilizate la sînge.

Totuşi cei cu speranţă cerească autentică sînt conştienţi de existenţa paralelă a celor cu speranţă pămîntească autentică, numiţi în Romani 8.14–19–23 firea.

Cunoştinţa exactă nu admite alegerea, concurenţa, ci luînd ca bază versete precum 2Corinteni 1.22; Efeseni 1.5 sau Romani 9.15,16; 8.29,30 se consideră deja unşi, parafaţi, ştampilaţi prin voia lui Dumnezeu, situaţie pe care toţi ceilalţi trebuie să o accepte fără să crîcnească. Totuşi pecetea se capătă sau se rezervă abia la încheierea vieţii în aşteptarea primei învieri, cînd toţi cei 144000 vor fi reuniţi, pentru cei mai mulţi aplicarea peceţii fiind sinonimă cu învierea (1Cor.9.23; Filip.1.21; 2Tim.4.6–8; Apoc.2.10—ultima frază; 6.9–11; 7.3,4; 1Pet.5.4).

Exprimările din Corinteni sau Efeseni la care a recurs cunoştinţa exactă pentru a-şi justifica chemarea/speranţa cerească, se referă la un plan abstract, dinainte conceput, şi nu la persoane concrete, acestea urmînd sau nu să se integreze în plan, iar această integrare depinde nu de voinţa sau impresia celor implicaţi, ci de reuşită. Ar fi absurd ca reuşita la un examen să o decidă tocmai candidaţii! Iuda Iscarioteanul a reuşit sau a eşuat? Totuşi Iuda măcar şi-a recunoscut eşecul!

Exprimarea din Romani 9.16 „nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă“ nu se referă la predestinarea concretă a persoanelor, cărora li s-ar impune cu sila speranţa cerească, ci la faptul că Dumnezeu, care nu se uită la faţa oamenilor, ci la omul ascuns al inimii, „ne-a chemat nu numai dintre evrei, ci şi dintre neamuri“ (Mat.11.12; 19.21: „Dacă vrei să fii desăvîrşit […] urmează-Mă“; Ioan 6.66–69 şi 70,71; Apoc.22.11; 1Cor.9.23; Gal.2.2; 5.7; 1Cor.9.24; Filip.3.12–16; 2Tim.4.7,8; Evr.12.1,2; 1Sam.16.7,11,12; Rom.9.6–8,22–24).

Ideea este că Dumnezeu hotărăşte după un plan de acţiune dinainte stabilit, dar omul, prin atitudine, poate determina pentru sine şi numai pentru sine în mod direct, o hotărîre favorabilă sau defavorabilă din partea Celui-care-hotărăşte. Indirect, prin mărturie, poate doar sugera o anume atitudine altora care înşişi devin răspunzători pentru propria atitudine şi urmări. Cei trei sute de tovarăşi ai lui Ghedeon nu au fost predestinaţi, ci aleşi după un plan prestabilit şi comportamentul fiecăruia în contextul dat, atent, precaut, preocupat mai mult de sesizarea eventualelor primejdii care le-ar fi pus viaţa în pericol şi implicit ar fi compromis reuşita acţiunii pentru care erau selectaţi, decît de lăcomia de a-şi satisface imediat setea.

Cunoştinţa exactă este confuză şi în privinţa a ceea ce Biblia numeşte rămăşiţă. Ei îi numesc rămăşiţă pe toţi cei care se mai împărtăşesc încă la Cina comemorativă şi a căror speranţă le este recunoscută în cadrul grupării. Însă Biblia numeşte rămăşiţă tot Israelul spiritual (Apoc.12.17; Mica 5.3,7,8; 4.7; Gen.3.15; Ioel 2.32; Isa.11.11,12: suplimentar Ioan 3.14–18 şi Num.21.7–9; Ier.23.3; 31.1,7,8,9–11; Rom.11.4,5). Am subliniat special versetele în care se vorbeşte despre o mare mulţime, ca şi despre vremea de faţă, pentru a pune în evidenţă atît timpul la care s-a referit apostolul cu privire la rămăşiţă, cît şi prezenţa marii mulţimi încă de la început.

Articolul mai conţine şi alte perle, unele chiar în legătură cu legămintele, însă ar fi o pierdere de timp comentarea amănunţită. Literatura lor este foarte stufoasă, şi nu merită luată la bani mărunţi pe de-a-ntregul, radiografierea scheletului fiind edificatoare (Ecl.12.12; 5.2,3). Obsesia lor, prezentă tot timpul sub diverse forme în literatură, este oricum una singură: adepţi, cît mai mulţi adepţi şi toţi obedienţi, la cheremul cunoştinţei exacte, adică a celor care le pun zăbala în gură (Ps.32.8,9; Fapt.20.31,32).

© since 2010, Aurel Becheru.       NEXT PAGE   PREVIOUS PAGE