mesajul evangheliei: IDOLII, „dumnezei“ fără viaţă.

IDOLII, „dumnezei“ fără viaţă.

Gen1.1,3; Ioan 1.1–4; Isa.65.17; Apoc.21.5; Isa.2.18; Ţef.2.11; Isa.55.10,11; Fapt.20.32.

Priveşte orice imagine, chiar oricîte imagini doreşti. Toate sînt reale, adevărate! Nici una nu poate fi calificată drept falsă ori mincinoasă, cel mult originală, eventual copie, reproducere, imitaţie, kitsch, imagine prelucrată sau trucată, ori altfel, dar nu adevărată sau falsă. Nu este altceva decît o reprezentare grafică, plană ori spaţială, cît se poate de reală, deci adevărată de vreme ce poate fi percepută vizual, uneori chiar tactil. Nimeni nu poate spune despre o imagine în sine că este neadevărată, nereală. Dar despre conţinut adică ceea ce i se atribuie, reprezintă, înfăţişează, sau închipuie o imagine, pînă şi oamenii pot spune că întruchipează un fals ori o minciună, cu atît mai mult Dumnezeu (Isa.44.19,20; citeşte acum şi versetele 9–18 şi 21,22).

Acesta este motivul principal pentru care Dumnezeu foloseşte pentru comunicare cuvîntul, nu imaginea, toată EVANGHELIA este prezentată în cuvinte nu în imagini, Domnul însuşi fiind supranumit şi Cuvîntul lui Dumnezeu, Cuvîntul vieţii şi lumina oamenilor (Ioan 1.1–4). Iar apostolul neamurilor Pavel spune ştiu bine că după plecarea mea se vor vîrî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma … şi acum fraţilor vă încredinţez în mîna lui Dumnezeu şi a Cuvîntului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi (Fapt.20.29–32). Spre deosebire de cuvînt, orice imagine nu poate comunica în mod direct cu spiritul. Dar prin intermediul unor cuvinte meşteşugite orice imagine poate fi folosită în scopul de a manipula, de a pune pe o direcţie greşită, de a minţi.

Folosirea imaginilor ca obiecte de cult nu poate antrena discernămîntul în deosebirea adevărului de minciună, şi doar imaginile mentale formate pe baza cuvintelor pot fi apreciate cu discernămînt ca adevărate sau false (Ioan 8.31,32). Nu putem cunoaşte adevărul privind imagini, dar ne putem face o imagine despre ceea ce doreşte Dumnezeu de la noi, prin cunoaşterea Cuvîntului Său (Gal.4.19)!

Trăim într-o lume care cultivă la greu imaginea, consumînd imagine pe pîine sub orice formă şi la orice oră. Bani, reclame, fotografii, clipuri, filme şi cîte şi mai cîte, pe orice mediu, alb-negru sau color. Mai poate cineva să distingă clar ce este adevărat şi valoros în acest tumult mediatic video în care se insinuează tot mai mult kitsch-ul şi minciuna mascată? Poate arăta lumea mai jalnic decît atît din punct de vedere spiritual? Probabil că apogeul nu s-a atins încă!

Duhovnicii promotori ai icoanelor au o problemă lingvistică în legătură cu aceste imagini susţinînd că nu sînt chipuri cioplite (Exod 20.4–7; 2Cor.3.6). O simplă negaţie care merită o replică în acelaşi ton al negării: dar nu sînt nici Cuvîntul lui Dumnezeu care poate zidi sufleteşte, chipurile pentru analfabeţi! Să fie oare România sau lumea plină de analfabeţi care nu pot învăţa EVANGHELIA prin cuvîntul scris? Şi de ce imagine, împotriva Cuvîntului lui Dumnezeu, dacă se poate folosi cuvîntul vorbit (Mat.3.1–3; 4.17; Luc.1.1–4; Fapt.17.2,10,11)? Poate fi găsită în textul original al Bibliei o singură icoană doar? Nici măcar cuvîntul ca imagine în sine nu este recomandat (2Cor.3.5,6). Aşadar destoinicie prin cuvînt (literă, slovă) şi Spirit. Nu e mai degrabă lumea plină de analfabeţi spirituali, dar foarte pricepuţi în mînuirea imaginilor? Şi aici nu mă refer la duhovnicii care au ajuns să-şi declare public nemulţumirea faţă de starea spirituală a enoriaşilor pe care ei şi nu alţii îi păstoresc, ci la enoriaşii înşişi. A ajuns Cuvîntul lui Dumnezeu fără putere, sau mai degrabă ce seamănă omul aceea culege, clerici ori mireni deopotrivă (Evr.4.12,13)?!

În timp ce imaginile pot fi interpretate sau explicate oricum, putînd genera eventual doar dispute permanente şi permanent nelămurite, nu o înţelegere de sens a unui mesaj de transmis, mesajul transmis prin cuvinte prezintă avantajul de a produce o înţelegere stabilă, prin Spirit, chiar dacă nu toţi pot beneficia de această înţelegere. Iar faptul că nu toţi pot beneficia de înţelegerea corectă a mesajului este al doilea avantaj, la fel de important ca şi primul, pentru că asigură cernerea grîului şi separarea spirituală de neghină.

Sînt mulţi care îşi revendică o anume întîietate în raport cu alţii, crezînd că aceasta este o modalitate de a-i ţine departe de o cale a rătăcirii, sau mai degrabă exprimă teama de neînţelegerea sau înţelegerea greşită a Scripturii. Dar nici teama, compania sau întîietatea companionilor nu rezolvă aflarea adevărului în opoziţie cu rătăcirea. Această coadă de peşte a unei posibile înţelegeri greşite a fost iniţiată încă în Eden şi a fost mereu prezentă de atunci încoace, şi pretutindeni. Totuşi o întîietate reală există, este chiar permanentă, şi nu poate fi atribuită în nici un caz imaginilor. Aşa cum am spus încă de la început, cînd am vorbit despre distingerea adevărului şi a minciunii, ea aparţine Tatălui Ceresc şi Cuvîntului Său (Gen.1.1,3; Ioan1.1–4; Isa.65.17; Apoc.21.5; Isa.2.18; Ţef.2.11; Isa.55.10,11; Fapt.20.32).

Da, acolo unde oamenii, chiar puţini la număr, dar sinceri în demersul lor, se adună în jurul Cuvîntului lui Dumnezeu, acolo sînt prezenţi Tatăl, Fiul, şi dacă vrea Tatăl chiar şi Duhul Sfînt (Mat.18.20; Ioan 14.21–23,26,27; Fapt.10.43–48; 11.1).

„Toţi idolii vor pieri“ şi „Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţi dumnezeii pămîntului; şi fiecare se va închina înaintea Lui în ţara lui, în toate ostroavele neamurilor“ (Isa.2.18 şi Ţef.2.11).

Aceste profeţii sînt deja în bună măsură împlinite, dar idolatria nu a dispărut încă, tot aşa cum nu a dispărut comunismul încă din mintea şi inima multor români, deşi oficial sîntem la două decenii distanţă de căderea statului comunist.

În Ieremia 10.5 citim „Dumnezeii aceştia sînt ca o sperietoare de păsări într-un ogor de castraveţi, şi nu vorbesc; sînt duşi de alţii, pentru că nu pot să meargă. Nu vă temeţi de ei, căci nu pot să facă nici un rău, şi nu sînt în stare să facă nici un bine“, iar în versetul 11 „Aşa să le vorbiţi: Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pămîntul, vor pieri de pe pămînt şi de sub ceruri“.

În Psalmul 115 citim „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea. Idolii lor sînt argint şi aur, făcuţi de mîini omeneşti. Au gură dar nu vorbesc, au ochi dar nu văd, au urechi dar n-aud, au nas, dar nu miros, au mîini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg; nu scot nici un sunet din gîtlejul lor. Ca ei sînt cei ce-i fac; toţi cei ce se încred în ei“.

Ieremia 17.10 ne spune „Eu, Domnul, cercetez inima şi [în]cerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui“.

Acestea fiind zise ne va fi mai uşor să înţelegem multe lucruri despre care se vorbeşte în Biblie, sau care se întîmplă printre noi, cum ar fi de exemplu îngenunchierea înaintea şi puparea icoanelor, ba chiar a cărţilor, care, Doamne, sînt făcute pentru a fi citite nu pentru a fi pupate (1Reg.19.18; Osea 13.1–3; Rom.11.4,5). Fie cărţi, Baali, viţei, sau icoane, îngenunchiatul şi pupatul arată duplicitatea spirituală pe care Dumnezeu o numeşte curvie (Ezec.7.19,20; 8.10; Ier.7.30; Isa.9.16; 56.11; Osea 4.6,11,12; Ier.3.8,9).

De ce să fi privit Dumnezeu cu plăcere spre jertfa lui Abel, dar nu şi spre cea a lui Cain? A privi cu plăcere spre o jertfă înseamnă a o accepta, a o primi ca venind din partea unei persoane ea însăşi acceptată, şi avem destule exemple pentru a înţelege ce s-a întîmplat cu jertfa lui Abel, spre deosebire de cea a lui Cain (Gen.15.7–10,17,18; Jud.6.17–21; 1Reg.18.17–38,39).

Oare de ce aceia care practică misticismul sau închinarea la idoli, o practică pe cît de comodă pe atît de păguboasă, nu reuşesc să se apropie de Scriptură şi să o înţeleagă? Dovadă mulţimea dogmelor religioase sectare şi adepţii acestora. Unii pentru că nu înţeleg şi nu pot să expună o mărturie de credinţă vorbesc despre taine sau încearcă ţinerea adepţilor departe de Biblie prin ziceri precum crede şi nu cerceta, iar alţii cînd expun nu spun ceea ce au primit pentru că nu li s-a dat, ci ceea ce gîndesc ei că ar putea fi mai curînd o explicaţie decît expunerea unei mărturii de credinţă şi speranţă (Marc.4.21,22–25; Ier.23.28–31; 14.14).

De aceea profeţii şi adepţii cultelor mistice sînt ca şi idolii, aşa cum am citit în Psalmul 115.

Dumnezeu nu este nici măcar reprezentat prin aşa-zisele simboluri religioase, icoanele (făcătoare de minuni!?), moaştele sfinţilor (făcătoare şi ele de minuni !?) sau alte obiecte de închinare (cult), iar Dumnezeu le urăşte şi este împotriva acestor practici (Exod 20.2–4,5–7; Isa.44.13–17,18,19,20–22).

Din Isaia 44.19; 26.9; Deuteronom 30.11–14 şi Efeseni 3.16–21 înţelegem că trebuie să ne folosim de asemănarea concretă cu Dumnezeu, de zestrea pe care El ne-a dat-o nouă, nu idolii, pentru a-L căuta inclusiv în noi înşine şi a-L găsi (adaugă şi Rom.7.22; 2Cor.4.16; 1Pet.3.4). Şi chiar dacă am izbuti să realizăm idoli însufleţiţi tot ar fi greşit să ne închinăm la ei, fiind creaţia noastră, nu noi a lor.

Neavînd suflare de viaţă în ei, idolii nu au nici o reacţie şi pot fi chiar furaţi. Un caz deosebit prin consecinţele care pot fi urmărite de-a lungul timpului, la distanţe uneori foarte mari, îl reprezintă furtul idolilor lui Laban de fiica acestuia Rahela la plecarea împreună cu soţul ei Iacov, fără ştirea acestuia din urmă (Gen.31.19,20,32–35). Astfel dumnezeii lui Laban au fost îngropaţi de Iacov în pămînt lîngă Sihem (Gen.35.2–4).

După cele citite în Romani 15.4 ne putem pune întrebarea: dar cu oamenii nu s-a întîmplat nimic deosebit?

Din Geneza 35.16–20 aflăm că Rahela a avut o naştere grea şi a murit dăruindu-i lui Iacov cel de-al doisprezecelea patriarh, Beniamin.

Mai tîrziu, şi lucrul acesta l-am spus deja, seminţia lui Beniamin a fost aproape de dispariţia sa din poporul Israel (Judec.19–21, capitolele 19–21).

După aceea beniamitul Saul a fost uns împărat peste tot Israelul, la cererea bătrînilor lui Israel, însă a păcătuit prin neascultare şi împotrivire (1Sam.8.1–7; 9.1,2,21; 10.1; şi 15.3–9,22,23). Astfel a fost uns împărat David din seminţia lui Iuda, sămînţă binecuvîntată de Israel (1Sam.16.1,7,11–13; Gen.49.8–12).

De remarcat că cererea unui împărat uman pentru poporul evreu în locul lui Dumnezeu care fusese reprezentat doar prin prooroci şi judecători, este menţionată expres în cuprinsul blestemului Legii, şi o altă tentativă de mici proporţii eşuase mai înainte (Deut.17.14; 28.36; 1Sam.8; 10.1; Judec.8.22,23; 9.6,22,53–57,4,5,7–21). În cele din urmă Saul şi fiii lui au murit în timpul unei lupte cu filistenii (1Sam.31.1–6).

Şi în sfîrşit un alt beniamit, Saul din Tars, care mai înainte prigonise Biserica lui Cristos printr-o atitudine regretabilă pe care mai tîrziu el însuşi o numeşte „rîvnă fără pricepere“, devine apostolul neamurilor Pavel, după ce s-a întors la Dumnezeu prin marea îndurare arătată de Dumnezeu faţă de el, şi spre slava Sa eternă prin binecuvîntarea şi primirea neamurilor (foste!?) idolatre în comunitatea creştină (Filip.3.5,6; Rom.10.1,2; Fapt.7.58,59; 8.1; 9.1–22).

Putem înţelege astfel că idolatria, fie pentru evrei fie pentru neamuri, nu este tocmai o boală fără leac atunci cînd rîvna este dublată de pricepere (Prov.2.3–19; 3.5–7; 12.15; 14.15; Rom.16.17,18).

Am putea spune deci că idolii nu sînt doar fără suflare, ci şi fără suflet prin răul de a ne îndepărta de Dumnezeu (Ier.3.23,24).

A face distincţie netă între adevăratul Dumnezeu şi idoli, înseamnă a putea înţelege Scriptura, istoria poporului evreu, creştinismul, starea actuală a omenirii, dar şi viitorul ei.

Poate că uneori te simţi atins, mustrat, de Cuvîntul lui Dumnezeu şi ai fi tentat să renunţi, dar nu te pripi, viaţa este doar înainte şi viaţa este mai degrabă cea la care nu ar trebui să renunţi. Spre deosebire de idoli, pe care unde-i pui acolo stau, Dumnezeu îşi face simţită prezenţa şi puterea de a comunica prin intermediul zestrei de asemănare, pe care numai cu El o avem. Şi mai presus de toate este dispus să aştepte, să ierte şi să uite pentru a te salva din ghearele morţii în care te-a aruncat Satan şi neascultarea (Deut.30.19,20; Ezec.33.11; Isa.1.16–20; 2Pet.3.8,9). Stăruie şi rădăcinile răului se vor usca în timp. Spală partea dinăuntru pentru ca şi cea de afară să poată fi curată (Mat.23.26; 5.48; Lev.11.44; 19.2,4; Colos.1.28; Iac.1.4; 1Pet.1.14–19)!

„Eu sînt Iehova, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor“—Isaia 42.8.