SWITCH 

CE „ROADE“ SE AŞTEAPTĂ DE LA CREŞTINI? CREŞTINII CA „ROD“ AL EVANGHELIEI.

Mat.7.15–29; 12.22–37; 13.8,23; 25.14–30; 2Cor.2.15–17; 4.2,13; 5.13.

Ca orice om care trăieşte credinţa, nu doar o declamă, nu am putut trece cu uşurinţă peste întrebarea ce roade se aşteaptă de la un creştin?

Desigur ce roade aşteaptă Dumnezeu, căci în privinţa oamenilor nu am nici un fel de îndoială, ca unul care a trăit într-un stat comunist cu mulţi atei mai mult sau mai puţin declaraţi, mai mult sau mai puţin convinşi, unii chiar umblători pe la biserică. În viziunea comunistoidă care a legiferat şpaga (aş zice şi inventat înlocuitorul pentru mită), aceasta este semnificaţia cuvintelor Domnului „celui ce are i se va da şi va avea de prisos, iar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are“ (Mat.13.9,12–15; Luc.8.17,18). Oamenii vicleni găsesc întotdeauna justificări pentru sufletele lor rătăcite pe căile Satanei, ocolind adevărata cale de îndreptare care nu le este pe plac. Aceasta este doar o mostră de comentariu după ureche a Cuvîntului lui Dumnezeu, printre multe altele. De altfel în ceea ce mă priveşte, consider ateu orice persoană aşa-zis credincioasă care nu citeşte Biblia, indiferent cît de credincioasă s-ar declara în credinţa strămoşească şi respectarea tradiţiilor bisericii (Ezec.20.18,19; 1Pet.1.17–19). În ce ai putea crede fără a fi bine informat, pentru că pînă la urmă ajungi să crezi în cuvîntul oamenilor, nu în Cuvîntul lui Dumnezeu (Mat.15.1–9; Isa.29.13; Ezec.33.30,31)?

Mai mult decît atît, se impune şi o nuanţă în folosirea cuvîntului ateu, deşi comuniştii au impus platitudinea egalitaristă. Un ateu declarat e doar formal ateu.

De ce doar formal ateu? Pentru că nu există o astfel de variantă reală. Dacă „şi dracii cred… şi se înfioară!“, Satana însuşi avînd astfel de fiori, numai omul poate fi atît inconştient şi indolent să se declare liber-cugetător sau ateu, deşi e clar sub stăpînirea dumnezeului veacului acestuia, desigur un fals dumnezeu sau idol, şi nu există decît o singură alternativă de a-şi elibera cugetul cu adevărat, alegerea Adevăratului Dumnezeu, fiecare avînd în final parte cu dumnezeul pe care şi l-a ales (Iac.2.19; Ioan 8.44; 2Cor.4.3,4; Mat.6.19–25). Cel ce spune nu cred în Dumnezeu nu se declară necredincios, ci credinţa lui este în puterea răului, şi cred că acest lucru, care era atent „dosit“ pe vremea comunismului oficial, acum şi-a arătat şi mai abitir hidoşenia.

Am cunoscut personal destui care au dorit să profite într-un fel sau altul de pe urma faptului că eu eram pocăitul, adică fraierul bun de jumulit sau de prostit în vreun fel în opinia lor, dar eu nu eram pocăit în sensul pe care îl presupuneau cei care suceau Cuvîntul lui Dumnezeu ori simţeau că au la dispoziţie o pradă uşoară, ci eram pocăit după Cuvînt în folosul meu propriu, eventual în folosul celor dispuşi să asculte şi ei de Cuvînt, şi în general am avut replică pentru cei ce voiau să mă înveţe cum e cu pocăinţa.

Unul chiar a încercat să mă corupă cu vin, el ştiind că pocăiţii nu beau vin ci doar must, ca la adventişti, şi după ce am băut împreună cu ispititorul mi-a mai dat şi o sticlă acasă, un vin de ţară, de buturugă, atît de bun încît eu aş fi fost încîntat să mă mai ispitească şi altă dată, însă probabil el a considerat că m-a pus deja rău cu Dumnezeu, astfel încît, spre regretul meu, nu a mai făcut risipă şi altădată. Bine se mai spune despre unii, cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?

Şpaga sau mita este tratată distinct în Cuvîntul lui Dumnezeu, astfel încît adoratorilor şpăgii li se dă în mod foarte clar peste mînă, nelăsîndu-se loc pentru interpretări stupid-insinuante (Exod 23.8; Deut.16.19; 1Sam.8.3; Isa.1.23; Prov.15.27; Isa.5.8–12,18–24 ?Ecl.8.11–13?; Ier.17.11; Prov.1.10–19; 1Tim.6.7–10). Este bineînţeles condamnată oricare altă formă de manifestare a lăcomiei de a acapara fără muncă orice fel de bunuri materiale. Desigur cei ce sînt dispuşi să ia şpagă, sînt la rîndul lor dispuşi să ofere şpagă altora, şi astfel se creează şi se extinde un mediu nesănătos, stătut, neconcurenţial, un lanţ al slăbiciunilor, care atacă şi distruge valorile unui mediu social sănătos. Manifestare clară a unei maladii de natură spirituală sub masca omeniei.

Se fac relativ des în ultima vreme discuţii despre bogaţi şi lipsa perspectivei lor de a dobîndi viaţa veşnică, fără însă a se pune degetul pe rană şi mai cu seamă fără a se discuta şi despre săraci.

Ce înseamnă în definitiv a fi bogat sau a fi sărac, de ce este condamnată bogăţia şi de ce ar fi sărăcia o virtute? Oare cîţi din cei ce condamnă bogăţia îşi doresc să fie săraci? Cu siguranţă nici unul, iar EVANGHELIA nu încurajează nici bogăţia nici sărăcia materială excesivă, cu atît mai puţin fariseismul în jurul acestui subiect.

Comentariile despre tînărul bogat plasează mai degrabă personajul în zilele noastre, iar analiza care se doreşte spirituală, cum spuneam mai sus nu pune degetul pe rană (Mat.19.16–26,29; Marc.10.17–23; Mat.6.19–34). Acest tînăr avea în realitate o problemă de izolare, care este o formă de lipsă de comunicare. El pe de-o parte era tînăr, pe de alta împlinise formal poruncile Legii fiind educat în acest sens, astfel încît nu avea probleme de acumulare a bogăţiilor materiale prin mijloace necinstite, pentru că averile existau deja ca moştenire de la părinţii lui. Avea totuşi o mare problemă, aceea de a le păstra ca pe o ancoră a vieţii! De ce? Pentru că se născuse şi crescuse bogat, era obişnuit cum spunem azi cu un anume standard de viaţă şi nu putea concepe viaţa în afara acestui standard. Dacă în copilăria lui părinţii nu l-ar fi izolat de tovărăşia copiilor mai săraci decît el, dar care nu se considerau săraci, bucurîndu-se împreună cu alţi copii cu părinţi mai mult sau mai puţin avuţi decît părinţii lor, socializarea aceasta i-ar fi deschis ochii asupra bucuriei de a trăi, proprie copilăriei care nu se gîndeşte nici la sărăcie nici la bogăţie, ci doar la tovarăşii de joacă (Mat.19.14; 18.2,3). Astfel înaintea perspectivei de a-şi abandona averea materială în schimbul bogăţiei spirituale, generatoare pînă la urmă de orice fel de bogăţie, şi acceptarea companiei Unui om aparent sărac, însă extrem de bogat spiritual, şi a tovarăşilor Lui, nu mai puţin săraci material dar bogaţi în ascultare şi comunicativi, tînărul nostru personaj a ales izolarea în locul companiei. Pentru a nu pierde singura ancoră a vieţii pe care miopia păzirii formale a Legii i-o dezvăluia, deşi simţea că ceva îi mai lipseşte (Rom.10.1–4; Mat.19.20). Dacă nu poţi face nimic bun pentru alţii cu bogăţia, ce vei face cu însăşi viaţa ta într-o viaţă veşnică, în ce fel o vei trăi, în izolare, la ce bun? Sau mai ales cum ai putea face parte altora din bunurile spirituale încredinţate, pe care evident nu le poţi pierde astfel fiind încredinţate pentru veşnicie, dacă egoismul te împiedică să renunţi temporar la bunuri personale care te vor încurca prin grija faţă de ele să le dobîndeşti pe cele spirituale comune? Testul de altruism „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ a fost picat instantaneu (Mat.19.19; Isa.29.13)! Scriptura nu ne spune ce s-a mai întîmplat cu tînărul în cauză, însă presupunînd că a avut zile, şi-a păstrat în continuare bogăţia materială în detrimentul celei spirituale, nu e foarte greu să înţelegem ce s-a întîmplat cu el şi bogăţia lui în anul 70, sau chiar ceva mai înainte.

Să fim serioşi! Dumnezeu nu este sărac, nu este un susţinător al sărăciei, şi nici nu ne-a chemat la sărăcie (Prov.12.27; 14.20,23,24)! Sărăcia în veacul acesta este doar relativă, şi indisolubil legată de pedeapsa dată ca o consecinţă a neascultării primilor noştri părinţi biologici, dar va fi îndepărtată (Gen.3.17–19; Isa.55.7–13). Iar cei ce încearcă să lupte pe căi necinstite împotriva sărăciei relative, se pun de două ori împotriva lui Dumnezeu, atît prin căile lor cît şi prin neascultare. Ei nu numai că nu pot schimba nimic din ceea ce a hotărît Dumnezeu, ci chiar întăresc hotărîrea, întrucît grija lor permanentă de a se îmbogăţi tot mai mult, indiferent cît de mult ar avea, nu este altceva decît o declaraţie de sărăcie, atît lucie cît şi cronică, neglijîndu-şi propria viaţă de grija bogăţiei lor mereu sărace (1Cor.10.23,24; Deut.10.13,14; Ps.50.8–23). Bogaţii lumii acesteia, şi îndeosebi şpagasinii, au cu certitudine o problemă de izolare şi se fac vinovaţi de menţinerea abuzivă a sărăciei multora.

Este desigur cunoscută vorba mai bine sărac şi curat, însă ea nu declamă sărăcia ca pe o virtute, ci fereşte de tentaţia îmbogăţirii pe căi necinstite (Prov.16.8; 15.6,16,17). Oricum a fi sărac sau a fi bogat material este întotdeauna relativ la cine te raportezi, căci poţi fi mai sărac decît unii dar mai bogat decît alţii. Este însă foarte important să nu duci lipsa, dar poate chiar mai important să nu duci grija, şi mai cu seamă să te bucuri de ceea ce poţi avea, mult sau puţin (Prov.30.7–9). Structura socială actuală ar trebui să ofere fiecăruia posibilitatea de a munci şi a-şi cîştiga demn existenţa. Nu ar fi cazul să existe săraci cu mîna întinsă după ajutor ca să nu mai vorbesc şi de cei de-a dreptul părăsiţi şi nenorociţi, însă nu au dispărut bogaţii şi lăcomia lor generatoare de sărăcie şi nenorocire pentru alţii, cu atît mai mult cu cît la noi acum există doar îmbogăţiţi rapid, peste noapte. Dar nici lenea unor săraci nu a dispărut. Uneori săracii cronici nu sînt mai puţin primejdioşi decît bogaţii cronici, iar îndemnurile pentru îndreptare nu lipsesc (Efes.4.28; Prov.6.6–11). Oricum cei echilibraţi să nu judece pe alţii cu uşurinţă, ci mai degrabă să observe atent, şi dacă este cazul să se ferească de necazuri, fie de la săraci fie de la săracii îmbogăţiţi. Nu bogăţia este rădăcina relelor ci starea spirituală, deopotrivă pentru sărac şi bogat, dar mai cu seamă pentru săracul îmbogăţit rapid. Această din urmă categorie este populată mai cu seamă de persoane care au un nivel spiritual şi cultural submediocru, dacă au, şi nu pot ieşi altfel în evidenţă decît prin afişarea bogăţiei materiale. Astfel tehnica spălării banilor şi mentalitatea hoţul neprins e negustor cinstit generează în vremuri tulburi monştri bogaţi absolut dizgraţioşi, chiar respingători, din nişte oameni care nu au înţeles că doar munca produce bunuri onorabile, iar fără o pregătire, fără o calificare, nu există nici muncă cinstită, nici produsele ei. Orice s-ar spune despre eşecul comunismului, cauza este una culturală, pregnant spirituală, care a stimulat pe lîngă lene lăcomia parvenirii materiale uşor şi rapid, exclusiv prin ceea ce românul cu scaun la cap numeşte vorbă multă sărăcia omului, generînd nişte monştri care nu au dispărut încă, şi nici nu vor să apuce pe calea dreaptă. Tari în gură şi lungi la vorbă deşi nu prea au avut ce spune, dar slabi în fapte că doar de-aia a fost decretată dictatura proletariatului, pentru ca produsul muncii proletarilor (citeşte oamenilor cinstiţi şi obişnuiţi cu munca) să fie redistribuit după nevoile şmecherilor buni de gură şi alergători după funcţii. Şi ori de cîte ori nu era de ajuns, dictatorii scoteau din pălărie cîte un duşman de clasă ca nişte buni iluzionişti ce erau, arătînd pisica nu doar intelectualilor, ci chiar clasei muncitoare, ţinută astfel sub cizma-papuc a potentaţilor comunişti.

Au oare „groparii capitalismului“ ochi să vadă ce s-a întîmplat cu măreţele „făbrici şi uzine“ ceauşiste, că doar ei le-au demolat pentru a le îngropa şi a se îngropa în capitalul generator de sărăcie şi mizerie pentru „proletariatul“ pe umerii cărora plîngeau cu lacrimi de crocodil şi mai plîng şi acum? Viitorul bogăţiilor lor de azi se vede în prezentul bogăţiilor ceauşiste pe care le distrug, pentru că aceasta este în general soarta bogăţiilor materiale, fără excepţie!

Între sărăcie şi bogăţie există multe legături, însă doar o caracteristică dominantă atît pentru domeniul material cît şi pentru domeniul spiritual. Doar cei care se simt săraci caută să se îmbogăţească, iar senzaţia de sărăcie nu-i părăseşte, deşi motivele nu sînt aceleaşi (1Cor.8.1–3; 13.8–13; Mat.5.3; 6.19–21; 19.20–23; Luc.8.14–18). Totuşi cei ce se vor bucura pentru eternitate de bogăţia lor vor fi cei ce se îmbogăţesc acum din averea Celui-cu-adevărat-bogat (Mat.25.14; 6.19–22; 19.21). Ţi se pare puţin o masă monetară de trei sute şaizeci de kilograme, sau una de o sută patru zeci şi patru pentru un singur om? Mie nu dacă Biblia GBV are o informaţie corectă asupra dimensiunii talantului, egal cu trei zeci şi şase de kilograme (Mat.25.20,22). Cantitativ unul poate avea mai mult sau mai puţin decît altul, însă rabat de la calitate nu se face, lipsa calităţii anulînd cantitatea (Mat.7.18,19,21–25; Ps.62.1,2; 28.1; 1Cor.10.4; Exod 17.6; Mat.21.42–44; 16.8)! În orice activitate umană calitatea se apreciază la final, cu atît mai mult în activitatea spirituală (Luc.14.25–30,33). Pe lîngă temelia autentică şi cărămizile zidirii de deasupra trebuie să fie autentice, din acelaşi Izvor (1Cor.3.5–15). Iar îmbogăţirea spirituală, fiind practic un proces de construcţie, nu poate fi făcut „pe repede înainte“, iar cei ce încearcă vor constata „şubrezenia“ unei astfel de construcţii, şi cît de „foarte repede“ se poate prăbuşi. Dacă arca lui Noe nu a fost o construcţie şubredă, cum ar trebui să fie construcţia spirituală a unui născut din nou de Spirit!

Cei ce sînt realmente bogaţi nu se limitează doar la dobîndirea bogăţiei, fie materială fie spirituală, ci oferă cu bucurie şi altora din ceea ce au dobîndit! Cei ce nu pot face parte şi altora din bucuria lor, ci se limitează numai la a-şi aduna pentru sine, nu doar că sînt, ci rămîn realmente tot timpul săraci tocmai pentru că nu au ce oferi spre bucuria altora.

La moarte nimeni nu poate lua cu sine averile materiale dobîndite, oricum perisabile şi depreciabile, ci doar faptele. Cînd Dumnezeu spune că nu se uită la faţa omului, se referă la strălucirea iluzorie în care se înveşmîntează în general bogaţii lumii acesteia. Criteriul de judecată la înviere sînt faptele, nu averile materiale, şi nimeni nu va fi repus după înviere în posesia a ceea ce a avut ca proprietăţi materiale în timpul în care a trăit (Apoc.20.12,13,15). Cei ce se amăgesc prin facerea de pomeni rareori, cu ocazia sărbătorilor religioase, în rest văzîndu-şi liniştiţi de afacerile lumeşti prin aceleaşi metode ca mai înainte, uitînd total de cei pe care chipurile i-au ajutat, probabil chiar cu surle şi trîmbiţe, să nu fie dezamăgiţi la înviere (Fapt.5.1–10; Mat.6.1–4)! Iar cei care umblă după redobîndirea proprietăţilor confiscate de statul comunist, de regulă nu lor ci înaintaşilor lor, de la statul actual adică în general de la cei care au fost întotdeauna buni de plată fără să fi dobîndit vreodată ceva, indiferent de regimul care i-a controlat la buzunare, comunist sau capitalist, talpa ţării, să nu fie dezamăgiţi nici acum nici la înviere.

Pentru toţi ar trebui să fie limpede că nimeni nu poate avea ceva de valoare ca proprietate exclusivă, fie material fie spiritual, şi aş ilustra această situaţie printr-o parafrază: nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, ci totul se transmite (Ecl.1.8–10)! Şi dacă lucrurile nu stau întotdeauna aşa, este din nou limpede, sau ar trebui să fie, că unii au o problemă cu „transmisia“ (Ecl.1.11)!

Spuneam în prefaţa mărturiei că se dau tîlcuiri ale unor pilde biblice în care spiritul lumesc este prezent, anulînd astfel efectul puternic al unei zidiri spirituale autentice a celor eventual interesaţi, cu toate consecinţele benefice caracteristice unei astfel de zidiri (Luc.14.15–24; Ier.23.28). Ceea ce nu am spus atunci, fiind prea mult pentru acel moment, este faptul că preotul tîlcuitor a adus ca argument în favoarea susţinerii ideii că Dumnezeu obligă neamurile (neevreii) să intre în Împărăţia Sa, cazul proorocului evreu Iona, considerînd că Iona ar fi fost obligat împotriva voinţei lui să ducă acel mesaj profetic de distrugere a capitalei asiriene după patruzeci de zile, din pricina răutăţii locuitorilor ei (Iona 3.4; 1.2). Totuşi cartea lui Iona este o carte profetică pe care Domnul însuşi o invocă într-o anumită ocazie, făcînd trimitere la necredinţa şi lipsa de pregătire a celor care îi cereau un semn pentru a crede în El (Mat.12.38–41; Isa.40.3; Mat.3.1–3; Marc.1.1–5; Ioan 1.19,23).

Iona era evreu, chiar un profet al lui Dumnezeu, aflat deja într-un legămînt în care nu trebuia să fie obligat să intre. El a păstrat sensul de deplasare spre destinaţie, schimbînd doar direcţia, ceea ce ar fi putut fi în final doar o opţiune de călătorie cu scopul tragerii de timp, parţial pe apă, parţial pe uscat, nu doar pe uscat, în speranţa că Dumnezeu se va răzgîndi pînă va ajunge el la destinaţie. Dumnezeu putea să aleagă orice profet pentru îndeplinirea acestei sarcini, dar îl cunoştea foarte bine şi l-a ales tocmai pe el din pricina unei caracteristici pe care Iona o avea: nu-i plăcea atunci cînd profeţiile spuse de el nu erau împlinite de Dumnezeu asupra celor care s-ar fi putut pocăi (Iona 3.10; 4.1–11).

Cheia înţelegerii întîmplării cu fuga lui Iona o dă chiar profetul în rugăciunea sa (Iona 2.8)! Da, asirienii din Ninive erau în mod natural închinători la idoli. Ei nu înţelegeau că chiar există un Dumnezeu adevărat şi Unic, motiv pentru care aveau idoli ca dumnezei, aşa cum se arată şi despre însoţitorii de pe corabie ai profetului. Era prin urmare necesară o pregătire a idolatrilor Niniviteni pentru ca impactul mesajului profetului să fie maxim. Veştile au circulat întotdeauna foarte repede, îndeosebi despre evenimentele ieşite din comun, iar acei tovarăşi de călătorie ai lui Iona au fost suficient de zgîlţîiţi pentru a nu uita prea repede ce li s-a întîmplat din pricina călătoriei în compania profetului. Astfel vestea despre persoana, destinaţia, mesajul proorocului, precum şi despre puterea „Dumnezeului care a făcut marea şi uscatul“ a ajuns printre niniviteni înaintea proorocului, pergătind calea pentru pocăinţa lor şi salvarea cetăţii de la distrugere (Iona 1.9–16). Ninivitenii contemporani lui Iona au uitat de idolii lor şi au ascultat porunca lui Dumnezeu prin glasul proorocului Său!

De aceea proorocul Iona a fost invocat ca un semn pentru neamul evreilor, atunci cînd unii dintre ei au cerut Domnului un semn, sacrificiul şi învierea Domnului găsindu-i pe mulţi nepregătiţi, deşi ar fi trebuit să fie de botezul lui Ioan în apele Iordanului şi propovăduirea acestuia despre Împărăţia cerurilor, iar atitudinea Neamurilor prin credinţa în învierea Domnului Isus după trei zile ar trebui să le dea de gîndit asupra semnului cerut de unii din ei, timpul fiindu-le încă prielnic.

Pe de altă parte există o viziune foarte ciudată a unora despre Judecata Tatălui! Ei îşi imaginează că Dumnezeu va sta cu fiecare la taclale cu întrebări şi răspunsuri. Este foarte adevărat că oamenii înviaţi îşi vor păstra capacitatea de a se exprima prin cuvinte şi că exprimările însele sînt fapte, însă faptele pentru care vor fi judecaţi sînt deja scrise în nişte cărţi, şi se referă la ceea ce au făcut în viaţa de acum, cu această „zestre de fapte“ deja cunoscute prezentîndu-se la judecată. Şi oricum „obişnuinţa este a doua natură“, iar faptele, chiar şi cele grăite nu vor aduce nimic nou la judecată. Oamenii vor avea acelaşi comportament în vorbă sau în faptă, neputînd prezenta ceva nou şi diferit. Cei ce gîndesc aşa ar trebui să citească versetele imediat precedente pentru că de acolo începe judecata, şi aceia sînt „morţi care stau încă în picioare“, capitolele 38 şi 39 din Ezechiel şi orice altceva vor mai dori, pentru că Dumnezeu nu-şi schimbă modul de acţiune faţă de vinovaţi. Şi orice gest exterior trădează starea de spirit interioară, fie-n vorbă, fie-n faptă. Da, Domnul spune că bărbaţii din Ninive, ori regina din Saba, sau cei din Sodoma şi Gomora, se vor scula alături de neamul acesta şi-l vor osîndi, dar cum? Domnul însuşi o spune cum! Opunîndu-li-se propriile fapte din timpul vieţii deja trăite, nu altfel. Sper că e suficient de clar!

Creştinii sfîrşesc prin a fi ei înşişi un rod al EVANGHELIEI, dar cum ajung un astfel de rod (1Cor.15.22,23; Rom.1.11–13)?

Răspunsul îl primim în multe feluri, dar mai întîi ne orientează Romani 8.23 şi Galateni 5.22,23. Aşadar numai cultivînd roadele Duhului Sfînt şi rămînînd în Cuvîntul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul, vom deveni acel rod al EVANGHELIEI dorit şi aşteptat (Ioan 15.1–20).

Unora ar putea să li se pară că îmi fac mie o favoare citind această mărturie, sau că eu însumi le-aş cere o astfel de favoare, însă favoare îşi face fiecare sieşi, mie făcîndu-mi doar onoarea de a recunoaşte că citesc o mărturie adevărată, dacă, evident, o consideră astfel. EVANGHELIA, Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa cum a fost Domnul Isus, este mereu „răstignită“ prin tot felul de adaosuri şi interpretări prin spiritul lumii, ca să nu mai vorbesc şi de omisiuni, dar permanent readusă la viaţă prin Spiritul Sfînt, demonstrînd atît veşnicia cît şi puterea Unicului Dumnezeu adevărat (Mat.7.19,22,23; Evr.4.12; 2Tim.2.9). EVANGHELIA este prea bogată ca să aibă nevoie de înfloriturile oricum denaturatoare ale spiritului lumii (Ier.23.28,29).

Fără a produce mai întîi roadele Spiritului nu se poate avea acces la cunoaşterea EVANGHELIEI în adevăr, iar o EVANGHELIE adevărată îşi produce roadele atît în sine cît şi în alţii (Mat.7.3–5; 23.26).

Mărturia este cea mai importantă şi cea mai puternică faptă de credinţă, pentru că le dezvăluie pe toate celelalte, numită pe drept jertfa rodului buzelor (2Cor.4.13; Rom.12.1,2; Evr.13.12–15). Cei ce refuză să primească adevărul văd în mărturie o armă de temut îndreptată împotriva lor, deşi este îndreptată doar împotriva a ceea ce ei cultivă, astfel încît istoria arată că adeseori proorocii Tatălui Ceresc, între care cel mai proeminent, propriul Său Fiu, au fost omorîţi tocmai pentru că au vorbit, mărturisind adevărul (Efes.6.12).

În mijlocul Martorilor am primit acel talant pe care îl aveau ei, dar care potrivit lor ar fi trebuit să ajungă în pămînt, într-o groapă, odată cu mine la moartea mea, dacă aş fi căutat slava pe care mi-o acordau ei, a marii mulţimi a altor oi, speranţa pămîntească de a nu gusta moartea, garantată prin semnul lor (Mat.25.15,24–27). Dar eu nu căutam o slavă, şi cu atît mai puţin una care să vină de la oameni. Eu căutam pe Dumnezeu, iar El desigur ştia ce caut eu, şi mi-a şi arătat în decursul timpului cum să-L găsesc. Astfel talantul primit a fost pus în negoţ, în circulaţie, şi înmulţit atît cît a fost înmulţit, ajungînd lîngă ceilalţi zece, unde aş putea spune că se simt foarte bine împreună (Mat.25.27–29).

Rodul este reprezentativ întrucît este ceea ce se aşteaptă, adică acea parte care se consumă cu folos, dar asigură şi continuitatea rodirii prin sămînţa pe care o poartă cu sine. Şi desigur un rod bun poate fi cules doar dintr-un pom bun. Aşadar cum e rodul aşa este şi pomul care îl poartă. Lucrurile sînt foarte simple şi uşor de înţeles. Tu vei fi un pom bun dacă vei produce un rod bun, şi dacă asta cauţi asta vei găsi. Decizia îţi aparţine!

În ciuda oricăror opoziţii, necazuri sau strîmtorări pe care le-ai putea trăi, roadele creştine au în cele din urmă făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (1Tim.4.8). Da chiar şi a celei de acum (Mat.6.24,31–33)!

Conştient de vîrsta-mi înaintată şi de faptul că nu mai pot face mărturisiri orale ca în tinereţe, această mărturie a fost special concepută şi redactată într-o manieră în care să nu ai nevoie de o prezenţă fizică, studiul individual atent şi serios fiindu-ţi de ajuns împreună cu tot ce vei învăţa din ea, astfel încît adevărata încheiere a acestui capitol şi a acestei mărturii în ceea ce te priveşte o vei scrie tu însuţi în chiar viaţa ta.

© since 2010, Aurel Becheru.        NEXT PAGE          PREVIOUS PAGE