SWITCH 

MAREA MULŢIME, „MAREA MULŢIME A ALTOR OI“.

Apoc.7.9.

Categoric cei ce nu înţeleg că în afară de apostoli, Israelul spiritual este alcătuit doar din 144000 de membri, unii fiind deja aleşi, nu au nici o legătură cu speranţa cerească şi cu Duhul Sfînt, iar speranţa lor de viaţă cerească imediat după moarte este similară cu speranţa pămîntească, fără a gusta moartea, a marii mulţimi a altor oi adunată de cunoştinţa exactă, oficial din 1935 încoace. Adică o iluzie căreia i se poate spune cu îngăduinţă, optică.

În ceea ce mă priveşte, marea atracţie către grupul religios al Martorilor a fost tocmai faptul că învăţătura lor prezintă ambele speranţe, speranţa cerească şi cea pămîntească, ambele izvorîte fără dubiu din EVANGHELIE, şi care într-un mod cît se poate de ciudat, nu sînt relevate şi de alte grupări religioase, care în general, ca şi Martorii pînă în 1935, recunosc exclusiv speranţa cerească tuturor adepţilor. Cel puţin mie altceva nu mi-au auzit urechile, şi asta continui să aud.

Însă pe măsură ce am avansat în învăţătură şi am făcut declaraţii publice cu privire la speranţa mea, au început să iasă la iveală şi aspectele cunoştinţei exacte care nu se pot susţine cu argumente biblice. Aceasta pentru că deşi ambele speranţe sînt reale şi coexistă, cunoştinţa exactă se îndepărtează mult prea mult de la adevărul biblic simplu, în explicaţiile şi pretenţiile ei. Dar aceste devieri devin vizibile abia după un timp, şi nu de la sine ci prin descoperire (2Cor.3.14–18 cu accent evident pe versetele 16 şi 18).

Marea mulţime din Apocalips, capitolul şapte, însoţeşte permanent pe toată durata alegerii lor, Israelul spiritual. Marele necaz din care apare această mare mulţime nu este ceea ce susţine cunoştinţa exactă, ci este o perioadă de timp mult mai lungă, care aproape se confundă cu vremurile neamurilor despre care am discutat, ca şi cu vremurile din urmă sau zilele din urmă.

Despre zilele din urmă cunoştinţa exactă apreciază că încep din 1914 încoace, deşi Eclesiastul, Iacov şi Daniel ne învaţă altceva (Ecl.7.10; 2Tim.3.1–7; Iac.5.3; Dan.2.28,44).

Marele necaz început cu distrugerea Ierusalimului, a Templului şi a preoţiei Leviţilor din casa lui Aaron, se va termina cu distrugerea religiei babilonice, la sfîrşitul veacului, şi este o perioadă fără discontinuităţi (Dan.9.26,27,25; Mat.24.15–21; 23.33–35; Dan.7.21,22,25,26; Apoc.13.5,7; 18.2,11–13,23,24).

Nici măcar nu trebuie să apelăm la istorie ca să înţelegem asta, deşi ar fi benefic să ne amintim de Nero şi inchiziţie, ca un adaos istoric la ceea ce se poate citi deja în Biblie (Mat.10.34–40; Fapt.8.1; 9.15,16; 2Cor.6.4,5,8–10; 11.23–28; Rom.8.35–39; Dan.9.25; 1Tes.3.3,4,7,8).

Examinînd trimiterile de la versetul 14 al capitolului 7 din Apocalips, anume Cap.6.9 şi 17.6, putem înţelege atît perioada de timp a necazului cel mare raportată la alegerea Israelului spiritual, cît şi existenţa în permanenţă în toată această perioadă de timp a celor două categorii de rod, sfinţii şi ucenicii. De remarcat că nu se face nici o referire la icoana fiarei din Apocalips 13.15, care se va vedea, este marea mulţime a altor oi adunată şi în acelaşi timp pierdută spiritual, chiar şi fizic, de cunoştinţa exactă de la Brooklyn (Mat.12.30; Luc.11.23).

Deşi cunoştinţa exactă remarcă oficial apariţia marii mulţimi a altor oi abia în 1935, putem înţelege pînă şi din felul în care erau adresate unele din scrisorile lui Pavel că marea mulţime a însoţit încă de la început Israelul spiritual (1Cor.1.2; Efes.1.1; Colos.1.1,2).

Pentru profeţii de la Brooklyn necazul cel mare nu a sosit încă, ci începînd din 1914 sîntem în timpul zilelor din urmă, care îl devansează. Ei numesc necazul cel mare ceea ce Domnul numeşte sfîrşitul veacului (Mat.13.40–42; 25.31–46).

Mai mult, alte oi, supravieţuind sfîrşitul veacului (pentru ei citeşte necazul cel mare), nu vor mai gusta moartea, ci vor trăi veşnic şi vor asista la învierea morţilor, mai întîi a celor dragi ai lor, în mileniul mesianic. Ispititor, nu!?

De ce sînt numiţi alte oi ale Domnului sau marea mulţime a altor oi? Pur şi simplu pentru a fi diferenţiaţi de cei cu speranţă cerească, luînd ca argument versetul Ioan 10.16, căruia îi dau o explicaţie în stil propriu.

Deşi versetul are o trimitere la Isaia 56.8, iar acesta recursiv trimite la Ioan 10.16, să aruncăm o privire mai largă asupra profeţiilor, pentru a înţelege ce exprimă alte oi şi ce exprimă staulul.

Despre ce staul vorbeşte Domnul în Ioan 10.1–5,9,16, staul în care intră pentru a scoate oile afară la păşune, nu a le lăsa acolo? Cu altă ocazie Domnul spune „Eu nu sînt trimes decît la oile pierdute ale casei lui Israel“ (Mat.15.24).

Astfel Ieremia 50.6 ne dezvăluie că staulului îi aparţineau exclusiv evreii ca popor al lui Dumnezeu sau ca oi ale păşunii Sale spirituale, iar Ieremia 50.5; Ezechiel 34.14,15,23–25; Mica 2.12,13 arată că Domnul trebuia să adauge şi neamurile ca alte oi ale aceleiaşi păşuni (cu hrană spirituală), conform profeţiilor (Gen.49.10; Isa.49.6 şi desigur Mat.28.19,20).

Prin urmare alte oi ale Domnului sînt neamurile, cei netăiaţi împrejur a opta zi, care vor fi aleşi în acelaşi mod şi după aceleaşi criterii ca şi evreii, nu cei cu acea speranţă pămîntească în varianta Brooklyn.

Scoaterea oilor la păşune adevărată este reiterată şi sub alte forme, motiv pentru care nu voi pierde ocazia de a cita Isaia 52.11,12 şi Apocalips 18.4.

Dacă ne uităm acum la Apocalips 7.9 constatăm că expresia marea mulţime a altor oi, cu reprezentare în toate neamurile pămîntului şi chiar în grupări etnice sau lingvistice mai mici decît neamurile, nu este decît o formă de pleonasm. Şi nu e de mirare pentru că printr-o coincidenţă interesantă argumentul forte al cunoştinţei exacte cu privire la apariţia marii mulţimi a altor oi în anul 1935, invocat în cartea „Uniţi în închinarea adusă singurului Dumnezeu adevărat“, nu este decît un pleonasm ridicol şi sforăitor, expresie a neputinţei de a argumenta şi a dorinţei de a impune: „s-a văzut evident“. S-a văzut evident o mică mare mulţime a altor oi, în creştere desigur, o supapă de siguranţă pentru cei cu speranţă cerească al căror număr nu mai putea creşte fără riscul de a excede numărul prestabilit de 144000, dar care asigura creşterea numerică a grupării, şi desigur bugetul celor care învîrt afacerea. Ingeniozitate de perdanţi! Întrucît nu-i pentru cin’ se pregăteşte, ci pentru cin’ se potriveşte! Dumnezeu cunoaşte prea bine inimile şi aspiraţiile oamenilor şi îi alege doar pe cei potriviţi, indiferent de gruparea în care îL caută sau cît de aberantă ar fi dogmatica acelei grupări (Mat.13.30; Ps.127.2).

De remarcat că marea mulţime din Apocalips 7.9 nu primeşte nici un semn distinctiv! Totuşi cunoştinţa exactă, în cartea amintită mai sus face apel la Ezechiel 9.1–6 pentru a-i convinge pe adepţii de după 1935 că ei sînt însemnaţi pentru a fi cruţaţi în necazul cel mare (sfîrşitul veacului), nu vor gusta moartea, iar necazul cel mare în care vor muri toţi cei ce nu fac parte din această grupare religioasă, va veni înainte ca generaţia anului 1914 să dispară.

O generaţie de evrei a murit în întregime în pustiul Sinai după patruzeci de ani, iar din anul 29 pînă în anul 70 cînd a fost distrus Ierusalimul de romani au trecut cam tot atîţia ani. Din 1914 pînă în, hai să zicem 1996, septembrie, 22, au trecut deja două generaţii succesive şi aproape două generaţii din marea mulţime a altor oi însemnate să nu moară, nu au apucat să vadă marele necaz salvator promis cu obstinaţie de cunoştinţa exactă, cunoştinţă care nu a înţeles că nu sosirea timpului determină împlinirea numărului, ci împlinirea numărului este evenimentul care marchează şi astfel determină sosirea timpului. Despre cum ar trebui privit timpul, într-un capitol separat!

Aşadar din double or nothing, adică cele şapte timpuri ale lui Nabuco numite de cunoştinţa exactă ale neamurilor deşi nu sînt, a rămas doar nothing. Cele şaptezeci de săptămîni hotărîte asupra poporului Israel şi a Ierusalimului includ vremurile neamurilor şi se vor termina ca şi acestea la sfîrşitul veacului (Dan.9.24).

În Apocalips 13.16 icoana, marea mulţime a altor oi primeşte un semn din partea proorocului mincinos, ceea ce se poate citi în cartea „Uniţi în închinarea adusă singurului Dumnezeu adevărat“, dar cu certitudine şi în alte publicaţii mai vechi.

Revenind la cartea Proverbelor 13.12, deşi Studenţii Bibliei nu au văzut în 1914 sfîrşitul lumii, cu nerăbdare aşteptat încă din 1879, evenimentele petrecute pe plan mondial aveau să dea apă la moara unei noi amăgiri. A fost astfel invocat marele semn al prezenţei invizibile a lui Cristos ca rege, parousia, şi lansată speranţa că marele necaz e la distanţă de doar o generaţie, prin urmare într-un viitor apropiat pe care marea mulţime a altor oi nu avea cum să-l rateze (aş zice tot aşa cum nu au avut voie să rateze sfîrşitul lumii, în 1914, aceia care l-au proclamat şi l-au aşteptat începînd din 1879). Desigur lucrurile s-au petrecut în timp, la nouă sau zece ani după 1914 observîndu-se întîmplător primele oiţe cu speranţă pămîntească, pentru care desigur nu s-a manifestat opoziţia arătată faţă de cei ce au declarat că au speranţă cerească după 1935, ci s-a făcut lobby şi au fost încurajate să se înmulţească pînă în 1935, cînd au fost recunoscute oficial, şi mai ales după, cînd speranţa lor a devenit de data asta exclusivă. Cele două săbii au stat în aceeaşi teacă doar unsprezece, doisprezece ani.

Calcule, calcule şi iar calcule. Şi mă abţin să vorbesc şi despre aşa-zisul raport lunar de activitate, însoţit fireşte de contribuţia financiară benevolă de care robul înţelept şi credincios de la Brooklyn avea permanent grijă să aducă aminte, sau de CEREREA DE ÎNSCRIERE în ORGANIZAŢIE, despre care doar am aflat dar nu mi s-a cerut niciodată expres să fac aşa ceva, pentru că dacă mi s-ar fi cerut i-aş fi salutat din mers, iar această mărturie nu ar fi existat. Cel puţin nu de la mine.

Am suportat multe, dar aşa ceva şi încă de la început, nici gînd. În afara acestei cereri de înscriere, cu îngăduinţă celelalte ciudăţenii au putut fi privite o vreme ca ingrediente ale desfăşurării unei activităţi în care erau implicate şi resurse materiale. Şi aşa ar fi rămas dacă învăţătura ar fi corespuns întrutotul adevărului. Cum însă nu a fost cazul, cele ce păreau a fi ingrediente s-au dovedit a fi anomalii.

Şi totuşi mint. O astfel de „propunere“, pe un ton cam imperativ, de a face o astfel de cerere de înscriere în organizaţie, „pentru a putea vorbi pe teritoriul unui anume bătrîn de adunare“, mi-a fost făcută! Era însă prea tîrziu.

M-am limitat la încercarea de a-l face să înţeleagă că eu nu vorbeam din cunoştinţa exactă. În replică am auzit pentru prima oară un Martor care umblă să-i înveţe pe alţii conţinutul Bibliei în adevăr, „închide Biblia!“, ca expresie disperată a unei neputinţe evidente de a face faţă discuţiei, nemaifiind capabil să realizeze că Biblia este argumentul suprem, nu cunoştinţa exactă de care era intoxicat, şi care nu i-a fost atunci de ajutor (Rom.2.19–21).

Totuşi pentru el încă se vedea şi se mai vede evident că Spiritul Sfînt este la Brooklyn.

© since 2010, Aurel Becheru.        NEXT PAGE   PREVIOUS PAGE