SWITCH 

APOCALIPSA PÎNĂ LA FINAL.

Cunoştinţa exactă spune că prin neamul acesta din Matei 24.34 se înţelege generaţia de oameni din orice neam, care au văzut evenimentele începute cu primul război mondial, din 1914 încoace, generaţie care nu se va stinge în totalitate pînă cînd va fi declanşat Armaghedonul sau necazul cel mare.

Însă generaţia din Matei 24.34 este neamul evreiesc pervertit la şi de idolatrie, şi prin extensie toţi cei care corespund descrierii acestora, indiferent de neam ori timpul în care au trăit, cum se poate vedea din trimiterile la textul Scripturii (Jud.2.10; Mat.12.39,41,42,45; Luc.7.4,5,6; Ioan 11.48,51,52; Rom.11.25,26; Luc.17.25; 11.49,50,51,52; Gen.22.18; Mat.28.19,20). Aşadar pentru a vedea noţiunea sugerată de cuvînt trebuie considerat atît contextul local cît şi contextul general, iar Luca 11.50,51 alături de Ioan 11.48 sînt mai mult decît edificatoare.

Proorocul mincinos de la Brooklyn mai spune că puterile politice ale momentului, după ce se vor descotorosi de Babilonul cel mare, vor lansa un ultim atac asupra altor oi însoţite de o mică rămăşiţă a discipolilor unşi:

– „După ce se vor fi descotorosit de «Babilonul cel mare», «coarnele» fiarei ne putem aştepta să lanseze un ultim atac contra martorilor creştini ai lui Iehova, urmaşi ai Mielului, care în aparenţă sînt fără apărare pe pămînt (Ezechiel 38:14–16; Ieremia 1:19). […]

Rămăşiţa discipolilor unşi ai lui Isus care mai sînt pe pămînt, precum şi însoţitorii lor care au răspuns la chemare servindu-l pe Dumnezeu printr-un «serviciu sfînt» nu vor participa la această luptă, dar vor fi salvaţi rămînînd în viaţă. […]

Tu poţi fi martor şi supravieţuitor al acestui război devastator de la Armaghedon.“ – „Să vină regatul tău“, pag. 170.
  Această frază este o invitaţie de a-ţi salva „pielea“ intrînd în „organizaţia“ Martorilor!

Totuşi începutul capitolului 16 al Apocalipsei ne dezvăluie că cei care şi-au îngropat talantul primit în speranţa pămîntească a altor oi, talant ce a fost dezgropat şi dat celui ce are zece talanţi, vor avea o mare surpriză întocmai ca fariseul care se ruga alături de vameş (Mat.25.24–30; Luc.18.9–14; Tit 3.3–7; Efes. 2.8–10).

Dacă nu e limpede cum a fost dat talantul celui care are zece, aminteşte-ţi de trimiterile din Biblie care sînt mărturia celor care au primit fie cinci, fie doi talanţi, şi fără de care această mărturie ar fi fost mult mai săracă sau poate nici nu ar fi existat.

Primele două potire ale urgiei vizează cele două fiare din capitolul 13 în ordine inversă, şi asta va fi surpriza Martorilor, ce-i drept nu din partea „coarnelor“.

Este interesant să constatăm că şi în aceste momente, Dumnezeu încă oferă oamenilor posibilitatea de a se pocăi şi a se întoarce de la idoli la Dumnezeu, dar spre deosebire de niniviteni reacţia generală va fi diferită (Apoc.16.9,11; Iona 1.2; 2.8; 3.4–10; 4.9–11. A se remarca din versetele 3.5,8,9 că au crezut în Dumnezeu şi către Dumnezeu au fost îndemnaţi să strige, nu spre idolii lor).

Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că, împreună cu Satan prin a cărui putere lucrează, fiara care iese din mare şi proorocul mincinos sînt iniţiatorii blamatului Armaghedon. Cînd vezi că-ţi fuge pămîntul de sub picioare, deznădejdea ia locul unor pretinse speranţe (Apoc.16.13,14,16).

Iată că şi aici avem un nou avertisment şi îndemn la veghere în versetul 15.

Abia acum vine şi rîndul religiei Babilonice, la vărsarea celui din urmă potir al urgiei. Expunerea privind religia Babilonică se desfăşoară pe două capitole, 17 şi 18.

Dar de unde ştim că religia Babilonică nu este religia creştină, ci doar o include şi pe aceasta?

În primul rînd să notăm că în pofida părerii unanime că mai întîi a apărut religia politeistă idolatră sau religia Babilonică şi apoi la evrei a apărut monoteismul, deşi Biblia arată clar că monoteismul nu există încă decît sporadic şi că Dumnezeu pe monoteiştii veritabili îi caută şi îi sprijină, monoteismul a fost prima formă de închinare a oamenilor la singurul Dumnezeu adevărat (Gen.4.26). E limpede că Set, fiul lui Adam ştia de la tatăl său biologic cine era Tatăl lui Adam şi tot ce se petrecuse în Eden, aşa încît la naşterea fiului său Enos, prin rugăciune Set a cerut binecuvîntarea Tatălui pentru fiul său nou născut (Luc.3.38).

Dar cum a apărut politeismul mistic, opera lui Satan?

Înainte de potop fiii lui Dumnezeu pe care Satan a reuşit să-i ademenească, s-au materializat, şi-au luat neveste iar acestea le-au născut acei uriaşi care ameninţau distrugerea neamului omenesc natural, ieşit din Adam şi Eva, neam care avea binecuvîntarea de a umple pămîntul înainte de întîmplarea din Eden (Gen.6.2,4; Iov 1.6; 2.1; Gen.1.27,28).

Ştim că Dumnezeu nu a permis aceasta şi a ales de pe pămînt pentru a o salva din potopul prin care a distrus inclusiv hibrizii om-demon, familia unuia dintre urmaşii lui Set, Noe.

Fiii lui Noe aveau la potop vîrsta de o sută de ani şi trăiseră în societatea hibrizilor uriaşi, astfel încît nu puteau uita tot ce făcuseră aceştia şi taţii lor (Gen.5.32; 7.6). Se pare că practica homosexuală este o moştenire de la cei pe care Dumnezeu i-a distrus în potop (Gen.9.20–22,24).

Astfel a apărut după potop religia Babilonică pentru că nu doar limba le era încurcată, ci şi amintirile momentelor trăite înainte de potop, povestite apoi şi copiilor lor.

Din acest Babilon şi din această religie încurcată a fost scos Avram, numit apoi Avraam, cunoscut şi ca Abraham sau Ibrahim, prin intervenţie divină, pentru a i se da o ţară deosebită pentru el şi urmaşii lui, şi tot în Babilon au fost duşi evreii în robie timp de şaptezeci de ani, pentru a fi scoşi din nou pînă la venirea Domnului, prin aceeaşi intervenţie divină (Gen.11.31; Fapt.7.4).

Aşadar indiciile că în religia Babilonică sînt incluse toate religiile lumii sînt două. În primul rînd lipseşte marcajul timpului celei de-a doua jumătăţi a săptămînii legămîntului, sub oricare din formele cunoscute. În al doilea rînd Babilonul este numit „mama curvelor şi spurcăciunilor pămîntului“, iar în capitolul 18, versetul 3, citim că toate neamurile au băut din vinul mîniei curviei ei, toate neamurile incluzînd şi popoarele preponderent necreştine, sau chiar exclusiv necreştine dacă mai există.

Fără a mai reveni asupra celor comentate în alte ocazii, constatăm că pe ultima sută de metri, sau în ceasul al doisprezecelea, religia Babilonică îşi face nişte duşmani de temut din „cele zece coarne“, şi chiar Satan.

Cornul în limbajul Bibliei este simbolul puterii (Ier.48.25; Luc.1.69, notele de subsol). Aşadar este vorba despre puteri politice, puteri care nu vor mai voi să fie încălecate religios, iar Satan o va urî pentru eşecul ei (Apoc.17.2,3).

În 1Petru 3.18–20, apostolul Domnului vorbeşte despre o închisoare a duhurilor răzvrătite în zilele lui Noe. Dar unde să fie această închisoare a dracilor? Apocalips 18.2 ne dă răspunsul, un răspuns care poate părea şocant, aşa cum a fost şi pentru mine un şoc să descopăr identitatea biblică a celor în rîndul cărora începusem să caut pe Dumnezeu şi să mă adresez Lui în rugăciune (Isa.55.6–12).

Pentru cei ce pot să se identifice cu poporul lui Dumnezeu, răsună un alt îndemn opus celui din pilda neghinei, însă doar pentru aceia care deşi nu s-au copt încă, au reale perspective să devină roade de gradul doi ale EVANGHELIEI (Apoc.18.4). Primele roade au împlinit, sau vor fi împlinit, deja acest deziderat (Isa.52.11,12; 2Cor.4.6,7; Judec.7.15–19,20–22).

Restul capitolului nu este greu de înţeles, însă ar fi momentul potrivit pentru a remarca dependenţa vieţii omului, de multe ori aproape exclusivă de disponibilităţile financiare, dependenţă la care s-a ajuns prin promovarea agresivă şi acceptarea pe scară largă a celei mai vechi meserii din lume, ca şi a industrializării şi comercializării produselor industriale, nu mai puţin agresive decît prima pentru că se susţin reciproc, acolo unde se înmulţesc uşor banii înmulţindu-se curvia şi tupeul, în detrimentul căsniciilor trainice şi a familiilor sănătoase, şi desigur a unor urmaşi care să îşi dorească să trăiască la fel ca şi părinţii lor, în sînul unei familii. Deşi oamenii nu se înmulţesc practicînd curvia şi nici nu se hrănesc din produsele industriale, iar segmentul industriei de prelucrare şi preparare a diferitelor sortimente alimentare este conceput parcă înadins ca să ne otrăvească, există raţiuni mult mai înalte pentru promovarea şi menţinerea acestei situaţii. Latura spirituală care ar trebui să definească şi să înalţe omul la treapta pe care şi pentru care a fost creat, este în general ignorată şi înlocuită cu surogate, care nu pot determina pe Dumnezeu să ridice blestemul asupra pămîntului, înlocuindu-l cu binecuvîntarea (Gen.3.17–19; Isa.55.13). Motiv pentru care soluţia va fi chirurgicală, răul fiind tăiat din rădăcină (Mal.4.1; 2Pet.3.10–12).

Respectarea legii, desigur a legii lui Dumnezeu, nu poate fi privită ca opţională pentru că reglementează raporturile şi relaţiile între oameni ca şi ale omului cu Dumnezeu. Orice încălcare a legii deteriorează atît raporturile cît şi relaţiile, introducînd o dezordine pe care Creatorul nu o va tolera la infinit.

Capitolul 19 ne prezintă pentru început bucuria manifestată în cer şi pe pămînt, în laude necontenite pentru unicul Dumnezeu adevărat, care a judecat religia Babilonică ce strica întregul pămînt cu învăţătura şi practicile ei, bucurie anticipată şi în profeţi (Mal.4.1–3).

În sfîrşit Domnul este prezentat cu multe coroane împărăteşti pe cap, semn că a dezbrăcat de putere împăraţii pămîntului.

Şi apoi finalul dinaintea ospăţului nunţii Mielului, final pentru religia Babilonică abstractă (abstracţie în raport cu persoanele implicate) şi pentru toţi susţinătorii ei concreţi (atît cei care produc abstractul cît şi cei care îl adoptă drept conduită). Fiara şi proorocul mincinos din capitolul 13 vor dispare pentru eternitate.

Proorocul mincinos sînt cei care şi-au asumat rolul de izvor unic al aşa-zisei cunoştinţe exacte introducînd acele dogme aberante despre care am expus pe larg, numite în Ieremia 23.28 paie. Restul fiarei care se ridică din pămînt sînt doar martori mincinoşi, printre care m-am numărat şi eu o vreme. Acestora li se va face potrivit cu gradul lor de implicare conştientă, unii dintre ei implicîndu-se la modul naiv (Deut.19.18,19).

De altfel exprimarea „dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei“, din capitolul 14.9,10 susţinută şi de 2Tesaloniceni 2.10–12, este o condiţie ce vizează starea spirituală, nu apartenenţa fizică la grupare, care nu reflectă neapărat şi starea spirituală (compară Isa.52.11,12; Mat.13.30 şi vezi Ezec.13.19–23).

Aşadar atît naivii sufletului nemuritor, care la moarte se ridică la cer, cît şi naivii speranţei pămînteşti fără a gusta moartea, nu vor fi neapărat consideraţi vinovaţi pe baza apartenenţei fizice în cadrul grupării, ci doar cei care sînt puternic implicaţi ca practicanţi fervenţi, şi care ar putea şti şi alte dedesubturi pe care le ascund celorlalţi. Calea pocăinţei rămîne în continuare deschisă ca un prim pas spre adevărata credinţă, totuşi pînă nu va fi prea tîrziu!

Capitolul 20 a fost deja prezentat în întregime, iar după ziua ispăşirii şi ziua judecăţii nu poate urma decît sărbătoarea corturilor, la strîngerea restului roadelor (Exod 23.16; 34.22; Deut.16.13,14).

În sfîrşit cerul nou şi pămîntul nou! Fără Satan şi demonii lui, fără închinători la idoli şi o religie a închinării la idoli, sau duplicitară.

Versetele 5, 6 şi 7 ale capitolului 21 arată că acesta este sfîrşitul blestemului asupra pămîntului din pricina neascultării, şi că Dumnezeu şi-a definitivat lucrarea afectată spiritual de Satan, pentru toţi cei care vor învinge idolatria, cu toate consecinţele ei, prin ascultarea Cuvîntului Său.

Versetul 8 cuprinde lista neagră a caracteristicilor acelora care vor suferi pedeapsa morţii veşnice, fără perspectiva învierii. De remarcat că cei ce au onoarea de a deschide lista sînt fricoşii (Evr.2.14,15; 1Sam.15.3,9,22–24; Mat.26.65,66; Marc.11.18; Ioan 11.47,48).

Urmează descrierea amănunţită a noului Ierusalim, Israelul spiritual reunit al cărui Templu sînt Iehova Dumnezeu şi Domnul Isus.

Aşa cum se vede şi din profeţia lui Isaia, noul Ierusalim este luminat de slava Tatălui ceresc şi Domnul Isus, avînd porţile mereu deschise oferind un acces permanent pentru toate neamurile şi conducătorii lor.

Capitolul 22 arată că abia acum, după ziua de o mie de ani a ispăşirii, neamurile pămîntului nou vor avea parte de rodul pomului vieţii, pentru vindecarea definitivă ca urmare a moştenirii vieţii veşnice promise.

Versetul 5 confirmă veşnicia Împărăţiei.

Versetul 11 arată că Dumnezeu nu obligă pe nimeni, ci opţiunea fiecăruia trebuie să fie expresia propriei sale voinţe.

Chiar dacă am mai spus-o, voi repeta. Versetul 17 arată că doar Israelul spiritual este mandatat cu propovăduirea EVANGHELIEI, şi doar bărbaţii, pentru că doar ei pot vorbi limpede limba curată a adevărului indiferent de presiuni sau alte impedimente (1Tim.2.11–14; 1Cor.14.34–37).

Învăţătura EVANGHELIEI este aceeaşi pentru toţi şi nimeni nu poate şti de la început ce speranţă îi va da Dumnezeu, sau dacă îi va da vreuna. Dar cei care nu pot avea decît speranţa pămîntească, sau încă nu realizează ce speranţă au, se vor limita la a învăţa şi a vorbi între ei, cunoscuţilor, sau ocazional unor persoane interesate cu titlu informativ, fără a fi propovăduitori ai EVANGHELIEI, pentru că nu o pot înţelege deplin şi nu au forţa spirituală de a o expune (Fapt.8.1,4,5,14–17; 19.1–7; Mat.7.28,29; Marc.11.17,18). Nu e deloc rău să vorbeşti altora pentru că aşa poţi înţelege şi învăţa mai bine, dacă a înţelege şi învăţa mai bine este ceea ce îţi propui, fără alte gînduri ascunse oamenilor, care totuşi nu pot fi ascunse Dumnezeului adevărului.

EVANGHELIA este un tot care mai întîi trebuie înţeles, iar apoi propovăduit ca să dea roadele dorite de Tatăl. Şi toţi cei ce o înţeleg deplin, o înţeleg prin Duhul Sfînt şi voia Tatălui (Fapt.19.2,5,6; Luc.8.14–18).

* * * * * * *

Aici se termină acea parte a mărturiei pe care am încercat să o prezint cît mai închegat posibil, avînd în vedere experienţa mea de viaţă printre Martori şi alunecările cunoştinţei exacte, dar şi experienţa mea printre majoritarii ortodocşi, căci dintr-o astfel de familie descind şi într-o ţară majoritar ortodoxă trăiesc.

Totuşi cunoaşterea, şi mai ales cea prin descoperire, are un caracter discontinuu, aspect care va fi mai pregnant în expunerea care va urma, dar a cărei continuitate spirituală, cu ajutorul lui Dumnezeu, ar putea fi deja asigurată prin cele prezentate pînă aici, dacă s-a parcurs materialul cu destulă atenţie sau chiar de mai multe ori.

© since 2010, Aurel Becheru.        NEXT PAGE          PREVIOUS PAGE