mesajul evangheliei: SEMNUL FIULUI OMULUI, „MAREA PROFEŢIE A SEMNULUI“.

SEMNUL FIULUI OMULUI, „MAREA PROFEŢIE A SEMNULUI“.

Mat.24.30,31; Colos.2.10–13; Mat.24.24–27,32,33.

În literatura Martorilor, cunoştinţa exactă vorbeşte despre „marele semn“, „marea profeţie a semnului“ sau „zilele din urmă ale acestui sistem rău de lucruri“, cînd se referă la evenimentele mondiale observate şi puse de ei în evidenţă, ca şi la evanghelia pe care o propovăduiesc ei, citînd Matei 24.14, evenimente pe care le consideră împlinirea semnului cerut de apostoli Domnului (Mat.24.3). Cum se va vedea mai departe sfîrşitul din Matei 24.14 nu este tot una cu sfîrşitul veacului, ci este doar sfîrşitul religiei mozaice împreună cu preoţia Leviţilor şi templul din Ierusalim (Dan.9.26,27; Mat.24.15–22; Colos.1.23; Rom.10.13–18).

Spuneam că evanghelia lor este o altă evanghelie, una a speranţei pămînteşti fără a gusta moartea, pe lîngă celelalte devieri, şi deşi nu mai sînt în posesia cărţii Uniţi în închinarea adusă singurului Dumnezeu adevărat, în care se spune negru pe alb că alte oi adunate de ei sînt însemnate să nu moară, ci vor supravieţui marele necaz şi vor trăi veşnic pe un pămînt paradiziac, nu pot să nu citez ceea ce am la îndemînă, deşi sună ceva mai precaut avînd în vedere multele decese în rîndul adepţilor cu această speranţă insuflată şi pretinsă de ei, împotriva speranţei adevăratei EVANGHELII (Gal.1.6–12; 2Cor.11.1–4; Apoc.14.4; 21.9,10).

– „La care generaţie se referea Isus? La generaţia care în 1914 era deja în viaţă. Oamenii acestei generaţii sînt acum foarte înaintaţi în vîrstă. Totuşi, unii dintre ei vor fi martori oculari ai sfîrşitului prezentului sistem rău.“

– „Unii din generaţia celor care trăiau în 1914 vor vedea sfîrşitul prezentului sistem şi vor supravieţui acestuia“ —pag. 154.

– „A trebuit să treacă 1 900 de ani pînă ce a fost adunată «turma mică» a celor 144 000 de creştini care vor domni cu Cristos. Astăzi pe pămînt nu se află decît un mic număr al acestora; majoritatea dintre ei aflîndu-se deja în cer, guvernează împreună cu Cristos (Luca 12:32; Apocalips 20:6). Dar Isus a mai zis: «Şi am alte oi, care nu sînt din staulul acesta [cel al «turmei mici»] şi pe acelea trebuie să le aduc şi ele vor asculta de glasul meu şi vor deveni o singură turmă, un singur păstor» (Ioan 10:16). O «mare mulţime» a «altor oi» este acum adunată. Aceştia vor fi primii locuitori ai «noului pămînt». Iehova îi va ocroti în «necazul cel mare» de la sfîrşitul prezentului sistem rău. — Apocalips 7:9,10,13–15.“ —pag. 163,164 din aceeaşi „Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pămînt“.

De altfel şi titlul acestei cărţi arată ce fel de evanghelie propovăduiesc Martorii.

Nu degeaba am subliniat în capitolul 16 „Sub lupa articolului…“ în primul citat rămăşiţa încă în viaţă a celor 144000. Compară acum cu sublinierea din acest al treilea citat „aflîndu-se deja în cer, guvernează împreună cu Cristos“! Contradicţia de fond denotă superficialitatea şi uşurinţa tratării modului de exprimare a celor care au pretenţia furnizării hranei spirituale pentru adepţi. Atît guvernanţi cît şi morţi, e cam prea mult!

Revenind la capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, în primele trei versete aflăm că, Domnul spune ucenicilor despre Templul din Ierusalim că va fi ras din temelii de idolatrii romani (Dan. 9.26,27; Mat.24.15).

După aceea ucenicii îL întreabă textual: „Spune-ne, cînd se vor întîmpla aceste lucruri?“, apoi „Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului acestuia?“.

La această dublă întrebare Domnul nu a răspuns de-a valma, ci s-a referit pe rînd, mai întîi la distrugerea Ierusalimului şi a Templului ca împlinire a profeţiei lui Daniel, şi abia apoi la semn şi sfîrşitul veacului, ca o profeţie nouă, distinctă.

Aşadar tot ce vede—2Corinteni 5.7; 4.18; Luca 17.20–25—cunoştinţa exactă, trăgînd cu ochiul prin gaura cheii evenimentelor mondiale, s-a întîmplat deja, inclusiv propovăduirea EVANGHELIEI şi existenţa proorocilor mincinoşi, chiar dacă aceştia din urmă apar mereu în alte ipostaze, recomandînd pînă şi evanghelii proprii (Rom.10.13–18,19–21; Colos.1.5,6,23; 1Tim.1.5–7; 2Tim.2.16–19; Fapt.20.28–30).

Tot ce spune Domnul pînă la versetul 23 inclusiv, se constituie în răspuns exclusiv la prima întrebare.

Apoi se constată o schimbare de direcţie referitoare la cei aleşi, schimbare cu bătaie lungă care include şi neamurile. EVANGHELIA trebuia propovăduită şi după sfîrşitul Ierusalimului, Templului şi preoţiei Leviţilor, menţionat în versetul 14 şi împlinit în anul 70. Motiv pentru care au fost protejaţi cei aleşi de atunci prin scurtarea zilelor de asediu şi distrugere, fiind mai înainte avertizaţi (Mat.24.15,16,etc.).

Dar se mai poate pune problema unei protecţii pentru cei care la sfîrşitul veacului vor fi înviaţi ca nemuritori, sau vor trece direct în nemurire? Se poate pune dar într-un alt mod, şi astfel apare al treilea avertisment, ultimul, cu privire la proorocii mincinoşi, în versetul 24, după cele precedente (Vers.4,5,11,23).

Cuvintele Domnului spun clar „să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi“. Aşadar posibilitatea de a fi înşelaţi există atîta timp cît există înşelători, dar probabilitatea de a fi înşelaţi este extrem de mică, aproape inexistentă, aceştia putîndu-se înşela mai degrabă singuri prin lipsa unei vegheri adecvate asupra învăţăturii—Matei 24.42—, întrucît EVANGHELIA originală se află exclusiv în Biblie, nu la diverse grupări religioase care se luptă pentru supremaţie şi cît mai mulţi adepţi, căutînd inevitabil să placă oamenilor, motiv pentru care fac tot felul de concesii, unele de-a dreptul aberante (Marc.13.37; Ier.1.11,12; 1Tes.2.3,4; Gal.1.8,10–12). Cum Biblia nu poate fi cu totul evitată, pentru că toţi de aici pleacă, fiecare caută modalităţi de a prezenta învăţătura biblică, spirituală, prin duhul lumii pentru atragerea lumii, dînd explicaţii la liber, explicaţia fiind expresia limitei şi limitării duhului lumii prin care nu doar se cer explicaţii ci se şi dau (Gen.3.4,5; Mat.4.6; 2Cor.11.14,15; Filip.2.21). Dar lumina adevărului vine prin Duhul Sfînt şi învinge întunericul şi lumea în spiritul ei (Ioan 14.16,17,26; 16.13,14,33).

Cînd mi-a fost făcută descoperirea despre identitatea celei de-a doua fiare din Apocalips, capitolul 13, fiara care se ridică din pămînt—speranţa pămîntească fără a gusta moartea a marii mulţimi a altor oi—, am avut mărturisesc, o uşoară stare de şoc pe care am resimţit-o fără să mă pot împotrivi, stare din pricina căreia am căutat un sprijin suplimentar, în afara mărturiei Duhului. Aveam nevoie să fiu sigur că nu e doar o impresie personală, care mai tîrziu ar fi putut fi infirmată. Pornind aproape de la zero, erau totuşi cei în mijlocul cărora învăţasem multe şi mă simţeam întrucîtva încă legat de ei sentimental, ca şi apostolul neamurilor Pavel de evrei, ba încă îi mai consideram ceea ce ei înşişi se recomandau a fi, în ciuda unor alunecări pe care, pînă la un moment dat, le-am considerat doar mai puţin importante decît ceea ce era, sau puteam să văd că este, cu adevărat valoros (Rom.9.1–5). Ideea alegerii a prins rădăcini în mine încă de la început, fiind puternic relevată în toată Biblia. Forma finală a acestei mărturii pe care o citeşti nu ar trebui să te înşele pentru că scopul ei este acela de-a ajuta altora, aşa cum şi eu am fost ajutat. Acum sînt într-adevăr foarte detaşat, dar am devenit aşa pe măsura trecerii timpului, şi nu mi-a fost atît de uşor cum poate că pare celui care doar citeşte fără să fi trăit cele trăite de mine.

Dumnezeu a fost cu mine şi mi-a oferit sprijinul suplimentar de care aveam nevoie, mărturia prin trimiterile care însoţesc textul Bibliei cu trimiteri.

Cum anume? Obişnuiam să notez pe spaţiul alb marginal, trimiteri de la unele versete, la cele pe care doream să le evidenţiez împreună cu acestea, avînd clar legătură unele cu altele în urmărirea, completarea sau amplificarea unei idei. Uneori spaţiul era insuficient. După ce am remarcat de două, trei ori că anumite versete aveau deja notată sub verset trimiterea pe care mi-o doream, ori de cîte ori voiam să evidenţiez o trimitere pe margine, verificam dacă nu cumva există deja, pentru a o sublinia doar, devenind astfel mai atent la trimiterile deja existente în Biblie.

Gîndindu-mă la această a doua fiară, am dorit să verific valoarea trimiterilor versetului Apocalips 13.13 şi măsura în care m-ar fi putut ajuta să depăşesc acea stare destul de confuză şi neplăcută.

Cum dintr-un şoc te scoate cel mai bine un alt şoc, am constatat că alături de trimiterea la Matei 24.24 se aflau şi Deuteronom 13.1–3; 2Tesaloniceni 2.9; Apocalips 16.14. Mi-am amintit imediat Apocalips 14.5: „Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sînt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu“. Primisem deja mai mult decît mi-am dorit în acel moment, apoi multe alte descoperiri, din care unele au fost prezentate pînă acum, iar altele urmează. Şi mai învăţasem că trimiterile din Biblie ar trebui mai des consultate, avînd o valoare spirituală incontestabilă.

Matei 24.24 trimite, cum altfel, la Deuteronom 13.1; 2Tesaloniceni 2.9–11 şi bineînţeles la Apocalips 13.13.

Am înţeles astfel şi din aceste trimiteri că focul din cer pe pămînt în faţa oamenilor se referă la o pretinsă speranţă cerească, pe care se amăgesc doar că o au, sau mai degrabă îi amăgesc pe alţii, printre care o perioadă m-am numărat şi eu, pînă lucrurile mi-au devenit cu totul clare (Fapt.2.3,4; 2Tim.3.13,14).

Cum ar fi putut cei care au notat trimiterile respective să ştie de existenţa Studenţilor Bibliei deveniţi în 1931 Martorii lui Iehova? Informaţia lor nu trebuia neapărat să aibă un caracter concret, dar au înţeles prin Spirit că vor fi unii care vor împlini aceste profeţii, şi nefiind implicaţi emoţional, nu le-a fost greu să noteze aceste trimiteri. S-a pregătit astfel calea pentru ca orice persoană din interior, implicată emoţional, să poată accepta fără remuşcări adevărul cu privire la grupul religios din care chiar a făcut parte un timp. Deşi sînt o astfel de persoană nu trebuie să fiu neapărat şi singura. Iar acolo unde chiar au fost implicaţi emoţional s-au ferit să fie foarte direcţi, notînd trimiterile la o oarecare distanţă, uneori chiar foarte mare, de versetele vizate, pentru ca trimiterile să poată rămîne acolo fără să dea de bănuit cui nu trebuia. Aminteşte-ţi-le!

În urma acestei întîmplări, care a fost de fapt mult mai lungă, precedată de episoade aparent obişnuite la prima vedere, dar cu şanse minime de a se întîmpla întocmai aşa cum s-au întîmplat, am putut identifica fiara care se ridică din pămînt, proorocul mincinos ca sursă a cunoştinţei exacte, iar marea mulţime a altor oi ca icoana fiarei care se ridică din mare, fiară prezentată în prima parte a capitolului 13 (Prov.16.9). Nu voi trece însă la cele două fiare din Apocalips, capitolul 13, înainte de a lămuri despre ce semn a vorbit Domnul, în continuarea răspunsului Său la întrebarea apostolilor „care va fi semnul venirii Tale şi al sfîrşitului veacului acestuia?“ (Mat.24.3,30,31).

Acest semn care mi-a fost arătat va fi literalmente vizibil pentru oricine, fie că vrea sau nu să-l vadă (Mat.24.30; Marc.13.26,27; Luc.21.27,28 şi anticipat Apoc.11.11,12).

Aşadar semnul pe care Domnul în răspunsul Său l-a numit semnul Fiului omului trebuie să fie în legătură cu a doua venire a Domnului şi învierea, în general, a Israelului spiritual, înviere şi reunire care va marca sfîrşitul veacului, aşa cum se prezintă şi în scurta viziune avută de centurionul roman şi ostaşii care erau cu el, idolatri dintre neamuri pentru a căror iertare Domnul s-a rugat Tatălui, atît viziunea cît şi evenimentele istorice de la începutul secolului al patrulea prin care creştinismul a fost scos de sub tirania prigoanei idolatre arătînd că rugăciunea Fiului a fost ascultată şi împlinită de Tatăl ceresc (1Tes.4.15–17; Apoc.7.1–4; Mat.27.51–54,50; Luc.23.33,34). Cum putem şti că ceea ce ni se prezintă în Matei 27.51–54 este o viziune profetică, nu un fapt petrecut aievea? Sînt mai multe caracteristici, iar prima este aceea că secvenţa pare ieşită din contextul realităţilor în curs. Apoi se prezintă evenimente petrecute după învierea Domnului a cărui moarte abia se petrecuse cum se vede din versetul precedent, 50. Primul eveniment este ruperea perdelei dinăuntru a Templului care separa cele două domenii, Sfînta Sfintelor adică simbolul domeniului ceresc de Locul Sfînt adică domeniul pămîntesc care îl preceda. Iar asta însemna că cerul s-a deschis pentru a-l primi pe Domnul înviat în spirit aşa cum am citit în cartea lui Daniel. Sigur de la distanţa, şi din exteriorul Templului fizic din Ierusalim, o astfel de rupere nu putea fi nici văzută nici comunicată rapid! Apoi un cutremur de pămînt deschide mormintele „sfinţilor înviaţi“, ceea ce este evident o altă anticipare. Şi lucru deloc de neglijat „sfinţii s-au arătat şi astfel au fost văzuţi“, Domnul însuşi fiind văzut şi de „cei ce L-au străpuns“.

Cred că pînă în anul de graţie în care am primit numeroase descoperiri, parcursesem de sute de ori versetele Apocalips 7.5–8 fără să observ ceva deosebit. Ştiam doar de la Martori, şi doar din auzite, că cele douăsprezece seminţii nu puteau fi ale Israelului după trup, deoarece acolo doar seminţia lui Iuda avea regalitatea, şi doar seminţia lui Levi avea preoţia, lucru pe care nu puteam să nu-l accept. Însă aceste douăsprezece seminţii, şi număr limitat de persoane, trebuiau să devină toate seminţii de regi şi preoţi (Exod 19.6; Apoc.14.1,3; 15.3,4; 20.4,6).

Şi totuşi aceasta nu este tot ce se poate şti despre cele douăsprezece seminţii ale Israelului spiritual.

La un moment dat am observat, întîmplător, cum altfel, în versetul 8, prezenţa seminţiei lui Iosif, ceea ce m-a pus pe gînduri întrucît ştiam că Iosif era reprezentat în Israel de cei doi fii ai săi adoptaţi de bunicul lor Israel (Gen.48.5,6). Apoi la o privire mai atentă am observat şi prezenţa seminţiei lui Levi, care nu avea drept de moştenire în Israelul după trup. Şi totuşi erau douăsprezece seminţii. Devenea deja interesant.

Dar ca să nu o mai lungesc, cele două seminţii îndepărtate chirurgical din trupul spiritual al lui Cristos, erau Efraim şi Dan, seminţii pe care nu le găsim în Israelul spiritual.

Şi? Şi iată ce citim în Isaia 66.22: „Căci după cum cerurile cele noi şi pămîntul cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea—zice Domnul—aşa va dăinui şi sămînţa voastră şi numele vostru“. Pe de altă parte în acelaşi capitol 66, interesante sînt şi versetele 18–21, remarcabil fiind versetul 19 în care citim „şi voi pune un semn între ele“, iar în capitolul 54, versetul 9 „Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pămînt, tot aşa jur că nu Mă voi mai mînia pe tine, şi nu te voi mai mustra“.

Curcubeul, ca semn, este deja în preajma scaunului de domnie al Tatălui (Gen.9.12,13; Apoc.4.2,3).

Aşadar cu seminţiile am lămurit-o întrucîtva, ne mai rămîn doar numele seminţiilor şi noul legămînt pentru cerurile noi şi pămîntul cel nou.

Numele celor doisprezece fii ai lui Israel, şi al fiicei acestuia, sînt semnificative, fiecare simbolizînd ceva (Gen.29.32–35; 30.6,8,11,13,18,20,21,24; 35.18). Totuşi ne interesează doar cîteva şi ce pot simboliza ele împreună: Efraim şi Dan, Levi, Iosif şi Manase, dar şi Dina.

Efraim înseamnă rodire, întîiul născut şi un fiu scump (Gen.41.52; Ier.31.9,20). Dumnezeu va fi cules primele roade de pe pămînt şi le va avea permanent cu Sine, aşa încît Efraim îşi va fi încheiat rolul şi nu va mai rodi.

Dan înseamnă a judecat şi după ziua de judecată nu va mai fi o altă zi de judecată —Gen.30.6; Apoc.20.11–15— întrucît

Manase înseamnă uitare şi, conform noului legămînt, iertarea păcatelor, uitarea va fi permanent sub ochii Tatălui, ca seminţie a Israelului spiritual (Gen.41.51; Ier.31.34; Apoc.7.6). De remarcat că seminţia lui Manase a fost mai întîi divizată de apele Iordanului, şi reunită abia după robia babiloniană, pentru ca Domnul să o poată găsi întreagă la încheierea noului legămînt (Num.32.33,39–41; Ios.14.2,3; 17.1–6; 1Cron.5.23,26; Ezec.47.15–23; 48.1–4,5–7,23–27).

Desigur Dina, judecata nu va mai fi niciodată siluită de neamuri pentru a şi-o lua de soţie, o soţie indispensabilă guvernării dar permanent necinstită în Numele Tatălui (Gen.30.21; 34.1–4; Prov.17.5; Ecl.5.8).

Pentru ca Israelul spiritual să aibă tot douăsprezece seminţii, s-a avut în vedere adăugarea şi alipirea seminţiilor lui Iosif şi Levi în locul celor devenite de prisos după ce-şi vor fi împlinit rolul, şi care vor fi înlăturate chirurgical sau circumcise, după încheierea celor şapte zile ale săptămînii legămîntului cu Israelul spiritual, adică a opta zi, circumcizie evidenţiată în Trupul spiritual al lui Cristos (Gen.30.24; 29.34; Rom.12.5; 1Cor.12.27).

Iosif se va bucura şi în Israelul spiritual de cinstea pe care o are în Israelul după trup, aceea de a fi reprezentat de două seminţii, în vederea adăugării uitării ca iertare permanentă a păcatului adamic. Acum ar trebui să fie mai limpede gestul încrucişării mîinilor lui Israel cînd a binecuvîntat pe cei doi fii ai lui Iosif, Manase şi Efraim, precum şi binecuvîntarea finală dată lui Iosif (Gen.48.13–22; 49.22–26).

Aşadar cele douăsprezece seminţii de iudei (regi) şi leviţi (preoţi ) ale Israelului spiritual vor constitui după înviere şi reunire semnul Fiului omului cu semnificaţia şi implicaţiile lui, semn care, ca şi curcubeul, va fi permanent sub ochii Tatălui spre eternă aducere aminte şi slavă, dar care va fi vizibil şi pentru locuitorii pămîntului la a doua venire a Domnului şi sfîrşitul veacului (Mat.24.30,31; Apoc.7.1–4; 11.11,12).

In psalmul 127 citim: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte. Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi tîrziu, ca să mîncaţi o pîine cîştigată cu durere; căci prea iubiţilor Lui El le dă pîine ca în somn“ (vezi şi Ps.111.2,5,10).

Iar în Isaia 54.16,17: „Iată Eu am făcut pe meşterul care suflă cărbuni în foc şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărîme. Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osîndi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mîntuirea care vine de la Mine, zice Iehova“.

Cunoştinţa exactă mai susţine că marea mulţime (la ei, a altor oi), nu este inclusă în noul legămînt, şi la prima vedere aşa ar părea să fie, totuşi ştim că EVANGHELIA nu este exclusivistă şi nici nu are sens să fie (Ioan 3.16; Mat.19.16–19; Apoc.7.9,10,14; Evr.11.1,6–16). Cum ar putea rămîne în afara noului legămînt Avraam, Moise, ceilalţi profeţi şi mai cu seamă Ioan Botezătorul (Isa.41.8; Iac.2.21–23; Gal.3.29; Mat.11.11; 14.6–10)?

Patria cerească despre care vorbeşte apostolul Neamurilor este cerul nou, Noul Ierusalim în care îşi vor avea cetăţenia toate popoarele pămîntului nou (Apoc.21.24).

Ar putea avea oare cineva, oricine, viaţa veşnică în afara unui legămînt? Şi care dintre legăminte a pus în evidenţă, şi a adus vestea bună (greceşte evanghelia) a iertării păcatelor şi moştenirii vieţii veşnice (Ier.31.34; Rom.11.25–27; Ioan 12.50; Mat.6.10)?

Putem găsi oare şi alte dovezi biblice că pămîntul nou este inclus în noul legămînt? Trecînd peste unitatea aspectului lingvistic, legămînt nou, cer nou, pămînt nou, alături de Apocalips 7.14 se pot cita Romani 8.19–23 şi Isaia 55.9–13. Iată un semn veşnic, nepieritor şi pentru pămîntul nou, însoţitor etern al semnului Fiului omului.

Chiar dacă săptămîna legămîntului se referă exclusiv la Israelul spiritual, Biserica celor întîi născuţi, închinaţi Tatălui, ei nu sînt toţi, ci doar mulţi (Exod 13.2; 22.29; 34.19; Dan.9.27).

EVANGHELIA este aceeaşi, jertfa este aceeaşi, botezul în apă este acelaşi, şi Tatăl care încheie noul legămînt prin jurămînt cu toţi, este Acelaşi. Esenţa noului legămînt este şi ea aceeaşi pentru toţi indiferent de speranţă, iar lucrarea pentru cerurile noi şi pămîntul cel nou este una şi aceeaşi lucrare, prin acelaşi Cuvînt al EVANGHELIEI, diferenţa rezidînd în solul pe care fiecare îl pune la dispoziţie pentru hrănirea seminţei Cuvîntului vieţii. După încheierea săptămînii legămîntului cu Israelul spiritual, în baza legămîntului cu Avraam, legămîntul cel nou continuă cu toate neamurile pămîntului pînă după a doua înviere şi judecată, care va da drept de rezidenţă celor drepţi pe noul pămînt (Gen.22.16–18; Apoc. 20.15; 21.1–5,22–24).

Dar ce este al treilea cer despre care ne vorbeşte Pavel în a doua Corinteni 12.2,4?

Primul cer aparţine Creaţiei pînă la nefericitul eveniment din Eden sub bagheta Satanei.

De atunci încoace şi pînă la dispariţia veşnică a lui Satan, ne aflăm şi ne vom afla încă în timpul celui de-al doilea cer.

Cel de-al treilea cer este cerul nou. Din acest al treilea cer face parte şi Pavel, apostolul Neamurilor, şi despre această viziune vorbeşte el în a doua Corinteni. Apostolul Petru aduce lumină asupra acestui subiect în cea de-a doua sa scrisoare (2Pet. 3.5–7,13).