mesajul evangheliei: APOSTAZIA. „MAREA APOSTAZIE“.

APOSTAZIA. „MAREA APOSTAZIE“.

Oare poţi pierde ce n-ai avut sau poţi pica de unde nu ai fost înălţat?

Singurul apostat confirmat cert în Scriptură este Iuda Iscarioteanul, cel care ar fi trebuit să fie unul din cei doisprezece apostoli.

Cu destulă atenţie, dar şi prudentă rezervă, pot fi privite alte nominalizări mai puţin clar reliefate, pentru că în timp lucrurile s-ar mai fi putut schimba (1Tim.1.19,20; 2Tim.2.16–18; 4.14,15,10—numai Dima).

Găsim descrierea apostaziei în Evrei 6.4–6; 10.26–31 şi o posibilă alunecare a unora în finalul celei de-a doua scrisori către Corinteni (2Cor.13.3,5–10).

Aşadar singurii care ar putea fi cotaţi ca apostaţi, trebuie să fie persoane candidate în trup la unul din cele 144000 de locuri încă liber, probabil majoritatea fiind deja ocupate. Apostazia nu este un simplu cuvînt care poate fi utilizat oricum de aceia care nu-i realizează adevărata încărcătură.

Totuşi la paginile 89 şi 90, în capitolul 10 al cărţii „Să vină regatul tău“, sub titlul „MAREA APOSTAZIE“ se poate citi:

– „Ce fel de atac viclean urma deci să declanşeze Diavolul contra creştinilor? Făcînd aluzie la vechiul Israel căruia îi lipsea credinţa, apostolul Petru a dat avertismentul: «Însă au ajuns să fie şi profeţi falşi prin popor, aşa cum şi printre voi vor fi învăţători falşi. Aceştia vor introduce discret secte distructive (…) vă vor exploata cu lăcomie prin cuvinte falsificate» (2Petru 2:1,3). Aceşti învăţători sectanţi falşi şi doctrinele lor religioase eronate începuseră să-şi facă deja apariţia pe la sfîrşitul primului secol, căci prin 98 e.n. apostolul Ioan a scris: «Şi cum aţi auzit că vine anticristul, iată că acum au ajuns să fie mulţi anticrişti (…). Ei au ieşit dintre noi, dar nu erau de ai noştri.» –1Ioan 2:18,19. […] Această expresie trebuie să se refere la capii religioşi apostaţi care dispreţuiesc legea în sensul că, deşi pretind a fi creştini, ei «nu cunosc pe Dumnezeu» şi «nu ascultă vestea bună privitoare la Domnul nostru Isus» (2Tesaloniceni 1:6–8; 2:1–3). Dar cum urma să se manifeste în adunarea creştină această clasă de apostaţi? […] Isus spusese discipolilor săi: «Voi toţi sînteţi fraţi», dar anumiţi creştini care umblau după consideraţie personală au căzut în cursa întinsă de Diavol. Ei au stabilit o distincţie între clerici şi laici.“

Gura păcătosului adevăr grăieşte! Deşi neagă în grupul Martorilor existenţa clericilor şi laicilor, tiparul consideraţiei personale este acelaşi în ciuda oricăror cosmetizări exterioare, încă de la începutul existenţei acestei grupări.

Orice candidat serios la unul din locurile rămase vacante ale Israelului spiritual, nu poate avea vocaţia întemeierii de secte religioase, ci ca grîu va creşte împreună cu neghina, apoi va realiza că neghina nu poate deveni grîu şi nici nu poate moşteni făgăduinţele, luînd în final şi decizia unei despărţiri fizice, consecinţă firească a incompatibilităţii spirituale (Mat.13.26–30; 1Cor.15.33; Isa.52.11,12).

Am descoperit prin trimiterile din Biblie, în linii mari, aceeaşi mărturie pe care o am şi eu. Nu ştiu de cînd zac aceste trimiteri în general neluate în seamă, nu ştiu ca în bisericile majoritare, ortodoxă sau catolică, să existe oficial o astfel de mărturie, şi nu am auzit de vreo grupare protestantă care să o aibă.

Israelul spiritual, la înviere, are două componente distincte, a doua fiind „cei ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mînă“ (Apoc.20.4; 14.9–12). Aceştia sînt cei de care nu s-a lipit speranţa pămîntească impusă de cunoştinţa exactă, speranţă a icoanei fiarei oferită generos împreună cu semnul aferent. Aceste persoane doar şi-au menţinut discret speranţa cerească legitimă, fără a face caz pe seama ei sau a încerca să întemeieze vreo sectă. Cel puţin eu nu am auzit de vreun astfel de demers.

Aşa-zisa „mare apostazie“ este de fapt continuarea operei acelor tăiaţi împrejur în carne, numiţi învăţători ai Legii, păstrători ai tradiţiilor şi obiceiurilor, lipsiţi de Duhul Sfînt, tradiţii şi obiceiuri preluate şi păstrate, ba chiar prelucrate, pînă astăzi cînd se mai şi adaugă tot felul de ingrediente din alte religii, chiar necreştine. Zona de influenţă a acestora sînt cei cu speranţă pămîntească, avansată între timp la speranţa cerească prin nemurirea sufletului (Gal.1.6–8; 3.1–3; 1Tim.1.5–10 şi Fapt.20.29–32, apoi Ezec.18.4; Mat.10.28; Evr.10.39; Ps.16.10; Fapt.2.27,31).

Toată învăţătura aşa-zis apostată este opera celor care nu vor sau nu pot să înveţe, dar le place să fie învăţători (Iac.3.1; Mat.23.8; Prov.18.2; 30.5,6; Ecl.5.3).

Cît despre distincţia între clerici şi laici, nici o deosebire de fond în gruparea Martorilor. Poate doar aceea că Martorii-clerici şi-au tăiat singuri creanga sau copacul de sub picioare în 1935, lăsînd alte oi fără păstorii spirituali unşi, dacă nu ţinem seama de eventualele derogări împotriva modului de procedare al lui Dumnezeu, prin care marea mulţime a altor oi se poate paşte şi singură, aşa cum se va vedea în continuare.