PAŞTELE, PAŞTELE CREŞTIN, AZIMELE.
Deut.16.16,17,1–8; Exod 12.1–12,15,17,46–49; Num.9.12,14; Exod 34.23,24.
Unele din exprimările evangheliştilor Matei, Ioan sau Luca, arată că se obişnuia a se face referire la Paşte ca la Praznicul azimelor şi invers, Paştele fiind situat în deschiderea Praznicului azimelor (Mat. 26.17; Ioan 5.1; 6.4; 11.55,56; Luc.22.1,7; Ioan 13.1). Chiar şi Legea făcea această contopire a Paştelui cu Sărbătoarea sau Praznicul azimelor (Deut.16.16; Lev.23.4–6,37).
Totuşi jertfa zilei de 14 a primei luni a anului, numită Nisan în Estera 3.7, dar Abib în Exod 13.4 (vezi nota de subsol), sau luna spicelor, era un miel sau ied de un an, fără cusur, jertfă care trebuia să fie friptă la foc şi nu crud sau fiert, ale cărui oase nu trebuiau zdrobite, şi a cărui carne trebuia consumată toată în cursul nopţii sau resturile arse în foc. Mai mult, nici unui netăiat împrejur nu-i era îngăduit să mănînce paştele sau jertfa pascală (Exod 12.43–49).
Vita tăiată din oi şi boi care se fierbea cum se arată în Deuteronom, se referă la Praznicul azimelor din continuarea Paştelui sau la masa premergătoare Paştelui, nu la jertfa pascală (Exod 12.18,19; Deut.16.2,3,7,8).
Pe de altă parte Mielul fără cusur şi fără prihană, care ridică păcatul lumii, a fost jertfit o singură dată, înlocuind Paştele evreilor cu Cina comemorativă sau Paştele creştin pentru toate neamurile, inclusiv pentru evrei, lucru devenit evident în anul 70 prin distrugerea Templului şi încetarea preoţiei Leviţilor din casa lui Aaron (1Pet.1.19; Ioan 1.29; Apoc.5.6,8,12; 19.7; Evr.5.4; 6.4–6,17–20; 7.11,28; 8.1–8; Mat.26.26–28; Luc.22.19,20; 1Cor.10.16; 11.24–26). Desigur evreii continuă să nu-L recunoască pe Domnul Isus ca Mesia sau Cristos, prin urmare nici jertfa Sa, dar se află într-o eroare al cărei final va avea loc la sfîrşitul veacului.
Dacă învăţătorii Legii nu au reuşit să determine neamurile să se taie împrejur, lucrarea sau poate doar spiritul lor se distinge în sînul popoarelor creştine prin modul oarecum evreiesc în care fac Paştele, plus alte învăţături şi mai ales obiceiuri (1Tim.1.6,7; Tit 1.10,11; Luc.11.52; Fapt.15.1; Mat.15.1–9; Fapt.20.27–32).
Astfel, deşi netăiaţi împrejur, creştinii catolici şi ortodocşi cel puţin, în locul Cinei comemorative a morţii de jertfă a Domnului, sărbătoresc Paştele evreilor într-un amestec straniu cu învierea Domnului. Fiecare îşi cumpără un miel sau o bucată dintr-un miel de la măcelărie unde oasele sînt zdrobite, şi pregătesc tot felul de mîncăruri fierte sau coapte, pentru mai multe zile, în vederea tradiţiei de a se simţi bine de sărbători, pe care oricum şi le doresc atît dese cît şi lungi (Gal.4.8–11; Rom.14.17–19). Şi pentru ca tacîmul să fie complet, în locul jertfelor pentru păcat cerute evreilor, preoţii înălţimilor creştini au introdus mărturisirea păcatelor sau spovedania, fără de care, dacă nu mă înşel, enoriaşii nu se pot împărtăşi (Ier.7.8–14; Iac.5.16 –întrebare întrebătoare: preoţii se spovedesc enoriaşilor sau nu pun mare preţ pe rugăciunile lor? Mai mult, ce poate fi pentru majoritari o astfel de condiţie decît o „zăbală“ asemănătoare interdicţiei impuse altor oi în 1935—Ps.32.9?). Iată cum, fie învăţătorii Legii fie preoţii înălţimilor, nu rămîn datori ci îşi fac treaba pînă la capăt. Cît despre post, singurul comentariu care merită făcut, ar fi că postul este de fapt o modalitate cam dură de a-L implora pe Dumnezeu să asculte rugăciunile, care însă poate rămîne fără efect în ciuda durităţii (Isa.58.3–11; 59.1–11). Postul nu este o necesitate şi nici nu poate determina ascultarea rugăciunilor, care pot fi ascultate şi fără a se ţine post. Mai mult, nu există nici un fel de împărţire a hranei trupeşti în alimente de post şi alimente de dulce (a se citi de origine vegetală şi de origine animală).
Totuşi despre aşa-zisul „post al Paştelui“, unul foarte special lung de patruzeci de zile, se spune că ar fi un act de curăţire spirituală, aşadar un act creştin ori asta nu arată decît o neînţelegere a însăşi esenţei EVANGHELIEI şi a modelului creştin prin Isus Cristos, Domnul, şi Cuvîntul lui Dumnezeu prin gura apostolilor şi evangheliştilor.
Există prin urmare un post creştin, şi dacă da atunci ce este el şi cum trebuie trăit, înfăptuit?
Ar fi foarte uşor să dau un răspuns simplu din care însă ar fi posibil ca mulţi să nu înţeleagă ţinta. Viaţa întreagă a creştinului este un post continuu, sau ar trebui să fie, dacă este un creştin realmente dedicat (Ioan 4.34; 1Cor.9.23; 4.6–14; Luc.17.7–10; 9.22–27; Mat.10.34–39; Apoc.2.10,11; Luc.16.19–31).
Atunci să vedem în ce măsură modelul „postului paştelui“ trece sau nu peste „ce este scris“ concentrîndu-ne simultan şi asupra ţintei de care vorbeam mai sus!
Deşi este un fapt dovedit pînă şi istoric, nu doar scriptural, că evreii nu au reuşit să ajungă la cerinţele spirituale ale EVANGHELIEI creştine, totuşi „învăţătorii Legii“ moderni „preoţii înălţimilor“ încearcă să cîrpească sacul Legii mozaice cu peticul EVANGHELIEI, sau să pună vinul EVANGHELIEI în burduful Legii mozaice recomandînd postul în general, şi postul paştelui în special ca un exerciţiu fizic şi fiziologic de înfrînare a trupului pentru îmbunătăţirea autocontrolului şi dobîndirea unei poziţii favorabile, prin stăpînirea sau îndepărtarea propriilor păcate, de a putea înţelege mai bine Cuvîntul lui Dumnezeu din EVANGHELIE. Totuşi chiar ei spun că performanţa individuală de a putea ţine postul poate aduce automăgulirea şi o dată cu ea îngîmfarea. În ciuda faptului că mulţi postesc în acest mod nu se prea văd în practică rezultatele spirituale ale acestor privaţiuni trupeşti. Urmăriţi acum atitudinea Domnului şi a apostolului Neamurilor, Pavel, în cîteva episoade relevante (Mat.4.1,2 – postul; Mat.4.3–11 – rezultatul; legătura: Ioan 12.48–50 în conexiune cu Ioan 4.13–16 şi Isa.58.11 căruia spuneam mai sus că trebuie să i se acorde atenţie; Ioan 4.31–38 cu accent pe versetul 34 şi desigur Efes.2.1–9,10–14,15,16,17,18,19,20 în completare cu Tit 3.3–5,6,7; toate acestea conducîndu-ne spre Luc.5.27–39 cu accent pe versetul 35 apoi 36–39).
Aşadar abordarea creştină, pur spirituală a postului creştin de mîntuire prin credinţă nu prin faptele Legii sau altele considerate creştine, nu poate fi o cîrpăceală a postului material al evreilor în sac şi cenuşă ca faptă a Legii, ci un act spiritual al păcătosului conştient de păcatele lui dar însetat şi flămînd după Cuvîntul lui Dumnezeu care îl poate curăţi prin Duhul de orice necurăţenie (pe lîngă citatele din Efeseni şi Tit de mai sus, 2Cor.3.5,6; 1Cor.3.1–7). Starea de linişte şi echilibru pe care o primeşte cineva pe calea postului creştin prin lepădarea de sine este deplină, profundă, permanentă şi incomparabilă cu orice altă stare sufletească, în timp ce postul fizic şi fiziologic ca şi frecventarea slujbelor bisericeşti aduc unora doar o linişte superficială şi pasageră care se clatină şi dispare la orice confruntare cu răul care ne înconjoară pretutindeni, rău deseori provocat chiar de mai mult sau mai puţin bisericoşii majoritari creştini ortodocşi sau catolici care ignoră tocmai Cuvîntul care spune învinge răul prin bine (Mat.16.22–26; 1Pet.3.9–12; Rom.12.14,17,18,21).
Categoric citatele biblice din acest comentariu au focalizat ţinta despre care vorbeam mai sus, însă ele nu sînt decît foarte puţine între foarte multe, de aceea am spus că ar fi uşor să dau un răspuns simplu, însă pentru cei ce cred că fac vreun sacrificiu meritoriu ţinînd un post prin abţinere cel mai potrivit citat ar fi unul de acţiune, anume Romani 12.1,2. Nu puţini sînt cei (cele) care pot fi auziţi că sînt credincioşi şi se roagă pentru o viaţă mai bună, belşug şi sănătate ori să fie scăpaţi din diverse necazuri. Dacă ar înţelege esenţa EVANGHELIEI şi ar avea pe lîngă credinţă şi speranţa vieţii veşnice ar trebui să le fie clar că o viaţă realmente creştină este o viaţă în care nici un sacrificiu nu este suficient de mare şi că nu prin sacrificiile proprii vor dobîndi viaţa veşnică ci prin sacrificiul lui Cristos, sacrificiu pe care doar îl pot recunoaşte şi cinsti prin acceptarea propriilor sacrificii, altfel vor duce o viaţă după voia lor atrăgînd pedeapsa morţii ca plată a păcatelor care le vor fi ţinute după cum citim tot la Romani, dar 6.23 şi 5.12,18,19 întregite cu 1Cor.15.19,20. Cine se consideră creştin ar trebui să fie conştient că a făcut o alegere cu toate implicaţiile care decurg din această alegere, atît bune cît şi mai puţin bune, atît plăcute cît şi mai puţin plăcute, altfel orice mimare este zadarnică. Iar cînd spun mimare mă gîndesc la cuvintele înţelepţilor poporului pe care tot mai mulţi le folosesc neînţelept arătînd spre paiul din ochii altora, la plăcinte înainte, la război înapoi, fără să realizeze că neangajîndu-se realmente în acest război cu ei înşişi nu vor avea parte nici de plăcinta vieţii veşnice despre care vorbesc mult, dar oare cît de mult cred? Doar în măsura în care cred îi vor putea simţi de pe acum mirosul (Luc.9.27)!
Dacă nu acceptăm sacrificiul ca mod de viaţă în viaţa de acum, de ce ne mai numim creştini şi ce viitor ne mai aşteptăm să avem dacă ne putem gîndi doar la prezent? Oare Dumnezeu însuşi nu face un sacrificiu suportînd prezenţa răului în lume tocmai pentru a-i salva pe cei care se sacrifică încercînd să învingă răul prin bine? Mulţi din cei care se roagă pentru a fi scutiţi de suferinţe ar trebui să conştientizeze valoarea suferinţei în viaţa de acum a creştinului pentru a nu dramatiza, fiindcă aceia care nu acceptă suferinţa nu au nici un viitor. Lumina mîntuirii nu poate fi văzută de la mesele îmbelşugate şi huzurul unei vieţi parazitare. Bucuraţi-vă mai degrabă de suferinţă fără a căuta să v-o provocaţi singuri, că întotdeauna s-a găsit, se găseşte şi se va mai găsi cine să v-o provoace!
Cît despre mîncare, chiar dacă în alt context, sînt relevante cuvintele Domnului că nu ce-i intră în gură spurcă omul ci doar ce-i poate ieşi, hrana trupului nefiind în sine un păcat indiferent de provenienţa animală sau vegetală a alimentelor. Un punct de vedere echilibrat este acela că omul ar trebui totuşi să mănînce pentru a trăi (a-şi hrăni trupul) nu să trăiască pentru a mînca (a se îmbuiba). Iar cine doreşte să ţină post nu are decît, însă fără a-i obliga şi pe alţii!
Ca o concluzie se poate înţelege că postul creştin este un mod de viaţă permanent al creştinului, trăit în spirit şi acţiune, cu valoare de rugăciune permanentă (Rom.8.16–26,27). Reamintindu-ne Romani 8.16 în conjuncţie cu Matei 18.3, Luca 17.20,21 şi altele, ar trebui să ne punem cu sinceritate măcar două întrebări. Prima ar fi oare în relaţia cu tatăl meu firesc, biologic, sau cu mama, aş putea accepta o relaţie ocolită prin interpuşi? Dacă nu, de ce aş accepta orice fel de interpunere între mine şi Tatăl ceresc? Şi de aici derivă a doua întrebare, oare sînt o persoană care are sau şi-a pierdut încrederea în sine? Poate că mulţi nu mai au încredere în ei înşişi, dar atunci ce mai este viaţa lor, mai trăiesc ei oare în mod real ori sînt deja morţi, chiar dacă mai respiră şi se mişcă dar nu au nici un orizont cu natură umană? Eu cred că la aceste lucruri ar trebui să mediteze şi tînărul, şi adultul şi bătrînul, perioada copilăriei rămînînd poate cel mai persistent imprimată în memoria noastră afectivă, la orice vîrstă. Chiar şi sau mai ales copilul mic are o puternică încredere mai întîi în sine, apoi în părinţi, şi mai apoi în cei mai apropiaţi. Străinii mai întîi sînt fie ignoraţi fie priviţi cu suspiciune, deşi unii pot fi priviţi ulterior cu prietenie.
Dacă ţii cu adevărat post, ţine-l toată viaţa şi nu te dedulci la tot felul de ispite lumeşti, idolatre, care te înconjoară. Desigur te-ai putea gîndi la înstrăinarea de sau la pierderea dragostei unor oameni. Nu-ţi face griji din pricina celor care pretind că te iubesc, dar înstrăinîndu-se dovedesc doar că se iubesc numai pe ei, pentru tine nemaigăsind loc în urma bănuielilor rele. Dragostea lui Dumnezeu şi lumina divină, spirituală, din tine sînt mult mai de preţ nu doar pentru tine ci şi pentru alţii. Însă dragostea dintre unii poate stîrni invidia altora şi declanşa cheful unor intigi din partea geloşilor menite să-i despartă, întocmai ca în cazul relaţiilor amoroase obişnuite. Indecizia prin plecarea urechii la intrigi arată nu doar că respectivul nu se poate baza pe el însuşi, ci şi insuficienţa dragostei pe care o are sau doar crede că o are. Şi dacă el însuşi nu poate avea încredere în el de ce ar avea alţii, cu atît mai mult Dumnezeu. Înţelept ar fi să faci aşa cum te îndeamnă sufletul tău în lumina Cuvîntului lui Dumnezeu şi a înţelegerii pe care ţi-a dat-o direct, nu prin interpuşi.
Chiar dacă singurătatea este greu de suportat, nu te teme de singurătate sau însingurare şi mai ales nu ignora lumina din tine şi nu o arunca în derizoriu de dragul unor relaţii conjuncturale cu cei care încă nu înţeleg lumina din tine şi faptul că tocmai prin ea nu eşti singur.
Iubeşte oamenii şi ai răbdare cu ei indiferent cum te privesc. Dacă vei ceda lor vei ajunge în scurt timp ca ei sau chiar mai rău, dar dacă-ţi vei păstra lumina s-ar putea ca într-o zi o rază din ea să fie recepţionată de un oarecare, apoi să crească în el. Nu poţi ajuta oamenii cedînd lor ci doar cedîndu-le din ceea ce ai dobîndit şi păstrezi din tezaurul de lumină divină. Aşa îţi poţi păstra atît dragostea pentru Dumnezeu şi adevăr cît şi dragostea pentru oameni, împlinind astfel legea creştină (Mat.22.34–40; Marc.12.28–34; Luc.10.25–37).
Sînt priviţi cu dispreţ de majoritari şi numiţi cu un aer superior, chiar batjocoritor, pocăiţi toţi cei ce nu respectă tradiţiile strămoşeşti şi credinţa tradiţională (Marc.1.15; Luc.24.47; Rom.2.4; Fapt.2.38; 20.21; Luc.13.22–29; 1Pet.1.18,19; 4.3,4).
Desigur preoţii înălţimilor sprijină şi binecuvîntează această atitudine de dispreţ suveran, pe care probabil o şi induc în mod conştient în rîndul majoritarilor, ignorînd şi chiar descurajînd studierea Cuvîntului Mîntuirii (Mal.2.1,2; 3.15–18; 4.1).
Şi ce nu fac nepocăiţii pentru a avea o masă îmbelşugată, la Paşte, la Crăciun sau la alte ocazii de a sărbători, pentru că deşi Împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mîncare şi băutură, creştinii nepocăiţi par a nu se mai gîndi şi la altceva în timpul sărbătorilor (Rom.14.17; Isa.1.10–17,21–23)!
Sărbătorirea învierii Domnului este stranie pentru că de sacrificiul Domnului poate beneficia oricine, în timp ce învierea nu este benefică pentru toţi (Ioan 3.16,17; Fapt.24.15; Apoc.20.13,15). Mai mult, Cina comemorativă nu e chiar o sărbătoare, ci mai degrabă un moment de reculegere şi recunoştinţă (Ecl.7.2–4; 1Cor.11.26; Ioan 13.21; Mat.26.37,38; Luc.22.42–44).
Nu aş dori să se creadă că am ceva împotriva tradiţiilor în general, dar a face din tradiţie o religie în sine este o cursă perfectă în care au căzut şi vor mai cădea mulţi. Amestecul de obiceiuri păgîne cu tradiţii mai mult sau mai puţin justificate ori susţinute de preoţii creştinătăţii, la care se tot adaugă mereu altele şi altele, sfîrşesc prin a sufoca singura tradiţie cu adevărat benefică şi care poate lumina viaţa omului în prezent, oferind totodată un suport real pentru viitor, cea a acordării unei permanente atenţii Cuvîntului lui Dumnezeu, pe care îL numim pe drept cuvînt Tatăl nostru, dar îl ignorăm adesea ca şi cum n-ar exista, la fel ca şi în cazul părinţilor biologici (Mat.15.3–9). Această situaţie îmi aduce aminte de un obicei comunist numit spălarea creierelor a cărei filozofie era, chiar dacă nu are ce face, ţine-l tot timpul ocupat ca să nu aibă vreme să se gîndească la greutăţi ori să se adune împreună şi să conspire. Desigur în cazul religiei, de a nu avea vreme pentru a se elibera spiritual prin cunoaşterea adevărului. Orice bolnav spiritual în stare acută mai are şanse de vindecare dacă se tratează la timp şi corespunzător, dar un bolnav spiritual cronic, permanent ignorant pentru că nu s-a cultivat la vreme, va sfîrşi prin a fi ignorat complet de Dumnezeu; deşi discret, totuşi mereu prezent, Dumnezeu acordă oricui o asistenţă permanentă, atîta timp cît încă mai are şanse, însă oricîte şanse ar acorda Dumnezeu omului, acesta le poate anula pe toate prin indiferenţă, ignoranţă sau alte preferinţe (Iac.1.17; Mal.3.6; Mat.5.45; Luc.15.2–7; etc.).
Ne naştem şi trăim oare într-o lume sănătoasă spiritual, sau …, mai degrabă ar trebui să nu ignorăm acest aspect realmente vital, atît pentru prezent cît şi pentru viitor. Atîta timp cît oamenilor le place să ducă o viaţă exterioară într-o strălucire aparentă, totuşi susţinută de o trăire interioară falsă, în dezacord cu legea divină creştină a iubirii de Dumnezeu şi aproapele, ce sens mai au lamentările, orice atitudine comportamentală avînd pentru fiecare în parte şi pentru toţi laolaltă efectul de bumerang şi cel de domino. Mai contează cum arăţi pe dinafară dacă pe dinăuntru te prăbuşeşti încet dar sigur, ratînd o trăire adevărată a vieţii?
Totuşi nici cu azimele Martorilor din care nu mai gustă nimeni nu îmi este ruşine!
Ele sînt un soi de adeziv rudimentar compus din făină şi apă, numit cîndva pap, uscat cu ajutorul unui prăjitor nu mai puţin rudimentar. Oricum celor care le fac şi doar le plimbă, de ce le-ar păsa? E adevărat că azimele sînt numite şi pîinea întristării, dar să mănînci timp de şapte zile o astfel de iască necomestibilă este de neconceput (Deut.16.3).
Azimele ar trebui să fie obţinute prin frămîntarea unei făini de cea mai bună calitate cu ulei de măsline şi sare după gust, apoi să fie coapte în tigaie, pe grătar, sau în cuptor (Lev.2.1–7,11–13; 6.14–18).
Desigur întreaga cantitate de tămîie despre care se citeşte în text trebuia arsă pe altar, dar probabil că azimele ar fi putut avea şi ele un miros plăcut (Exod 30.34–38). Oricum important este că preparate corect sînt comestibile şi digerabile.
Vinul ar trebui să nu fie contrafăcut sau din comerţ, ci făcut doar din mustul strugurilor bine copţi.
Desigur Cina ar trebui să fie ţinută în grup, iar acolo unde din motive obiective nu există un grup, avînd în vedere că sîntem străini şi călători pe pămînt, ocazia ar trebui amînată chiar şi pînă după sfîrşitul călătoriei (Evr.11.13; Num.9.5–12; Mat.26.29).
Pînă atunci să nu ne considerăm tocmai singuri, chiar şi atunci cînd sîntem (Apoc.3.19,20; Ioan 14.23; Mat.28.20).
© since 2010, Aurel Becheru.
NEXT PAGE PREVIOUS PAGE