COMENTARII DUPĂ URECHE.
Prov.1.8,9.
Sînt mulţi comentatori ad-hoc, după ureche ai Bibliei, pe care este mai comod să o comentezi decît să o citeşti, în multe şi diverse ocazii, desigur pentru a deveni credibil. Să examinăm un astfel de caz!
Un post de radio a lansat o aşa-zisă dilemă: „atunci cînd alesul / aleasa inimii nu se agreează cu părinţii, la cine vei renunţa, obligatoriu renunţa, la viitorul / viitoarea soţ / soţie sau la părinţi“?
Se spune că o problemă bine pusă e pe jumătate rezolvată, iar această zisă dilemă este o problemă prost pusă din cel puţin două puncte de vedere conjugate, aşa încît nu merita luată în considerare şi comentată, totuşi mulţi au comentat-o.
Unii comentatori au adus în sprijinul opţiunii de a-şi ignora părinţii prima parte a cuvintelor din Geneza 2.24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup“.
În primul rînd copiii nu sînt un singur trup cu părinţii în sensul cuvintelor citate, iar părinţii în mod normal se bucură atunci cînd vlăstarele lor devenite adulte îşi găsesc jumătatea, desigur o jumătate potrivită. În al doilea rînd expresia va lăsa nu înseamnă nici va părăsi nici va ignora, pentru că fără binecuvîntarea părinţilor este puţin probabil ca o căsătorie să poată dura pe viaţă, căsătoria fiind, şi asta nu înţeleg sau nu vor să înţeleagă mulţi tineri, un act responsabil, un contract pe viaţă, nu o aventură căreia i se poate pune capăt oricînd, după bunul plac al unuia sau altuia dintre soţi, părăsindu-şi j u m ă t a t e a la fel cum a făcut şi cu părinţii, atunci cînd, sau ori de cîte ori ochii devin alunecoşi iar inima zburdalnică, în continua goană după fluturaşi în stomac, fără de care nu simt că trăiesc (Mat.19.3–9).
Şi cine a rostit această binecuvîntare a unirii celor doi, abia citată, dacă nu chiar Tatăl (Luc.3.38)? Au avut ei dreptul să-L ignore sau să-L părăsească după binecuvîntare fără a suporta consecinţele unor experienţe neplăcute din care avem şi noi parte din plin prin moştenire (Gen.2.16,17; 3.6–11)?
Iată că se întîmplă lucruri neplăcute atunci cînd te grăbeşti ca fata mare la măritat ascultînd un glas străin, care nu din înţelepciune şi cu bune-intenţii te sfătuieşte, fără să aştepţi binecuvîntarea celor care au dreptul şi înţelepciunea să o dea la timpul potrivit, după o pregătire prealabilă, aceia care nu îţi vor decît binele, chiar dacă poţi avea altă impresie, şi faţă de care nu ar trebui să-ţi ascunzi relaţia, nici măcar pentru un timp, ca apoi să-i pui în faţa faptului împlinit. Desigur asta presupune comunicare, capitol la care se stă în general destul de prost.
Şi cum ar putea fi împlinite cuvintele celei de-a cincia poruncă a decalogului de cei care îşi ignoră sau chiar părăsesc părinţii (Exod 20.12; Deut.5.16; Gen.24.1–8,27,50,51,57–61; 26.34,35; 27.46; 28.1–6,7–9; Marc.7.10–13; Mat.22.37–40)?
A-ţi considera părinţii adversari sau chiar duşmani într-o astfel de problemă, cînd te confrunţi cu o alegere pe viaţă, înseamnă a nu ţine seamă de o experienţă de viaţă pe care tînărul sau tînăra ar trebui să recunoască cinstit că nu o are, dar poate beneficia prin ascultarea atentă a părerii celor care, în mod sigur nu dau sfaturi gratuite şi nefolositoare. Astfel ar putea să nu ia o decizie pripită distrugînd în mod nesăbuit o familie existentă şi încercată pentru o aventură sub masca unei viitoare familii, distrugînd ulterior chiar şi noţiunea instituţiei care este familia, şi de care cu toţii avem nevoie de la naştere pînă la moarte, simţindu-i lipsa atunci cînd nu o avem, şi e limpede că surogatele nu o pot înlocui.
Nu se pune problema ca părinţii să facă alegerea, ci doar ca ei, care au ochiul format, să fie de acord cu alegerea făcută de tînăr(ă) (Gen.24.5,8,57,58). Desigur nimeni nu este infailibil, totuşi ochiul experimentat, dincolo de aparenţe şi prezenţa fizică, poate vedea caracterul şi adevăratele intenţii ale pretendent-ului/ei.
În asemenea situaţii, în faţa unor decizii atît de importante, atît tinerii cît şi părinţii ar trebui să fie suficient de deschişi şi maleabili, necramponîndu-se de ideal, ci acceptînd sau nu un anumit real după cît este de potrivit. Tinerii să înţeleagă că o experienţă nefericită nu le va aduce decît necazuri, iar părinţii de partea cărora stă în general experienţa şi flerul, să nu fie egoişti, ci cooperanţi folosindu-şi atuurile în favoarea tinerilor. Şi unii şi ceilalţi ar trebui să realizeze că de fapt f a m i l i a nu separă ci uneşte, iar tinerii nu vor avea o familie total separată ci una i n t e g r a t ă în familia vîrstnicilor, pe care o extind. Creşterea şi educarea viitoarelor vlăstare va fi atît sarcina părinţilor cît şi a bunicilor.
Totuşi printr-o acută sau chiar cronică lipsă de comunicare se ajunge deseori la ignorarea părinţilor sau chiar la abandonarea acestora, pentru care nu poate exista motivaţie sau scuză. Dacă vor avea la rîndul lor copii, ce vor învăţa acei copii de la astfel de părinţi, şi cum îşi vor trata la rîndul lor părinţii după ce vor ajunge adulţi?
Educarea copiilor intră în sarcina părinţilor, dar vor întreba unii, de cine vor fi educaţi părinţii pentru a putea da o bună educaţie copiilor? Desigur părinţii needucaţi sau mai puţin educaţi!
Acesta este un punct nevralgic nu prin inexistenţa Sursei de educaţie a adulţilor, ci mai degrabă sau mai adesea prin lipsa de disponibilitate a adulţilor pentru procesul educaţional în ceea ce îi priveşte.
Societatea oferă şi ea ce poate şi cît poate la un moment dat, iar uneori condiţiile economice şi socio-politice mai degrabă distrug vieţi decît creează caractere. Totuşi în orice timp Cuvîntul lui Dumnezeu este sursa care poate oferi căi de comunicare, poate construi caractere, poate coagula societăţi pentru a nu se prăbuşi ca nişte castele de nisip.
Şi Cuvîntul lui Dumnezeu este adresat adulţilor, dar nu toţi cinstesc pe Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor, avînd consideraţie faţă de Cuvîntul Lui. Aşa apar comentariile lejere după ureche pentru a da credibilitate unor afirmaţii uşuratice, interpretările de tot felul, ale celor care plutesc iresponsabil în dulcea nepăsare a ignoranţei, amăgindu-se că totul este bine.
© since 2010, Aurel Becheru.
NEXT PAGE PREVIOUS PAGE