SWITCH 

² UN „MONSTRU FERICIT“!

1Tim.1.11; 6.15,16; Exod 20.5; Mat.22.18–21; 16.22,23; 1Tim.5.8.

Deşi am auzit de mai multe ori această analiză altruist-duhovnicească a rezultatului unui studiu ştiinţific în care se spune că oamenii mai egoişti sînt mai fericiţi, şi chiar am promis că nu voi mai comenta tot felul de „porumbei“ lansaţi în zbor prin înţelepciune lumească, oricum egoistă şi ea, acest caz nefăcînd excepţie, nu pot rămîne dator celor care parcurg această mărturie cu interes, şi care ar putea fi contrariaţi auzind întîmplător şi acest „porumbel hertzian“.

Totuşi pentru cei care nu au avut ocazia să audă „porumbelul“, iată pe scurt istorioara. Afirmaţia cercetătorilor că egoiştii sînt mai feiciţi decît altruiştii a provocat nedumerirea şi reacţia unor feţe bisericeşti. Cum aşa? Ei, da, susţin cei care au reacţionat, dar studiul spune că doar cei inconştienţi de egoismul lor sînt fericiţi. Iar cînd un om îşi „suspendă acest organ spiritual, conştiinţa“ pentru a nu mai sesiza că ceea ce a făcut în diverse împrejurări este rău (?!, neapărat rău!), iar el nu poate să nu-şi dea seama de răul făcut, prin amputarea conştiinţei el devine un „monstru fericit“. Prin urmare concluzia studiului cu pricina că cel ce săvîrşeşte răul şi poate fi în acelaşi timp fericit nu poate fi una reală, ci una falsă. Cam asta ar fi concluzia la prima vedere, însă datele presupusei probleme aduc în discuţie relaţia dintre conştiinţă, egoism şi altruism de-a valma, şi chiar mai mult incriminează egoismul, ceea ce nu e cazul.
Desigur, dacă egoismul propriu nu te îndeamnă să devii un monstru. Dacă un monstru poate fi chiar un „monstru fericit“, nu ştiu dacă s-a făcut vreun studiu.

Categoric, datele studiului îmi sînt complet necunoscute, nu ştiu de unde este scoasă asocierea egoismului cu fapte rele, însă concluzia cu pricina pe buzele unui preot este o problemă, şi nu una simplă, putînd genera confuzie şi stări psihice conflictuale, îndeosebi la nivelul persoanelor care-şi trăiesc viaţa orientîndu-se mai mult „după ureche“, pentru că fie nu au beneficiat de instruire şcolară fie nu sînt interesate de lectură, şi această categorie nu este tocmai restrînsă numeric.

Să pornim aşadar de la cuvintele Domnului consemnate de Matei 18.2,3 şi 22.39.

Au copiii conştiinţă? Desigur, şi chiar în stare embrionară, deşi conştientizează că au abia la împlinirea unei vîrste oarecare după naştere (Judec.13.3–5; Mat.1.24,25).

Cum lucrează conştiinţa lor pentru ca Dumnezeu să-i protejeze de influenţele rele care nu lipsesc, chiar abundă în mediul în care trăiesc, este un alt aspect şi încă unul foarte important. „Colţul copiilor“ este o altă rubrică audio de prim rang în relevarea acestui aspect. Un copilaş năzdrăvan întrebat de realizatoarea rubricii dacă el are conştiinţă a spus că are de la cinci ani, dar la un an sau la trei nu avea. Delicios şi adevărat sub aspectul momentului în care copiii devin conştienţi că au conştiinţă, iar excepţiile de la vîrsta declarată de acel copil nu fac decît să confirme regula. Totuşi este doar o conştiinţă specifică vîrstei, nesuspendată, dar în continuă expansiune. Iar subiectul „suspendării conştiinţei“ copiilor nici măcar Ion Creangă devenit adult, aşadar cu un alt nivel de conştiinţă, nu l-a epuizat. Oricum e inepuizabil! Rubrica „părinţii la colţul copiilor“ e o dovadă vie.
Dar se pare că unii adulţi îşi cam „suspendă conştiinţa“ de la acest colţ al cuceritoarei nevinovăţii copilăreşti.

Sînt uneori numiţi cu un egoism drăgăstos chiar de părinţii lor „terorişti“. O teroare dulce, ingenuă căreia trebuie să-i faci faţă zilnic. Cu cît e mai gingaş şi neajutorat cu atît e mai „terorist“, în special pentru mamă, deşi nici tata nu-i scutit. Putem oare să nu iubim aceşti „monstruleţi fericiţi“? Îşi poate aminti vreun adult o altă perioadă a vieţii mai fericită decît copilăria? Ei şi asta-i o dovadă de egoism. Dar cui face rău acest egoism?

Conştiinţa este indisolubil legată de egoism (ego înseamnă eu, şi nimeni nu se poate nega pe sine!), motiv pentru care are limitele proprii posesorului. Avem aşadar o conştiinţă limitată nu suspendată! Limitată la persoană şi limitată de atenţie, concentrare sau focalizare. Prin urmare conştiinţa este limitată de nivelul la care individul a ajuns la un moment dat, precum şi de evenimentele cărora le dă sau le poate da atenţie, iar asta nu aparţine de vinovăţie, prin urmare nici de „suspendare“. Se spune că „de unde nu e nici Dumnezeu nu cere“, iar în plan spiritual acest lucru este relevat cel mai clar în pilda talanţilor. Dumnezeu dă fiecăruia după puterea lui, şi cere desigur proporţional. Iar de acolo de unde nu a dat nici nu cere. Şi El ştie cel mai bine ce, cui şi cît să dea!

Poate fi cineva acuzat pentru alegerea unei cariere profesionale care să-i permită un cîştig îndestulător pentru sine şi familia pe care şi-o va întemeia? Desigur depinde şi de modalităţile pe care le va alege în atingerea scopului propus. Dacă reuşeşte echilibrul între conştiinţă, egoism şi altruism, în nici un caz nu poate fi acuzat. Dacă însă egoismul exagerat îl îndeamnă să nu mai ţină seama de conştiinţă şi altruism apar şi situaţii conflictuale. Concurenţa nu face rău nimănui, dimpotivă, chiar dacă relevă diferenţele de valoare. Conştiinţa echilibrată atît cu egoismul cît şi cu altruismul îndeamnă la recunoaştere, nu la concurenţă neloaială. Dumnezeu în Cuvîntul Său este foarte clar în această privinţă (1Tim.5.8; Efes.4.28 şi desigur 1Tim.6.7–10). Egoismul nu are nimic rău în sine şi nu este condamnat de Dumnezeu. „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi“ nu sună deloc a condamnare a egoismului ci îndeamnă la echilibru, armonie şi socializare. Dezechilibrele, da, sînt condamnate, dar trebuie făcută diferenţa! Cunoşti desigur zisele despre relaţia bani-fericire! Dar zisa nu banii mă fac pe mine, ci eu îi fac pe ei îţi este cunoscută?

Poate unii vor spune „dar cum să înţelegem pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina“ (Luc.12.16–21)? Cu puţin efort nu e greu, Cuvîntul lui Dumnezeu nu este contradictoriu (Luc.12.13–15). Însă mai trebuie ceva. Ca şi pilda bogatului nemilostiv faţă de Lazăr, şi nu doar aceste pilde, ci fiecare în felul ei chiar dacă ţinta generalizării nu coincide cu a acestora două, pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina nu are doar caracter particularizat la o persoană singulară, ci unul general valabil, în directă legătură cu Matei 24.36–42; 25.31–46 şi desigur Matei 6.31–34. Am subliniat special versetul 34 pentru cei care privesc, pentru alţii desigur, partea goală a paharului, respectiv sfîrşitul lumii în scopul înavuţirii proprii, speculînd ignoranţa şi credulitatea (Iac.5.1–3). Dar şi aici ideea continuă cu maximă generalitate (Iac.5.4–6)!

Echilibrul şi armonia perfectă în sfera socială între conştiinţă, egoism şi altruism, ne sînt ilustrate prin însuşi Domnul Isus Cristos în întîmplarea cu darea pentru Templu (Mat.17.24–27). Conştiinţa Domnului nu era suspendată ci era la un alt nivel: „ce crezi Simone? Împăraţii pămîntului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor sau de la străini? […] Aşadar fiii sînt scutiţi“. Era normal ca Domnul să nu conştientizeze ca ceilalţi că nefiind de-ai casei trebuiau să plătească darea. Remarca este defensivă, deci are un caracter egoist ca reacţie la o adevărată agresiune asupra conştiinţei Sale. Acestea două se împletesc şi armonizează perfect cu altruismul: „dar ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întîi; deschide-i gura şi vei găsi în ea o rublă¹, pe care ia-o şi dă-le-o lor pentru Mine şi pentru tine“. Un alt exemplu similar este reproşul dojenitor făcut lui Petru cu ocazia dezvăluirii morţii Sale de jertfă, de la care acesta încerca să-L împiedice (Mat.16.21–23). Egoism pentru că nu putea accepta renunţarea, altruism, cred că nu mai e nevoie să spun, conştiinţă pentru că a rugat pe Tatăl ca dacă este cu putinţă să nu guste moartea, dar nu voia Sa să primeze, ci a Tatălui. Un al treilea exemplu este cel al încercării nereuşite de a-L acuza în faţa oamenilor lui Irod (Mat.22.15–21).

Egoismul nu este o trăsătură de caracter negativă, ci o caracteristică pe care o avem ca zestre ca orice altă creatură de la Tatăl ceresc, şi pe care El însuşi o are (Exod 20.5; Isa.42.8). Gelozia este în sine egoistă! Dar închinătorii la icoane încă n-au aflat, iar cînd vor afla ar putea fi prea tîrziu.
„Eu sînt“ este numele pe care Dumnezeu l-a făcut cunoscut lui Moise atunci cînd l-a trimes să scoată poporul Israel din Egipt. Numele are o complexitate spirituală deosebită, dar în afara caracteristicii temporale infinite şi mereu prezente, dezvăluie în plus armonia şi echilibrul la nivelul divinităţii între conştiinţă, egoism şi altruism. Ce altceva este conştiinţa se sine decît egoism! Ambele sînt satisfăcte la nivel divin împreună cu altruismul. Iar scoaterea evreilor din Egipt prin „judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului“ precum şi cei şaptezeci de ani de robie babiloniană, apoi distrugerea preoţiei Leviţilor şi a Templului din Ierusalim, concomitent cu împrăştierea evreilor printre alte neamuri în scopul salvării tuturor celor care prin credinţă şi speranţă se vor arăta vrednici, nu sînt altceva decît expresia armoniei şi echilibrului la nivel divin a conştiinţei, conştiinţei de sine şi altruismului (Exod 12.12; 2Cron.36.21; Ier.25.11,12; Dan.2.44,45; Ier.31.31–34; Dan.9.26,27; Mat.23.37–39; 24.2,14,15; Dan.11.31).
Special am scris în loc de egoism, conştiinţă de sine, pentru a se înţelege că egoismul nu este o tară şi nici nu poate fi exacerbat prin „suspendarea organului spiritual, conştiinţa“!

Cît priveşte scopul altruist cu privire la urmaşii biologici, fireşti, ai celor dintîi oameni Adam şi Eva, urmărit de Dumnezeu, ilustrat generic în Geneza 3.15, se desfăşoară temporal conform unui plan pe care-l dezvăluie gradual în cîteva etape, ultima fiind creştinismul, şi care este extrem de condensat şi bine reliefat de apostolul Neamurilor, Pavel (Rom.8.14–18; 9.6–8; Gal.3.28,29; Fapt.20.27; Efes.1.9,10; Apoc.10.7).
Se poate remarca fără dificultate că Avraam cel credincios, primul Evreu între evrei, nu este şi Israel, Israel fiindu-i nepot de fiu prin Isaac, fiul făgăduinţei în vederea legămîntului, iar legămîntul cel nou este încheiat cu „Israelul spiritual“, cunoscut şi recunoscut ulterior sub numele de „creştini“, avînd rădăcina comună cu Cristos în limba greacă, nu cu Mesia din limba ebraică, specifică evreilor, ceea ce întăreşte şi subliniază caracterul multinaţional al creştinismului (Evr.4.12,13; Rom.9.6–8; Filip.3.3–9; Rom.11.4,7,8; Fapt.11.26; Gen.17.4,5,7; 22.16–18). Multinaţional, nu multiconfesional aşa cum se practică: ortodox, catolic, protestant de diverse confesiuni pe care nu le mai enumăr pentru că oricum nu le ştiu pe toate (1Cor.1.10–13; 3.4–7,21–23; 4.1–3). Dacă unii sînteţi ai unora, alţii ai altora, ai lui Dumnezeu care mai sînteţi fraţilor? Ce-i babilonia asta?

De ce ne cere Dumnezeu în Matei 18.1–5 să ne „întoarcem“ de la statutul de adult la acela de „copilaş“, atenţie, nu de copil ci de „copilaş“, iar în Ioan 3.3,5,6 şi nu numai vorbeşte despre o „naştere din nou“?

Cei ce-şi spun părinţi spirituali şi duhovnici acceptă, ba chiar încurajează şi se dau ei înşişi ca exemple de urmat, fiecare recurgînd la rîndul lui la alţi duhovnici în vederea creşterii spirituale, să pună întrebări şi să dea răspunsuri la întrebări, iar din această închistare în care singuri se bagă nu mai pot ieşi. În octombrie 2012 Andrei Pleşu a lansat cartea „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste“ prin şi comandată de, aşa cum el însuşi declara anterior, editura „Humanitas“. Andrei Pleşu spune că Domnul Isus pentru a prezenta adevărul Împărăţiei „pe măsura divinităţii Sale“ foloseşte ilustraţii verbale pentru care în general acceptăm termenul de parabole sau pilde. Pe de altă parte unul din preoţii care au reuşit să-mi devină simpatici, şi nu sînt deloc mulţi, chiar foarte puţini, Ionel Ungureanu face pe calea undelor o declaraţie care merită toată atenţia nu doar a preoţilor, căci lor le-a fost adresată, ci a oricui altcuiva indiferent care-i este ocupaţia de bază, şi veţi vedea în continuare de ce. Domnia sa spune că înainte de a citi această carte preoţii ar face bine să „uite tot ce au învăţat în facultate“ şi să se aplece asupra acestei cărţi ca una dintre „rarele cărţi de teologie scrise vreodată“. Întrebat dacă pentru slujbele pe care le fac în biserică, a spus „nu, pentru ei înşişi“.

Aspectul esenţial remarcat de cei doi protagonişti este în directă legătură cu spusele din Matei 18.3 şi Ioan 3.3 şi merită toată atenţia. Ceea ce au remarcat atît domnul Ungureanu cît şi domnul Pleşu matematicienii sintetizează prin formularea „o problemă bine pusă e pe jumătate rezolvată“. E drept că atunci cînd sînt micuţi copilaşii ajung şi la o „vîrstă a de ce-urilor“, dar nu se cantonează în aceasta, ci vor reveni destul de repede la încrederea pe care o au în sine pentru înţelegerea a ceea ce îi preocupă. Poate, dacă nu chiar sigur, nu sînt satisfăcuţi de răspunsurile primite şi preferă să caute singuri, ba chiar au răbdare să aştepte fiind deja obişnuiţi în acest sens. Modelul oferit de gîndirea ştiinţifică e total inadecvat pentru a putea cuprinde necuprinsul, mereu efervescent (Ecl.1.8–11)!
Ştiinţa omului pentru a putea pătrunde, defini, reproduce rezultate, mereu aceleaşi în aceleaşi condiţii pentru a putea convinge, a putea fi transmise şi refolosite, are nevoie de răspunsuri la întrebări punctuale, abstractizare, definiţii, încadrare în formule, cazuri particulare, generalizări etc., ceea ce inevitabil limitează! Limitează accesul, limitează domeniul de aplicaţie şi orice altceva mai cere teoria ori punerea în practică a cunoştinţelor acumulate, care oricum rămîn mereu şi mereu limitate. Nu se potriveşte transmiterii directe a înţelesului din vorbirea de toate zilele, vorbirea curentă cu subtilităţile şi nuanţele ei. Limba o învăţăm permanent prin auzire şi vorbire, şi o dată cu ea sensurile. Rareori punem altora întrebări asupra sensurilor sau consultăm dicţionare, niciodată nu stăm să învăţăm cuvinte noi din citit, ci le auzim, le putem reproduce şi adesea din context înţelegem şi sensul. Iar limba maternă se învaţă de foarte devreme, înainte chiar de a putea vorbi şi pune întrebări.

Cînd şi cum încep copiii să înveţe limba maternă, pentru ca mai tîrziu să pună şi întrebări? Evident prin auzire şi chiar din pîntecele mamei. Fetusul este foarte atent şi foarte sensibil la vorbirea celor din preajmă, poate distinge foarte clar vocea mamei sau tatălui, ascultă cu plăcere muzică. Desigur atunci cînd nu doarme! La fel şi după naştere, iar cînd doarme visează. Şi visul este un exerciţiu de învăţare completat mai tîrziu cu jocul. Jocul este antrenamentul copilului în procesul de învăţare. Copilul îşi învaţă limba de la cei care o ştiu deja, auzindu-i pe cei mari vorbind. Nu are nevoie să pună întrebări şi nu caută în dicţionare. Iar cînd încă nu poate vorbi sau pronunţa clar cuvintele, dacă nu plînge, rîde sau face diverse grimase, arată cu degetul pentru a se putea face înţeles! Se spune că ideea interfeţelor grafice şi a nelipsitului mouse al cărui indicator sau pointer plasat pe o legătură este reprezentat de o mînuţă cu arătătorul întins, a apărut observînd acest gest al copiilor care ştiu ce vor, dar nu-şi pot exprima intenţiile prin limbaj şi n-ar fi exclus să fie aşa.

De ce se spune despre unii copii cînd ajung la şcoală în compania unor străini care le devin învăţători sau profesori, în compania caietelor, cărţilor şi a tot felul de rechizite, că nu au „cei şapte ani de acasă“, mai nou şase, este un aspect direct relevant că procesul de învăţare şi educare a copilului nu aşteaptă împlinirea vîrstei şcolare. La şcoală copilul ştie deja să vorbească şi înţelege rapid multe lucruri, dar la şcoală se loveşte de un sistem rigid, conceput într-un anume fel pe care el nu-l cunoaşte de acasă. Acasă nu stă unde-l aşezi, nu e obligat să stea atent la ce nu-l atrage, nu e oprit să se joace „la ore“ şi cu certitudine aşteaptă pauzele recreative pentru a se juca. Iar cînd începe ora, începe chinul. Sigur, cu timpul se obişnuieşte şi cu asta însă sistemul rămîne unul greoi, nenatural. Cam aşa e şi cu mersul la biserică, pentru că preoţii au cam împrumutat acest sistem greoi din lumea ştiinţei şi au încercat, fără succes, să-l implementeze în propovăduirea EVANGHELIEI. E nenatural, inadecvat, ineficient, aş zice chiar barbar. Şi asta fără să fac referire la barbarismele pe care le tot aud în programele radio dedicate, precum, filocalie, pericopă, maslu, ecumenism etc., care-ţi pun creierii pe moaţe şi te fac să te gîndeşti la altceva, pierzînd şi restul expunerii. De ce ar reacţiona copiii altfel la şcoală, sau de ce rezultatele aşteptate de la enoriaşi ar putea fi bune cu astfel de sistem?

În orice specialitate termenii specifici au un domeniu limitat de reprezentare, sînt nespecifici limbii vorbite în mod curent de toţi vorbitorii nativi ai unei limbi, şi caracterizează mai degrabă un limbaj restrîns, nu o limbă vorbită şi înţeleasă curent de toţi nativii. Specializările însele sînt limitate pe domenii restrînse şi generează diferenţieri mari la nivelul conştiinţei indivizilor de diferite profesii şi specializări. De aici pot să apară şi conflicte, şi nu rareori apar. Am auzit nu o dată despre interpretări ale Cuvîntului Sacru. Pentru Numele lui Dumnezeu, interpretările sau explicaţiile le dau oamenii de la ei înşişi încercînd să arate ce au înţeles ei, nu sensul sau înţelesul pe care l-au aşteptat şi l-au primit. EVANGHELIA este o veste şi încă una bună! Ea trebuie primită, percepută, înţeleasă, nu bagatelizată nici pusă sub lacăt în colivia interpretărilor proprii! Trebuie să circule liber, din gură în gură. Trebuie primită, nu expediată. Prin interpretări proprii nu facem altceva decît s-o expediem, s-o trimitem la plimbare, să-i „dăm papucii“!
Dumnezeu nu lucrează aşa cu cei care se apropie de el cu candoarea unui copil. Tot procesul naşterii din nou este unul natural, discret, nebrutalizant pentru individ în nici un fel. E pe cît de real pe atît de natural! E ca şi cum ţi-ai învăţa limba maternă, ori mai tîrziu orice altceva, fără cărţi, instrumente de scris, dicţionare, enciclopedii, sarsanale pe care să le cari după tine, nici măcar gadget-uri ultramoderne capabile să păstreze pentru a putea fi recuperate la nevoie, cantităţi uriaşe de informaţii. Totul este „implementat“ natural şi permanent prezent „la purtător“, devenind ca şi limba maternă un „organ viu“ propriu fiecărui individ în parte. Un organ viu al unui om viu! Nici măcar diversele specializări laice nu o pot afecta! Ele doar adaugă şi altceva la bagajul deja existent, ori este ea însăşi adăugată acelui bagaj! Nu există nici un fel de problemă dacă individul nu se opune din ştiu eu ce păreri preconcepute moştenire a excesului de „uitat în gura lumii“. Aşadar perspectiva naşterii din nou este EVANGHELIA la purtător! Natural! EVANGHELIA nu-i pentru specialişti, e pentru toţi! Specialiştii au domenii de activitate restrînse, rezolvă probleme limitate şi generează mai multe probleme decît rezolvă. Luaţi jugul meu asupra voastră, şi învăţaţi dela Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară. (Mat.11.25–30).

A fost nevoie să citeşti tot ce a fost expus mai înainte? Cu certitudine chiar dacă nu aş mai spune nimic altceva. Dar „desertul“ abia acum urmează!

Trei ani şi jumătate! Trei ani şi jumătate apostolii şi alţi ucenici ai Săi i-au sorbit cuvintele de pe buze (Luc.10.38–42). Dar nu toţi au procedat aşa (Ioan 6.53,54,60–63,66). Trei ani şi jumătate, fără emoticoane, apostolii i-au observat orice inflexiune vocală, orice grimasă, orice emoţie, orice stare, cînd a fost flămînd, cînd i-a fost frig sau cald, cînd i-a fost sete, cînd obosit a adormit, cînd a fost mînios, supărat, trist, sau orice altceva. Nu doar le-a spus nişte poveşti ca şi cum le-ar fi citit dintr-o carte. Aşa, greu l-ar fi ascultat! Trei ani şi jumătate le-a fost soră, frate, mamă, tată (Mat.12.46–50). Aşa le-a fost şi Învăţător! A trăit în mijlocul lor şi ei au trăit alături de El, mereu cu ochii şi urechile pe El. Le-a transmis nu doar pildele ci şi sentimentele şi emoţiile Sale, nuanţele sensurilor. Dacă au întrebat le-a dat răspunsuri în acelaşi mod în care le-a expus EVANGHELIA (Ioan 12.49). Trei ani şi jumătate! Un copil mic ajuns la vîrsta de trei ani şi jumătate deja poate vorbi şi se poate exprima natural, fără efort! N-au fost la şcoală, nu ştiu să citească (nu discutăm de excepţii!), nu ştiu să scrie, dar ştiu să vorbească şi să-şi exprime propriile gînduri şi mai ales dorinţe! E lucrarea lui Dumnezeu, care singur e înţelept! Nu pe bucăţele, ci pe de-a-ntregul!

Cei trei ani şi jumătate au trecut, Domnul a fost trădat, prins, judecat, dacă se poate spune că a fost judecat, a fost dat pe mîna romanilor pentru a fi răstignit. Degringoladă! Apostolii, tulburaţi, nedumeriţi, descumpăniţi. Dar „povestea“ nu s-a sfîrşit, ci abia a început şi continuă! Domnul a fost înviat şi patruzeci de zile încă a mai fost prezent în mijlocul lor recunoscut nu după aspectul exterior, ci după cum le vorbea, chiar după gesturi caracteristice (Luc.24.13–32,44–49). Ba încă a mai adăugat la cele ce le spusese deja în trup de carne. L-au văzut chiar înălţîndu-se la cer la Tatăl, ceea ce acei şaptezeci care l-au părăsit nu au mai văzut! După încă zece zile a fost detonată explozia, prin botezul cu Spiritul Sfînt, şi de atunci au fost de neoprit şi sînt de neoprit (Fapt.5.38,39). Orice încercare potrivnică a eşuat, şi oricare alta va eşua! Trei ani şi jumătate! Îţi poţi acorda trei ani şi jumătate de atenţie şi aplecare asupra EVANGHELIEI ca să-i pătrunzi mesajul? Natural, fără să-ţi grevezi celelalte activităţi. Ai la dispoziţie deja un instrument eficient care te va scuti de eforturi inutile şi obositoare. Doar trei ani şi jumătate! Apoi putem sta de vorbă! Nu acum, peste trei ani şi jumătate. Ştiu că asemenea lui Saul din Tars, devenit ulterior apostolul Neamurilor Pavel, vor fi şi alţii mai rapizi, avînd deja o pregătire şi „zel fără pricepere“, dar vom discuta abia în 2016, cum am zis.

Iar acum o surpriză pentru Martori, şi nu numai, dar ei sînt categoric aceia care manifestă un interes deosebit pentru subiectul „robul credincios şi înţelept“ („the faithful and wise servant“ NKJversion!) ca şi pentru alte pagini care au în opinia lor o legătură directă cu aceasta. Vreţi să aveţi o certitudine că „robul credincios şi înţelept“ se află în paginile Bibliei? Aveţi cumva aceeaşi problemă pe care am avut-o eu privitoare la hula împotriva Duhului Sfînt pentru că aşa declară „canalul“ Brooklyn că sînt unşi cu Spiritul Sfînt şi în directă legătură cu Domnul de la care primesc o „cunoştinţă exactă“? Nu vă mai pierdeţi vremea sărind peste celelalte pagini ale site-ului. Expunerea îndeosebi a grupului de pagini care încep cu „npb“ este atent structurată şi vă poartă gradual în procesul de înţelegere. Abia apoi subiectele pot fi abordate într-o ordine aleatoare, dacă aşa se doreşte. Abia marţi, 5 februarie (evident 2013) Tatăl m-a tras din nou de mînecă descoperindu-mi, cum altfel decît tot prin trimiteri, că nu e cazul ca robul să fie căutat în altă parte, nici măcar la Brooklyn! Şi ca să nu obosiţi singuri, vi le voi arăta în pagina cu trimiteri (Ps.127, în întregime!). Ulterior, dar fără grabă, voi face acelaşi lucru şi în pagina cu trimiteri aferentă paginii „Robul credincios şi înţelept“. Ca „să n-avem vorbe la proces“! Dacă Ioniţă nu ştie să folosească internetul, cu siguranţă fata sau fetele lui (nu-mi mai aduc aminte exact) nu sînt străine. Iar eu în atare context nu pot să nu mă declar „un monstru fericit“! Să vă fie de folos! — Mat.24.45; Luc.12.42; 1Cor.4.1,2; Evr.3.5,6 — Deşi se spune că „atunci cînd doi îţi spun că eşti obosit e bine să te duci la culcare“, eu recomand celor care au obosit deja căutînd ce n-au găsit încă, să se trezească atîta timp cît încă şansa mai există! Cît priveşte păcatele, de un real şi natural folos vă va fi nu revista „Treziţi-vă!“ ci „spălarea pe dinăuntru a paharului“, şi veţi înţelege parcurgînd mărturia în întregime ce înseamnă, iar trăind adevărul veţi înţelege şi mai mult. Nu va fi o chirurgie barbară şi dureroasă ori frustrantă, ci va fi o vindecare naturală, treptată şi durabilă cu „imunizare“ la purtător. Imunizarea spirituală, un leac unic pentru toate!

Aaa, să nu uit! De unde ştiu ce pagini sînt accesate predilect, ba chiar şi cînd? De pe „Google“! Site-ul chiar se distinge de toate paginile indexate cu excepţia a trei, cărora tot eu le-am făcut safteaua, uneia pentru că chiar m-a interesat, celorlalte din simpla curiozitate orientată spre modul de abordare şi expunere al autorilor. Aceste pagini sînt evidenţiate ca pagini accesate şi au o pulsaţie asemenea respiraţiei, urcînd poziţii în afişarea curentă a paginilor, sau scăzînd. Nu vă voi întreba cine nu respiră că ştiţi şi singuri! Iar accesul predilect este sîmbăta şi duminica, o caracteristică ce mă onorează dar mai cu seamă onorează pe Tatăl! Ştiu că e lucrarea Lui, se cunoaşte inclusiv din acest aspect. Puteţi constata şi singuri căutînd zilnic pe „Google“ mesajul evangheliei. Marţea trei pagini ale site-ului apar pe ultimele poziţii ale primei pagini afişate. Acesta este pînă acum vîrful, apoi încep să scadă, oamenii fie muncesc fie învaţă în cursul săptămînii. Aşa e normal. Aşa e bine, aş zice chiar corect. Celelalte trei au o respiraţie cu vîrful în cursul săptămînii, apoi scad. Interesant, nu?

„Războiul explicaţiilor“: joi, 7 februarie, 2013. În sfîrşit o pildă ce se potriveşte „mănuşă“ conţinutului de bază al acestei pagini. O fetiţă îşi întreabă tatăl ce este acela „război“, cuvînt auzit la „ştiri“, dar neînţeles de copil. Aşadar întrebare! Urmează răspunsuri clarificatoare. Tatăl răspunde că dacă SUA şi UK nu s-ar înţelege asupra unei probleme, ar putea izbucni un război. Mama sare ca arsă spunîndu-i că vorbeşte numai prostii, cum să intervină un război între americani şi englezi, şi recomandă tatălui să nu-i mai bage copilului prostii în cap. Tatăl replică, „am dat şi eu un exemplu, măcar eu îi bag ceva, dacă ar fi după tine nu ar avea nimic în cap“. „Mulţumesc“ spune fetiţa edificată prin spectacolul oferit de părinţi, acum „am înţeles ce-i războiul“! Iată ce simplu şi natural e fără explicaţii, ba chiar şi din războiul explicaţiilor, mai ales pentru o minte virgină şi ageră de copil! Spusă chiar de cei care dau invariabil şiruri nesfîrşite de explicaţii, care nu o dată se potrivesc EVANGHELIEI „ca nuca-n perete“!

Apropo! Şi mie îmi plac trandafirii care doar par sîngerii de la distanţă, dar cînd îi priveşti mai atent, cu inima deschisă—nu prin camerele frontale de luat vederi răsturnate, ci prin ochii interiori ai minţii unde se formează adevăratele imagini—îşi descoperă seninul albastru azuriu imaculat. Acel „albastru cum nu s-a mai văzut“! Ştiu că nu s-a mai văzut de mult un astfel de albastru, însă tocmai de aceea ar trebui ca mult mai mulţi „să se frece la ochi“ după ce l-au văzut roşu, sau poate încă nu l-au văzut deşi e mereu prezent. Îmi plac şi declaraţiile de dragoste, însă ele sînt doar un prim pas spre adevărata iubire trainică, sănătoasă, ce poate apropia sufletele oamenilor pentru veşnicie. Şi faptele trebuie să fie în acord cu declaraţiile! Iar mie Dumnezeu mi-a dat atîta răbdare cît nu vă puteţi imagina. Succes! Poate data viitoare veţi completa şi cu „Un albastru infinit“ cîntat de Angela Similea.

© 2013, Aurel Becheru.        NEXT PAGE   PREVIOUS PAGE