mesajul evangheliei: IUDA ISCARIOTEANUL, PREZENT LA CINĂ?

IUDA ISCARIOTEANUL, PREZENT LA CINĂ ?

Ioan 13.1,2,27,30.

Unii iluminaţi fac o mărturisire care arată cîtă negură produce în mintea lor duhul lumii, anume că Domnul a spălat picioarele lui Iuda Iscarioteanul la Cină.

Mai mult, neînţelegînd semnificaţia spirituală a gestului, pentru că nu înţeleg în general EVANGHELIA, literalmente unii cu rang superior spală picioarele altora cu rang inferior; şi de ce nu, chiar în faţa camerelor de luat vederea (Mat.6.1,2 şi Ioan 13.7).

Dar să vedem cum rămîne cu Iuda.

Despre Cina comemorativă am discutat deja şi s-a observat atunci că înaintea Cinei pascale propriu-zise, care nu este efectiv o masă, fiecare îşi lua înainte masa de seară (1Cor.11.20,21). Putem presupune că înaintea consumării unei bucăţi din carnea mielului jertfit de Paşte, Domnul şi apostolii au luat şi ei o cină uşoară, iar iniţierea Cinei comemorative a fost desigur ultimul episod al cinei acelei nopţi memorabile, ca întreg. Episodul spălării picioarelor ucenicilor a avut loc după consumarea jertfei pascale, dar înainte de Cina comemorativă.

Deşi relatarea din Ioan, capitolul 13, ar putea să lase impresia că Iuda a fost prezent atît cînd Domnul a spălat picioarele ucenicilor, cît şi la împărtăşirea din simbolurile trupului şi sîngelui Domnului, pentru cei ce nu iau textul drept o simplă lectură, ci sînt direct implicaţi, Duhul are o altă mărturie.

În primul rînd apostolul are grijă să precizeze încă de la început că Domnul a spălat picioarele ucenicilor Săi după ce Diavolul pusese în inima Iscarioteanului gîndul de a-L vinde pe Isus, care la modul spiritual îi spălase pînă atunci picioarele de umbletele sale în felul lumii (Gen.3.15 –zdrobirea călcîiului; Ioan 13.2; Mat.10.1–9; Rom.10.15; Isa.52.6,7; Cînt.7.1; Ps.119.105). Însă Iuda s-a întors în mocirla imoralităţii lumeşti (2Pet.2.21,22). Dacă admitem că Iuda era încă prezent cînd Domnul a spălat picioarele ucenicilor, trebuie să admitem că vorbele adresate lui Petru „dacă nu te spăl Eu, nu vei avea deloc parte cu Mine“, se adresau implicit şi Iscarioteanului, ceea ce este evident absurd întrucît se ştie care a fost alegerea şi partea acestuia (Fapt.1.16–20). Neavînd parte cu Domnul nici cuvintele nu le-a auzit nici picioarele nu i-au fost spălate!

Aşadar relatarea lui Ioan este cursivă, fără alte precizări, cum se vede din versetul 21, însă versetele 27, 30, 2, ca şi comparaţia cu descrierea lui Matei, ne trezesc la realitate (Mat.26.24–26).

Se poate concluziona că în timpul cinei, ca întreg (vers.2), înainte de consumarea jertfei pascale şi după descoperirea vînzătorului (vers.1,27), după ce diavolul pusese în inima lui Iuda gîndul să-L vîndă pe Isus şi plecase deja (vers.2,30), s-au desfăşurat atît episodul cu spălatul picioarelor cît şi restul cinei numită de taină, sau Cina comemorativă devenită Paştele creştin (Mat.26.25,26). Iuda îşi luase, desigur, picioarele la spinare, avînd cum se ştie altă treabă care i-a murdărit nu numai picioarele, iar cursivitatea textului are alt rost, nu cel înţeles de cei care au lansat acest mod de a înţelege iertarea divină.

Cît priveşte Cina comemorativă la care ar fi trebuit să fie şi Iscarioteanul—Ioan 13.8; Mat.26.26–29—, Ioan nici nu aminteşte de ea, fiind deja prezentată în celelalte trei Evanghelii al căror conţinut era bine cunoscut apostolului iubirii.

De altfel Evanghelia lui este o completare a celorlalte trei, vorbind aproape exclusiv ceea ce nu se spune în celelalte, prezentînd şi un discurs foarte lung cu ocazia ultimului Paşte petrecut împreună cu apostolii, discurs ce include relatarea lui Ioan despre episodul cu spălatul picioarelor ucenicilor, şi se încheie cu rugăciunea Domnului dinaintea arestării Sale în grădina Ghetsimani (Ioan 20.30,31; 11.55–18.1; Mat.26.29,30).

După mai mulţi ani am auzit pe altcineva spunînd că Iuda ar fi fost iertat de Dumnezeu dacă s-ar fi căit. Ce să mai înţeleagă un cititor neavizat al Scripturii din Cuvîntul lui Dumnezeu consemnat la Matei 27.3–7 cu subtitlul „Căinţa şi moartea lui Iuda“ sau Fapte 1.18,19 dintr-o astfel de mărturie? Ştiu, foarte mulţi vorbesc de „credinţă“ uitînd foarte uşor de „pocăinţă“, ori strîmbînd din nas cînd aud de „pocăiţi“. Şi asta pentrucă nu se înţelege că drumul credinţei este deschis de o pocăinţă ori căinţă sinceră faţă de Dumnezeu.

Totuşi, „căinţa“ lui Iuda a fost doar un gest formal prin care încerca să „dreagă busuiocul“ salvîndu-şi propria piele, şi puţin îi păsa de Isus, Fiul lui Dumnezeu. Totuşi actul lui de trădare nu a fost decît un păcat de neiertat, anume hulă împotiva Duhului Sfînt, iar la preoţi cu preţul sîngelui Domnului, chiar s-a dus degeaba, ei chiar nu aveau nici o putere de iertare aşa cum şi-a închipuit el (Evr.6.4–6). Cu certitudine nu a mai putut suporta presiunea emoţională şi raţională, a cedat şi şi-a pus capăt vieţii. Felul de căinţă manifestat de Iuda nu este acela pe care îl cere Dumnezeu, ci ceea ce Dumnezeu numeşte plînsul şi scrîşnirea dinţilor! Adică regretul tardiv al ratării! Şi este mînă în mînă cu întunericul de afară al celor lepădaţi.

Dumnezeu a demonstrat şi prin acest Iuda Iscarioteanul că are disponibilitate deplină în a ierta pe oricine, însă agreează tot atît de mult „periuţa“ ca şi „căinţa“ egoistă a acelora care nu pot regreta decît că faptele lor nelegiuite nu le-a adus ceea ce se aşteptau (Ezec.18.21–32). Să „vorbeşti“ dînd cu gura e uşor, să mai şi „spui“ ceva responsabil, nu e tot aşa!