TIMPUL, DIMENSIUNE FIZICĂ SAU NOŢIUNE?
Efes.5.15–17; Colos.4.5; Ecl.12.1,7.
La întrebarea „ai putea să măsori timpul?“ cei mai mulţi ar răspunde probabil fără să clipească „bineînţeles!“.
Şi totuşi timpul ca mărime sau dimensiune fizică nemijlocit măsurabilă, nu există în realitatea înconjurătoare deşi se vorbeşte despre imaginea unei astfel de mărimi! Mărimea se presupune abstractă, chiar dacă imaginea pare concretă.
Timpul este doar o noţiune, şi imaginea lui există doar în conştiinţe, iar unităţile de măsură foarte diferite: secunda cu subunităţile ei, minutul, ora, ziua, săptămîna, decada, luna, trimestrul, semestrul, anul, deceniul, etc. Timpul poate fi exprimat, marcat, sincronizat, dar nu măsurat, ci doar stabilit convenţional ca diferenţă între producerea a două evenimente, de obicei similare.
Oamenii sînt totuşi obişnuiţi să considere timpul o mărime fizică la îndemîna oricui de a fi măsurat. Fiecare are la mînă sau la îndemînă un ceas care măsoară timpul, sau poate că îşi mai aminteşte de la orele de fizică modul de calcul al vitezei ca raport a două dimensiuni fizice, spaţiu şi timp. Dependentă de timp, viteza însăşi este şi o noţiune pe care pentru că unii nu o au, ajung direct de pe şosele, oale şi ulcele. Dar nu despre viteză vreau să vorbesc.
Inventatorii radarului ar putea fi şocaţi iar cei ce vor să construiască o „maşină a timpului“ oripilaţi, deoarece ei consideră că timpul este o dimensiune fizică, ultimii considerînd-o chiar flexibilă, atît de flexibilă încît parcurgînd timpul circular s-ar putea ajunge la un moment trecut sau viitor, în funcţie de sensul parcurgerii.
Fără să am neapărat această intenţie, am să-i dezamăgesc pe aceşti domni şi nu doar pe ei, dar de cînd s-a inventat spirala eu nu mai cred în cerc.
Desigur ei ştiu mai bine ce vor şi ce caută atunci cînd îşi consumă timpul încercînd să construiască o altfel de maşină a timpului decît cea pe care ne-a pus-o la dispoziţie Creatorul, respectiv imaginaţia, deja construită şi care funcţionează uns.
Pînă vor construi ei o maşină fizică a timpului, eu care am călătorit deja cu cea pe care o am în dotare, făcînd din prezent deplasări atît în trecut cît şi în viitor, voi expune propria viziune cu privire la timp, în speranţa că voi putea ajuta pe unii dintre cititorii acestei mărturii să recupereze eficient timpul pierdut sau insuficient utilizat (Efes.5.16).
Dacă nu am avea noţiunea timpului şi mijloace de a-l marca, simţul orientării în aprecierea ordinii desfăşurării evenimentelor precum şi al orientării în general, ar avea serios de suferit, doar asocierea unor marcaje temporale evenimentelor deja produse ori aşteptate oferind orientare, iar considerarea timpului ca dimensiune este doar o chestiune de flexibilitate şi expresivitate a limbajului, care nu pot fi artificial îngrădite, dar care nici nu ar trebui lăsate să creeze confuzii. Marcajele de timp asociate unor evenimente consumate devin ele însele evenimente trecute, marcarea timpului fiind în sine un eveniment.
În viziunea mea timpul este în general inexistent, iar ca dimensiune fizică chiar nu există. Pentru ca timpul să existe sau să fie pus în evidenţă ca noţiune, este nevoie pe de-o parte de o conştiinţă în care să se poată reflecta, iar pe de altă parte este nevoie ca aceeaşi conştiinţă şi nu alta să perceapă o succesiune de evenimente, succesiune care poate fi asociată sau nu cu mişcarea, scurgerea timpului fiind de obicei asociată mişcării.
Aşadar timp în afara unei conştiinţe în care să se reflecte informaţii în legătură cu desfăşurarea unor evenimente, nu există întrucît percepţia scurgerii timpului în raport cu derularea evenimentelor, nu există.
Să mă explic.
Orice lucru, orice obiect neînsufleţit asupra căruia se exercită diverse acţiuni, trecînd astfel prin tot felul de evenimente, este lipsit de percepţia acelor evenimente care, deşi generează informaţie, aceasta chiar dacă poate fi înmagazinată într-o formă sau alta totuşi nu poate fi percepută, pierzîndu-se pentru acel obiect sau lucru, motiv pentru care timpul pentru ele nu există. Timpul are nevoie de sensibilitate conştientă pentru a fi sesizat. Universul este în general plin de asemenea lucruri şi obiecte, aşadar percepţia timpului aparţine unei minorităţi, fiind în genere inexistent deşi există, pentru că altfel nu am vorbi de el. Pentru ceasuri de exemplu timpul nu există, dar există pentru noi oamenii care le-am creat şi le folosim. Ele sînt doar obiecte inerte care folosesc metode mecanice sau electronice de marcare, eventual înregistrare, utile doar nouă.
Pe de altă parte în conştiinţa unui om se reflectă doar acele evenimente în care persoana respectivă se implică sau este implicată de alţii într-un fel oarecare, alte evenimente petrecute paralel (paralel, nu în acelaşi timp pentru că nu poate fi vorba de acelaşi timp de vreme ce este în afara percepţiei conştiinţei sale) rămînîndu-i străine ca şi cum nici nu s-ar fi întîmplat vreodată.
Aşadar paralel timpului nostru, sau al propriei noastre existenţe, se produc simultan (am să explic această flexibilitate expresivă de limbaj) o sumedenie de evenimente, fie aproape fie departe, pe care nu le percepem şi care ne rămîn străine, dar care sînt percepute de alţii în timpul lor propriu, sau dacă vrei al propriei lor existenţe. Totuşi pentru că anumite evenimente produc informaţie care ne interesează, ne putem implica în recuperarea timpului pierdut, călătorind în trecut—în cazul Bibliei chiar şi în viitor—pentru a recupera informaţiile generate de evenimentele care ne-au scăpat dar ne interesează, alocînd din timpul actual pentru obţinerea informaţiilor de la cei care le deţin şi sînt dispuşi să le prezinte şi altora într-un mod sau altul. Sau a evenimentelor brute, aşa cum au fost ele înregistrate, informaţia extrăgînd-o singuri.
Cît despre mijloacele actuale de înregistrare şi redare a evenimentelor, în afara propriei memorii, cred că nu e cazul să vorbesc, fiind de o diversitate copleşitoare.
Prin termenul simultan, pe care spuneam că-l voi explica, înţeleg unul sau mai multe cicluri (nu cercuri) ale unei spirale temporale, aşa cum o percepem în mod obişnuit ca pe o succesiune de ore, zile, luni sau ani (aşadar cicluri care rămîn în urmă, nu cercuri care se închid ţinîndu-ne captivi pe o traiectorie temporală, mereu aceeaşi), în care se petrec paralel un mănunchi de fire temporale individuale pentru fiecare om de pe pămînt care îşi trăieşte propriile evenimente, alcătuind o singură spirală temporală convenţională pentru toţi, sau timpul comun, care nu este în nici un caz o dimensiune fizică, motiv pentru care sînt necesare repere astronomice, dar şi dese resincronizări ale instrumentelor de marcat (nu de măsurat) timpul. Însăşi noţiunea de sincronizare dezvăluie că anumite evenimente pot fi, dacă se doreşte, forţate să se alinieze aceluiaşi marcaj de timp. În ceea ce priveşte sincronizarea, cel mai ciudat mi se pare existenţa şi recunoaşterea de unii sau nu de alţii a unor calendare deosebite, astfel încît unii sărbătoresc chiar de două ori aceeaşi zi, o dată pe stil nou şi o dată pe stil vechi, la diferenţă de treisprezece zile.
Prin urmare o zi este comună tuturor, fără a intra în detalii astronomice de fus orar sau poziţie geografică pentru sincronizare sau durată, doar prin percepţia în general a unui răsărit de soare urmată de un apus şi apoi un nou răsărit, pentru cei favorizaţi geografic, în rest fiecare îşi are propriul timp, propriile evenimente care îi marchează viaţa, evenimente trăite la alegere sau din întîmplare în cadrul zilei convenţional comune respective.
Aşadar evenimentele simultane (aparent simultane!) aparţin unui interval temporal comun, stabilit şi marcat în mod convenţional ca acelaşi pentru toţi, deşi fiecare îl trăieşte altfel.
Nu mi-am propus, oricine ai fi cititorule şi orice experienţe anterioare ai avea, să te ameţesc învîrtindu-te pe o spirală imaginară, însă aş fi foarte fericit să ştiu că ai înţeles ce vreau să spun, pentru că multe alte aspecte îţi vor putea fi mai clare.
Spre exemplu pentru mulţi existenţa a patru Evanghelii aparent diferite, este sau ar putea fi ceea ce Biblia numeşte o piatră de poticnire, şi am auzit astfel de comentarii.
Unii nu pot să conceapă că oameni diferiţi, cu personalităţi diferite, participanţi mai mult sau mai puţin direct, funcţie de gradul de implicare şi atenţie acordată momentelor, dar şi de distanţa sau poziţia relativă în raport cu un anume eveniment sau succesiune de evenimente, pot relata puţin diferit, ori pot ignora sau dimpotrivă relata evenimente ignorate de alţii, acest ultim aspect putînd fi mai degrabă un aspect al personalităţii decît omisiuni sau adăugiri.
Şi totuşi au numeroase exemple în viaţa de zi cu zi, capul de afiş ţinîndu-l reluările unor faze viu disputate şi îndelung comentate ale unor meciuri de fotbal, faze în care unii văd ceva, alţii altceva, sau lucrurile rămîn nelămurite din pricina unghiului din care a fost înregistrată faza, zona de interes rămînînd mascată într-un plan secund.
Aşa-numitele reconstituiri ale unor fapte reprobabile sînt şi ele făcute cu un oarecare grad de relativitate şi subiectivism. Iar exemplele pot continua, un ultim exemplu foarte grăitor fiind cred acela al unor persoane diferite cărora li se ia un interview legat de impresiile vizionării aceleiaşi piese de teatru. Fiecare va avea o versiune proprie, dar asemănătoare.
Recuperarea unor evenimente sau a informaţiilor produse de orice eveniment care prezintă interes, atunci cînd evenimentele s-au produs în afara zonei noastre de percepţie, nu mai reprezintă în general o problemă, însă punctele de vedere sau interesele rămîn în continuare divergente.
Din punctul meu de vedere tocmai diferenţele conferă autenticitate relatărilor biblice în general, nu doar Evangheliilor. Dacă totul ar fi tras la indigo artificialitatea ar lua locul autenticităţii şi astfel relatările ar fi lipsite de viaţă, dar Biblia este o carte deosebită şi prin faptul că în paginile ei viaţa pulsează intens şi irezistibil. Chiar şi disputele din jurul ei, fără ca patina timpului să le pună capăt, arată cît este de vie, autentică şi puternică (Evr.4.12,13; Mat.7.28,29; Ioan 1.1–4,14,18).
Iar îndemnul de a recupera timpul trecut, nu pierdut, mi se pare deplin justificat şi cu certitudine va fi deplin răsplătit (Efes.5.16; Ioan 6.67,68; 14.6; Mat.16.24–27).
Avem desigur ceasuri, cronometre, calendare, dar toate marchează scurgerea timpului—calendarele desigur chiar în avans— fără a-l putea opri, măsura, pune la dispoziţie pentru a fi dat înainte sau înapoi, ori a ne plimba pe el ca pe o stradă. Ceea ce se vede în unele situaţii pe înregistrări, sînt doar marcajele unui timp deja trecut care nu poate fi întors, o informaţie asociată evenimentelor înregistrate.
Un eveniment o dată consumat este irecuperabil pierdut percepţiei directe, componenta timp asociată pentru a-l marca marcîndu-i şi unicitatea. Reproducerea unui eveniment înregistrat returnează doar informaţia, nu evenimentul în sine, şi se constituie în alt eveniment într-o altă perioadă de timp.
Orice alt marcaj al timpului este direct dependent de marcajele prestabilite de Dumnezeu, pe care vrem nu vrem trebuie să le luăm ca referinţe pentru a sincroniza propriile marcatoare de timp, şi chiar să stabilim convenţii cum ar fi aceea că toate zilele sînt egale şi au douăzeci şi patru de ore (Gen.1.14, aşadar nişte semne sau marcaje, nu instrumente de măsurat).
Şi care ar fi problema că într-un alt sistem marcajele nu indică aceeaşi viteză de scurgere a timpului identică celei din sistemul nostru? Nici nu ar avea cum să fie aceeaşi viteză, de vreme ce nici sistemul nu este identic, avînd clar o componentă spaţiu diferită de a sistemului nostru solar.
Timpul poate fi privit deopotrivă ca noţiune, informaţie, eveniment.
Este greu să-mi imaginez timpul-dimensiune-fizică asociindu-l cu o hîrtie de prins muşte, iar evenimentele captive ca muştele prinse de hîrtie, fie pentru a călători în timp la vînătoare de evenimente pierdute, fie în alt scop. La ce le-a fost de folos Martorilor, de exemplu, să considere că timpul-fizic ar putea determina producerea de evenimente, indicînd anul 1914, ba chiar şi luna, ca timp fizic, implacabil, pentru producerea unor evenimente care nu pot fi determinate de un anume timp, ci de o anume Voinţă în acţiune şi alte condiţii de îndeplinit?
Cît despre plimbările prin timp, printre altele şi pentru a ne demonstra cît de ştiinţifică este Teoria evoluţiei speciilor, teorie în care pînă acum trebuie doar să credem ca o alternativă la Creaţia prezentă peste tot în jurul nostru, pînă vor fi ele realităţi eu prefer genul de plimbări pe care le-am expus în această mărturie. Poate că nu sînt atît de bine adaptat în procesul selecţiei naturale, cum a fost strămoşul comun al omului şi maimuţei, care de bine ce a fost adaptat a dispărut cu desăvîrşire, lăsîndu-ne locul nouă celor mai puţin adaptaţi, şi în ceaţă pe evoluţionişti. Prefer să păstrez acest handicap. Oare cîte alte astfel de verigi tari au cedat terenul în favoarea altora mai slabe în decursul… sau mai degrabă în teoria aşa-zisei evoluţii a speciilor?
Am vorbit la început despre minciuna care parazitează adevărul ca să poată fi expusă, dar nu m-am referit la teoria evoluţiei speciilor pentru că nu această teorie intră în cîmpul atenţiei mele. Acum totuşi voi spune cîteva cuvinte. În fapt această teorie nu este altceva decît o colecţie de observaţii superficiale cu privire la unele asemănări în sînul creaţiei, dublată de o încercare chinuită şi ridicolă de a prezenta argumente zis-ştiinţifice care să susţină că materia organică, într-un proces de la sine evolutiv, fără intervenţia unui Creator inteligent şi omnipotent, s-a autostructurat progresiv, devenind mai întîi organisme unicelulare, apoi multicelulare evoluate pînă la cea mai de sus treaptă, omul. Evident moartea şi mutaţiile genetice, ca şi perioadele enorme de timp acordate evoluţiei, însoţite de schimbări climatice şi alte schimbări de mediu, inclusiv cataclismele, fac parte din peisajul argumentelor pentru supravieţuirea celor mai dotaţi indivizi şi adaptarea lor la condiţiile deseori în schimbare.
Alte lucruri teoria evoluţiei speciilor nu ne mai spune, ci doar caută în continuare verigile pierdute ale unui lanţ evolutiv continuu, eventual situîndu-le în timp atunci cînd mai găsesc relicve. De fapt schimbările climatice, de mediu şi cataclismele sprijină mai degrabă lipsa graduală a relicvelor decît evoluţia ca proces declanşat şi în desfăşurare.
Totuşi Biblia ne spune, şi asta cu mult timp înainte de apariţia teoriei evoluţiei speciilor, că materia organică, chiar şi funcţional structurată, deci potenţial funcţională, este încă moartă fără duhul de viaţă pe care numai Creatorul îl deţine şi îl poate da, chiar şi retrage (Gen.2.7; Iac.2.26). Cred că oricine se poate uita într-un coşciug şi poate vedea un cadavru neînsufleţit, încă nedescompus, aşadar materie organică superior structurată pentru că a fost vie, dar este evident supusă morţii şi singurul proces evolutiv posibil este acela al descompunerii sau destructurării (Gen.3.19; Ecl.12.7).
Vorbeşte ştiinţa teoriei evoluţiei speciilor ceva despre duhul de viaţă din organismele vii? Din cîte ştiu eu nu! Aceasta este doar ştiinţa lui Dumnezeu, Creatorul, şi aceasta este prioritatea Lui, adevăr prezent peste tot în jurul nostru, nu minciuna mecanicistă parfumată cu fizică şi chimie a teoriei evoluţiei speciilor. Omul nu poate fi limitat la materia pe care o înglobează corpul său fizic sau la inteligenţa pe baza căreia unii îşi dau aere de superioritate faţă de alţi semeni! Cît de mult îi ajută oare plusul de inteligenţă pe cei care îl au să înţeleagă că Dumnezeu dă unora mai mult din ceva, altora din altceva, tocmai pentru a se completa unii pe alţii fără ca vreunul să fie extenuat de abundenţă şi prea multă activitate? Şi oricum diversitatea oferă lipsa plicticoasei monotonii, iar diferenţele nevoia de comunicare şi întrajutorare.
În concluzie, teoria evoluţiei speciilor comunică o fantezie mecanicistă din care lipsesc spiritul, o caracteristică esenţială a acestuia, moralitatea, şi nu în ultimul rînd caracteristica predominantă în lumea vie ataşată spiritului, comunicarea. Aşadar lacune nu doar printre relicve şi epoci! Şi parcă trăim într-o lume a oamenilor în care lacunele pun tot mai des şi mai extins bariere în calea comunicării, extinzîndu-se la rîndul lor.
Deşi nu au avut prioritate în acest sens, cu siguranţă atunci cînd comuniştii susţineau că ştiinţa a demonstrat că nu există Dumnezeu, se refereau la teoria evoluţiei speciilor pentru că ştiinţa nu poate să aibă un asemenea obiect de activitate, în care inevitabil există şi un aspect mistic, accesibil credinţei, dar inabordabil pentru ştiinţa omului, care se desfăşoară pe alte coordonate şi are un alt rost (1Tim.6.20,21). De altfel ar fi şi inconsecventă cu sine însăşi.
În adolescenţă pentru că nu reuşeam să-mi reprezint noţiunea sau conceptul de infinit întîlnit la şcoală, un adult mi-a sugerat să-mi imaginez că o sferă, dacă este mărginită, trebuie să fie mărginită de o altă sferă, iar aceasta la rîndul ei de o alta, ş.a.m.d., diametrul crescînd continuu, fără vreo limită. Aceasta desigur în spaţiul material, şi doar în sensul creşterii, însă în sens opus ştiinţa spune că materia ca masă în descreştere se învecinează cu şi este controlată de o energie în creştere. Universul omului nu se limitează la cantitatea de materie pe care o înglobează în propriul corp, chiar şi universul său spiritual limitat în mod real la un moment dat, avînd în mod potenţial perspectivă nelimitată, altfel spus, infinită. Din acest infinit spiritual nu poate fi exclus tocmai Cel-ce-lucrează-şi-creează atît universul material cît şi pe cel spiritual, Unica-Sursă de inspiraţie în lumină. Cineva este dincolo de noi, fie aproape, fie departe, dar mereu alături. Nu sîntem nici singuri, nici părăsiţi, deşi există forţe care vor să ne despartă încercînd să pună limite în jurul nostru. Îmi place să cred că eu sînt dintre cei care au respins şi au învins limitele arbitrare. Prefer infinitul! Iubesc infinitul!
Revenind la oile noastre, episodul luptei de la Gabaon sau cel al semnului dat lui Ezechia ca garanţie a vindecării sale, ar putea susţine ideea unui timp fizic ţinut pe loc sau dat înapoi (Ios.10.11–14; 2Reg.20.10,11)? Relativitatea oferă şi ea flexibilitate şi expresivitate vorbirii. Continuăm să spunem că soarele răsare sau apune, deşi ştim că această deplasare aparentă a soarelui este produsă de rotaţia pămîntului, cum se spune, în jurul axei sale, chiar şi această expresie subliniată avînd gradul ei de ambiguitate caracteristică imaginarului, căci despre o axă pe care doar ne-o putem imagina vorbim.
Nu despre o intervenţie asupra unui timp fizic îngheţat într-un anume punct, sau retractat se pune problema, ci de una asupra modului de marcare. Evenimentele nici nu au îngheţat în primul caz, nici nu au dispărut în cel de-al doilea, ci totul a continuat normal oferind doar două zile mai lungi, cu mai multe evenimente decît s-ar fi petrecut dacă ar fi fost două zile obişnuite.
Timpul poate fi privit ca un flux continuu de la trecut, prin prezent, spre viitorul care va deveni mai întîi prezent, iar apoi trecut.
Cît înseamnă prezentul, această aparentă clipă într-un ocean al infinitului trecut şi viitor? E T E R N I T A T E sau infinit, pentru că trăim într-un prezent continuu, fără a simţi trecutul sau viitorul, la care doar ne putem gîndi. Nici o clipă trăită nu este pentru noi trecută sau viitoare, toate sînt prezente. Continuu.
Şi cum ar putea fi altfel de vreme ce sîntem cu toţii fiii Aceluia care se numeşte pe Sine însuşi EU SÎNT? Important este să ne dorim să-I rămînem şi pe mai departe fii! Sau să-I redevenim fii!
© since 2010, Aurel Becheru.
NEXT PAGE PREVIOUS PAGE