mesajul evangheliei: SUB SEMNUL DIFERENŢEI.

SUB SEMNUL DIFERENŢEI.

Ecl.5.1; Luc.10.38–42; Prov.12.15.

Se poate constata fără efort preocuparea aproape exclusivă a oamenilor şi grija exagerată faţă de trup, de nevoile acestuia, chiar de un răsfăţ aproape fără limite, deşi tocmai trupul este condamnat şi supus morţii din pricina moştenirii pe cale biologică a păcatului în trup, fără o perspectivă singulară a salvării trupului în absenţa colaborării spiritului, situaţie greu, chiar imposibil de înţeles fără o abordare temeinică şi serioasă a Cuvîntului lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul (Gen.3.19; Rom.5.12; 6.6–14; 7.4–6).

Cuvîntul EVANGHELIEI în Cristos arată clar că deşi trupul este supus degradării şi în final morţii, aceasta fiind singura lui perspectivă chiar şi pentru cei socotiţi neprihăniţi prin credinţă, spiritul, dacă este cultivat în ascultare de Cuvîntul Vieţii, are perspectiva vieţii veşnice după învierea în Cristos Isus împreună cu un alt trup (2Cor.4.16–18; 1Cor.15.21,22,35–45; Rom.8.9–11). Trupul este lut, dar mugurul seminţei vieţii veşnice este spiritual ca şi sămînţa Cuvîntului Vieţii însăşi. De aici diferenţa între grîu şi neghină (Ioan 8.44; Mat.13.24,25,30,37–43). Aşa-zisul sfîrşit al lumii va fi de fapt sfîrşitul neghinei. Cu alte cuvinte nu se poate trăi cu fundul în două luntre fără a rata finalul fericit despre care toţi vorbesc şi pe care toţi îl aşteaptă, toţi considerîndu-se drepţi şi îndreptăţiţi.

Aşadar cei ce se fericesc acum şi se consideră fericiţi din pricina bunăstării lor materiale trecătoare, după înviere, la judecată, vor suferi dezamăgirea numită plînsul şi scrîşnirea dinţilor sau chiar chinul veşnic (Luc.16.19–31; Apoc.21.8; 22.15). Şi asta numai datorită propriei lor atitudini comportamentale. Unora nu le pasă şi poate că aşa au fost educaţi, alţii sînt lipsiţi de educaţie, şi poate cei mai mulţi se complac în autosuficienţa religiozităţii tradiţionaliste legată de sărbători şi mese îmbelşugate cu aceste ocazii. Cu spiritul, mai subţire şi mai la bătrîneţe. O, Doamne! Să fie adevărul oare chiar atît de greu de înţeles, sau mai degrabă greu de acceptat, şi de aceea evitat? Atunci ce mai este credinţa, căci mulţi se laudă că o au.

Dragă cititorule, dacă ai remarcat în această mărturie o diferenţă faţă de alte mărturii, explicaţia este una foarte simplă. În general oamenilor le place să vorbească şi să fie ascultaţi pentru a obţine control asupra celor pe care pretind că îi păstoresc spiritual.

Dimpotrivă eu aş dori ca fiecare să poată avea propriul control asupra propriei persoane şi personalităţi în armonie cu ceilalţi şi cu învăţătura biblică, deoarece aceasta este esenţa noului legămînt, esenţa libertăţii spirituale şi a conectării oricui la aceeaşi Sursă de spiritualitate, cea originală şi autentică. Ai citit o mărturie în cuvinte însoţită de trimiteri la textul garantat de Sursa originală ca suport de argumentare, mărturisind de asemenea că în general trimiterile din Biblia cu trimiteri sînt o mărturie fără cuvinte din motive de autoprotecţie, lesne de înţeles pentru o anume categorie în care, ca peste tot, există oameni şi oameni, însă în ceea ce mă priveşte consider că am deplină libertate (Ps.19.1,2,3,4,5–11,12–14; Mat.7.6; Dan.7.21; Apoc.13.7; 11.7; Mat.10.26–28).

Vorbesc despre o mărturie, nu despre o explicare a Cuvîntului lui Dumnezeu, întrucît Cuvîntul lui Dumnezeu nu poate fi explicat, ci doar perceput, înţeles, acceptat şi apoi mărturisit. Mărturisit, nu explicat, aşa cum au făcut toţi redactorii Bibliei, ca robi credincioşi şi înţelepţi. Moise nu a intrat el însuşi în ţara promisă pentru că o singură dată a încercat să explice ceea ce i se poruncise să facă! Atunci cînd încerci să explici te deconectezi de la Spiritul Sfînt şi te conectezi la spiritul lumii punînd de la tine, încercînd să te apropii de oamenii lumeşti, nu să-i apropii pe oameni de Dumnezeu, ceea ce nu-ţi foloseşte nici ţie nici lor. Faptul că ai citit nu o dată raţionamente logice nu trebuie să te deruteze. Ele nu fac decît să prezinte descoperirile într-o formă cît mai inteligibilă şi uşor de reţinut. Chiar cel ce primeşte descoperirile are nevoie de o îmbrăcare a ideilor în veşmînt de cuvinte aranjate în propoziţii şi fraze pentru a-i fi mai uşor să le memoreze şi păstreze, altfel gîndurile, şi o dată cu ele ideile zboară şi sînt greu de adus înapoi. Totuşi nu atît de greu ca alte idei legate de alt gen de preocupări, însă pe termen lung e mai înţelept să le dai un veşmînt uşor de memorat şi reţinut, chiar şi fără să le scrii neapărat.

Calea explicării, în schimb, poate avea un început, niciodată un sfîrşit, şi totul va deveni o încîlceală ca un labirint din care nu se mai poate ieşi. Tot timpul vor fi întrebări, tot timpul vor trebui căutate răspunsuri, spiritul lumii avînd mereu alte şi alte nelămuriri, şi el însuşi nu poate da lămuriri!

Aşadar diferenţa este că înainte de a vorbi altora despre credinţa şi speranţa mea, am ştiut să ascult sper eu mai mult şi mai atent decît alţii mai nerăbdători. Nerăbdători spre ce anume e problema lor (Iuda 19–21; 2Ioan 8–11). Şi cred că am ascultat pe Cine trebuie, pe Cel care altceva nici nu cere decît ascultare, ascultare care ne este categoric şi permanent favorabilă, şi o cere întemeiat pentru că El oferă tot, inclusiv liberul arbitru care ne face liberi în alegere şi decizie, dar desigur nu total independenţi.

Unii consideră spiritualitatea şi implicit justiţia, o haină ale cărei dimensiuni le pot modifica după dorinţă pentru a li se potrivi, deşi este o haină căreia trebuie să lupţi cu tine însuţi pentru a i te potrivi şi încăpea în ea. Nu e comod dar e real, e adevărat, şi sper eu ca această mărturie să-ţi fie de folos.

Se mai consideră că maturitatea spirituală este direct proporţională cu acumularea şi acceptarea unei cantităţi tot mai mari a învăţăturii elaborate de gruparea religioasă în cauză, discernămîntul personal fiind total inutil, pentru că evident au ei şi pentru tine.

Din fericire un novice, chiar pus serios pe învăţat, poate dobîndi pe parcurs o altă viziune, fiind permanent cu un ochi pe învăţătura grupării şi cu doi pe Biblie, neafectîndu-l prea tare calificativul de imatur spiritual, conştient fiind şi singur că se află într-o asemenea situaţie şi tocmai de aceea are de învăţat. Eu am fost un astfel de novice care nu căuta o grupare religioasă la care să se afilieze pentru a se simţi mai bine sau în siguranţă, cum par a face majoritatea.

Eu căutam pe Dumnezeu, singurul care poate să te facă să te simţi bine şi în siguranţă. Aceasta ar putea fi explicaţia că toate încercările Martorilor de a mă ţine sub control, integrîndu-mă într-o mare mulţime a altor oi cu o speranţă care devine din ce în ce mai vizibil doar o iluzie, au eşuat lamentabil. Totuşi nu mi-a fost deloc uşor.

Tot din fericire mintea omului, cel puţin într-un asemenea domeniu, poate învăţa şi lucruri în privinţa cărora nu este întrutotul de acord, sau care nu îi sînt clare, tocmai din dorinţa de a clarifica.

Această ultimă frază ar putea să te pună în derută, dar vorbesc exclusiv de învăţătura care vine de la oameni, pentru că atunci cînd îţi luminează Dumnezeu mintea poţi vedea cu multă uşurinţă greşelile oamenilor, şi această situaţie cred că este avantajoasă. Poţi accepta, dar mai ales respinge, abia după ce ai acumulat, dacă, desigur, superficialitatea nu te caracterizează.

Naşterea din nou presupune şi o fază de imaturitate şi trecere temporară prin religia babilonică (încurcată: Ier.23.28–32 — Ioan 3.3,6; Gal.4.1–3; Evr.5.12–14; Isa.52.11,12). Şi de ce să te culci pe urechea maturităţii pentru a te trezi mai tîrziu că nu ai fost decît un copil dus de nas, desigur dacă te mai trezeşti. Doar păstrînd ordinea firească poţi ajunge şi la o maturitate spirituală reală.

Acum lucrurile sînt mai simple şi mai clare, dar la început şi chiar pe parcurs, nu a fost deloc aşa. În timp ce speranţa marii mulţimi a altor oi nu i-a apropiat de Dumnezeu şi de adevăr, speranţa mea nu numai că nu este cîtuşi de puţin afectată de vreo dată calendaristică sau evenimente mondiale în curs, dar şi-a găsit o puternică împlinire în arvuna Duhului (2Cor.1.21,22—compară cu situaţia lui Iosif—Gen.37.2,4–8, etc.).

Tot ce îmi rămîne de făcut este să nu eşuez (Filip.3.12–14; 2Tim.4.8; 1Pet.5.4; Apoc.2.10,11).

Nu ar trebui să înţelegi de aici că eu aş pleda pentru o speranţă anume, pentru că nu eu sînt furnizorul de speranţă şi pentru că ambele speranţe sînt la fel de bune atunci cînd Sursa speranţei cuiva este autentică.

Totuşi dacă starea ta de spirit, şi speranţa cerească este o stare de spirit, te face să simţi că ai o astfel de chemare, de aspiraţie, ar fi recomandabil, chiar ideal să-i dai curs, pentru că Dumnezeu îţi cunoaşte potenţialul şi te cunoaşte mai bine decît te cunoşti tu însuţi. Nu-ţi rămîne decît să crezi în El şi să te laşi pe mîinile Lui. Dar dacă din diverse motive sau chiar un singur motiv nu vei accepta, nu vei avea necazuri pe acest temei. Necazuri avem şi vom avea oricum, dar durata necazului general prin care trecem toţi fără excepţie poate fi scurtată cu fiecare israelit spiritual confirmat, şi la asta ar trebui să te gîndeşti cînd vei lua decizia (Gen.3.17–19; Isa.55.7–13; Rom.8.18–23).

Cînd am comentat articolul „Cine are în realitate chemarea cerească“, am spus că este o neconcordanţă între titlul articolului şi conţinutul acestuia, conţinut care se referea la speranţă şi nu la chemare întrucît Martorii nu acceptă alegerea, iar cei ce se împărtăşeau o făceau tocmai pentru a arăta că au această speranţă. Am spus apoi că EVANGHELIA cheamă la pocăinţă şi credinţă, fără a impune vreo speranţă prin mărturia oamenilor citînd 1Corinteni 3.5. Dar am vorbit şi despre chemarea la o speranţă cerească, un proces iniţiat de Dumnezeu, care însă trebuie analizat şi acceptat benevol de acel sau acea care simte o astfel de chemare, şi am citat 1Corinteni 3.6,7.

Desigur speranţă cerească reală nu au decît aceia care prin Cuvîntul EVANGHELIEI, propovăduit de oameni şi prin studiu personal, ajung să simtă o chemare la care se gîndesc un timp, iar după ce acceptă ajung să aibă o relaţie specială cu Dumnezeu—iniţiatorul şi declanşatorul acestei chemări, care este o invitaţie fără obligaţia invitatului de a o accepta neapărat—o relaţie spirituală Tată fiu, astfel încît orice comentariu potrivnic al oamenilor cu privire la speranţa lor cerească este lipsit de putere, neavînd nici o susţinere. Speranţa cerească reală are în schimb atît susţinerea Cuvîntului cît şi pe cea a Spiritului.

Cuvîntul oamenilor poate cel mult atrage atenţia asupra speranţei cereşti, chiar şi a chemării, conform Cuvîntului lui Dumnezeu, dar nu o pot oferi de la ei sau retrage. Spre deosebire de chemarea Tatălui la speranţă, care nu se menţine după ce a fost acceptată, chemarea EVANGHELIEI, Cuvîntul lui Dumnezeu, la pocăinţă şi credinţă, prin mărturia oamenilor, are caracter general şi permanent (Mat.24.42; Filip.3.11–14; 1Cor.9.23; Apoc.2.10). Deşi exprimarea din Filipeni 3.14 este eliptică şi se referă în text la cei cu speranţă cerească acceptată, categorie din care făcea evident parte Pavel, nu prin chemarea oamenilor, are aplicabilitate generală referindu-se la premiul chemării cereşti, nu la chemare în sine (Gal.1.11–13; Fapt.9.1–22). Iar premiul chemării cereşti este cununa vieţii veşnice, cunună care nu se poate ofili (Apoc.2.10; Iac.1.12; 2Tim.4.6–8; 1Cor.9.24,25; 1Pet.5.4.). Evident nimeni nu aleargă fără a parcurge mai întîi nişte etape, cele mai pregnante fiind pocăinţa (recunoaşterea păcatelor proprii şi a nevoii de a fi iertate de Dumnezeu), credinţa şi acceptarea speranţei. Premiul pentru speranţa pămîntească este similar şi la fel de bun.

Poate că această mărturie va fi citită şi de femei. Ar fi nedrept să închei rămînînd dator tocmai faţă de femei.

Deşi feminismul pare a fi un curent nou, lucrurile nu stau tocmai aşa. Este suficient să ne amintim doar de Eva, Agar, Mical şi Vasti (Gen.3.6; 16.4; 2Sam.6.16,20–23; Est.1.9–22).

Biblia nu dispreţuieşte şi nu înjoseşte femeia, aşa cum poate cred unii, ci evidenţiază, promovează şi încurajează femeia feminină care pune preţ pe zestrea ei divină, nu femeia feministă care se înjoseşte în mîndria ei nesăbuită sub masca emancipării, înjosind tot neamul omenesc, ceea ce nu poate să placă Aceluia care a creat şi înzestrat femeia (Prov.11.22) . Exemplele nu lipsesc. Pe lîngă Sara ar trebui să ne amintim şi de Naomi, Rut, Estera, şi desigur de Elisaveta şi Maria (Gen.18.6–9, 1Pet.3.3–6; Rut; Est.2.7–18; Luc.1.5,13,26–28,31).

Cu privire la EVANGHELIE, femeia ar trebui să înveţe de la bărbatul ei, dacă este cazul, sau în adunare dar în tăcere, adică doar să asculte şi să întrebe atunci cînd are nelămuriri, completînd desigur cu studiul individual al Bibliei. Femeia poate vorbi despre credinţa ei, îndeosebi în familie, dar şi cu prieteni sau rude ocazional, fără însă a încerca să provoace ea însăşi astfel de discuţii întrucît angajarea femeii în activitatea de evanghelizare nu are nici un fel de suport biblic (1Tim.2.11–15; 1Cor.14.34–37). Asta nu înseamnă că o femeie care manifestă interes pentru credinţă nu poate primi chiar şi o chemare la speranţă cerească. Nici măcar nu ar fi prima (Fapt.1.14,15; 2.1–4; Gal.3.26–29).

Desigur trebuie înţeles că mîndria merge înaintea căderii iar smerenia înaintea slavei, lucru valabil şi pentru bărbaţi, sau cu atît mai mult pentru bărbaţi al căror Cap este Cristos, iar Israelul spiritual în ansamblu, noul Ierusalim, este considerat ca soţie a Domnului, aşadar supusă, iubitoare, ascultătoare şi gata oricînd să-şi servească soţul în calitate de ajutor (Prov.16.18; 15.33; 18.12; Mat.23.12; Luc.18.9–14; 2Cor.11.2; 1Cor.12.27: Gen.2.24; Apoc.21.2,9,10).

Dacă ai avut răbdare să parcurgi toată expunerea pînă aici, cu siguranţă vei înţelege din ce în ce mai multe aspecte, dacă vei insista. Şi ar trebui să consideri studiul Bibliei un drum continuu căruia nu e înţelept să-i pui singur(ă) capăt, în special dacă speranţa ta va fi una cerească. Întotdeauna apar noutăţi şi ca să înţelegi acest aspect am să-ţi pun o întrebare la care va trebui să găseşti răspunsul, anume unde mai apare expresia pomul vieţii în afară de Geneza şi Apocalipsa şi ce îi corespunde? Singura indicaţie pe care ţi-o pot da, este că în această mărturie nu vei găsi nici o trimitere la textul respectiv şi nu este bineînţeles dată nici semnificaţia expresiei pomul vieţii în acel context. Succes!

Totuşi nu neglija alte activităţi utile şi nu-ţi neglija familia sau propria viaţă. Nu te preocupa şi frămînta cum să o trăieşti din teama de a nu pierde ştiu eu ce ocazii, aşa cum fac cei mai mulţi şi parcă din ce în ce mai mulţi, dezbrăcînd-o de sens şi ajungînd o marionetă a modei sau altor feluri de manipulări, trecătoare şi mereu altele, în continuă schimbare, într-o goană mereu nebună după efemer, ci dă-i sens gîndindu-te şi căutînd să afli mai degrabă cum ar trebui trăită viaţa, sau ce anume dă sens vieţii, chiar dacă răspunsurile pe care le vei găsi vor fi altele decît ale primei categorii, căci aceştia fără să caute nimic altceva decît o slavă găunoasă mereu trecătoare, găsesc orice la tot pasul de-a gata neavînd altă grijă decît cea a banilor făcuţi indiferent cum, ba chiar te vor împiedica sistematic să-ţi trăieşti propria viaţă aşa cum ar trebui trăită, dincolo de tipare şi convenţii mioape.

Oricum în această etapă găsirea răspunsurilor este cu adevărat importantă, şi studiul continuu al Bibliei te va ajuta. Cît priveşte ritmul, … grăbeşte-te încet (Isa.52.12)!

Ai timp suficient şi nimeni nu te grăbeşte de obicei, dar dacă uneori te simţi grăbit(ă), nu ezita întrucît cei-ce-te-ajută mai au uneori şi alte treburi, şi în general nu trage de timp fără temei (Gen.19.16,21,22; Judec.6.17,18,21; Dan.10.20; 1Cor.11.10; Luc.1.26,27; Fapt.12.7–11). Acordă-ţi pauze recreative mai lungi sau mai scurte oricînd simţi nevoia. Au şi ele beneficiul lor în pregătirea creierului pentru primirea de noi informaţii dar şi sistematizarea celor deja asimilate.

Pentru cristalizarea informaţiilor şi articularea învăţăturilor deja clare este foarte utilă citirea cap-coadă a întregii Biblii, cu toată atenţia şi pe îndelete, atunci cînd consideri necesar.

Orice altceva vei mai găsi util de făcut nu ezita, dar întreabă-te întotdeauna ce duh te călăuzeşte. Nu putem trăi în lume renunţînd total a gîndi şi în felul lumii (Ioan 17.14–17; 1Cor.5.9,10). De aceea este necesar un control permanent atunci cînd studiem Biblia şi/sau credem că ni s-a făcut o descoperire, pentru a şti clar de unde vine, nepermiţînd ca semnale cu informaţii parazite să pună stăpînire pe noi şi să fim astfel îndepărtaţi de adevăr (1Tes.5.21,22; 1Ioan 4.1; Luc.9.52–56; Mat.16.17,22,23).

Mai mult decît atît, nu este suficient ca un om anume să creadă în Dumnezeu, pentru că este foarte important ca Dumnezeu să creadă în acel om, întrucît El are ultimul cuvînt (Ier.17.5–8; Ps.14.2; Ezec.22.30; Ier.17.9,10; 1Tim.1.12.).

Pentru o clarificare suplimentară a Sursei înţelegerii EVANGHELIEI, prin urmare a dobîndirii cunoştinţei, credinţei şi spreanţei, în directă legătură cu afirmaţia făcută încă de la început că ar trebui să accepţi informaţia pe care o aştepţi, nu pe cea la care te aştepţi prin duhul propriu (vezi paragraful 10 din primul capitol, „Cum să încep?“), ar trebui atent, foarte atent examina şi medita la cheia pe care însuşi Domnul o dă în EVANGHELIE îndeosebi în textele consemnate prin Luca 9.51–55,56, ca extensie ulterioară Matei 20.20–23 şi în sfîrşit, dar nu în cele din urmă, ba poate chiar în primul rînd Matei 16.13–17,21–23 completat cu Ioan 12.48,49,50.

S-ar putea să constaţi că angajîndu-te pe această cale încep şi tot felul de probleme. Este foarte important să nu dezarmezi, ci să-ţi păstrezi încrederea şi speranţa. Alţii au făcut-o înaintea ta şi au reuşit, iar eu pot să-ţi spun din proprie experienţă că şi în situaţii aparent pierdute, cînd nu mai vezi nici o ieşire, vei fi ajutat(ă) şi lucrurile se vor rezolva favorabil, la rezolvare putînd contribui chiar şi persoane ostile, evident fără să-şi dea seama sau din pură coincidenţă a unor interese ale lor, chiar şi numai interese de moment, pentru că Dumnezeu nu părăseşte ci întoarce răul în bine (Ioan 16.33; Ps.37.1,2,23–25; Prov.10.29; 16.7; 20.22,24).

Şi pentru că este cu adevărat o încheiere a acestei mărturii, aş dori să reiau aspecte cheie ale unor probleme pe care le-ar putea întîmpina îndeosebi începătorii mai nerăbdători să afle cît mai repede ceea ce îi interesează, sau consideră foarte important de aflat, aspecte care nu lipsesc din mărturie dar care pot fi spuse şi în alt mod. Aceasta deoarece anticipez că unii vor dori să pună, sau se vor simţi frustraţi că nu vor putea să pună întrebări la care să primească un răspuns. Doamne, şi cîte întrebări ar mai avea unii de pus dacă ar şti că este cineva dispus să tot răspundă! Ei bine eu nu voi răspunde la nici o întrebare pentru simplul motiv că nu are sens, chiar dacă aş avea, dar nu am, tot timpul din lume. Oricum cei care sînt cu adevărat pe calea cea bună vor înţelege repede că nu de la mine sau de la alţii trebuie să aştepte răspunsuri la întrebările care se vor naşte în mintea lor.

De la cine atunci să aştepte răspunsuri? Răspunsurile autentice care sînt necesare oricui au o singură Sursă, Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate să cunoască atît de bine natura umană pentru a oferi atunci cînd este cazul răspunsuri particularizate, sau …, sau a nu răspunde atunci cînd întrebarea nu are sens ori persoana nu merită să i se răspundă.

Abordarea credinţei şi speranţei prin a cere răspunsuri specifice altor oameni este fundamental greşită, şi de aici eşecul multora pe această cale care firesc pare la îndemînă, însă pare prin spiritul lumii nu prin Spiritul lui Dumnezeu. În cadrul noului legămînt Dumnezeu nu permite o astfel de abordare! „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfînt şi nouă …“ (Ier.31.31–34; Fapt.15.28; Ioan 14.26; 1Cor.3.6,7; Ioan 3.1–10). Iar rezultatul se vede în multitudinea grupărilor religioase avînd confesiuni şi dogmatică diferită (Ioan 17.15–17,20–23; Fapt.20.29–32).

Şi cum ar putea un om să intuiască exact ceea ce vrea să ştie un altul din formularea întrebării care i se pune? Şi chiar dacă ar putea mai sînt încă doi paşi. Primul ar fi că un altul ar trebui să obţină de la Dumnezeu răspunsul căutat de cel care întreabă, al doilea ar fi ca răspunsul să fie apoi transmis celui care a formulat întrebarea. Pe acest lanţ cu interpunere pot apare serioase distorsiuni atît prin înţelegerea deficitară a întrebării cît şi prin formularea deficitară a răspunsului şi recepţionarea lui relativă. Ei bine acest lanţ, cum spuneam mai înainte, nu este îngăduit din motive de protecţie atît în ce priveşte mesajul transmis prin întrebare cît şi mesajul recepţionat ca răspuns. Aşadar informaţia care circulă direct este ferită împotriva deformărilor pricinuite de interpretări (opinii) personale, stîngăcie sau reavoinţă. Nici uneia din ele Dumnezeu nu îi dă curs. Dacă mi-ar fi şi mie îngăduită o întrebare în context, aş vrea să ştiu a cui este credinţa, a celui care întreabă un om în legătură cu credinţa lui sau a celui care este amator să-i dea un răspuns?

Pare o abordare abstractă în sfera umanului care este în general percepută ca una eminamente concretă.

Aşa şi este, Cuvîntul lui Dumnezeu prezintă un plan de acţiune avînd un înalt grad de abstractizare în raport cu persoanele concrete care vor adera la acest plan, grad de abstractizare sintetizat în 2Corinteni 3.5,6; 1.22; Fapte 20.27. Am mai spus-o pentru că o spune chiar Domnul Isus, planul este abstract (Luc.7.28–30). Concret fiecare va avea parte după cum va împlini profeţiile. Aşadar concretul se dobîndeşte greu printr-o adîncă introspecţie în Spirit, dincolo de abstractul literei, şi evident EVANGHELIA nu are o sursă umană ci una divină (1Cor.2.9–12; 2Pet.1.19–21).

Nu sînt puţini oamenii care se consideră, şi chiar sînt consideraţi de alţii geniali, cu o inteligenţă sclipitoare şi tot felul de rezultate uimitoare în diverse domenii de activitate. Însă pentru că nu pun întrebări altor oameni ca să afle răspunsuri la întrebările care îi frămîntă, ci îşi pun la bătaie zestrea divină, îşi cam iau nasul la purtare atribuindu-şi rezultatele căutărilor lor, excluzînd cu totul amestecul Divinităţii în inspiraţia (fără transpiraţie!) care i-a condus spre rezultate. Uită astfel că nu sînt decît un fir de praf într-un imens ocean al infinitului material şi o palidă scînteie efemeră din focul fără început şi fără sfîrşit al Spiritului Divin. Sau poate se sting chiar fără să înţeleagă acest cel mai important lucru, deşi au înţeles atîtea altele. Dar nu l-au înţeles pentru că nu i-a interesat şi nu l-au căutat, nefrămîntîndu-i întrebări în acest sens.

Protecţia de care vorbeam mai înainte este necesară pentru construirea sau „zidirea“ spirituală a celui ce se implică, fără ingerinţe care ar dăuna acestui proces ce nu este unul spontan ci unul de durată (Prov.4.18; Ioan 3.8). Pentru a intui pe o bază mai concretă acest proces gîndiţi-vă la cîte lucruri deosebite şi variate se întîmplă pe ecranul monitorului unui calculator doar prin apăsarea unui simplu buton de mouse ori a unei taste sau grup de taste de pe tastatură. Aceasta este scena pe care o percepeţi vizual, dar în culise, în spatele scenei lucrurile sînt mult mai complicate şi deosebit de complexe, însă totul se petrece incognito, dar e limpede că se întîmplă lucruri pe care nu le puteţi vedea ori sesiza în vreun fel. De ce se întîmplă lucrurile aşa? Unul din motivele importante este acela că foarte mulţi dintre utilizatorii calculatoarelor nefiind specialişti în domeniu ar putea lesne deranja funcţionarea calculatorului prin intervenţii greşite, ca să nu mai spun cîte greşeli fac chiar şi specialiştii în timpul utilizării unui sitem de calcul din diferite motive, de multe ori chiar intenţionat cu scopul de a testa.

Ar fi neporivit să pătrund în amănuntele limbajelor de programare orientate spre obiecte pentru că deja păsăreasca abstractă pentru mulţi cuprinsă în doar cîteva cuvinte ale acestei fraze ar crea derută şi plictis. Totuşi concret, datele care păstrează informaţiile şi metodele care generează acţiuni se bucură de nişte nivele de protecţie la acces, nefiind în general vizibile utilizatorilor neavizaţi, ba chiar şi programatorilor, deşi ele există, iar utilizatorii le folosesc fără să aibă habar de existenţa lor. În felul acesta sistemul rămînînd pe mîinile pricepute ale programatorilor poate funcţiona fără ca utilizatorii să-l poată defecta printr-o intervenţie neautorizată la nivelul software-ului (programelor), şi unii şi ceilalţi avînd de cîştigat într-o astfel de abordare.

Aşadar pentru ca lucrurile să meargă bine şi cu folos, fiecare trebuie să-şi păstreze poziţia şi să acţioneze în limitele a ceea ce cunoaşte la un moment dat, fără a încerca să inverseze rolurile. Totuşi unora le place foarte mult atît să fie întrebaţi cît şi să ofere răspunsuri. Eu nu mă încadrez în această categorie (Ezec.33.30–32; 20.3,31; Mat.15.1–9,12–14; 17.24–27; 22.15–22,23–33,34–40,41–46; Ioan 8.1–11; 6.53–71). Dacă ai realmente un „nod gordian“, el e cu certitudine diferit de al meu sau al altuia. Însă o singură „sabie“, cea a Cuvîntului prin puterea Spiritului, sabie ce nu poate aparţine vreunui om, îl poate „rezolva“.

Un alt exemplu concret de protecţie a informaţiei particularizate într-un ocean informaţional similar, chiar mai intuitiv decît cel al protecţiei IT&C, aş spune chiar „palpabil“, este acela al selectării unui post de radio sau tv. Nici aici nu sînt mulţi cei care ştiu ce se întîmplă „în culise“ pe lanţul de transmisie emiţător-receptor, sau cum se captează sunetul şi imaginile, apoi cum sînt transformate în semnale electrice, urcate în „aeronava“ purtătoarelor pentru a ajunge la antenele de recepţie, sau prelucrate apoi corespunzător unei recepţii clare şi desigur selective pentru evitarea prezentării simultane a babiloniei informaţionale, başca paraziţii însoţitori, prezentă în antenă şi circuitele de intrare în receptor. Dar oricine poate fi conştient sau poate deveni, că dintr-o multitudine de „posturi“ prezente simultan în gama / gamele de recepţie sau pe cablu el poate selecta după dorinţă orice post pentru a urmări nestingherit doar programele acelui post. În acelaşi timp în altă parte, mulţi alţi posesori de receptoare similare pot urmări fară a fi perturbaţi ori a perturba recepţia altora, prin urmare protejat, oricare alt post, la propria alegere. Se realizează astfel simultan şi cu fiecare în parte, se mai spune „în timp real“, o comunicare particularizată şi perfect protejată. Singura „hibă“, relativ anemic tratată în acest exemplu realmente „palpabil“, este lipsa de comunicare bidirecţională totală, ceea ce în cazul calculatoarelor poate fi realizată magistral. Poate că acum este mai „palpabil“ şi exemplul calculatoarelor!

Aşadar vizibilitate selectivă, comunicare simultană, particularizată şi protejată cu dublu sens, prin urmare cu stimularea şi protejarea unei implicări totale la nivel individual, fără interpuşi, avîndu-se în vedere responsabilitatea individuală. Chiar aşa stau lucrurile în cazul comunicării cu Dumnezeu? Chiar aşa! „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.“!; În plus «Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfîrşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfîrşit. Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte, dar cînd va veni ce este desăvîrşit, acest „în parte“ se va sfîrşi. Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gîndeam ca un copil; cînd m’am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într’o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost cunoscut şi eu pe deplin. Acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.»; Şi „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău. Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuş pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v’a chemat este credincios, şi va face lucrul acesta.“ (Mat.7.7; 1Cor.13.8–13; 1Tes.5.19–24).

Nu uita că nimeni nu te poate împinge spre viaţa veşnică sau trage după el spre Dumnezeu. Tu însuţi vei fi propriul tău vehicul. Va trebui să cercetezi foarte atent(ă) mărturia şi trimiterile. Poate eu nu am înţeles bine sau suficient unele lucruri ori aspecte care poate că tocmai ţie ţi-au fost rezervate. Dumnezeu dă fiecăruia o zestre spirituală după cum voieşte pentru ca în unitate să avem propria individualitate. Nu-L ignora tocmai pe El! Acordă-i toată consideraţia şi atenţia ta. Asta şi doreşte, asta este benefic şi constructiv pentru oricine, inclusiv pentru tine. Caută singur, şi sper că ai înţeles ce înseamnă singur, răspunsuri la întrebările tale! Şi ar trebui să conştientizezi că în plan spiritual nu eşti niciodată singur indiferent de care parte a baricadei te situezi, ci întotdeauna împărtăşeşti o credinţă sau poate doar o influenţă comună multora de acum, de mai înainte, sau din viitorul care contează realmente, pentru că nu toţi vor avea un viitor în lumină.

Şi nu în ultimul rînd, ba chiar în primul de îndată ce vei conştientiza importanţa devenirii tale spirituale, gîndeşte-te la semnificaţia profundă a cuvintelor „Eu sînt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul“. Poate vei auzi sau vei fi auzit deja, aşa cum şi eu am auzit, că unele din textele biblice care sînt de o acurateţe istorică dezarmantă pentru cei care doresc să rămînă în continuare contestatari, au fost scrise după ce evenimentele istorice s-au petrecut deja, şi nu înainte. Falsul acestui preţios „argument“ în ochii celor care îl propagă, nu stă doar în istoria deja împlinită atît asupra poporului evreu cît şi asupra celorlalte popoare care au devenit creştine, ci şi tocmai în cele deja scrise în Cuvîntul lui Dumnezeu care sînt încă profeţii în curs de împlinire, şi tocmai pe acestea deja scrise refuză să le accepte cei care pretind că au „argumente“ în acest scop. Aşadar mare atenţie!

Cuvintele Domnului care s-au împlinit deloc întîmplător cu privire la Ierusalim, Templu şi preoţia Leviţilor, dar nu numai, spun că atîta timp cît „nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte să se fi împlinit toate lucrurile“, „Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat.5.17,18; 24.35).

Ei bine, în ciuda faptului că unii consideră că pot trage de timp la infinit printr-o atitudine potrivnică, atît cerul de acum cît şi pămîntul de acum vor trece cu certitudine, şi asta înseamnă că infinitul celor prea încrezători în abilităţile răului va avea un sfîrşit în care vor dispare şi cei cu o astfel de încredere deşartă. O garantează chiar Dumnezeu ca Sursă a Cuvîntului Său (Alfa!) şi ca Împlinitor al acestui Cuvînt (Omega!). Da, spre deosebire de oameni, şi nu numai de oameni, Dumnezeu ceea ce promite face, şi ceea ce începe duce la bun sfîrşit, îndeplinind tot ce şi-a propus! Să nu uiţi asta şi lasă oamenii să vorbească.

În medicină se spune pe bună dreptate că este mai eficient să previi decît să tratezi. Trăim într-o societate bolnavă spiritual întrucît oamenii nu reuşesc să înţeleagă, sau unii chiar nu vor, că raportarea directă om-om—gîndindu-se doar ulterior după ce au eşuat sau lucrurile au degenerat grav şi la Dumnezeu—îi îmbolnăveşte spiritual. Raportul corect şi preventiv este ca în relaţia cu alţii fiecare să se gîndească mai întîi la Dumnezeu şi abia apoi la relaţia directă cu oamenii, putînd astfel să ţină cont permanent de cerinţele pe care le are Dumnezeu în relaţiile interumane. Nu ar trebui să ne jenăm să vorbim despre aceste cerinţe atunci cînd cineva, oricine ar fi, încearcă să le încalce, şi de asemenea nu ar trebui să ne jenăm în a ne scuza ori cere iertare, după caz, atunci cînd am greşit faţă de cineva.

Eşecul multora în necredinţă stă în faptul că ei încearcă să găsească răspuns la întrebările lor despre Dumnezeu şi credinţă prin intermediul altor oameni, oameni al căror spirit este la fel de lumesc ca şi al lor. Pe de o parte aceştia se pierd, şi „îşi pierd“ auditorii, în explicaţii lungi şi încîlcite pe care nici ei nu le mai înţeleg la un moment dat, devenind ezitanţi, pe de altă parte nu întotdeauna reuşesc să constituie exemple practice ca modele de urmat. Şi întotdeauna oamenii vor găsi cîte ceva de reproşat altor oameni deşi nici ei nu sînt perfecţi, dar pretind altora să fie. Această cale este una blocată din start pentru că oamenii nu-şi pot comunica unii altora aspectele spirituale tocmai datorită spiritului lumesc şi stării de păcat în care se găsesc, iar exemplul evreilor care doreau să fie şi cu Dumnezeu şi cu popoarele idolatre din împrejurimi este grăitor. Dumnezeu vrea să comunicăm direct cu El prin Spiritul Său Sfînt pentru a ne oferi tot ceea ce avem nevoie. Aşa este normal, aşa a fost de la început, aşa trebuie să fie, şi aşa va fi (Ps.51.11 de exemplu!). Cine nu va putea depăşi starea iniţială de raportare la oameni, lucru dictat de firescul spiritului lumesc, nu va putea realiza o relaţie directă cu Dumnezeu prin darul Duhului Sfînt. Prin raportarea la oameni ignorăm Singurul om fără păcat care a trăit pe pămînt după ce Adam a păcătuit, echivalent al acestuia înainte de a păcătui, şi prin aceasta jertfa Sa şi pe Tatăl însuşi (1Cor.15.22,45).

Concluzia tuturor celor spuse în general pînă acum, ca şi a celor spuse puţin mai sus, este că omul are de învins două aspecte care-i domină viaţa de acum, prin spiritul lumii în care ne naştem, şi anume frica de moarte, prin prisma a tot ceea ce gîndeşte sau întreprinde în vederea deciziilor importante, cît şi corolarul acestei frici „las’ că-l, sau că o, învăţ eu minte“, atunci cînd realmente este atacat, sau doar are impresia că este atacat (Evr.2.14,15; Rom.12.17–21). Totuşi istoria omului arată limpede că omul nu-şi poate anticipa moartea ori boala sau orice altă pagubă mai mică, şi nici nu „şi-a învăţat minte“ vreodată adversarii sau presupuşii adversari, ci lucrurile continuă şi se extind în acelaşi mod. Cu aceste lucruri au de luptat cei care doresc să apuce pe calea devenirii creştine (Efes.6.12). Astfel devine mai lesne de înţeles de ce fricoşii ocupă locul de frunte pe „lista neagră“ din Apocalips 21.8.

Omule, oricine ai fi nu mai căuta să-i înveţi pe alţii, ori să-i stăpîneşti, învaţă tu însuţi şi încearcă să ajungi astfel propriul tău stăpîn! Lasă grija rezolvării problemelor existenţiale în seama lui Dumnezeu, şi ocupă-te de lucrurile mai simple. Vei avea nu numai satisfacţia lipsei dezamăgirilor şi neîmplinirilor, ci şi o reală speranţă de viaţă adevărată într-un viitor care nu poate fi prea îndepărtat.

Un ultim îndemn este acela de a nu uita dragostea, dragostea care învinge frica, probabil singura care poate învinge frica, sau de ce nu, o poate evita aşa cum nu au reuşit să o evite primii locuitori ai Edenului. Răspunde dragostei lui Dumnezeu şi a Celui care s-a jertfit din dragoste pentru tine cu dragostea ta. Continuu, fără lacune! Ce zici, Eva şi Adam au manifestat dragoste faţă de Dumnezeul care i-a creat şi faţă de urmaşii lor încă nenăscuţi atunci cînd au ascultat un glas străin, parazit? Deparazitaţi-vă spiritual oameni buni, deparazitaţi-vă! … Ceea ce poate ar trebui să mai spun încă, este că mărturia de faţă nu îndeamnă pe nimeni la izolare, dimpotrivă. Am spus-o chiar de la început, fiecare poate rămîne în compania celor în care se găseşte sau îşi poate căuta o companie dacă nu are, şi în paralel poate consulta mărturia de faţă. Dacă totuşi, cu timpul va simţi că nu mai este reprezentat spiritual de grupul sau gruparea în care se află, e liber să decidă fie o restrîngere a numărului persoanelor cu care va mai păstra o relaţie, fie o rupere totală, după caz. Se poate observa cu uşurinţă că eu însumi, deşi pe Martori nu-i mai frecventez, chiar nemaiavînd nici o tangenţă cu ei, ascult ce spun preoţi sau monahi în emisiuni radio, deşi nu pot fi de acord cu multe din cele spuse de ei şi nici la biserică nu mă duc, iar atunci cînd am fost totuşi, am însoţit persoane apropiate care au celebrat în mod tradiţional evenimente din viaţa lor, fără a participa eu însumi la eveniment în felul lor, şi ei ştiu asta. Iar deschis către lumea exterioară sînt permanent şi categoric, însă aşa cum spune Dumnezeu, nu tu să te întorci la ei, ci ei să se întoarcă la tine!

Dumnezeu cu tine şi cu toţi cei pe care-i iubeşti şi te iubesc!

Amin!

* * * * * * *

P.S. Am decis în favoarea păstrării anexei. Unora le-ar putea fi de folos şi le-ar deschide apetitul pentru aprofundare şi experimentare, iar iniţial acesta era şi scopul anexei. Pe alţii i-ar putea plictisi. Însă şi unii şi ceilalţi ar putea citi şi alte lucruri interesante, pe lîngă cele pur tehnice, motiv pentru care anexa rămîne şi ar trebui citită.

P.P.S. O altă afirmaţie auzită recent mă obligă la un comentariu necesar. Se spunea că în credinţa creştină (ortodoxă) nu există certitudine, şi că un anume Martin Luther (catolic) a devenit atît de dependent de a avea certitudinea mîntuirii încît a pus bazele protestantismului, adică protestanţii ar avea această certitudine a mîntuirii. Dacă protestanţii au sau nu această certitudine e treaba lor şi nu mă interesează. Ceea ce am eu de spus este că în credinţă există certitudini şi prima dintre ele este chiar credinţa. Cine nu are o asemenea certitudine degeaba îşi spune credincios! O altă certitudine la fel de importantă este speranţa. Dacă ai credinţă şi nu ai speranţă te îndrepţi spre nicăieri pentru că pe calea credinţei pe care presupui sau declami că o ai nu te-ai întîlnit cu Dumnezeu ci cu oameni care nu au ce oferi sau doar cu tine însuţi, şi de asemenea nu ai ce-ţi oferi singur (Isa.52.11,12). Evanghelia vine de la Dumnezeu, nu de la oameni, şi doar El are cu adevărat atît oferta cît şi puterea de a o realiza (2Pet.1.19–21; 3.15,16; Apoc.21.5–7). Orice alte oferte nu aduc nimic.

Credinţa lui Avraam, şi această ştachetă a credinţei lui Avraam nu poate fi coborîtă în creştinism, dimpotrivă, a fost o certitudine plină de speranţă probată prin sacrificiul unicului său moştenitor, cerut de acelaşi Dumnezeu care i-a făcut toate făgăduinţele şi a făcut legăminte cu el. Acest spirit de sacrificiu a fost lăudat de Dumnezeu care l-a numit „prietenul“ Său, şi era ilustrarea unui sacrificiu şi mai mare pe care Dumnezeu însuşi avea să-l facă în persoana Domnului Isus Cristos, sacrificiu împlinit pînă la capăt. Toate acestea sînt certitudini printr-o credinţă certă, dublată de speranţă certă. Domnul însuşi i-a numit pe apostolii credincioşi pînă la capăt „prietenii“ Săi. Dovadă stau mărturiile lor şi sacrificiul lor (Rom.4.16–22; Isa.41.8; Iac.2.22,23; Ioan 15.13–16)!

Certitudinea însăşi vine, ca şi credinţa certă, de la Dumnezeu. Nu poate veni din altă parte! Dumnezeu este Acela care „se uită peste fiii oamenilor să vadă dacă este cineva să-L caute cu pricepere şi să nu rămînă un „rătăcit“ pe calea unei credinţe iluzorii (Ps.14.2,3). Dacă ai certitudinea credinţei, Dumnezeu este Acela care te-a „luat în vizor“, dar nu numai Dumnezeu, fiecare cu gînduri diferite (Iov 1.8; 2.3; Gal.5.11; 1Cor.15.30–34; Gal.1.10).

Dacă dobîndeşti şi speranţă, atunci Dumnezeu ţi-a întins o mînă pe care trebuie s-o prinzi şi să nu-i mai dai drumul, căci este o certitudine şi mai mare. Desigur nu vine spontan, ci apare o dată cu creşterea cunoştinţei, necesitînd timp. Oare cît timp eşti dispus să rezervi relaţiei tale cu Dumnezeu?! Chiar nu ai timp, sau alta este problema?! Ce ar putea fi mai important??!

Problema lui Martin Luther, aceea de a nu putea împăca cerinţele lui Dumnezeu într-un corp născut în păcat şi păcătos, este o falsă problemă, o problemă care în realitate nu există. Pentru cine are o credinţă reală, care pentru el este o certitudine, această problemă nu există pentru că nu şi-o pune. E drept că unii oameni încearcă să pună o astfel de problemă, dar vor eşua pe calea faptelor, cum au eşuat evreii fără credinţă. Repet, evreii fără credinţă, acei îndărătnici învăţători ai Legii şi cei care i-au urmat. Toate obiceiurile şi întreaga mentalitate existentă în lume, şi pe care crescînd şi cunoscînd-o ajungi să o adopţi, în mai mică sau mai mare măsură, te vor lua în stăpînire, iar relaţiile curente cu oamenii te vor împiedica să ieşi singur de sub această putere a obişnuinţei. Dar în credinţă, şi dacă mai ai şi speranţă, nu mai eşti singur şi nu mai e cazul să te bizui pe oameni sau pe tine însuţi. Iată calea: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. […] Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, … etc.“ (2Pet.1.5–7, etc.)

Şi ajungem evident la Cuvîntul lui Dumnezeu şi la Spiritul Sfînt. Doar aşa se poate obţine cunoştinţa! Iar fără cunoştinţă nu poţi ajunge la înfrînare! Încercarea de a te înfrîna acolo unde crezi că ai nevoie, fără o cunoştinţă adecvată şi temeinică, va aduce numai chin, frustrări, poate chiar o lepădare de credinţă. Nu poţi înota într-un bazin fără apă! „Curăţă întîi partea din lăuntru a paharului şi a blidului, pentruca şi partea de afară să fie curată“ spune Domnul, şi pentru a înţelege asta se poate aplica ceea ce spune în altă parte, dar în sens invers, adică duhurile bune să scoată afară pe cele rele şi să se instaleze în locul lor, pentru ca starea de pe urmă a cuiva să fie mai bună decît cea dinainte (Mat.12.43–45; Evr.13.7,8). Ca oricine altcineva m-am întîlnit şi eu cu astfel de situaţii, dar nelămurit fiind asupra căii de urmat, nu mi-am propus să forţez, ci să aştept o mai bună cunoaştere a Cuvîntului lui Dumnezeu. Şi nu am fost dezamăgit nici în cunoaştere, şi pot spune că în linii mari nici în înfrînare, deşi au fost situaţii în care fiind agresat pe neaşteptate am avut reacţii imediate, pe care privindu-le ulterior la rece, în mod conştient, le-am considerat nefericite. Dar am ajuns la cunoştinţa că subconştientul nu poate fi pus sub controlul conştientului atunci cînd eşti luat prin surprindere, ci reacţionezi instinctiv. Uneori poate fi riscul imediat al agresorului, alteori riscul tău. Dar la fel este spus „nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni“. Să nu se laude, adică să nu se considere singur merituos, prin el însuşi, prin propriile-i forţe. Ceea ce nu putem singuri, acoperă jertfa Domnului, dacă nu-i un păcat capital, împotriva Duhului Sfînt, prin sîngele său parte divin, parte omenesc, pe care l-a înviat Dumnezeu Tatăl, şi prin El, pe toţi cei ce cred în El, după El, sau vor fi crezut în El, înainte de sacrificiul lui. Şi ăsta este primul pas de credinţă, după pocăinţa faţă de Dumnezeu! Povestea aia cu „canibalismul“, euharistie parcă-i spune, dacă nu mă-nşel, e o poveste fără sens, şi după cum se poate constata, fără efect asupra celor care împărtăşesc o astfel de credinţă. Ei parcă sînt luaţi tot timpul prin surprindere, şi nici nu-i de mirare că este aşa!

Certitudinea răsplătirii cu viaţa veşnică vine din cunoştinţă (Ioan 17.3)!

Dacă ai reuşit sau nu pe calea ta, n-ai de unde şti, nu tu ai criteriile, nu tu faci evaluările şi nu tu îi cunoşti conform acestora pe ceilalţi concurenţi. Şi chiar dacă ai cunoaşte toate acestea, cine te-a desemnat, cine te-a împuternicit? Nişte certitudini ar trebui să ai, şi pentru ele ar trebui să-ţi faci griji, nu pentru incertitudinea că Dumnezeu însuşi te va socoti vrednic să-ţi încredinţeze o slujbă pe care trebuie s-o onorezi fără reproş, şi aferent să-ţi dea viaţa veşnică în nemurire. Ca orice copil care îşi mai nemulţumeşte din cînd în cînd Tatăl, poţi simţi că uneori eşti „tras de urechi“. E normal să te întrebi, oare nu cumva am fost „urecheat“ mai mult, şi poate chiar mai tare decît alţii?!

Faptul că nu putem avea certitudinea mîntuirii personale de-a lungul vieţii de creştin e cît se poate de firesc. Credinţa şi speranţa fiind îndreptate către Dumnezeu, nu există nici un temei pentru a ne considera noi înşine mîntuiţi. Noi nu sîntem judecători, ci sub judecată, şi vom vedea la înviere cine va fi mîntuit. De fapt asta înseamnă în fond credinţă. Şi poate că asta s-a dorit să se spună, dar cam bîlbîit. Însă ce se poate învăţa din bîlbe?

Această mărturie seamănă tot mai mult cu un colaj? Asta este şi asta a fost chiar de la început, chiar dacă m-am străduit să prezint totul cît mai închegat. Aşa este şi viaţa, un colaj de evenimente, iar aceasta este o mărturie despre viaţă nu o poveste fictivă, cum am mai spus.