5 ÎNVIEREA, SUBIECT DE CONTROVERSĂ. TRUPUL DOMNULUI „FURAT“!
Ioan 14.19–29; 20.9,19–21; Fapt.9.1–6; Ps.2.1–3.
E oare de mirare că unii beneficiari ai botezului creştin infantil contestă învierea Domnului Isus Cristos? Şi chiar unii cu numele Cristian! Pentru mine nu, dar am şi eu unele nelămuriri pe care fie dl. Cristian Tudor P., fie altcineva cu mintea „brici“ ca a domniei sale, m-ar putea ajuta să „ies din ceaţă“. Nu de alta, dar ştiţi deja că mie mintea mi se cam blochează uneori şi n-aş vrea să rămîn blocat tocmai într-o astfel de chestiune sensibilă. Controversa nefiind nouă ci veche de aproape două mii de ani, s-o luăm cu începutul!
Iar începutul este botezul lui Isus din Nazaretul Galileii în Iordan. Ce s-a întîmplat acolo şi imediat după aceea deja este cunoscut şi astfel apar şi primii patru ucenici ai Domnului, toţi deveniţi şi confirmaţi ca apostoli, cărora li s-au mai adăugat şi alţii. Urmează trei ani şi jumătate în care Isus nu numai că aduce cu Sine vestea bună sau evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu ca împlinire a profeţiilor avînd ca stindard evident profeţia lui Daniel şi învaţă poporul despre ea în auzul permanent al apostolilor Săi, dar face şi multe vindecări minunate predilect în rîndul evreilor. Uneori spunea apostolilor Săi că El trebuie să sufere din partea fruntaşilor poporului care-L vor osîndi la moarte. A fost întotdeauna o chestiune pe care apostolii n-au înţeles-o în vîltoarea evenimentelor mereu altele şi minunate, la care se adăugau mereu alte şi alte învăţături la fel de minunate. Prezenţa Domnului, învăţăturile pe care le primeau şi minunile pe care le vedeau îi împiedica să poată pricepe că un astfel de om care aducea atîta bucurie în jurul Său ar fi putut păţi El însuşi ceva rău. E omenesc şi e de înţeles (Mat.16.21; 20.17–19; Marc.9.30–32; Luc.9.18–22; 18.31–34).
Însă nu toţi apostolii au reacţionat la fel. Puţin înainte de ultimul paşte petrecut împreună cu apostolii, se pare că lui Iuda Iscarioteanul i-au picat cam greu aceste cuvinte. Domnul a fost vîndut, arestat, judecat şi s-a decis răstignirea Sa. N-aş vrea să fiu în pielea celorlalţi apostoli dar pot încerca să înţeleg prin ce fel de emoţii treceau atunci (Mat.26.31–35,56). Aş îndrăzni totuşi să-mi pun întrebarea dacă toţi ar fi reacţionat ca Iscarioteanul, despre ce am mai fi vorbit acum la aproape două mii de ani de atunci? Poate domnul Cristian sau altcineva cu o gîndire similară m-ar putea ajuta să înţeleg! Şi ce motiv ar mai fi avut ceilalţi să-şi păstreze încrederea avînd în vedere cele petrecute după arestarea care a dus la condamnare şi răstignire? Nu erau şi ei tot oameni? De ce toţi ceilalţi în mod unitar—şi nu erau chiar puţini—au reacţionat diferit, şi pînă la urmă ce au ales, o viaţă tihnită sau una mereu primejduită, şi pentru care motiv? Ce i-a făcut să treacă peste frica de Iudei mai întîi, apoi peste ameninţările soborului de preoţi şi bătrîni? Ce sau Cine i-a susţinut să devină din fricoşi îndrăzneţi, şi cum de minunile care după răstignirea Domnului încetaseră cam două luni au prins din nou viaţă prin cuvîntul apostolilor în Numele Lui Isus cel înviat din morţi, iar asta chiar în Templul din Ierusalim sub nasul marelui preot şi a celor ce erau cu el?
Ştiu că mulţi îi atribuie apostolului Toma calificativul de necredincios, deşi nu este cazul—necredinţa lui fiind doar o neîncrdere în spusele celorlalţi, nu o necredinţă în Dumnezeu, însă Domnul i-a arătat că poate avea încredere deplină în fraţii săi de credinţă—dar în acelaşi timp spun că „n-a înviat nimeni din morţi ca să ne spună cum cum e dincolo“! La un moment dat opozanţii Domnului îi cer acestuia un semn din cer, iar Domnul nu le refuză cererea ci doar o amînă referindu-se la învierea Sa, înviere care nu putea fi altceva decît un semn din cer pe care l-a şi oferit (Mat.12.38–42; 16.1–4). Totuşi cei ce L-au văzut pe Domnul înviat au fost doar ucenicii Săi, printre care evident şi apostolii (Ioan 14.18–29; Fapt.10.39–43; 13.30–39). Aşa s-au şi liniştit timp de patruzeci de zile, după încă zece fiind complet pregătiţi pentru botezul cu Duhul Sfînt pe care L-au primit în ziua Cincizecimii (Ioan 20.1–22). Cît priveşte „furtul trupului“ Domnului Isus apar o serie întreagă de nelămuriri dintre care prima este evident lipsa de motivaţie pentru o astfel de acţiune, apoi lipsa de curaj avînd în vedere riscul prea mare de a fi descoperiţi, dificultatea în sine a acţiunii în timpul nopţii, piatra de la intrare, făşiile şi prosopul prezente în mormînt ceea ce necesita timp iar rostul nu se vede, observarea de către ceilalţi a lipsei unora plecaţi să îndeplinească această acţiune ceea ce ar fi dus la destrămarea grupului, şi nu în ultimul rînd o acţiune nelegiuită făcută în timpul Sabatului de nişte evrei (Mat.27.62–66; 28.1–15). Toată această ţesătură a furtului trupului de ucenicii Domnului este lipsită de orice suport raţional, ca să nu mai vorbim de cel emoţional, iar găsirea unui trup furat nu ar fi trebuit să constituie o problemă pentru preoţime sau autorităţile romane, care evident nici nu L-au căutat, deşi interesul ar fi trebuit să fie enorm, găsirea trupului punînd capăt oricărui dubiu!
Ierusalim, anul 33, ziua Cincizecimii. O nouă confirmare a învierii Domnului Isus, de data aceasta „la dreapta Tatălui, stăpînind între vrăjmaşii Săi“, încă un semn din cer pentru necredincioşi de care au beneficiat cei credincioşi: botezul Duhului Sfînt pentru un număr de aproape o sută douăzeci de ucenici, numărul apostolilor fiind reîntregit la doisprezece prin alegerea lui Matia (Ps.110.1–4; Fapt.2.1–5). Ca de obicei unii credeau alţii nu, ceea ce a oferit lui Petru ocazia unei prime mărturii pline de curaj a învierii Domnului (Rom.8.15; Fapt.2.14–36). După o scurtă perioadă de timp, o minune de necontestat este făcută prin apostoli chiar la una din porţile Templului, în Numele lui Isus Cristos cel înviat din morţi. Este astfel marcat un început glorios al erei creştine ce prevestea sfîrşitul gloriei erei mozaice, preoţiei Leviţilor şi a Templului din Ierusalim (Fapt.3.1–26). Deşi preoţii şi bătrînii poporului „s-au mişcat cu atît talent“ cu cît au putut, mişcările lor repetate nu au putut opri „lucrarea ciudată“ pe care o făcea Dumnezeu sub ochii lor, de data asta prin apostolii Domnului care au continuat să facă minuni şi să vestească învierea lui Isus din Nazaret, Unsul Tatălui Ceresc (Fapt.4.1–22). Şi nici n-au cedat presiunilor la care au fost supuşi ci au făcut rugăciuni în care cereau susţinerea Tatălui, apoi s-au organizat în vederea realizării apostolatului lor (Fapt.4.23–37). Iar vindecările şi minunile au continuat în ciuda opoziţiei „la nivel înalt“ (Fapt.5.12–42.). Ascultarea de Gamaliel a fost totuşi una de suprafaţă, în realitate şi-au mobilizat „resursele bipede“ şi la scurtă vreme Ştefan a fost acuzat de „hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu“, apoi ucis cu pietre. Iată că apărarea unui profet al lui Dumnezeu şi chiar a lui Dumnezeu însuşi are rădăcini mai vechi decît se crede într-o anumită parte a lumii, şi e clar că nu cei realmente credincioşi fac asta!
Ei, şi iată că am ajuns la un nou semn din cer dat de data aceasta chiar unui „necredincios“ sau cum avea să spună el însuşi mai tîrziu „zelos pentru Dumnezeu, dar fără pricepere“, Saul din Tars, mai apoi apostolul Neamurilor Pavel! În urma prigoanei declanşate o dată cu uciderea lui Ştefan, un semn din cer mult mai puternic trebuia să ajungă chiar pînă la marele preot prin acest Saul care luase scrisori de acreditare de la marele preot, cu împuternicirea de a aduce legaţi la Ierusalim pe toţi cei care în sinagogile din Damasc „umblau pe Calea credinţei“. Episodul este deja foarte bine cunoscut (Fapt.9.1–6; Mat.25.40,41,45; Gal.1.11–13). Doar pe cale raţională ceea ce s-a întîmplat cu Saul din Tarsul Ciliciei nu are nici un sens. Acceptarea statutului de prigonit o viaţă întreagă pe Calea credinţei a unui fost prigonitor nu poate fi cîtuşi de puţin considerată raţională, desigur dacă excludem credinţa (Fapt.9.15,16,22,23; 2Cor.11.23–27). Iar dacă nu excludem credinţa, raţional ar fi să acceptăm că Isus a fost înviat de Dumnezeu, şi toate celelalte. Eu unul, cu mintea mea puţină, cam aşa gîndesc. Şi de ce să nu o spun, prefer o minte mai puţin dotată cu perspectiva unei vieţi veşnice, în locul uneia oricît de genială a cărei singure perspective în opinia propriului posesor ar fi moartea după o viaţă scurtă şi chinuită (Ecl.1.18.). De unde această credinţă puternică în moarte şi veşnicia ei, nu ştiu şi nu înţeleg atîta timp cît nu moartea face parte din peisajul curent ci viaţa, viaţă pe care unii cotrobăie tot universul la care pot ajunge cu aparate tot mai sofisticate fără să aibă vreun rezultat, în care totuşi speră. De ce speră în altă parte şi nu aici, habar n-am, sau mai degrabă asta îmi place să spun ca să nu lungesc prea mult discuţia, că oricum ar fi fără folos. Universul este plin de viaţă, dar nu aşa cum îşi închipuie unii, iar locul omului e pe pămînt nu în altă parte (Ps.115.16; Gen.1.28)!
Unii adversari ai Bibliei susţin că aceia care au scris cărţile Bibliei erau în slujba politicienilor evrei care conduceau un popor mic ce avea deseori probleme cu vecinii care nu-i acceptau. Afirmaţie ridicolă pentru oricine a citit Biblia (Mat.23.27–29; Fapt.23.1–3; Ier.36.3,22–24,27–30). Replica pe care doresc să o dau unora cărora le place să creadă aşa ceva este: da domnilor mintoşi, un popor mic numeric pentru că a ratat scopul pentru care Dumnezeu i-a dus într-o ţară care nu era a lor, dar ce istorie mare! Mai cunoaşteţi pe pămînt un alt popor cu o asemenea istorie? Ce mai sînt astăzi Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia sau Roma antică? Şi desigur istoria continuă în creştinism, şi va mai continua! Vezi TuDorele, orice minte oricît de luminată i s-ar părea că este şi cu oricît talent s-ar mişca, nu poate şi nu va putea să şteargă această istorie, cufundînd-o în întuneric (Apoc.1.8; 21.5–7)! Iar eu ca orice alt creştin cred în reciproca lui Iov: ce, primim de la Dumnezeu răul şi să nu primim şi binele (Iov.2.10; Luc.17.7–10; Gen.3.17–19,16,15)?
© 2013, Aurel Becheru.
NEXT PAGE PREVIOUS PAGE