SWITCH 

A N E X Ă

Despre calculator şi alte unelte ale diavolului.

Nu am nimic împotriva unor exprimări plastice precum creier electronic, inteligenţă artificială sau calculatorul gîndeşte, însă de aici şi pînă la a fi catalogate ca unelte ale diavolului se vede treaba că nu este decît un pas foarte mic şi prea uşor de făcut, prin care unii ignoranţi îi mint pe alţii nu mai puţin ignoranţi în materie, folosind fără discernămîntul cunoscătorilor, un limbaj voit plastic dar total inadecvat.

Această exprimare nu este cîtuşi de puţin una plastică, în care sînt exagerate intenţionat abilităţile sau performanţele unor roboţi, avînd ca scop analogii clarificatoare printr-o translaţie de la abstract la concret, ci o mistificare nocivă a adevărului, transferînd responsabilitatea unor utilizatori găunoşi asupra robotului însuşi, robot care nu are preferinţe şi nici nu se poate opune modului în care este folosit.

Desigur utilizarea abuzivă se petrece în numele aşa-zisei „libertăţi de expresie“ legalizată, călcînd în picioare libertatea celor care apreciază valoarea, nu „condimentele“ libertăţii de expresie ale unor obsedaţi. Violarea fizică şi violul sînt pedepsite de lege, dar violarea intelectuală şi morală se bucură de protecţia legilor în numele „libertăţii de expresie“, a „libertăţii orientării sexuale“ şi mai ştiu eu a căror alte libertăţi ale adulţilor. Toate astea în detrimentul copiilor şi tinerilor în special, dar şi al adulţilor care apreciază intimitatea naturală, nu tot felul de exhibări artificiale menite să-i plaseze „în rîndul lumii“ pe cei care altfel nu ar putea fi, ori nu s-ar putea simţi. Sau nu s-ar putea automăguli că sînt mai grozavi decît ceilalţi.

Şi cum ignoranţa nu este o boală fără leac, am decis să demistific aburul ignoranţei care înconjoară pentru unii aceşti simpli roboţi electronici care au pătruns şi pătrund tot mai mult în viaţa şi activitatea noastră de zi cu zi. Într-un limbaj care sper eu să nu fie indigest celor fără nici o pregătire prealabilă la nivelul cerinţelor în domenii precum matematica, fizica sau electronica.

Chiar dacă unii ar putea fi şocaţi, consider calculatorul personal, căci despre acest tip de calculatoare vorbim, o căciulă de componente electronice specializate şi convenţionale, asamblate corespunzător îndeplinirii funcţiei pentru care au fost proiectate, pe universalele deja plăci de cablaj imprimat, prin care doar circulă curent atunci cînd sînt conectate la o sursă corespunzătoare. Nimic mai diavolesc decît un bec, un fier de călcat, o maşină de spălat, un televizor ori un telefon mobil sau fix, sau orice alt consumator de curent electric. Cu atît mai mult cu cît unele telefoane mobile chiar sînt nişte minicalculatoare personale cu sistem propriu de operare, şi diverse aplicaţii cu tot felul de funcţii.

Credeţi că exagerez? Dacă da atunci deconectaţi-l de la sursa de alimentare şi veţi vedea cît de inteligent va intra în şomaj tehnic şi va cădea pe gînduri. Glumesc desigur, dar nu mint. Nici o tinichea nu poate fi atît de inteligentă încît să poată reacţiona corespunzător într-o asemenea situaţie, să-şi caute o sursă de energie potrivită, să se reconecteze, şi să-şi continue activitatea de la care tocmai fusese întreruptă. I-ar trebui mult mai mult decît o simplă sursă de energie!

Funcţia pentru care au fost proiectate calculatoarele în general, nu doar cele personale, este aceea de transfer, stocare şi prelucrare a informaţiilor codificate sub formă binară. Despre sistemul de numeraţie binar voi spune mai multe cînd voi vorbi despre tranzistor.

În memoria unui calculator, sub aceeaşi formă binară sînt codificate atît datele cît şi instrucţiunile de prelucrare a datelor, iar memoria nu face nici o deosebire între date şi instrucţiuni, singurul ei rol fiind acela de memorare sau stocare temporară.

Totuşi cineva trebuie să facă şi această distincţie necesară. Cine oare?

Ei bine componenta principală, inima (core) sau centrul căruia unii îi atribuie titulatura de creier, este Unitatea de Control şi Prelucrare, CPU (Central Processing Unit) sau microprocesorul.

Microprocesorul nu este o simplă componentă de circuit (hardware). La modul simplificat el înglobează într-o memorie care poate fi doar citită după ce a fost scrisă în timpul procesului de fabricaţie a circuitului, un pachet software specializat numit firmware (această afirmaţie trebuie luată în primul rînd la nivelul realizării logice, dar desigur parţial şi la nivelul realizării fizice). Acest firmware este oarecum similar sistemului de operare, Windows sau altul, constituind logica înglobată fără de care circuitul ar fi inutilizabil aşa cum şi calculatorul ar fi inutilizabil fără sistemul de operare (totuşi cele trei mari categorii logice de software sînt: firmware, sisteme de operare şi programe de aplicaţie –ultimele fiind generatoare de documente sau fişiere, care pot constitui materia primă pentru alte programe de aplicaţie).

La alimentarea microprocesorului de la sursa de curent electric acest firmware iniţializează şi pregăteşte circuitul punîndu-l în stare activă, astfel încît acesta să acceseze o anume zonă din memoria calculatorului, adică să poată încărca instrucţiuni care se află la acele adrese de memorie, pentru a fi executate în Unitatea Aritmetică şi Logică (ALU) a CPU. Desigur prima adresă de memorie accesată de microprocesor ce conţine o instrucţiune executabilă se află în memoria BIOS (Basic Input/Output System), pentru ca întregul sistem să poată porni, apoi lucrurile se desfăşoară în mod ordonat, graţie atît proiectanţilor şi constructorilor cît şi unei imense armate de programatori.

Cum face microprocesorul distincţia între date şi instrucţiuni? Simplu.

Tipurile de instrucţiuni executabile de nivel jos (low level) sau cod maşină au un format standardizat care arată tipul operaţiunii elementare de executat şi adresa / adresele din memorie a operandului / operanzilor, respectiv datei / datelor asupra cărora se face prelucrarea. Aşadar cheia deosebirii instrucţiunilor o constituie în primul rînd adresa locaţiei din memorie de unde se citeşte informaţia, şi apoi registrul de decodificare pentru executarea instrucţiunilor din microprocesor, în care acestea ajung.

Expresiile scrie sau citeşte definesc sensul transferului de informaţie. Atunci cînd o informaţie este cerută spunem că este citită, iar atunci cînd este oferită pentru înregistrare, în general pe un mediu de stocare a cărui memorie este nevolatilă, adică păstrează informaţia pe timp teoretic nelimitat, spunem că este scrisă.

Salvarea documentelor din memoria de lucru (caietul maculator) pe hard disk (caietul de curat), sau pe un alt mediu de stocare, este considerat un proces de scriere, în timp ce transferul informaţiilor de pe un mediu de stocare sau de la tastatură, de exemplu, în memoria operativă, de lucru, sau principală, este considerat un proces de citire sau de introducere a datelor.

Memoria de lucru este o memorie de mare viteză, iar microprocesorul lucrează direct doar cu această memorie, mai nou prin intermediul unei memorii de şi mai mare viteză, memoria cache, buffer sau tampon.

Desigur microprocesorul citeşte din memoria de lucru instrucţiuni şi date, dar scrie în memoria de lucru date atunci cînd este cazul. Aşadar transferul înspre un dispozitiv de referinţă este numit citire, iar transferul dinspre este numit scriere. Prin citire informaţia nu se pierde ci rămîne şi în locul de unde a fost citită, însă prin scriere informaţia anterioară este mai întîi ştearsă, apoi scrisă informaţia nouă.

Pe ecranul monitorului, în general, informaţia se scrie sau se afişează (display), dar se şi citeşte, atunci cînd se transferă coordonatele indicatorului mouse-ului, click-urile pe butoane sau rozetă, ori rotirea rozetei. Prin urmare informaţia din memorie se scrie pe ecran, dar se citeşte de la tastatură sau mouse.

Memoria de lucru nu păstrează informaţia după întreruperea alimentării calculatorului cu energie electrică, aşadar atît sistemul de operare şi alte aplicaţii, cît şi documentele vor fi „şterse“ din memorie prin dispariţia curentului electric, motiv pentru care ar trebui în timpul lucrului să salvaţi documentele periodic, şi de ce nu, să utilizaţi alimentarea calculatorului prin intermediul unei surse neîntreruptibile (UPS).

A sosit momentul să vorbim şi despre control.

Mai întîi trebuie spus că orice activitate poate fi divizată într-o succesiune de paşi mai mici, chiar într-o succesiune de paşi elementari. În informatică paşii elementari sînt instrucţiunile, iar activitatea este implementată printr-o succesiune de instrucţiuni reprezentînd algoritmul paşilor de îndeplinit pentru realizarea acelei activităţi.

În memoria unui calculator fiecare instrucţiune are o adresă de memorie de la care începe şi o lungime exprimată în bytes (citeşte baiţi) sau octeţi. În paranteză fie spus, bit-ul sau cifra binară care poate lua doar valorile 1(unu) şi 0(zero, nu O), al cărei nume este asociat intenţionat cu englezescul bit prin acronimarea binary digit, respectiv cifră binară, este unitatea elementară de informaţie în memoriile digitale, cea mai mică (bit), aşa cum pixelul (picture element) este unitatea de informaţie grafică elementară pentru reprezentarea imaginilor pe un ecran. Byte-ul are opt astfel de bit-zi alăturaţi, abstracţie făcînd de biţii de control pentru asigurarea siguranţei transferurilor atunci cînd sînt folosiţi, şi este blocul unitar de bază în prelucrarea informaţiei. O instrucţiune ocupă în memorie unul sau mai mulţi baiţi.

Acum avînd la dispoziţie adresa de început a unei instrucţiuni şi lungimea ei, se calculează uşor adresa de început a instrucţiunii imediat următoare, iar lungimea o dă tipul instrucţiunii.

În afara registrului de decodificare a instrucţiunii, microprocesorul dispune intern de mai mulţi regiştri, între care unul (cel puţin unul!) are destinaţia specială de a memora permanent adresa instrucţiunii care va fi executată după terminarea executării celei în curs. Acesta este registrul care ţine evidenţa sau controlează succesiunea executării instrucţiunilor de program, sau programe pentru lucrul în mod multitasking.

Totuşi orice limbaj de programare, indiferent de nivelul său, are şi un set de instrucţiuni speciale care pot schimba cursul în succesiune curentă de executare a instrucţiunilor, instrucţiunile de transfer al controlului, ca blocuri decizionale de sine stătătoare sau ca bucle. Acestea sînt printre cele mai puternice instrumente de programare, atît prin faptul că pot accesa orice activitate (în particular funcţie), cît şi prin faptul că scutesc programatorii de munca extrem de migăloasă, obositoare şi permanent generatoare de erori, de a scrie acolo unde este cazul, de un mare număr de ori aceleaşi instrucţiuni. Pe de altă parte în cel de-al doilea caz se face şi o mare economie de memorie, folosindu-se instrucţiunile de ciclare numite bucle, pentru ca un număr finit de instrucţiuni, scrise doar o singură dată, să poată fi ciclate în buclă de un număr determinat de ori, sau şi mai puternic pînă la îndeplinirea unei condiţii testate la execuţia fiecărui ciclu (bloc decizional integrat în buclă), aşadar de un număr variabil de ori, număr necunoscut programatorului în timpul scrierii programului.

Aparent nu ar avea sens să vorbesc despre mecanismele interne ale limbajelor de programare, întrucît toată bucătăria internă este ascunsă ochilor utilizatorilor de calculatoare personale. Şi totuşi nu am vorbit destul, iar tot ceea ce spun şi voi mai spune va oferi mai multă orientare utilizatorilor intuitivi, ajutîndu-i să scape de timpii morţi ai încercărilor şi să devină astfel mai eficienţi, mai puţin dependenţi de cei care sînt mai pregătiţi şi ştiu, chiar mai rapizi în utilizare şi mai stăpîni pe sine.

Pentru a atinge scopul abia enunţat ar trebui să mai vorbesc despre împachetare şi evenimente.

O instrucţiune de genul celei anterior descrise, în cod maşină, executabilă, are nevoie ea însăşi de unul din pachetele de microinstrucţiuni (microcod) proprii microprocesorului care echipează un calculator anume, pachet care utilizează o parte din setul complet de microinstrucţiuni, funcţie de tipul instrucţiunii-cod-maşină de executat, microinstrucţiuni care sînt rulate succesiv într-o ordine bine stabilită. Avem aşadar un prim nivel de împachetare, şi există multe astfel de niveluri.

Vom spune deci că avem un nivel de împachetere sau mai simplu o împachetare, atunci cînd pentru realizarea unei acţiuni putem accesa în mod unic acel pachet de instrucţiuni (chiar microinstrucţiuni), identificabil prin adresa primei instrucţiuni din pachet, şi care o dată executat îndeplineşte acţiunea dorită, apoi cedează controlul pentru ca microprocesorul să poată continua să ruleze programul prin executarea instrucţiunii imediat următoare a aplicaţiei, ori a sistemului de operare, după caz.

Cel mai înalt nivel de împachetare la care aveţi acces este desigur programul sau aplicaţia, a cărei fereastră în care îi puteţi vedea nivelele superioare de împachetare, o puteţi deschide introducînd o cale de acces sau executînd de obicei dublu-click pe scurtătura de pe desktop simbolizată printr-o pictogramă (icon). Lansarea în execuţie a programului care-şi desenează propria fereastră pe ecranul monitorului o face desigur sistemul de operare care are şi el propriile niveluri de împachetare, fiind el însuşi un pachet software, cu multe, foarte multe subpachete incluse.

Mai puteţi lansa în execuţie un program printr-un singur click pe pictograma de pe bara de sarcini (Taskbar) din zona Quick Launch (lansare rapidă) aflată imediat în dreapta butonului Start. Dacă lucraţi mai des cu un program şi nu-i aveţi încă pictograma pe Quick Launch, o puteţi trage acolo dacă există loc liber. Dacă nu este loc îi puteţi face trăgînd marcajul punctat (fanta) spre dreapta pentru a extinde zona (bara de sarcini deblocată! Click-dreapta pe o zonă liberă a barei de sarcini, apoi debifaţi Lock the Taskbar). Puteţi de asemenea reordona pictogramele pe această zonă prin tragere şi plasare, via desktop, sau direct.

Activităţile puse la dispoziţie de un program anume, proiectat pentru sistemul de operare Windows, respectiv comenzile pe care le puteţi da calculatorului pentru realizarea acţiunilor aferente, pot fi vizualizate imediat sub bara de titlu a unui program, atît colectiv grupate pe meniuri (eventual şi submeniuri puse în evidenţă de o mică săgeată triunghiulară) în bara de meniuri, cît şi individual într-una sau mai multe bare de instrumente sub bara de meniuri. Evident, dacă folosiţi mouse-ul, direct accesibile sînt cele de pe bara de instrumente, pentru celelalte fiind necesară mai întîi deschiderea meniului. Unele aplicaţii pun la dispoziţie şi palete de instrumente sau de lucru cu diverse elemente.

Lucrul rapid la calculator îl facilitează totuşi meniurile rapide sau contextuale accesibile prin click-ul dreapta de maus (mouse) ori printr-o tastă anume pentru obiectele deja selectate, Application, dacă o aveţi pe tastatură. Tasta ar trebui să fie penultima de pe ultimul rînd, sub Shift-dreapta, în orice caz trebuie să aibă o pictogramă reprezentînd un indicator (pointer) de maus pe un dreptunghi în vederea portret reprezentînd imaginea unui meniu rapid. Disponibile mai sînt şi meniurile ori listele derulante accesibile de obicei printr-un click pe o săgeată cu vîrful în jos. Ceva mai tîrziu şi treptat, dacă veţi învăţa să folosiţi scurtăturile de la tastatură indicate în meniuri, veţi deveni şi mai eficient. Mai puteţi accede comenzile din meniuri şi submeniuri, în special acolo unde nu aveţi la dispoziţie scurtături de la tastatură, prin utilizarea tastei Alt + o literă subliniată corespunzătoare meniului dorit, doar pentru meniul principal, apoi tasta corespunzătoare literei subliniate a comenzii dorite. Dacă mai multe comenzi au subliniată aceeaşi literă repetaţi apăsarea tastei pînă vedeţi selectată comanda dorită, apoi apăsaţi Enter.

Aşadar puteţi în general pune la treabă printr-un singur click de maus, sau o scurtătură de la tastatură, o sumedenie de instrucţiuni împachetate pentru a realiza o acţiune oarecare preprogramată. Motiv pentru care nu puteţi face orice vă trece prin cap, sau oricum, ci trebuie să învăţaţi modul în care vă puteţi folosi de un calculator. Inteligenţa lui nu-i permite să comunice realmente cu dv. şi să înţeleagă ce doriţi să-i cereţi să facă. Dar acest lucru are şi partea lui bună întrucît vă va obliga să învăţaţi propriul său mod de comunicare, respectiv interfaţa cu utilizatorul, şi desigur vă va împiedica să faceţi greşeli greu reparabile sau ireparabile. Este aşadar un simplu robot iar inteligenţa aparţine celor care proiectează şi construiesc astfel de roboţi precum şi celor care îi utilizează în mod corespunzător.

Puteţi învăţa mai multe despre utilizare, dacă staţi suficient de bine cu limba engleză, din Centrul de asistenţă şi suport (Help and Support Center) pentru sistemul de operare, şi din meniul Help (apăsaţi tasta F1) al oricărui program-aplicaţie care dispune de un astfel de meniu.

Dacă dispuneţi de o imprimantă protejaţi-vă ochii de contactul vizual prelungit cu ecranul monitorului. Dacă nu, poate vă procuraţi sau imprimaţi ceea ce vă interesează pe unde se poate. Totuşi pentru meniul Help al unui program puteţi aşeza convenabil fereastra în care se deschide Help > Help Topics > Contents, pentru a învăţa liniştiţi cum să folosiţi un program nou mai simplu, sau să vă reamintiţi lucruri uitate. Pentru aplicaţiile complexe este de preferat să învăţaţi din cărţi (aşa-numitele „ghiduri de învăţare rapidă prin imagini“ –Visual QuikStart Guides, sau altele), pe care să le păstraţi cît mai bine şi cît mai mult, fiind oricînd de folos, expresia învăţare rapidă fiind foarte relativă, pentru că şi uitarea poate fi uneori chiar foarte rapidă, doar lucrurile îndelung exersate şi bine înţelese ştergîndu-se mai greu din memorie.

O categorie specială de împachetare sînt proprietăţile întrucît acestea conţin deopotrivă cod (instrucţiuni) şi date pentru realizarea unei acţiuni, motiv pentru care ar trebui să fiţi foarte atenţi cum utilizaţi proprietăţile. Unele proprietăţi nu vă permit să schimbaţi datele, altele vă permit, cum ar fi de exemplu rezoluţia ecranului monitorului (apropo, nu forţaţi o frecvenţă de reîmprospătare mai mare decît cea maxim acceptată de monitorul de care dispuneţi! L-aţi putea strica). Fie că vă permit sau nu să schimbaţi valori ale datelor, întotdeauna este posibilă schimbarea unei proprietăţi prin executarea secvenţei de cod asupra datelor, iar dacă rezultatul nu este cel dorit puteţi reveni la setarea anterioară sau puteţi alege alta dacă mai aveţi de unde.

Un program o dată lansat în execuţie va aştepta să-i comunicaţi prin intermediul interfeţei grafice cu utilizatorul ce acţiuni, din cele pe care le are pe ţeavă, doriţi să execute. După ce va executa acţiunea încredinţată, va aştepta din nou cuminte pentru a-i încredinţa executarea unei alte acţiuni.

Pentru ca un program să ştie nu doar ce acţiune îi încredinţaţi, ci şi cînd şi cine i-o încredinţează, avînd în vedere că dispuneţi de două dispozitive de intrare, mausul şi tastatura, de la care puteţi lansa diferite tipuri de evenimente de intrare, cum ar fi apăsările de taste ale diferitelor categorii de taste sau apăsările diferitelor butoane ale mausului ca şi indicarea sau tragerea, limbajele de programare orientate spre obiecte definesc un set propriu de evenimente care pot fi tratate în sensul dorit prin secvenţe de cod numite metode de tratare a evenimentelor.

Aşadar oricărui eveniment declanşat de o acţiune externă asupra unui dispozitiv de intrare, îi corespunde într-un program anume o metodă internă specifică de tratare a evenimentului respectiv.

Prin urmare nimic nu se desfăşoară la voia întîmplării, ci totul este mai întîi programat, inclusiv accesul la secvenţele de cod care îndeplinesc o anumită acţiune, precum şi dispozitivul şi modul de acces.

Se poate concluziona că orice utilizator, fie că îşi dă seama sau nu, este un programator care foloseşte un limbaj de programare de cel mai înalt nivel, anume interfaţa cu utilizatorul, alcătuind în mod liber orice algoritm îşi poate imagina pentru rezolvarea propriei probleme, folosind unul sau mai multe programe-aplicaţie. Atîta doar că nu scrie programe, ci doar foloseşte creator ceea ce este deja scris şi instalat pe propriul său calculator. În mod uzual, şi prefer să rămîneţi cu această imagine!

Şi încă două atenţionări! Numai fereastra activă recepţionează click-urile şi apăsările de taste, deci fiţi atenţi în ce fereastră lucraţi, mai ales atunci cînd aveţi deschise mai multe ferestre ale aceleiaşi aplicaţii! Oricum nu disperaţi cînd greşiţi ceva, puteţi repara înainte de a salva, sau puteţi s-o luaţi de la cap redeschizînd fişierul fără a salva modificările greşite.

Programatorii autentici, aceia care scriu programe sau module de program, obişnuiesc să insereze acolo unde consideră necesar, printre liniile de cod şi comentarii, linii de text care explică ce realizează o anume secvenţă de cod, sau alte informaţii utile. Comentariile ajută ulterior programatorii la descifrarea mai uşoară şi rapidă a codului în procesul de întreţinere a software-ului, şi sînt ignorate de compilatoare sau translatoare, acele programe care transformă fişierele de cod sursă (cu extensia limbajului în care au fost scrise) în fişiere executabile (cu extensia .exe).

Dacă programatorii autentici au nevoie de comentarii, utilizatorii sistemelor de operare şi a aplicaţiilor compatibile unui sistem anume, au cu atît mai mult nevoie să ştie ce pot realiza şi în ce fel o pot face cu pachetele de cod ale unei aplicaţii concrete. Aşadar interfaţa trebuie atent şi în detaliu studiată prin intermediul instrumentelor deja amintite, pe post de comentarii care explică unde se pot găsi comenzile, ce anume se poate realiza prin activarea lor, şi în ce condiţii, condiţii care pot fi alese în casetele de dialog prin stabilirea unor parametri şi opţiuni disponibile în context, pentru acele comenzi care afişează casete de dialog.

Abia acum putem vorbi şi despre biţi, sistemul de numeraţie binar, sau în baza doi, şi despre tranzistorul care facilitează utilizarea şi implementarea acestui sistem în tehnica digitală binară. Asta ca să înţelegeţi mai bine de ce am spus la început că nu consider un calculator decît o căciulă de componente electronice, ce-i drept proiectate şi asamblate pentru a-şi îndeplini funcţia pentru care au fost concepute.

Sistemul de numeraţie binar se numeşte astfel întrucît pentru a exprima orice număr, oricît de mare, foloseşte numai două semne distincte asociate cifrelor 0 şi 1. Baza oricărui sistem de numeraţie este asociată cu numărul maxim de semne distincte folosite în acel sistem pentru a exprima orice număr. Sistemul de numeraţie în baza zece, sau sistemul zecimal, are un cusur major care derivă din folosirea unui număr prea mare de semne distincte, care nu pot fi modelate sau implementate prin zece stări distincte ale aceluiaşi element, motiv pentru care nu este folosit în calculatoare decît codificat binar. Este acum limpede sper de ce a fost preferat sistemul binar.

Un alt cîştig al folosirii sistemului binar, s-a dovedit mai tîrziu a fi, nu numai modul simplu de reprezentare internă şi de acces a informaţiilor, ci şi o creştere continuă a vitezei sistemelor de calcul, de la o generaţie la alta. Ce proces poate fi mai rapid decît schimbarea a două stări alternative? Iar atunci cînd schimbarea se poate produce electronic, viteza este determinată în primul rînd de frecvenţă, adică numărul de cicluri pe secundă, care la rîndul ei depinde de diversele progrese tehnologice, dar şi de concepţia unei arhitecturi logice de construcţie în continuu progres.

Tranzistorul întruneşte o sumedenie de calităţi printre care şi aceea de a putea comuta între două stări distincte, respectiv blocat şi saturat, ce pot fi asociate în mod convenţional celor două cifre binare, 0 şi 1. Cum face tranzistorul aşa ceva, voi explica pe larg.

Numele tranzistorului este acronimul caracteristicii sale de bază pe care o voi detalia, dacă îmi mai aduc bine aminte, exprimată prin cuvintele engleze transfer resistor, aşadar transistor în engleză.

Tranzistorul cel mai obişnuit este tranzistorul bipolar, format din două joncţiuni semiconductoare înseriate închise într-o capsulă izolantă şi protectoare, electrodul din mijloc numit bază fiind comun ambelor joncţiuni. Ceilalţi doi electrozi ai săi sînt emitorul şi colectorul. De la fiecare electrod este scos în afara capsulei cîte un terminal de cupru argintat pentru conectarea în circuite. În calculatoare sînt folosite şi alte tipuri de tranzistoare, realizate prin alte tehnologii.

Într-un circuit rezistiv alimentat de la o sursă de tensiune constantă, un tranzistor asamblat în montajul cu emitor comun prezintă două circuite de curent distincte: circuitul bază-emitor care este circuitul de intrare (sau de comandă) şi circuitul emitor-colector care este circuitul de ieşire (sau circuitul comandat).

Joncţiunile semiconductoare polarizate direct (plus la plus, minus la minus) permit trecerea curentului electric, şi sînt stabilizatoare, tensiunea de deschidere a unei joncţiuni cu siliciu situîndu-se în jurul valorii de 0,7 V[olţi], putînd varia în intervalul 0,6–0,8 V. Dacă se aplică o tensiune mai mare decît această valoare, dar nu prea mare, joncţiunea menţine forţat tensiunea de deschidere. Scăderea tensiunii aplicate unei joncţiuni sub valoarea de deschidere sau aplicarea unei tensiuni cu polaritate inversă (plus la minus, minus la plus) nu foarte mari, determină blocarea trecerii curentului electric prin joncţiune.

În circuitul de intrare al unui tranzistor, descris ceva mai sus, poate fi aplicată o tensiune continuu variabilă (cu valoarea variabilă în mod continuu, nu o tensiune continuă, tensiune a cărei valoare este constantă în timp) suprapusă peste tensiunea continuă, de polarizare a joncţiunii bază-emitor care îi stabileşte punctul (static) de funcţionare. În acest mod valoarea curentului joncţiunii de intrare va urmări fidel creşterile şi descreşterile tensiunii aplicate joncţiunii în jurul punctului static de funcţionare. Curentul acestei joncţiuni a unui tranzistor este foarte mic, de ordinul microamperilor (µA). Ce se întîmplă simultan în circuitul emitor-colector?

Curentul de bază dintre bază şi emitor va antrena un curent de colector între emitor şi colector. Curentul de colector va urmări şi el în mod fidel variaţiile curentului bazei. Conectarea unui tranzistor într-un circuit rezistiv (cuprinzînd şi rezistori, cele mai simple componente de circuit, care opun rezistenţă la trecerea curentului prin circuit, de unde le vine şi numele) va pune astfel în evidenţă caracteristica principală a tranzistorului, aceea de rezistor cu rezistenţă variabilă (transfer resistor).

Mai exact între punctul de alimentare a colectorului cu o tensiune constantă de la, să zicem o baterie, şi colector vom monta o rezistenţă fixă, cu valoare fixă adică. Vom avea în acest mod înseriate două rezistenţe, cea fixă şi cea a tranzistorului. De vreme ce curentul prin circuit este variabil, iar tensiunea totală de la capetele circuitului constantă, binecunoscuta lege a lui Ohm, scrisă în oricare din cele trei forme, ne va ajuta să înţelegem ce se petrece cu potenţialul punctului de joncţiune dintre colector şi rezistenţă. Dar mai întîi să ne-o reamintim: U=RI sau I=U/R sau R=U/I. Aşadar tensiunea este egală cu produsul dintre curent şi rezistenţă, sau curentul este egal cu raportul dintre tensiune şi rezistenţă, sau rezistenţa cu raportul dintre tensiune şi curent.

Luînd ca punct de referinţă potenţialul emitorului conectat la un pol al bateriei, la creşterea curentului prin circuit, căderea de tensiune pe rezistenţa fixă va creşte (ca produs între rezistenţă şi curent) antrenînd scăderea potenţialului punctului de joncţiune colector-rezistenţă, respectiv deplasarea acestuia spre potenţialul emitorului (suma tensiunilor emitor-colector şi colector-celălalt pol al bateriei, între care se află montată rezistenţa, fiind constantă şi egală cu tensiunea bateriei). Rezultă o scădere de tensiune pe tranzistor între emitor şi colector, punînd în evidenţă comportamentul tranzistorului ca rezistenţă variabilă (în acest caz rezistenţa acestuia scade). Rezistenţa totală a circuitului compus din rezistenţa fixă şi cea a tranzistorului scade, permiţînd trecerea unui curent mai mare prin circuitul colector-emitor plus rezistenţă. La scăderea curentului prin tranzistor lucrurile se petrec invers, aşadar rezistenţa tranzistorului va creşte, crescînd rezistenţa totală a circuitului de colector în serie cu rezistenţa fixă.

Întrucît ordinul de mărime al curentului de colector este exprimat în miliamperi (mA) sau zeci de miliamperi, se spune despre acest montaj că prezintă o caracteristică amplificare-curent, semnalul continuu variabil cules în colector avînd un ordin de mărime mai mare decît cel aplicat în bază.

Desigur ceea ce am descris pînă aici se pretează pentru prelucrarea semnalelor analogice sau continuu variabile în timp, însă aşa a început aventura tranzistorului spre utilizarea sa în circuitele de prelucrare a semnalelor digitale, discontinui sau numerice, înlocuind acele mari consumatoare de spaţiu şi energie atît de neviabile, tuburi electronice.

Întrucît la semnalele analogice nu se poate renunţa complet au fost concepute convertoare analog-digitale şi digital-analogice, care sînt folosite oriunde este nevoie, şi îmi este greu să cred că se va renunţa vreodată la ele. Dacă tubul cinescop al televizoarelor (monitoarelor) a cam intrat deja în istorie, nu aşa stau lucrurile cu microfoanele, modemurile, difuzoarele, sau ştiu eu ce alte dispozitive.

La cele două extreme ale caracteristicii amplificare-curent ale tranzistoarelor se află cele două stări distincte, respectiv tranzistor blocat (cu o valoare a rezistenţei aproape infinită), care practic întrerupe trecerea curentului prin circuit, sau switch-off (comutator decuplat), şi tranzistor saturat (cu o valoare a rezistenţei aproape zero), care poate restabili curentul prin circuit, sau switch-on (comutator cuplat). Cu aceste două stări distincte se realizează în tehnica digitală cifrele binare 0 şi 1.

Cînd tranzistorul este blocat curentul prin rezistenţa sa de colector scade aproape de zero determinînd creşterea potenţialului colectorului spre o valoare standardizată de 5 Volţi (uneori chiar mai mică), iar cînd este saturat valoarea curentului prin circuit este practic stabilită de valoarea rezistenţei sale de colector, potenţialul colectorului său scăzînd aproape de zero. Aşadar două nivele de tensiune cît se poate de distincte pentru cele două cifre binare.

Pe lîngă cifre, litere, semne speciale şi ideograme, atît sunetele cît şi imaginile reprezintă categorii de informaţie care poate fi analizată şi codificată în sistemul binar, aşadar accesibilă transferului, stocării şi prelucrării prin intermediul calculatoarelor. De aici marea diversitate de abilităţi a calculatoarelor şi altor aparate electronice asemănătoare.

S-ar putea concluziona că orice activitate (sarcină, task) complexă, programabilă prin butonarea tastaturii şi a mouse-ului la nivelul unui operator uman, care foloseşte în acest scop un calculator electronic personal, indiferent de sistemul de operare şi programele de aplicaţie folosite, poate fi descompusă în paşi elementari succesivi într-o ierarhie de pachete de instrucţiuni care au ca punct terminus bascularea unor biţi din unu în zero sau invers, basculare care teoretic ar trebui să se producă în zona de viteză apropiată vitezei luminii, însă practic, din considerente pur tehnologice legate de materialele utilizate şi de complexitatea circuitelor, la care se adaugă automat şi efectul caloric al curentului electric la trecerea printr-un circuit cu o rezistenţă oarecare, există încă loc de mai bine în ceea ce priveşte viteza de transfer, prelucrare şi stocare a informaţiei codificate binar.

Cam asta ar fi!

Imaginaţi-vă acum un imens cîmp, gen panou publicitar însă ceva mai aerisit, pe care sînt plantate ordonat o mulţime de beculeţe (LED-uri) care se aprind şi se sting permanent, unele mai des altele mai rar, sau în anumite zone chiar staţionează într-o anumită stare.

Cam asta se întîmplă în mod normal într-un calculator în timp ce funcţionează, chiar dacă „beculeţele“ sînt de fapt tranzistori, în general fără LED-uri (Light Emitting Diode) care să pună în evidenţă comutaţia, sau rămînerea într-o anume stare! Tranzistorii lucrează în regim de comutaţie, blocat-saturat, iar frecvenţele foarte mari de lucru v-ar împiedica să percepeţi trecerile de la o stare la alta. Vedeţi ceva drăcesc în asta? Nici chiar suportul logic al programării care animă maşinăria, nu are nimic drăcesc în sine. Totuşi draci cu chip de om îşi bagă coada în modul de utilizare al oricărei unelte. Nu trebuie să distrugeţi calculatoarele, ci doar să vă imaginaţi că ele nu există! Vor renunţa dracii cu chip de om să se manifeste, sau nu vor găsi destule alte unelte? Au deja încă multe, foarte multe altele.

Caracteristici specifice calculatoarelor au şi alte obiecte care ne înconjoară tot mai mult, şi de care nici preoţii nu duc lipsă, începînd cu ceasul de la mînă pînă la telefonul mobil, sau maşină pentru cei care au. Ar trebui să renunţăm la ele? Deşi nu de puţine ori sînt prost sau excesiv folosite, nu ele sînt de vină!

Beţivilor le place să-şi spună băutori fruntaşi, iar unii chiar par a fi spirituali. Totuşi oamenii cumpătaţi nu renunţă total la băutură din pricina beţivilor. Au şi ei o vorbă: e bună băutura cînd o bei, nu cînd te bea.

Cînd eram copil, în anumite ocazii mama obişnuia să spună: dacă vezi pe cineva dîndu-se cu capul de gard, trebuie să faci şi tu la fel doar pentru că asta ai văzut? Mulţi au doar atîtea idei, că dacă ai lua o pisică de coadă şi ai învîrti-o prin capul lor, nu ar avea de ce să se agaţe. Mai grav este că pentru unii sînt atît de fixe, încît aşa rămîn toată viaţa. De ce puţine şi fixe? Pentru că sînt generate în mod evident de instincte, şi dincolo de satisfacerea instinctelor ei nu mai văd nimic valoros sau interesant. Nici măcar nu au nevoie să cunoască teoria lighioanelor evoluate pentru a nu avea nici un dumnezeu, întrucît mediul propice pentru ei a fost deja creat.

Totuşi cine se consideră om, nu lighioană, ar trebui să fie conştient de fragilitatea plantelor cultivate în raport cu buruienele. Existenţa buruienelor nu poate fi deocamdată evitată, însă, cel puţin în parte, consecinţele manifestărilor iresponsabile ale acestora pot fi evitate sau ignorate, după caz. Fiecare se poate proteja, sau poate cere protecţie. Nu putem distruge gardurile sau WC-urile publice, spre exemplu, pentru a ne feri, sau a ne feri copiii ori nepoţii de tot felul de talente ascunse ale unora, şi nici cîinii care se manifestă fără jenă pe oriunde.

Tot aşa, nu putem distruge internetul sau incriminatele unelte ale diavolului, pentru că am sfîrşi în cele din urmă prin a ne distruge chiar pe noi înşine. Orice poate fi evitat selectiv, şi desigur aceasta ar fi calea raţională de urmat.

Cît priveşte îngîmfarea unora, autointitulaţi liber-cugetători, cred că aceştia nu sînt capabili să facă distincţie între libertate şi independenţă. Indubitabil Dumnezeu ne-a creat liberi, dar nu şi independenţi.

În ceea ce mă priveşte, sînt un om al timpurilor pe care le trăiesc, prin urmare dependent şi totuşi liber, şi aşa înţeleg că au fost toţi ceilalţi care au devenit personaje proeminente în Biblie (Ioan 17.15; 1Cor.5.9–12). Nu am simţit nici un fel de presiune sau dezaprobare pentru profesiunile pe care le-am exercitat în cadrul laic, şi nici nu simt. Sînt doar conştient că orice început are şi un sfîrşit. Industrializarea cu toate consecinţele negative, va avea şi ea sfîrşitul ei, dar un singur om, sau chiar un grup de oameni, nu au cum să schimbe această situaţie deja creată. Este necesară o putere mult mai mare.

Cu ani în urmă, un anume bine-cunoscut şi mult mediatizat liber-cugetător, anunţa cu emfază că nu ştiu unde în lume, oamenii au creat un ou (sau mai multe), şi întreba pe un ton oarecum sarcastic, altfel destul de obişnuit la acest personaj, unde sau care mai este diferenţa dintre Dumnezeu şi om?

Oare să nu fie nici o diferenţă, sau doar îngîmfarea să fie bîrna care împiedică sesizarea diferenţei de nedepăşit? Acel sau acele ouă poate că au sfîrşit, sau poate că nu, într-o tigaie, însă din nici unul nu a ieşit vreodată un pui.

Dilema cine a fost mai întîi, oul sau găina a scăpat cu siguranţă liber-cugetătorului, deşi am vaga impresie că tocmai astfel de oameni, mai mult liberi decît cugetători, au lansat-o. Totuşi unii chiar nu au dileme în această privinţă, şi printre aceştia mă regăsesc şi eu. Mai întîi a fost Dumnezeu care le-a creat pe toate, inclusiv cocoşul (Gen.1.1,20–22).

Quo vadis Adame?

Chiar dacă unii excesiv de materialişti nu vor fi de acord, personal nu ştiu pe cineva căruia să-i fi dăunat un minim de echilibru pe care îl dau bunul simţ şi modestia.

Viaţa nu o putem trăi altfel decît o facem atît nouă cît şi altora, nu o putem trăi în afara faptelor noastre şi nu ne putem ascunde permanent gîndurile: „Poţi […] dar […] să nu […]“! Aşadar liberi, dar nu independenţi (Gen. 2.16,17; 3.8–11). Nu despre sex este vorba aşa cum se comentează după ureche şi se crede în general, ci de călcarea poruncii divine a cunoaşterii binelui şi răului prin neascultare (Gen.3.6; 1Tim.2.14 ?remarcă această trimitere de la Gen.3.6 şi invers?; Rom.5.18,19; 6.16). Desigur consecinţa neascultării a fost şi practicarea prematură, nu doar nepregătiţi spiritual poate chiar afectiv pentru asta, dar şi sub o influenţă străină, brutală şi nefastă a sexului. Însă acest fapt a fost doar unul dintre efecte, cauza tuturor efectelor fiind neascultarea.

Pentru mine lucrurile sînt extrem de simple. Cine alege independenţa alege moartea iar cine alege doar libertatea, nu şi independenţa, alege viaţa! Tu ce preferi?

*

Dacă ai reuşit să citeşti tot pînă aici şi te simţi oarecum derutat, obosit, într-o măsură oarecare poate chiar enervat neînţelegînd cum se împacă bigotismul cu ştiinţele supranumite exacte şi raţionamentele mai mult sau mai puţin riguroase, am o veste care poate fi doar în felul în care poţi să o iei, mai puţin bună sau foarte bună. Este vorba de modul în care putem percepe Biblia. Pentru unii ea este doar o colecţie de mituri şi legende care dezvăluie o mentalitate oarecum primitivă a oamenilor care au scris-o, nu are nici o importanţă practică şi se încadrează în categoria beletristică, adică nu trebuie să o înţelegi ci o poţi interpreta oricum. Pentru întemeietorii de secte e doar o vacă de muls. Pentru alţii rămîne o carte de dorit a fi înţeleasă dar acoperită, plină de taine.

Pentru mine e o carte deschisă şi extrem de complexă, nici beletristică nici ştiinţifică, sau mai degrabă şi una şi alta dar într-un mod cu totul deosebit. Trăiesc senzaţia că mai am încă multe de aflat din ea, în afara celor deja cunoscute şi relatate pînă aici. Nimic nu poate ilustra mai bine şi mai palpabil complexitatea Bibliei decît jocul de şah, şi asta este vestea pe care o poţi lua ca mai puţin bună sau foarte bună, în funcţie de cît de bine eşti pregătit să abordezi şi analiza unei poziţii de şah, extrem de simplă în aparenţă, în realitate foarte complexă, ca şi Biblia.

Dacă pentru a-ţi însuşi cunoştinţele din domenii ale ştiinţelor exacte ai nevoie de umilinţa, smerenia sau cunoaşterea lungului nasului, ca şi toată atenţia, atunci cînd te apropii de textul scris de cei de la care vine informaţia, care sînt oameni ca şi noi şi pot greşi, cu atît mai mult ai nevoie de o astfel de abordare atunci cînd te apropii de Cuvîntul lui Dumnezeu pentru a putea înţelege ceea ce El are de transmis. Asta mi se pare abordarea corectă şi benefică! Şi acum ilustrarea practică şi palpabilă a complexităţii sub aparenţa simplităţii.

În cartea sa „Şahul pentru toţi“, ediţia 1984, marea doamnă a şahului românesc, inegalabila pînă acum din cîte ştiu, MMI Elisabeta Polihroniade, în capitolul introductiv „Finaluri simple“ , la pagina 30, diagrama 28, prezintă una din excepţiile în care dama nu poate cîştiga împotriva pionului de pe coloana h (simetric a) ajuns pe linia a şaptea, sprijinit de regele propriu. Totuşi deşi regulile enunţate în concluzia de la aceeaşi pagină, inclusiv cea sugerată cu „pionul pe coloanele a sau h“ sînt beton, poziţia aleasă pentru a ilustra cazul, care nu ştiu dacă a rezultat dintr-o partidă sau este doar o aşezare teoretică, este ea însăşi o excepţie de la regulă, putînd fi cîştigată şi încă foarte rapid, aş zice instant. Sub aparenţa simplităţii poziţiei cu doar patru piese pe tablă în care negrul nu poate împiedica transformarea pionului alb în damă decît prin şah etern, deci remiză, poziţia aleasă, insuficient analizată de autoare probabil tocmai datorită simplităţii aparente, ca să nu mai vorbesc de lipsa de timp la scrierea unor astfel de cărţi pentru care materialul este adunat probabil în ani, ascunde caracteristici care permit negrului răsturnarea poziţională în favoarea sa printr-o singură mutare, punînd albul în poziţie de zugzvang, adică este obligat la mutări care pierd neavînd nici o mutare constructivă. De fapt aici nu i se lasă de ales ci e obligat la o singură mutare, exact cea care pare de nedorit, transformarea pionului.

Am reuşit să te enervez şi mai tare! Nu ai cartea! Nu ştii şah!

Relaxează-te!!! Nu pentru mine scriu! Dar desigur dacă nu vei reuşi nicicum îţi recomand cu toată căldura această carte sau alta pentru începători, tot marca Elisabeta Polihroniade, întrucît nu cunosc alt autor de cărţi de şah cu atîta răbdare şi talent didactic, inegalabilă fiind după părerea mea şi în acest sens.

S-o luăm cătinel!

Mai întîi poţi găsi în unele parcuri mese cu tablă de şah şi poţi folosi patru obiecte cu aspect diferit pentru cele patru piese dacă nu ai şi nici nu vrei să ai.

Tabla de şah este un pătrat împărţit în 64 de pătrate mai mici numite cîmpuri, dispuse pe opt coloane (verticale) şi opt linii (orizontale). De la stînga la dreapta coloanele sînt notate cu primele opt litere ale alfabetului, de la A la H. De jos în sus cum priveşti la o diagramă, sau dinspre jucătorul cu piesele albe înspre cel cu piesele negre, liniile sînt numerotate de la 1 la 8. Astfel fiecare cîmp aflîndu-se la intersecţia unei coloane cu o linie este identificabil printr-o pereche literă-cifră, a1 fiind cîmpul din stînga-jos iar h8 cîmpul din dreapta-sus al diagonalei mari negre. O mutare în şah se compune din două tempouri, primul pentru alb, al doilea pentru negru:

1. Re6 este tempoul albului, iar

1…Rh8 este tempoul negrului, pentru aceeaşi mutare 1, atunci cînd continuarea analizei necesită mai întîi notarea tempoului pentru negru. Altfel mutarea întreagă se scrie 1.Re6 Rh8. Apoi mutările se notează succesiv crescînd de fiecare dată numărul cu o unitate: 2, 3 etc. Litera mare indică piesa care mută şi este succedată de notaţia pentru cîmpul pe care ajunge.

Scopul jocului de şah este de a da mat regele advers. Regele este singura piesă de pe tablă care, avînd regulamentar la dispoziţie doar mutări pe un cîmp liber din imediata vecinătate a cîmpului pe care se află, atunci cînd este atacat de o piesă adversă pe care nu o poate captura (şah), trebuie să mute sau să interpună pe linia de atac a piesei adverse o piesă proprie. Altfel nu are mutare şi se află în poziţie de mat sau şah mat.

Mutarea pionului se notează de obicei prin cîmpul pe care piesa mută. Dama este simbolizată prin litera D, regele prin litera R. 1.Re6 înseamnă că regele alb mută pe cîmpul e6 (coloana e, linia 6).

Iată acum şi poziţia cu negrul la mutare!

Alb: Rg8, h7 (pion la h7).
Negru: Rd5, Df6.

Soluţie: 1…Re6 2.h8D Df7 mat.

Sub presiunea timpului şi alte influenţe ale experienţelor anterioare psihicul uman încearcă să împiedice transformarea pionului în damă, dar nu poate decît să dea şah etern ceea ce duce la remiză. La prima vedere transformarea pionului echilibrează materialul de pe tablă şi tot remiză se anticipează.

Totuşi o analiză atentă descoperă caracteristicile poziţiei favorabile negrului.

Poziţia în care se află regele alb este imobilă, singurul cîmp necontrolat de dama neagră din imediata sa vecinătate, h7, fiind ocupat de pionul propriu. Dama neagră plasată pe cîmpul f7 ar putea da mat după ocuparea cîmpului h8 de pionul transformat în damă, dar ca să nu fie capturată are nevoie de… susţinerea regelui propriu. Plasamentul regelui negru aparent spectator de la distanţă la neputinţa damei proprii este ideal pentru a ocupa cîmpul strategic e6, de pe care îşi va susţine dama în atacul de mat. De fapt caracteristicile statice şi dinamice ale poziţiei sînt chiar mai multe decît piesele de pe tablă. Momentul este favorabil atacului şi trebuie valorificat imediat. Mutarea de atac este o mutare liniştită, adică nu atacă direct regele alb. Totuşi e devastatoare pentru poziţia albului, extrem de puternică. Presupune un sacrificiu material, ce-i drept atipic, prin acceptarea creşterii avantajului material al albului şi nu prin cedare de material propriu cum se întîmplă în mod obişnuit. Aşadar se poate considera că s-a folosit pentru cîştig ceea ce se numeşte o combinaţie. Pare de necrezut, totuşi combinaţia este definită ca o variantă de cîştig forţat care începe cu un sacrificiu material, iar sacrificiul are ca scop obţinerea unei răsturnări poziţionale favorabile atacului decisiv (de mat) sau cîştig de material suficient pentru cîştigul partidei, în care toate mutările părţii pasive sînt forţate, aşadar teoretic uşor de anticipat pentru partea activă.

Transformarea pionului în cal poate conduce la remiză prin poziţie de pat doar pe neatenţia negrului: 1…Re6 2.h8C Rf5 3.Rh7 (3.Cf7 Rg6) 3…Dg5 4.Cf7 Dg6 5.Rh8 Rf6 cu poziţii cîştigate în ambele variante.

Concluziile care ar putea fi trase din acest exemplu palpabil, sau poate mai la îndemînă decît cel cu maşina, ar fi multe însă aş prefera ca fiecare să le tragă singur. Implică-te! E mai mult decît o partidă de şah, e viaţa ta! N-o pierde, acordă-ţi şansa de a o cîştiga.

P.S. Nu mi-aş fi imaginat un post scriptum din simplul motiv că deşi textul a fost definitivat de ceva vreme, încă mai am nevoie de timp, şi nu numai, pentru ca textul mărturiei să poată fi pus la dispoziţia publicului.

Deşi uneori lucrurile par a fi într-un fel, doar par, dar sînt în realitate în alt fel. O anume frază a unui fizician a stîrnit o reacţie total nepotrivită sintetizată într-un scurt comentariu de revistă. Nu am să spun de ce reacţia a fost nepotrivită, ci am să fac referire doar la superficialitatea ambelor părţi, caracterizate de mîndrie şi formalism în exprimare. Superficialitate în cunoaştere şi mîndrie în susţinerea unor puncte de vedere, cum ar spune unii vechi, antice, şi de demult, care în realitate nu spun nimic nou.

Astrofizicianul englez Stephen Hawking a făcut afirmaţia care în traducerea autorului textului cu pricina sună astfel: „După cum sugerează recentele progrese în cosmologie, legile gravitaţiei şi ale teoriei cuantice permit apariţia universurilor în mod spontan din nimic“. Şi de aici o adevărată săpuneală a fizicianului care susţine autorul ar nega exitenţa lui Dumnezeu (El [Hawking] ne spune că nu e nevoie de Dumnezeu sau de vreo teologie pentru a explica apariţia lumii: urmează fraza deja citată.)

Formal poate că asta spune, chiar dacă nu reiese explicit din cuprinsul frazei citate. Dar disputa capetelor mîndre, pe de-o parte reprezentînd religia, pe de alta ştiinţa omului despre care Dumnezeu prin gura apostolului neamurilor Pavel spune că este pe nedrept numită astfel, nu e deloc nouă şi este oricum sterilă. Hawking nu spune nimic de la el, ci reiterează o aşa-numită concepţie ateistă a unor aşa-zişi liberi-cugetători. Numai că dincolo de logica superficială a formei exprimării explicite, de care ambele părţi abuzează, există uneori, şi în acest caz chiar există, o logică implicită a conţinutului care nu poate fi evitată prin tehnici formale.

Dacă veţi citi din nou acea parte accentuată a frazei veţi constata, poate cu surprindere, poate nu, că Hawking afirmă implicit că Dumnezeu există. El spune că legile gravitaţiei, teoria cuantică [făcînd probabil abstracţie de multe alte legi] permit… Apoi face o afirmaţie paradoxală din nimic. Logica formală a domnului Hawking e lipsită evident de rigoare şi vrea să exprime acea concepţie ateistă la care a aderat. Dacă riguros legea atracţiei gravitaţionale sau alte legi pe care le studiază savanţii pentru a stăpîni natura în folosul omului (vai de el de folos, sau mai vai de omul care pe zi ce trece devine tot mai mult o unealtă în mîna propriilor unelte, ce-i drept sub presiunea altora care închinaţi propriului lor idol, banul, nu-l mai pot vedea pe Dumnezeu!), ori teoria cuantică sînt tot una cu nimic, îmi este foarte greu să mai înţeleg obiectul de activitate al acestor domni, care se mîndresc cu ce anume, cu nimic?

De fapt fiecare din aceşti domni aparţinînd celor două tabere duc un război al orgoliilor dinainte pierdut. Atît Dumnezeu cît şi ştiinţa lui Dumnezeu există cu mult, foarte mult înainte de a exista omul, care oricît ar bîjbîi pentru ştiinţă, nu o va avea niciodată deplin (Iov 38.1–11,33; Ier.31.35–37; Ps.119.90,91; Ier.33.25,26; Ecl.8.17). Mai mult decît atît, fiecare vorbeşte pe limba lui, unul despre apariţia universurilor altul despre nevoia de a explica apariţia lumii prin teologie, fiecare ţintind totuşi în acelaşi punct, acela al neîmpăcării credinţei cu ştiinţa, care este considerată ca fiind singura raţională dintre cele două, deşi ştiinţă fără credinţă prealabilă nu s-a acumulat încă, aş zice tot aşa cum nici credinţă fără ştiinţă sau dacă vrei cunoştinţă prealabilă nu se prea vede. Oricum credinţa este mult mai simplă, la îndemîna şi în folosul oricui, în timp ce cu ştiinţa lucrurile sînt mult mai complicate.

Cu certitudine domnului Hawking nu i-a căzut niciodată un măr în cap, nu şi-a simţit corpul mai uşor în cada de baie, nu şi-a contemplat niciodată picătura sau jetul de apă de la robinet alunecîndu-i pe braţ, cel puţin nu în premieră, şi nici nu a încercat să înţeleagă apoi să explice anume legi, ci doar le-a preluat. Şi chiar dacă a înţeles şi a explicat vreodată o lege în premieră, ar fi cazul cu atît mai mult să înţeleagă că legile numite ale naturii nu pot fi considerate drept axiome, adică adevăruri evidente care nu au nevoie de a fi demonstrate. Dimpotrivă, iar matematica pune şi ea umărul la încadrarea acestora în formule matematice pe care nu mulţi le pot pricepe sau mînui.

Dacă legile sînt invizibile ochiului fizic uman şi totuşi sînt percepute ca existente, căutate, explicate, chiar exploatate, ca să nu mai spun de mîndria celor care consideră în mod exagerat că le stăpînesc doar pentru că au ajuns să le cunoască, de ce mîndria şi făţărnicia îi împiedică să recunoască un lucru foarte simplu. Dumnezeu există deşi este invizibil, dar nu poate fi explicat sau prins în formule matematice pentru că El nu este o lege, EL chiar este o axiomă, un adevăr evident care nu are nevoie de demonstraţie, SURSA legilor şi a construcţiei universului care îi reflectă personalitatea. Tocmai de aceea este DUMNEZEU şi nu altceva care poate fi explicat pentru a putea fi stăpînit. Iar universul nu putea fi construit pe haos ci pe legi eterne ca însuşi Dumnezeu. Chiar în ciuda faptului că neuronul unora obosit de suficienţa îngîmfării propriilor performanţe de inteligenţă îi împiedică să înţeleagă acest adevăr extrem de simplu, dar imposibil de explicat. Inteligenţa pe care şi-o remarcă unii printre proprii semeni devenind narcisişti, nu-i decît o palidă fărîmă de zestre de la Dumnezeu care niciodată nu va crea un egal al Său, în nici o privinţă. Iar a şti nu înseamnă a stăpîni, dincolo de limitele impuse de Dumnezeu, nu de dragul de a limita ci din dorinţa iubitoare de a proteja, şi cred că asta e din ce în ce mai vizibil, cum se mai spune chiar şi din avion, omul nefiind capabil să controleze deplin şi armonios tot ceea ce a dobîndit ca ştiinţă (Gen.2.16,17). Poate pentru unii încă nu este clar dacă omenirea în ansamblu se îndreaptă spre viaţă sau spre moarte prin excesul de ştiinţă şi tehnologie, dar pe măsura trecerii timpului s-ar putea ca tot mai mulţi să înţeleagă, sau poate doar să simtă.

Domnişoarelor, doamnelor, domnilor, relaxaţi-vă, Dumnezeu există, o spune chiar fizicianul Stephen Hawking! Dar evident el nu ştie. Şi asta nu pentru că l-a limitat Dumnezeu, ci el însuşi se autolimitează, ca mulţi alţii care dincolo de profesiunea de credinţă nu mai văd, sau nu mai vor să vadă şi altceva.

Şi pentru ca relaxarea să vă fie cît mai plăcută vă mai propun, în special celor cărora le place şahul, aşadar să vadă dincolo de aparenţe, o altă provocare.

În 1974 jucătoarea Mateeva a încheiat remiză la mutarea a 30-a o partidă pe care ar fi putut să o cîştige cu negrele împotriva campioanei mondiale Nona Gaprindaşvili. Partida se găseşte comentată de Marea Maestră Internaţională Elisabeta Polihroniade în cartea sa „Şahul pentru toţi“, la paginile 326, 327 (ediţia întîia). Pentru o mai bună documentare a celor care nu au cartea, voi reproduce întreaga partidă, însă doar cu ultimul comentariu al marii noastre campioane, adăugînd în folosul celor interesaţi propriile comentarii minime pentru a marca îndeosebi începutul combinaţiei nefinalizată în momentul jucării partidei. Nu vă voi spune de unde va trebui să începeţi analiza, însă vă voi da poziţia finală cu un mat elegant, aerisit, rezultat pe calea de maximă rezistenţă a albului, aşadar cele mai bune mutări de răspuns, în ipoteza că jocul s-ar fi derulat pînă la mutarea de mat, precum şi numărul mutării finale. Vă mai spun de asemenea că varianta este unică, oricare alta putînd duce în cel mai bun caz la remiză, dacă nu chiar la pierdere, şi că posibilitatea de mat din varianta principală de cîştig nu este singulară ci se obţine doar la cea mai bună apărare a albului, putîndu-se însă încheia şi mai devreme.

Aşadar partida:

1.e4 c5 2.Cf3 Cc6 3.d4 c:d4
4.C:d4 Cf6 5.Cc3 e5 6.Cdb5 d6
7.Ng5 a6 8.N:f6 g:f6 9.Ca3 b5
10.Cd5 f5! 11.e:f5 N:f5 12.Df3!? Cd4
13.Cc7+ D:c7 14.D:a8+ Re7! 15.c3 b4!
16.c:b4 Db6 17.N:a6 D:b4+ 18.Rf1 Dd2
19.h3 Nd3+ 20.N:d3 D:d3+ 21.Rg1 Nh6!
22.D:h8? [Începutul combinaţiei negrului de la mutarea
precedentă este acceptat de campioana mondială.]
22…Ce2+ 23.Rf1 Nf4 24.g4 Cg3++?[!] După ce negrul a
condus cu atîta măiestrie partida împotriva campioanei mondiale,
scapă ocazia unui cîştig uşor de calculat: 24 …Df3! cu
ameninţarea 25 …Cd4, urmat de mat la h1. Dacă 25.Tg1, se
cîştigă cu 25 …Cg3+ 26.T:g3 N:g3. [Regret, îi lipseşte un tempo!]
25.Rg1 C:h1[?] 26.Da8 C:f2 27.Db7+ Rf6
28.R:f2 De3+ 29.Rf1 Dd3+ 30.Rg1 şi remiză prin şah etern.

Şi acum poziţia de final rezultată din pură coincidenţă tot la mutarea a 30-a:

Alb: Re1, Dh8, Ta1, Ca3, a2, b2, f2, g4, h3.
Negru: Re7, Dh1, Nf4, Cd4, d6, e5, f7, h7.

Ultima mutare a negrului evită matul înghesuit 30 …De2 în favoarea matului mai estetic 30 …Dh1.

Se poate vedea că cel mai incomod apărător al poziţiei regelui alb, turnul din h1 a dispărut, fără a se da calul la schimb. Succes!

Vă place să cîştigaţi respectînd întotdeauna regulile jocului, în condiţii de inferioritate materială deliberată, prin acceptarea sacrificiului material în scopul obţinerii unei poziţii favorabile care să decidă victoria? Aplicînd desigur şi alte idei, căci în idei constă secretul! Ei, aţi ghicit, şi mie îmi place! Încă o dată succes, nu numai la şah, ci şi pe celălalt teren spiritual!

*

Să fiţi iubiţi de cei pe care îi iubiţi şi nu numai!

*      *      *      *      *      *      *

© since 2010, Aurel Becheru.        NEXT PAGE   PREVIOUS PAGE