SWITCH   11’ RĂMAS BUN! 

¹¹ RĂMAS BUN!

N-mi plac veştile proaste, cu atît mai mult atunci cînd trebuie să le dau eu! Totuşi realităţile trebuiesc acceptate aşa cum sînt pentru că nu întotdeauna sînt aşa cum ni le dorim. Şi eu îmi doresc o stare de sănătate mai bună şi puterea de a trece peste încă o iarnă. Însă, pe lîngă problemele pe care le am oricum cu ochii, pe care trebuie să recunosc i-am cam forţat în ultimii cinci ani de cînd au început să fie mai serioase, au apărut elemente noi pe lîngă cele vechi, pe care nu le discut, ci doar le semnalez existenţa. Şi fac asta din datoria pe care o am de a vă informa, pentru a nu rămîne surprinşi de o aparentă tăcere care ar părea ori suspectă ori nepotrivită! E clar, lucrurile nu merg bine şi ar putea merge şi mai prost, iar ce va fi şi cînd va fi numai Dumnezeu ştie. Eu încerc doar să fiu prevăzător şi să pun în gardă pe cei care au ajuns să aprecieze conţinutul mărturiei. Orice site este găzduit pe servere în anumite condiţii şi pe perioade determinate. Aşadar acest site, ca şi domeniul „mesajulevangheliei.eu“ ar putea să dispară spre sfîrşitul lui 2014, la începutul lui octombrie. Evident nu pentru că mi-aş dori eu asta. Contractele trebuiesc reînnoite din an în an.

Aşadar cei care îşi doresc conţinutul site-ului şi pe mai departe, fie că au reuşit să-l parcurgă sau nu măcar o singură dată, va trebui să-şi salveze paginile după una din metodele indicate în finalul paginii „npc13Homosexualii2.html“, altfel nu garantez că vă veţi mai întîlni cu acest conţinut, iar eu cred că merită efortul de a salva toate fişierele într-un dosar unic, dosar căruia îi veţi da un nume, sper sugestiv pentru voi. Pentru ca şi această pagină să fie vizibilă în bara de navigare a afişării ca pagini individuale, pagina „npc13Homosexualii2.html“ nu va mai avea legătură pe bară ci va fi accesată direct din pagina iniţială „npc13Homosexulaii.html“. Pentru afişarea în set de cadre nu este nevoie de acest artificiu.
Îi îndemn totuşi chiar şi pe cei care privesc lucrurile mai din scurt să abordeze această salvare pe termen lung, altfel s-ar putea ca la un moment dat să regrete lipsa.

„Vorba bună“ din 21 ianuarie 2014 aduce în discuţie interesul pentru partea spirituală în raport cu cea materială, ilustrînd dezinteresul pentru cea spirituală în raport cu cea materială printr-o poveste a unui predicator al „Oastei Domnului“, care observînd apatia asistenţei la „cele spirituale“ a „inventat“ pe loc o poveste „lumească“ la care toţi au devenit dintr-o dată foarte atenţi. Pe scurt, un cioban a vîndut unui călător un măgar, dar găsindu-l pe acesta odihnindu-se la umbra măgarului l-a dat în judecată pretinzînd că preţul a fost plătit doar pentru măgar nu şi pentru umbra lui. Apoi s-a oprit şi i-a „muştruluit“ pe cei de faţă pentru interesul arătat acestei „minciuni“, în timp ce pentru Cuvîntul lui Dumnezeu se arătaseră apatici! Literalmente puseseră pe primul plan „umbra măgarului“.

Privind cu detaşare această povestioară nu pot să nu remarc, oare pentru a cîta oară, lipsa de putere spirituală a preoţilor şi predicatorilor în general, în comparaţie cu puterea autentică a „Luminii Neamurilor“, Isus Cristos, Domnul, ca şi ideea generalizată că lumea creştină trebuie să se împartă în clerici şi laici (Mat.15.13,14; Isa.49.6; 42.5–8; 61.1–4; Luc.2.30–34; Fapt.13.47; 5.38,39; 26.15–18; Mat.15.2–9; Isa.29.13).

Cum percep şi apreciază oamenii ceea ce li se spune? În realitate oamenii nu manifestă dezinteres pentru partea spirituală a existenţei lor, însă au două nivele de percepţie şi judecată a ceea ce aud sau văd, unul de nivel curent şi imediat, bazat în general pe experienţă, subiectiv, şi unul de analiză detaliată şi profundă în care caută argumente pro şi contra, apoi trag concluzii, aşadar unul care se doreşte pe cît posibil obiectiv. Acesta din urmă necesită desigur şi o investiţie de timp. Pentru asta apelează în general oamenii la preoţi şi predicatori, considerîndu-i ca iniţiaţi în tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, şi dacă la nivel subiectiv nu găsesc ceva care să le stîrnească interesul devin evident apatici, dezamăgiţi, atei, sau se constituie în alte grupări religioase cu o altă doctrină. Aşadar eşecul este în primul rînd al clericilor, nu al laicilor, însă nici un cleric n-ar recunoaşte asta şi învinovăţeşte laicii. Domnul n-a învinovăţit pe nimeni fără temei (Ioan 6.48,51,53,54,56,60–66 şi 67–71)! Iată cele două nivele de percepţie şi apreciere în persoana celor şaptezeci de ucenici în conjuncţie cu Iuda Iscarioteanul şi opoziţie cu ceilalţi unsprezece apostoli, apostoli care au depăşit primul nivel, dar din mărturiile cărora reiese limpede că alegerea lor a fost aceea de a conserva mărturia „Luminii Neamurilor“ atît oral cît şi în scris, tocmai pentru ca această Lumină să fie prezentată tuturor, şi nu tot felul de poveşti şi istorioare cu valoare îndoielnică sau dubioasă!
Oricine doreşte să fie creştin autentic ori se consideră astfel se va orienta şi îşi va conduce viaţa în Lumina acestui Far Călăuzitor, şi nu altfel. Cei mai mulţi preoţi, pastori ori predicatori, cum vor să se numească, au rămas la primul nivel de înţelegere, cel subiectiv, ba încă mai şi „împrumută“, ca să nu spun altfel, din ceea ce li se pare bun în patrimoniul spiritual al altora „cîrpindu-şi“ propria „spiritualitate“ cu „de la lume adunate (şi-n-napoi) şi-napoi la lume date“ (Ioan 10.1–18; Mat.7.21–24).

Desigur în această mărturie se pot găsi multe cuvinte de dezaprobare, însă oricum ar fi fost ele prezentate, mai ironic, mai serios, au o singură ţintă, iar ţinta nu se doreşte a fi distructivă ci constructivă, însă evident efectul depinde de cum au fost sau vor fi ele luate. Eu voi „pleca“ avînd conştiinţa împăcată, şi sper ca tot aşa să mă şi „întorc“. Nu am avut şi nu am nimic împotriva nimănui! Rămas bun!

P.S. Iarna nu a fost ca cele de pînă acum decît opt zile, totuşi problemele mele au rămas. Acum cît încă se mai poate vă pun la dispoziţie încă o pagină, dar nu vă amăgiţi, salvaţi-o şi pe asta. Îi veţi găsi legătura doar aici şi în pagina „Preoţia şi preoţii“, nu pe bara de navigare. Ca să dispuneţi de legătură va trebui prin urmare să salvaţi şi pagina de faţă, ca şi pagina „Preoţia şi preoţii“ împreună cu pagina «Preoţii şi „judecata de apoi“». Şi ce-o mai fi vom mai vedea!

P.P.S. Chiar dacă pagina de faţă a fost scrisă iniţial într-un moment destul de neplăcut, aproape fără speranţă atunci, mă bucur că „plecarea“ mea suportă încă amînare şi, deşi hotărîsem să înlocuiesc complet conţinutul acestei pagini cu cel care va urma imediat—recitindu-l—am decis ca mai degrabă să păstrez primul conţinut, ca şi pagina de faţă, pe care însă o voi completa—sub un titlu geamăn cu primul—cu noul conţinut. Este mai bine, mai economic, şi păstrăm şi optimismul unei reîntîlniri ulterioare printr-un salut de despărţire doar temporară! Aşadar …

^11’ RĂMAS BUN!

2Cor.2.14–17; Hab.2.12–14; Ier.51.58; Marc.12.41–44; Luc.21.1–4.

Aţi auzit sau poate chiar aţi utilizat acea introducere menită să creeze deopotrivă suspans, bucurie şi reţinere, evident şi curiozitate, „am două veşti, una bună, una rea; cu care vreţi să încep?“. Din fericire EVANGHELIA este o veste exclusiv BUNĂ, dar … Ei da, există şi un „dar“. Dar, însă, cum spun unii! Dar …, depinde cum este luată de fiecare în parte! Dacă se implică sau este indiferent, cum se implică dacă se implică, şi în cele din urmă la ce concluzie ajunge. A înţelege valoarea vieţii veşnice şi a trăi acum pentru a o cîştiga reprezintă cheia VEŞTII BUNE, a EVANGHELIEI. Am mai spus-o, şi o repet, nu am lucruri noi de adăugat, ci doar un alt mod de a spune aceleaşi lucruri, sau de a le prezenta într-o lumină nouă!

Nimeni altcineva nu poate împiedica omul să aibă acces la viaţa veşnică decît el însuşi! Fiecare îşi poate pune tot felul întrebări cu privire la viaţa veşnică, însă important este să nu-şi dea singur răspunsurile, ci să aştepte răbdător lumină de la Dumnezeu. O întrebare aş putea pune şi eu! Anume, al cui avantaj este mai mare, al nostru, care trebuie să credem în existenţa vieţii veşnice, pe care o putem redobîndi prin credinţă şi ascultare, fără să ne asumăm vreun risc, sau al lui Adam şi Evei, care prin neascultare n-au crezut în moarte, asumîndu-şi riscul, şi astfel au dobîndit-o inclusiv pentru noi care-i vedem existenţa, trăim tragediile şi o aşteptăm ca pe un eveniment iminent, deşi în general nu ne gîndim la ea decît rareori? Cuvîntul EVANGHELIEI fericitului Dumnezeu, prin care credem în viaţa veşnică, este rostit de acelaşi Dumnezeu care a supus pe cei doi ascultării, aşadar eu sînt dispus atît să cred cît şi să aştept răspunsul Său (2Tim.1.6,7,9–11; 1Tim.1.11; 6.12–17–19).

Adevărul EVANGHELIEI n-ar fi atît de greu de înţeles, dacă … ar fi uşor de acceptat. Aici este de fapt problema multora, care sînt foarte dispuşi să … mimeze acceptul, pentru a fi … în rîndul lumii, zic ei, … creştine. Acesta este paradoxul spiritual—o casă zidită pe nisip—care descrie cît se poate de fidel o realitate pe care, în general, nimeni nu şi-o doreşte, dar nici nu şi-o revendică d.p.d.v. al responsabilităţii. Ştiţi mentalitatea aceea că întotdeauna alţii sînt de vină. După declaraţia unor preoţi, chiar şi la spovedanie, care teoretic şi oficial ar fi … confidenţială! Cer adică „dezlegare“(!???) pentru sine, mărturisind păcatele (ceea ce consideră că ar fi păcatele) altora!

EVANGHELIA este pentru mine vinul meu vechi pe care îl observ, îl admir, îl gust şi uneori îl ofer şi altora aşa cum este, tot mai bun, tot mai limpede, tot mai tare, dar pus de cîte ori este posibil în alt recipient. Şi aici există un paradox. Unii văd imediat partea goală a paharului pentru că-l privesc doar pe deasupra. Este însă posibil ca alţii—ca şi mine—, să privească mai atent şi mai profund, spre partea plină a paharului, aceea de sub cea goală prin care practic se bea din cea plină. Un alt paradox al EVANGHELIEI este acela că pe măsură ce bei cunoştinţa adevărului, aceasta nu scade, ci dimpotrivă, creşte! Atît în cantitate, cît şi în calitate. Aşadar, tot ce se găseşte în această mărturie—dincolo de orice „evoluţie a EVANGHELIEI“, care nu-i decît o contradicţie în termeni (aviz clerului ortodox, lansatorul acestei idei!)—, este original, autentic, adevărat, fără înflorituri inutile şi deloc constructive spiritual. EVANGHELIA însăşi respinge orice astfel de intruziuni (1Ioan 1.1–7; 2.24–29; 2Tim.1.13,14; 2.2; 3.13–17; 2Tes.2.15–17; 1Cor.15.1-11; Mat.11.25–30)! EVANGHELIA chiar este un paradox în sine, pentru că pe măsură ce mori faţă de lumea în care te-ai născut biologic, renaşti spiritual şi trăieşti pentru Dumnezeul vieţii şi eternitate!

Sînt mulţi care consideră Bblia o colecţie de poveşti şi legende deja expirate, prin urmare exclusiv ficţiuni fără vreo legătură cu realitatea. Biblia este într-adevăr o colecţie de fapte prezentate într-un stil literar, narativ. Conţinutul însă este real! Ca fost absolvent de real îmi voi îngădui să demonstrez că în esenţa ei, EVANGHELIA cuprinsă în Biblie, este … matematic adevărată! Matematica acceptă enunţuri pe care le numeşte propoziţii—deşi, literar pot fi, şi deseori sînt efectiv fraze—care logic pot lua doar una din două valori de adevăr care se exclud reciproc, adevărat sau fals. Orice enunţ care nu poate avea o valoare de adevăr, matematic nu este considerat o propoziţie matematică! Deci literar ele există, nu însă şi matematic, pentru că nu înglobează şi nu pot conunica informaţie care să poată fi apreciată ca fiind adevărată sau falsă. Aşadar mi-am propus să analizez şi să prezint afirmaţii de mare impact ale EVANGHELIEI cu un instrumentar matematic foarte simplu şi uşor de „digerat“ pentru oricine, pentru a demonstra cît de realiste sînt acestea în esenţa lor, prin urmare şi demne de toată încrederea în privinţa realizării lor viitoare, indiferent de distanţa dintre un prezent anume şi acel viitor!

Instrumentarul matematic pe care-l voi folosi arată în general cam aşa, deşi poate arăta şi altfel: 0·n=n·0=0 sau 0×n=n×0=0, adică o simplă multiplicare a unei valori numerice n cu zero, n putînd avea oricîte cifre, multe sau puţine, mari sau mici, … de ce nu, şi semn! Scuze pentru aspectul nu foarte elegant, deşi sper eu, suficient de sugestiv.

Să încep cu afirmaţia de cel mai mare impact, anume noul legămînt (Ier.31.31–34). Tratarea noului legămînt şi implicaţiile lui evanghelice au constituit deja o bună parte a mărturiei!
a) Aşadar un legămînt nou, „vinul“ nou pus în „burdufuri“ noi, şi ambele se păstrează, cu o evidentă reziliere (anulare) a vechiului legămînt pentru a cuprinde şi creştinii de orice neam (Mat.9.14–17; Gal.3.6–14; Isa.49.6). Corespunzător făgăduinţei primordiale la judecata din Eden (Gen.3.15; Efes.1.5–13; Fapt.20.27; Luc.7.27–30)!
b) Cuprinsul versetelor 33 şi 34 se leagă de multe lucruri pe care le-am spus, şi dintre care ţin să reamintesc măcar 1 Petru 4.17, însă judecata este tot după fapte, iar faptele de credinţă, dacă se ridică la standardul pretins de Tatăl Ceresc, vor conduce la anularea celorlalte fapte care pot fi acoperite prin jertfa Domnului Isus: „căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.“ (2Cor.5.17–19). Cît despre „voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“, a se citi Mica 5.7; 1Ioan 2.20,27; 1 Corinteni 2.9–16.

O altă cascadă de afirmaţii de mare impact apare la încercarea lui Petru de a-L dojeni pe Domnul atunci cînd le descoperă că El va fi omorît, dar a treia zi va învia, un sacrificiu plănuit cu mult timp înainte de Tatăl Ceresc, şi făcut nu foarte transparent cunoscut la jertfirea lui Isaac, prin binecuvîntarea dată lui Avraam, arătînd totodată şi motivaţia binecuvîntării (Mat.16.24–26; a se lega de Mat.10.26–28! Gen.22.16–18).

Chiar aşa! Ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Ce poate avea mai mult decît propriul suflet deja condamnat la moarte prin moştenirea păcatului pe cale ereditară? În toate aceste afirmaţii există—ca şi în cazul produsului matematic!—doi factori, unul care vine în relaţie cu ceva, şi un altul care vine în aceeaşi relaţie cu altceva, iar din relaţia celor doi factori se naşte un rezultat, care în cazul de faţă este întotdeauna zero, dar nu întotdeauna înseamnă acelaşi lucru pentru că factorul determinant este cel permanent zero, chiar dacă şi n poate lua valoarea zero. Şi ca să fie clar Dumnezeu vine întotdeauna cu factorul permanent zero, iar omul întotdeauna cu factorul permanent n! Deci nu omul determină ce se anulează, ci doar poate contribui la anularea propriilor păcate şi, ca rezultat, a moştenirii vieţii veşnice, ceea ce este determinat de Dumnezeu, sau …, poate contribui la anularea multor beneficii relaţionale şi materiale de care a avut grijă toată viaţa să şi le facă, să nu le piardă, şi să le sporească, pierzîndu-se în acest vîrtej pe sine însuşi, sau altfel spus propriul suflet, anulare pe care o determină Dumnezeu la obştescul sfîrşit al acestuia, şi i-o comunică la judecată, imediat după înviere, în cele mai multe din cazuri! Aşadar Dumnezeu însuşi este factorul principal în această relaţie cu omul pămîntean, întrucît El este Creatorul şi furnizorul a tot ceea ce susţine atît biologic cît şi spiritual, emoţional, afectiv, viaţa omului. Întrucît El este Cel care oferă, tot El este şi Cel care pretinde, deci Cel care hotărăşte! Ce pretinde pentru a ţine seama în hotărîrile Lui? Ceva foarte simplu, dar vital pentru om ca …, importanţă. Ascultare şi credinţă, sau, dacă vreţi, credinţă şi ascultare, pentru că una nu poate fi despărţită de cealaltă. Credinţa se dezvăluie prin fapte în ascultare de Dumnezeu, iar ascultarea este determinată de credinţă (Mat.21.28–32; Luc.7.29,30). Dacă aceste condiţii sînt satisfăcute, El oferă în continuare ceea ce a promis (termenul consacrat, făgăduit). Aşadar, ce înseamnă să poţi da ceva la schimb pentru sufletul tău, în relaţie cu Dumnezeu? Înseamnă să ai ceva ce El apreciază ca „monedă“ de schimb, adică fapte care să ateste ascultarea şi credinţa. Doar acestea pot anula păcatele care pot fi iertate. Dacă însă omul nu are această dispoziţie, va pierde tot, adică-şi va pierde viaţa pentru veşnicie! Factorul sau multiplicatorul zero poate anula orice, pentru că n din relaţia 0·n=n·0=0 poate fi atît calitate sau lipsa ei, cît şi cantitate sau lipsa ei, după caz, iar în acest ultim caz omul se prezintă în relaţia cu Dumnezeu cu n=0 fapte de credinţă, şi n=oricîte fapte care-i dovedesc necredinţa, sau oricum o disproporţie mult prea mare, care obligă la anularea celor dintîi. Şi să nu se uite un lucru. În timp ce omul este mereu cu ochii după ceea ce-şi poate însuşi, mai cu seamă cînd nu-i aparţine şi poate fi luat de-a gata, de ce nu şi cu de-a sila, Dumnezeu este mereu cu ochii după omul care încearcă să-şi pună priceperea în a-L căuta, pentru că la El este viaţa, susţinerea vieţii şi fericirea (Ps.14.2)! Chestia aia cu balanţa şi dracii care încearcă să se apropie pentru a o înclina în favoarea lor, e doar rezultatul acelei mentalităţi că „alţii sînt de vină“ pentru vina celor care se dezvinovăţesc! Cine trăieşte după Cuvîntul lui Dumnezeu nu are motiv să se dezvinovăţească, ci mai degrabă să-i ceară Lui iertatre, recunoscîndu-şi greşelile.

Marea disponibilitate a lui Dumnezeu pentru a ierta, prea des şi prea uşuratec invocată de clerici, nu vine însă deloc în contradicţie cu factorul anulator zero. Matematica—şi e cazul să ţineţi bine minte lucrul acesta—este neiertătoare, ca de altfel, orice lege care poate recompensa ori pedepsi! Desigur viaţa nu este simplă pentru că nu ne face plăcere să o trăim simplu şi sănătos, de aceea şi matematica este mult mai complexă. Nu vorbim doar de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire, ci de SAU, ŞI, NU, REUNIUNE, INTERSECŢIE, INCLUZIUNE (pentru elemente, APARTENENŢĂ), DIFERENŢĂ, acel „ambalaj“ fără conţinut cu numele de mulţime vidă, ori de uni-, bi-, tri-, multi- dimensionalitate, şi multe altele. Totuşi în EVANGHELIE operează lucrurile simple, iar produsul cu cel puţin unul din factori zero este suveran, preponderent şi determinant, astfel încît vom mai examina nişte cazuri cu o largă răspîndire în viaţa socială.

În Evanghelia după Luca găsim printre pilde şi două foarte asemănătoare: pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina şi pilda bogatului nemilostiv, aşadar două ipostaze ale „bogăţiei“ materiale, şi păţaniile săracilor „bogaţi“ material, însă lipsiţi de „avere“ spirituală (Luc.12.13–21; 16.19–31).
Din prima pildă se vede cum, deşi binecuvîntat de Dumnezeu cu rod bogat în acel an, „bogatul“ s-a dovedit sărac faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii mai puţin avuţi material, gîndindu-se exclusiv la beneficiul personal, fără a lua în calcul vreun act de binefacere, căci nici săracii material contemporani lui nu lipseau din comunitate (Luc.12.21; 1Ioan 4.19–21). Al doilea „bogat“, cel nemilostiv, este la fel de indiferent faţă de cei lipsiţi, reprezentaţi aici prin sărmanul Lazăr. În acest al doilea caz, tema ascultării Cuvîntului lui Dumnezeu în credinţă este clar scoasă în evidenţă în versetul 31. Neascultarea şi necredinţa sînt acea prăpastie de netrecut, întrucît anulează orice posibilitate de comunicare şi empatie. Ceea ce crede „bogatul“ că adună spre veselia şi luxul personal, nu-i sporeşte nimic altceva decît factorul zero! Şi desigur că bieţii „bogaţi“ mereu strîngători ca aceştia doi, sînt mulţi alţii! Pentru ei „bogăţia“ materială, mai degrabă ca expresie a lăcomiei decît ca expresie a nevoii de a avea, este mirajul unei oaze în deşert, mereu de neatins, mereu întreţinătoare a setei pentru mai mult, pînă în ziua în care e silit să abandoneze tot ce i-a fost mai drag, în schimbul ultimului drum, făcut cu mîinile goale pe piept şi călcîiele înainte, între patru scînduri. Duc o viaţă de zero şi sfîrşesc precum un zero! De aceea li se şi împarte tot un zero, şi înţelegeţi desigur că aici nu mă gîndesc la pomeni, ci la partea pe care le-o face Dumnezeu. Sigur că nu bogăţia în sine este factorul zero, ci atitudinea omului în cauză şi mijloacele folosite pentru a dobîndi averi materiale, uitînd pînă şi de sine cu gîndul mereu la avere. Să mai scriu şi această relaţie? Hai să o scriu, că e chiar foarte simplă, deşi cu trei zero: 0:n=0 sau 0/n=0, oricît de mare ar fi n, dar nu şi oricît de mic! Unde-i al treilea zero? Păi nu se mai scrie, e doar o împărţire exactă, cu rest zero adică!

Ei da, aici problema s-ar pune să se împartă zero la n persoane, şi aparent n-ar avea legătură cu acumulările uneia singure! Să nu uităm însă că în acest caz al operaţiei inverse înmulţirii, doar valoarea zero pentru n anulează operaţia însăşi, neputînd face o împărţire validă fără a avea în vedere şi la dispoziţie, cel puţin … un subiect, ceea ce ne conduce la concluzia că, pentru ca împărţirea să poată fi făcută, ori …, să aibă sens de a fi făcută, n poate lua orice valoare diferită de zero, inclusiv …, ei da, valoarea unu! Aşadar, unul de ici, altul de dincolo, se cam adună în această categorie al cărei „beneficiu“ final este cît se poate de clar exprimat în parabola despre „oi“ şi … „capre“, oricît de largă le-ar fi categoria, adică oricît de mare ar fi n-ul cumulat (Mat.25.31–46). Prin urmare, nicio contradicţie între individ şi colectivitatea căreia doreşte să-i aparţină d.p.d.v. al relaţiei de distribuire a „beneficiului“! Toţi vor avea aceeşi „bucurie“, ca să nu se supere niciunul, şi ca să … nu mai supere pe nimeni!

Dacă bogăţia cuiva este obţinută corect, prin muncă cinstită, în urma unor activităţi licite, benefice pentru cei în folosul cărora se desfăşoară activităţile, iar lucrătorii care aduc plusvaloarea prin efortul şi priceperea lor sînt corect plătiţi, deci bogăţia respectivă este doar o consecinţă firească a unor activităţi utile, şi nu un scop în sine, acest soi de „bogaţi“ nu sînt blamabili, şi pot fi în principiu şi bogaţi spiritual, sau poate că mai degrabă, mai întîi s-au îmbogăţit spiritual, şi tocmai de aceea au un mod empatic de a lucra, indiferent ce produc. Pentru oameni este greu să poată face aprecieri corecte asupra acestui aspect! Este însă de presupus că ponderea celor pentru care bogăţia este ca un drog de care sînt visceral dependenţi este mai mare, şi asta chiar la nivel global, în lumina ultimelor evenimente generatoare a marelui scandal cunoscut ca „Panama papers“. La nivelul societăţii umane, mai degrabă lumeşti decît umane, unii vor ieşi din acest scandal neşifonaţi, ori neşifonaţi prea tare, fie prin metode Berevoieşti (mai ştie cineva ce s-a întîmplat la Berevoieşti?), fie prin altele de dispariţie sau contrafaceri de documente, ori deplasare a ceea ce este de ascuns, în alte locuri mai puţin expuse public. Pentru alţii însă „Panama papers“ poate deveni coşmarul „Panama pampers“ încă de pe acum. Oricum, în relaţia cu Dumnezeu, atît Panama papers cît şi Panama pampers, oricît de mulţi ar fi, toţi vor dispare ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Şi despre asta am vorbit anterior pe larg (Fapt.24.15; Apoc.20.11–15)! Spuneam însă că n poate avea nu doar cifre multe, ci şi … semn! Sigur că valorile pozitive nu se scriu în general cu semn, acesta fiind presupus implicit, dar valorile negative beneficiază întotdeauna de semnul minus pentru a putea fi clar deosebite! Ideea este că orice se obţine pe căi necinstite, puţin sau mult, poartă acest semn. Ce înseamnă asta? E suficient să privim un termometru pentru a înţelege care este scara reală a valorilor. Cu cît n—adică ceea ce pare bogăţie materială, dar necinstit obţinută—este mai mare, cu atît te coboară mai mult pe scara valorilor d.p.d.v. uman. Iar rezultatul multiplicării cu factorul zero este unul pozitiv, de care însă vor beneficia printr-o eliberare totală şi veşnică doar cei care au acumulat valori umane, pozitive. Chiar dacă am ajuns să exprim acest adevăr spiritual, rezultat dintr-o combinaţie cu matematica, printr-un pleonasm, cred că în acest caz pleonasmul se impune. Da, matematica lucrează atît cu valori negative (paradox literar) cît şi cu valori pozitive (pleonasm literar)!

Se ştie că în general, la noi cel puţin, angajatorii întreprinzători caută forţă de muncă atît calificată, sau înalt calificată, cît şi cu … experienţă în activitatea practică, pentru a o putea exploata imediat după angajare, şi a nu investi în pregătirea practică a noilor angajaţi, în special a celor ieşiţi de pe băncile şcolilor sau amfiteatrelor. Şi de regulă, ceea ce mi se pare firesc, nu prea găsesc! De ce nu prea găsesc? Pentru că ori nu prea ştiu sau pricep ei înşişi cum să-şi organizeze activitatea, ori nu prea sînt dispuşi să investească ei în calificarea practică a forţei de muncă, pe care preferă s-o facă alţii înainte pe banii proprii, iar ei doar să culeagă direct roadele. Totuşi, chiar şi la noi, unele firme au înţeles unde-i hiba, şi care ar fi soluţia, astfel încît au început să se intereseze unde sînt pregătiţi tineri pentru anumite meserii, activităţi, profesii, cariere, apoi le acordă burse de studii, condiţii de a face practică în atelierele sau laboratoarele firmelor respective, ori mai nou dotează şcolile în care elevii studiază teoretic cu laboratoare înzestrate cu tehnologii de ultimă oră în vederea pregătirii practice, oferă chiar în avans un anumit număr de locuri de muncă după terminarea studiilor, astfel că orice absolvent neangajat deja la terminarea studiilor îşi poate găsi rapid un angajator care să aibă nevoie de el în activitatea productivă. O gîndire economică sănătoasă, un punct cîştigat! Dar cîţi sînt care fac asta? Şi în cîte domenii de activitate? Desigur viitorul economic al lumii în care trăim acum, le aparţine!

Tot mai des aud că şi în domeniul IT&C sînt căutaţi programatori cu experienţă, deja formaţi de alţii (care alţii?) adică, chipurile pentru că angajatorii n-ar avea timp să se ocupe de noii absolvenţi pentru a-i învăţa cum să aplice practic ceea ce ştiu teoretic. Şi aceşti „angajatori“ au pretenţia de oameni de afaceri întreprinzători, şi desigur investitori! Probabil că, pînă la un punct, chiar şi sînt cîte ceva din ceea ce pretind. Însă, este corect d.p.d.v. economic să-l consideri pe angajatul care îţi produce în mod direct şi creator, nu doar valoare la calitatea pretinsă, ci şi plusvaloare—sau valoare adăugată, cum mai spunem—doar … forţă de muncă, adică un fel de „marfă“ pe care o cumperi cu bani (salariu!)? S-a ajuns la un atît de înalt grad de tehnologizare încît se cere un învăţămînt axat pe componenta practică—individualizat chiar pe calităţile native ale elevilor şi descoperirea cît mai timpurie a acestor calităţi, pentru a-i putea orienta cît mai devreme spre domenii în care să poată face performanţă—, pregătirea teoretică trecînd în plan secund, doar ca suport teoretic necesar pregătirii practice ţintite. Şi chiar fără acest înalt grad de tehnologizare, şi mulţi ani de pregătire în care elevul, mai întîi copil, apoi tînăr trecut inclusiv prin adolescenţă, este obligat să investească el însuşi în propria pregătire şcolară, teoretică şi/sau practică, prin munca pe care o depune în mod constant, fără a fi plătit pentru asta de vreun angajator, ci susţinut financiar doar de propria familie, chiar şi fără acest înalt grad de tehnologizare, un lucru bine făcut şi orice valoare adăugată, oricît de mică, au fost întotdeauna, în orice timp, posibile doar printr-un proces investiţional din partea realizatorului direct. Însă cîţi angajatori privesc lucrurile în acest mod, şi sînt dispuşi să-şi ia proprii angajaţi, sau măcar să-i trateze ca fiindu-le parteneri de afaceri, recompensîndu-i astfel atît pe ei direct, cît şi familiile care nu doar i-au sponsorizat, ci au investit în creşterea şi educarea lor toată dragostea şi devotamentul de care au fost capabili şi de care au avut nevoie tinerele vlăstare pînă la statutul de angajaţi ca forţă de muncă?

Nu la noi desigur, dar unii sau alţii de pe alte meleaguri, parţial, chiar o fac, fiecare în modul său propriu! Nu-i rău nici aşa, e un pas înainte, însă mulţi din cei care se simt capabili vor să-şi ia soarta în propriile mîini, şi bine fac! În fond economia ar trebui să funcţioneze de aşa natură încît nimeni să nu poată păgubi pe nimeni sub nicio formă, iar forma curentă, dar cu rădăcini foarte vechi, este aceea a subevaluării valorii muncii şi a subestimării omului, aşa-zisa forţă de muncă, aşadar omul-marfă, pe care-l cumperi cu bani, cît mai puţini bani, ca să fie rentabil, şi pe care-l poţi şantaja mereu cu … lipsa banilor, neavînd nimic altceva decît salariul pentru tot ceea ce a făcut să-l dobîndească şi face pentru a-l păstra. Şi cum ar fi posibil ca un patron de firmă să-şi ia ca parteneri de afaceri proprii angajaţi? Desigur soluţii se găsesc, însă nu printr-o trecere imediată la statutul de partener, ci în timp, gradat şi organizat, stimulînd mai întîi persoanele care se remarcă prin dedicare şi performanţă. Şi nici nu trebuie să ajungă neapărat toţi angajaţii parteneri oficiali, însă mereu să fie trataţi ca şi cum ar fi! Să nu li se dea mereu doar sarcini de rezolvat, ci să fie şi consultaţi pentru a li se afla părerea în legătură cu bunul mers al treburilor, şi dacă au idei pentru ca lucrurile să meargă bine sau şi mai bine, ori dacă firma are o ţintă care trebuie menţinută, ajustată ori chiar schimbată. Şi desigur să aducă la cunoştinţă orice problemă personală şi să ceară ajutor dacă este cazul pentru rezolvarea ei. Se pot face multe astfel de lucruri bune pentru menţinerea unui climat sănătos economic şi social, dacă se vrea. Mai greu e cu schimbarea mentalităţii!

Aud însă că cei tineri angajaţi în multinaţionale—că dacă ai trecut de o anumită vîrstă cine te mai angajează?—, ştiu să-şi negocieze avantajele şi dezavantajele contractuale, astfel încît au rupt lanţul obedienţei faţă de şefii nu prea grozavi manageri, dar cu vechiul obicei de a „compensa“ ineficienţa managerială cu clasica rămînere benevolă şi gratuită peste orele de program. Normal! De ce să compenseze ei gratis ineficienţa managerială a altora cu salarii deloc modice, în dauna vieţii şi chiar a sănătăţii personale? Aşa încît, la sfîrşitul orelor de program—mi-a plăcut expresia asta!—„rup uşa“, şi nu-i mai prinzi pînă a doua zi dimineaţa. Şi pentru asta, chiar dacă s-ar vrea, nu se pot lua măsuri împotriva lor, şi chiar dacă s-ar lua, puţin le-ar păsa, tot n-ar rămîne peste program. Aşadar „epuraşul uşa rupe“ are deja un corespondent practic, iepurii cei tineri reuşind să răstoarne obiceiurile rămase tradiţionale de pe vremea lui Ceaşcă, prin încă prezentele ceşcuţe cu care Şeful ne-a pricopsit! Pe cînd şi întreprinzători cu afaceri proprii şi o altă mentalitate faţă de investiţia în aşa-zisa forţă de muncă? Investiţie care trebuie să aducă beneficii economice şi celor ce au făcut-o pînă în momentul primei angajări, şi care, de obicei, şi chiar în mod necesar, continuă tot restul vieţii să investească în propria pregătire. Poate în felul ăsta se va ajunge şi la situaţia în care medicii nu vor mai pretinde „şpagă“, ci pe lîngă un salariu corect, se vor declara satisfăcuţi cu recompensele de mulţumire post-vindecare, sau măcar o post-ameliorare substanţială, care merită răsplătită, … doar cînd aceasta este oferită. Şi asta, după posibilităţile pacientului, nu după pretenţiile medicului, şi … fără punere la index a celor care chiar nu au, dar vin măcar cu un mulţumesc spus din toată inima!

Pentru că tot am vorbit despre investiţia în aşa-zisa forţă de muncă încă din copilărie—o copilărie care seamănă din ce în ce mai puţin a copilărie, şi din ce în ce mai mult a galere—, hai să vorbim şi despre concurenţă! A fost doar parţial o surpriză pentru mine să aud din gura unui preot că noţiunea de concurenţă ar putea fi pusă pe seama unui grup de persoane şi nu doar pe seama oricărui individ personal (Gen.2.15–17 şi Gen.1.1,26,27,31)! Probabil s-a ghidat după experienţa „lumii“ sintetizată în Eclesiast 4.4, care este o deşertăciune, adică fără valoare în sine, şi care rezidă în … invidie, sau pizmă, cum spune Scriptura, şi soră bună cu bîrfa sau clevetirea. Asta este clar o constatare a degradării lumeşti, nicidecum o condamnare a unei activităţi benefice de orice natură ar fi, altfel, în viaţa eternă ai fi condamnat să mori de plictiseală în Împărăţia fericitului Dumnezeu, ceea ce nu e cazul, ci dimpotrivă. Şi, mă rog, cine este rivalul cu care a concurat Dumnezeu la facerea lumii terestre? Sau cu cine ar fi concurat Adam, cîtă vreme era încă singur şi nu ducea lipsă de nimic? Sigur că invidia şi-a făcut apariţia iniţial în domeniul spiritual, după ce Pămîntul şi tot ce cuprindea el atunci, fuseseră deja făcute. S-a rîvnit pe de-a gata la statura şi statutul de Dumnezeu după ce Dumnezeu însuşi i-a încredinţat o funcţie potrivită, dar care nu i s-a părut suficient de înaltă. Şi toată această invidie combinată cu ispitirea prin ceva bîrfă ieftină, a fost transferată în domeniul material, şi astfel ne-am „pricopsit“ şi noi urmaşii biologici ai Evei şi ai lui Adam. Prin urmare nu-i deloc acelaşi lucru, Eclesiastul precizînd motivaţia, resortul intim care determnă acţiunea, iar asta se vede şi în Iacov 3.13–17; 4.1–10.

Aşadar, activitatea în sine pe care o desfăşoară cineva este concurenţă,—de unde şi expresia a-ţi da concursul la îndeplinirea …, atunci cînd nu realizezi de unul singur o activitate mai amplă, ci doar participi ori colaborezi!—sau rutină, funcţie de ce-şi propune fiecare la un moment dat să realizeze, depăşirea sau nu neapărat a propriilor performanţe, însă … motivaţia activităţii autodepăşirii poate deturna sensul firesc de concurenţă al acesteia. De notat că şi activităţile de rutină, fără intenţia expresă de autodepăşire, conduc deseori la creşterea performanţei individuale, aşa ca în multe sporturi. Desigur în sport performanţa este o ţintă şi toate antrenamentele şi metodele de antrenament urmăresc creşterea performanţei, iar modelul de concurenţă creştină este descris prin referire la activităţi sportive (1Cor.9.23–27; Filip.3.7–14; 2Tim.4.7,8). Aşadar acea luptă mai mult sau mai puţin conştientă cu tine însuţi, cu propriile slăbiciuni, sau ceea ce consideri slăbiciuni ori performanţe care pot fi îmbunătăţite, şi pot fi puse la treabă atît în folosul propriu cît şi al altora, se poate asimila fără rezerve noţiunii de concurenţă! În oricare plan, spiritual, cultural sau material de orice fel. Spre deosebire de aşa-zisa „concurenţă“ stîrnită de invidie şi alte gînduri rele sau nerealiste, această nuanţă a concurenţei reale a omului cu sine însuşi pentru a se dezvolta sănătos şi armonios din toate p.d.v., este prinsă şi exprimată foarte bine de evanghelistul Luca: „ce ar folosi un om să cîştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi?“ (Luc.9.23–25). Deci nu invidie, bîrfă, discreditare, grupuri de interese şi lupte unii împotriva altora, ori altele de acest fel, ci doar sporirea permanentă a performanţei proprii pentru sine, cei apropiaţi, dar şi pentru alţii, nu împotriva lor. Unii poate s-ar simţi îndreptăţiţi să exemplifice ideea lor de „concurenţă“ cu o atitudine de moment a doi din apostolii Domnului, atunci cînd erau încă lumeşti şi necopţi spiritual, însă e clar că acela a fost un prilej foarte bun pentru Domnul să arate care este noţiunea de concurenţă reală în accepţiunea Tatălui Ceresc: „oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintîi între voi, să vă fie rob.“ (Mat.20.20–28)! Aşadar concurenţă cu sine însuşi, nu întrecere sportivă sau competiţie între participanţi la o întrecere, ţelul fiind comun, nu individual, şi contribuţia sau concursul tot aşa!

Veţi spune poate că şi în sport se trişează prin folosirea de substanţe dopante. Sigur că este o practică necinstită, însă şi asta este făcută asupra sportivului însuşi, nu asupra altora, şi probabil doar în timpul sau cu puţin timp înaintea întrecerilor, iar dopajul nu elimină antrenamentele curente, ci doar vine cu un plus în defavoarea celor care se bazează exclusiv pe antrenamente, ceea ce conduce la idea de … concurenţă neloială, şi poate că de aici extensia de sens a noţiunii de concurenţă. Cînd însă lucrurile sînt prezentate de un „duhovnic spiritual“ referitor la o compeţie ocultă, şi evident necinstită, termenul de concurenţă sună foarte nepotrivit! Prezentarea sportivilor la întrecerile sportive la care sînt invitaţi să participe pe sporturi, sex, categorii de greutate şi alte criterii precum vîrsta sau/şi categoria (cum ar fi la şah), nu reprezintă concurenţa în sine, ci doar măsurarea nivelului de performanţă individuală sau de echipă, în mod public şi oficial, întreceri în urma cărora se stabilesc nişte clasamente periodice a rezultatului antrenamentelor, antrenamente care-şi dau concursul la creşterea performanţelor individuale. Ca să ai un anumit nivel de performanţă oficială din timp în timp, neoficial trebuie să concurezi continuu cu tine însuţi pentru creşterea nivelului performanţei, altfel nu ai cu ce să te prezinţi, şi desigur nu te va invita nimeni la o întrecere unde să pleci învins din start.

Am vorbit despre mai multe lucruri, unele în legătură cu altele, pentru a avea o idee cît mai clară a importanţei practice a cunoaşterii mesajului EVANGHELIEI în adevăr! EVANGHELIA nu este aşaaa, ooo … teorie în care să moi busuiocul şi apoi săăă, … „botezi“ în stînga şi-n dreapta! Vorbim despre valenţe practice care ne învaţă cum să percepem lumea care ne înconjoară, cum să o înţelegem mai bine, şi cum să ne organizăm şi să ne trăim viaţa. Pe cît posibil să realizăm şi o armonie în viaţa noastră, şi dacă nu sîntem prea leneşi în gîndire şi prea nepăsători în simţire, chiar se poate. Cui datorăm însă aducerea la cunoştinţă a EVANGHELIEI fericitului Dumnezeu, şi privilegiul de a beneficia de efectul unui preţ de răscumpărare garantat? … Să citim mai înainte un episod foarte interesant care se găseşte în doar două Evanghelii, după Marcu şi după Luca (Marc.12.41–44; Luc.21.1–4)! Ambii evanghelişti consemnează episodul în aceeaşi ordine de desfăşurare a evenimentelor, între mustrarea cărturarilor şi a fariseilor şi profeţia cu privire la a doua dărîmare a Ierusalimului şi distrugerea definitivă a Templului. Categoric întîmplarea e reală, şi văduva săracă un personaj real. Real dar şi simbolic! Să fi murit oare acea văduvă după ce a pus la bătaie în acea donaţie tot ce avea atunci, sau îi mai rămăsese ca să trăiască? Nu, dar categoric în acea zi, văduva respectivă a avut una din zilele ei de post. În sărăcia ei, ea muncea cu ziua pe unde era nevoie de ea la diverse munci, iar plata şi-o primea după ce termina munca. Şi totuşi nu a ezitat în a-L cinsti pe Dumnezeul în care credea, donîndu-şi tot cîştigul zilei vistieriei Templului.

Mai avem un astfel de corespondent de văduvă săracă plecată să muncească cu ziua? Da, iar numele ei este Rut, nora moabită a betleemitei Naomi, rămasă văduvă în Moab, dar care n-a vrut să se despartă de soacra ei şi s-o lase singură la bătrîneţe. O carte cu doar patru capitole din care aflăm această istorie, şi descendenţa regelui David prin Rut, moabita. Iată de ce acest episod este atît de important, şi n-a scăpat tînărului Marcu, prezent şi la arestarea Domnului în grădina Ghetsimani, care apoi la împărtăşit şi lui Luca (Marc.14.50–52). Asociind episodul văduvei cu istoria moabitei Rut, tema răscumpărării în Israel, cu felul în care a lucrat Domnul şi apostolii Săi ca zilieri, şi cu faptul că Domnul însuşi „a dat tot ce avea ca să trăiască“, după ce a fost „văduvit“ de viaţa Lui cerească şi compania Tatălui, dovedindu-şi asemeni văduvei, dar la alt nivel, devotamentul Său şi credinţa în Tatăl Ceresc, e limpede că Domnul a atras atenţia asupra acelei văduve, nu doar pentru a remarca o proporţie procentuală, căci ar fi fost prea puţin, ci pentru a atrage atenţia şi în acest mod asupra sacrificiului Său suprem favorabil răscumpărării întregului neam omenesc (Mat.10.7–11). Şi Domnul nu numai că „a dat tot ce avea ca să trăiască“, apoi însăşi viaţa Sa, ca preţ de răscumpărare Aceluia care are drept de răscumpărare a oricărui om de pe pămînt, ci a cerut atît apostolilor cît şi tuturor celor care vor fi crezut ulterior în acest preţ de răscumpărare, să aibă aceeaşi atitudine de spirit de sacrificiu de sine pentru a ajuta nestingherit şi altora să dobîndească răscumpărarea de sub robia păcatului şi a morţii, şi o dată cu ea, viaţa veşnică (2Cor.8.9; Mat.10.28,38,39; Luc.9.22–24; 12.4,5,22–33,34).

„Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie“ săracilor indică practic locul şi rolul social potrivit pentru fiecare, funcţie de înzestrarea nativă şi sporirea ulterioară prin eforturi proprii a acestor abilităţi! Unii se descurcă mai bine în aşa-zisa „muncă de jos“, munca fizică, şi n-ar trebui să fie împiedicaţi de lipsuri să poată exercita acest soi de muncă. De aceea mulţi aflaţi în această situaţie îşi îndreaptă atenţia asupra lipsurilor şi sînt ispitiţi să ajungă bogaţi, dar nu pot face faţă intelectual la nivelul administrativ, iar acest conflict, această nepotrivire, generează tentaţiile ilicite ulterioare. O altă categorie, de obicei mai restrînsă numeric, poate face mai mult decît să-şi sporească personal, doar pentru ea, prosperitatea materială, culturală, spirituală, şi ar trebui să se dedice mai degrabă folosului comunităţii din care face parte, la nivelul abilităţilor şi performanţelor intelectual-culturale şi spirituale, fără pretenţia de a se îmbogăţi şi material, fiind deja bogată pe alt palier. Aşadar, aveţi grijă în ce investiţi, cum vă faceţi calculele, în special cele logice, căci aici este principalul teren de luptă pe care s-a şi pierdut iniţial dreptul la viaţă veşnică, ce valori acumulaţi de-a lungul vieţii pentru a putea obţine o „monedă de schimb“ care să poată fi matematic validată, căci Dumnezeu nu oboseşte iertînd, dar matematica este intransigentă (Efes.6.10–18)! Şi categoric … noblesse oblige! Cel ce „nu se poate tăgădui pe Sine însuşi“ nu lucrează cu … zecimale logice! Nu ezitaţi să daţi pe de-a-ntregul pentru ca în final să puteţi primi întregul fără rezerve (1Cor.9.23; 2Tim.4.7,8)! Iar atunci cînd veţi constata că nu veţi mai putea accesa paginile site-ului direct, ci eventual prin intermediar, aduceţi-vă aminte că matematica lucrează şi cu … limite, iar eu v-am lăsat un bun rămas cu speranţa reîntîlnirii pe tărîmul veşniciei!
Cu prietenie, inclusiv celor cărora li s-ar putea părea că aş avea o atitudine ostilă faţă de ei. Eu ştiu care sînt gîndurile şi intenţiile mele, şi mă voi bucura pentru oricine nu se va grăbi să mi le atribuie pe ale sale. Ştiţi vorba aceea: festína lénte!

© 2016, Aurel Becheru.  NEXT PAGE   PREVIOUS PAGE