SITA CREŞTINĂ/(FILTRUL CREŞTIN), EVANGHELIA, o veste bună doar pentru cei care o primesc bine, o binecuvântează şi o împlinesc.
Luc.22.31,32; Iov 1.6-12,22; 2.1-6; 42.1-10; Isa.42.1,19-21; Osea 14.8,9; 2Cor.2.14-17; Ioan 3.16-21; 12.48-50; Apoc.20.11-15; 21.1-8.
Dedicaţie: Tuturor „copiilor“, indiferent de vârsta biologică (Mat.11.25-30; 5.3-17; Prov.22.6). Copiii sunt cu adevărat cei mai săraci în duhul lumii, mai puri, mai apropiaţi de Dumnezeu, lipsiţi de prejudecăţile şi tarele adulţilor, de aceea sunt binecuvântaţi de Dumnezeu. Dar le lipseşte ceva, experienţa vieţii şi proporţional… discernământul. Totuşi—punându–i pe o cale bună—lucrurile pot fi îndreptate spre o cale spirituală corectă, realmente creştină.
Bucuraţi-vă însă, „copilul“ care vă dedică această mărturisire, a stat mereu cu ochii larg deschişi, a observat, a cântărit, a suferit, a reuşit ori de câte ori a ales bine, a învăţat să aleagă bine, a confirmat şi va continua în acelaşi mod, pentru că alegerile sale au fost confirmate.
Odată cu trecerea timpului şi acumulările spirituale reale, copilul din mine, ba chiar şi adultul, a devenit din ce în ce mai surd şi mai orb la zgomotosul spirit al lumii, spirit care nu mai găseşte niciun ecou în spiritul şi raţiunea mea din prezent (Isa.42.1,19-21). Adio lume, bun venit viaţă eternă!
Sunteţi cumva şocaţi? Atunci haideţi să vă dezvălui cum văd eu lucrurile acum, pentru că despre asta veţi citi mai departe, şi e bine să lămurim această optică încă de la început. Cum sunteţi obişnuiţi să auziţi despre cineva cu reputaţia de om integru că se spune, „este un om de vorbă“ sau „este un om de cuvânt“? „Se ţine de vorbă“ sau „se ţine de cuvânt“? „Şi-a dat vorba de onoare“ sau „şi-a dat cuvântul de onoare“? Sau dacă întrebaţi pe cineva, cum întrebaţi? „Pe vorba ta de onoare“ sau „pe cuvântul tău de onoare“? Şi mai mult decât atât, aţi auzit pe cineva spunând că unul „l-a făcut“ pe altul „din cuvinte“ sau că „l-a făcut din vorbe“? Dar pentru că se mai spune şi „vorbă multă, sărăcie“ să vedem ce legătură au toate astea—care sunt cât se poate de populare, de orale—cu EVANGHELIA (Mat.15.1-11-20). Iată un bun exemplu, deşi nu este singurul, de unde putem înţelege foarte bine diferenţa dintre… vorbă şi Cuvânt—Cuvântul lui Dumnezeu şi… vorbele oamenilor—la care aş mai adăuga şi Prov.18.2; Ecl.5.3; Prov.17.24. De aceea vă îndemn să ne ţinem în continuare de Cuvânt—nu de prea multe vorbe lipsite de conţinut şi acoperire în Cuvântul lui Dumnezeu—căci voba omoară, în timp ce Cuvântul învie şi susţine viaţa, acea viaţă pe care mulţi şi-o doresc, însă n-au răbdare să înveţe cum se poate ajunge la ea, ci se aruncă cu viteză în ghiarele morţii (2Cor.3.5,6; Gen.3.1-6,7-15; Ioan 8.31-38,43,44; 1Tim.6.19-21; 1Cor.15.16-19-23-24-26-28,29).
Nu voi insista aici asupra citatului din Matei, capitolul 15—nici asupra celorlalte—ci doar voi atrage atenţia asupra unui singur cuvânt conţinut în versetele 2 şi 6, anume… datină, al cărui echivalent modern—des utilizat şi de cei ce-şi spun „preoţi“, „părinţi“, „duhovnici“, chiar şi… „Biserică“—este… tradiţie. Nu mă gândesc la tradiţiile sociale, pentru că nimeni n-o ia de la zero în această privinţă, ci moştenirea este preluată şi dusă mai departe după cum înţelege şi se pricepe fiecare. Mă gândesc la ceea ce consideră şi numesc tradiţie cei care-şi spun „Biserică“, şi în primul rând mă gândesc la Ioachim şi Ana—care nu apar niciunde în Cuvânt—presupuşii părinţi ai fecioarei evreice Maria/Miriam, crescută după tradiţie în Templul din Ierusalim, dar logodită în Galileea cu tâmplarul Iosif din seminţia lui Iuda de origine din Betleem/Efrata, viitoarea mamă aleasă de Dumnezeu pentru Fiul Său în trup, Isus din… Nazaretul Galileii, şi care imediat ce a rămas însărcinată după spusele îngerului Gabriel, a plecat—din Templu?!—la ruda sa Elisaveta, soţia marelui preot Zaharia, însărcinată în luna a şasea cu Ioan Botezătorul, unde a stat trei luni. Cât pe ce să scriu că a lipsit nemotivat de la Templu, după care s-a întors, dar eu nu mă ţin de vorbe, decât uneori, pentru a mai destinde atmosfera. Nici prea multă încordare nu e bună! Aşa că aici vom discuta serios, dar vom mai şi glumi uneori. Şi, evident, nu v-o spun în glumă, ci foarte serios că, dacă n-aveţi o Biblie personală, ar trebui să vă cumpăraţi una. Cel puţin una! Preferata mea este Biblia cu trimiteri, versiunea SBR (Societatea Biblică Română), ediţie 2014, revizuită autorizată, a cărei traducere, graţie perfecţionistului Dumitru Cornilescu, împlineşte în acest an 2021, exact 100 de ani. Foarte bună este şi traducerea din 1924 a aceluiaşi autor, apărută în 2019 prin SBIR (Societatea Biblică Interconfesională din România), format A4, bună la orice vârstă, al cărei singur cusur la prima vedere este, dar poate nu înţeleg eu cum stau lucrurile cu cedarea drepturilor de autor unei societăţi britanice, BFBS (British and Foreign Bible Society), nici cum „Cornilescu a lucrat sub directa îndrumare a BFBS, respectând drepturile pentru traducători ale BFBS. Astfel, toate drepturile pentru Biblia tradusă de Dumitru Cornilescu (ediţia 1924) şi pentru toate operele derivate din aceasta sunt rezervate BFBS“. Ce ar trebui să înţeleg eu de aici? Că englezii l-au învăţat pe Cornilescu limba română, sau că le-a tradus şi lor în engleză ediţia princeps din 1921, cea în limba română, şi că asupra acelei traduceri din română în engleză au englezii drepturi de reproducere rezervate (copyright ©)? Am mai auzit eu şi despre alţii care vor drepturi de autor pe Cuvântul lui Dumnezeu, însă cei mai mulţi au adoptat tactica interpretării, aş zice „ştiinţifice“, adică a teologiei pe apucate, respectiv ca vrabia. Nu ştiţi cum e cu vrabia? Eu ştiu de când eram copil, şi eram întrebat uneori „câţi paşi face vrabia pe an“, iar răspunsul era „niciunul, vrabia doar ţopăie“, ţopăie adică sare cu ambele picioare odată, fără să păşească. Pe apucate, adică pe sărite, că nu tot ce scrie la Scriptură le convine, de-aia nici nu înţeleg Cuvântul, pe care-L desconsideră. Cum? Păi tot o întrebare copilărescă ne-ar putea ajuta puţin: „cum se spune, pană de vulpe la pălărie, sau pană de vulpe prinsă de pălărie“ (Mat.8.18-22; Luc.13.31-33; Fapt.12.1-3,…,18-20,21_23,24,25)? Evident că vulpea n-are pene, ci doar nărav ca şi lupul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu le vom lămuri pe toate, inclusiv pe cele indezirabile unora, întrucât pe mine „vulpea“ n-a reuşit să mă „prindă“ şi să mă ţină sub „pălăria“ amăgirilor mincinoase, prin urmare n-am ajuns în „pană“ de cunoaştere spirituală reală (1Cor.1.17-20-23,24-30,31; Fapt.17.15-18-25_28-31-34)!
Un alt aspect pe care nu ar trebui să-l neglijaţi! Nu vă bazaţi pe o prezenţă îndelungată a acestui site pe internet, ci apelaţi la nişte copii de siguranţă după pricepere şi posibilităţi, pentru a nu regreta mai târziu că nu mai puteţi avea mărturia la dispoziţie. Lectură plăcută şi cu folos!
P.S. Se putea să scap de aşa ceva? Iată că în varianta Bibliei pe care am lăudat-o,—SBR, de fapt SER „Societatea Evanghelică Română“, editură al cărei fondator a fost Dumitru Cornilescu, dar care a cedat copyright-ul ediţiei în discuţie către SBR—pe care totuşi o prefer pentru scrisul destul de aerisit care-mi permite sublinieri de text fără a acoperi partea tipărită, am găsit—până acum, cel puţin—două hibe, una derutantă şi alta catastrofală (Fapt.20.22,23; Rom.15.15,16-20,21)! Despre ce este vorba? În Fapte 20.22 nu poate fi vorba de Duhul Sfânt, ceea ce devine foarte clar imediat în vesetul 23, ci de duhul apostolului neamurilor care hotărâse în el însuşi să se ducă cu orice preţ la Ierusalim, lucru pe care l-a şi făcut. Duhul Sfânt doar îl atenţiona ce-l aşteaptă, ceea ce s-a şi întâmplat, însă dorinţa şi decizia i-au fost respectate, pentru că aşa lucrează în general Dumnezeu, fie că faci bine fie că faci rău, însă protecţia Lui nu se îndepărtează de la tine decidentul, care totuşi rămâi în slujba Lui. Şi contextul care urmează arată acelaşi lucru, iar distincţia între duhul omului şi Duhul Sfânt este mereu aceeaşi (1Cor.2.9-16; 6.19,20: „Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu“, sau chiar personalizat, de ce nu, „duhul meu“, citat din aceeaşi Biblie: 2Cor.2.12,13). Acum, direct citatul din textul cu… catastrofa: „Eu îmi împlinesc cu scumpătate preoţia Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt.“ Ce caută, sau mai degrabă cine doreşte să promoveze preoţia, prin această imixtiune în textul original care vorbeşte despre slujbă, nu despre… preoţie, aşa cum este peste tot în textul original? Oricum, pentru ca tentativa să reuşească deplin ar trebui să schimbi mult prea multe în textul original, ceea ce niciun popă instituţionalizat, lipsit de Duhul Sfânt, n-ar izbuti să facă aşa ceva, iar cei ce au darul Duhului Sfânt n-ar face astfel de lucruri nici ameninţaţi cu moartea (Evr.8.1_4,5; 9.1-7,8-11,12-14,15)! Veţi mai întâlni aceste versete dacă acum, aici, încă nu vă este clar, şi atunci vă va fi.
Exprimarea „ministering the gospel of God“ nu justifică o astfel de traducere! 1Cor.4.1, tradus în română nu vorbeşte de nicio „preoţie“: „Let a man so consider us, as servants of Christ and stewards of the mysteries of God“, prin urmare „slujitor-administrator“, o calitate oficială pe care Pavel o avea pe Pământ, investit fiind de Domnul însuşi pe drumul Damascului, ceea ce nu e cazul celor care-şi spun preoţi deşi nu i-a investit nimeni să „oficieze“ slujbe în Numele Domnului ori a Tatălui în felul în care o fac. Citiţi acum din nou Evr.8.4 dar şi Mat.8.1-4 şi Luc.17.11-19. Iată că nici chiar Domnul Isus nu şi-a atribuit aici pe Pământ calitatea de Preot sau Mare Preot, calitate dobândită abia după răstignire şi înălţare, ceea ce a dovedit atât la Cincizecimea anului 33 cât şi în cazul lui Pavel pe drumul Damascului, cu scrisori de acreditare de la un mare preot expirat. Alte amănunte la timpul şi la locul potrivit! Nu-mi propun totuşi să renunţ la aprecierea acestei Biblii. Mi-au trecut multe altele prin mână, iar asta este singura la care am întâlnit ceva care este de apreciat, şi care cei cu spirit de observaţie vor putea constata cu ceva mai multă atenţie la paginile 929 şi 1119. Mai mult nu spun! Oricum, eu unul nu mă duc lesne după „indicaţiile preţioase“ ale… fentoşilor care se cam tot infiltrează şi printre cei cu bune intenţii, şi nu de ieri de azi, ci de multă vreme. Tot aşa cum există „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi“, tot aşa nu poate exista „o altă EVANGHELIE“ decât cea originală/spirituală, prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Efes.4.3_7; Gal.1.6_16; 4.21_31; 5.1). Toţi cei care au o altă viziune pe care o şi practică se supun aceluiaşi dumnezeu al veacului acestuia, care aplică politica „dezbină şi stăpâneşte“ încă din Eden, arătând în felul acesta că nu-i interesează aspectele spirituale originale, ci doar cele materiale şi implicit perisabile.
Dovedesc asta foarte clar prin faptul că deşi botezul creştin este mereu şi la toţi acelaşi, ei obligă proprii adepţi să se boteze în numele propriei lor dogmatici şi doctrine dacă se botează adulţi în diverse situaţii, sau iniţial bebeluşi în cazul orto-catolicilor. Fiecare are o „evanghelie“ proprie, particularizată, şi astfel societatea rămâne scindată. Nimeni nu-şi poate plăti preţul propriei vieţi cu lucruri materiale, perisabile—şi asta s-a dovedit în cazul evreilor, iar EVANGHELIA şi chiar situaţia reală a acestora de două mii de ani încoace, o dovedeşte—de aceea aşa-zişii creştini se şi sunt amăgiţi cu tot felul de minciuni, pentru că nu înţeleg acest aspect esenţial şi nici nu au dispoziţia de a lua „taurul“ amăgirilor de coarne cu orice preţ, inclusiv cu preţul vieţii. De aceea în loc să-şi câştige cinstit viaţa, după EVANGHELIA originală, o vor pierde persistând în ignoranţă. Iar eu pun la dispoziţie tuturor fără nicio pretenţie această EVANGHELIE originală şi spirituală pe care am primit-o gratuit, preţul fiind deja plătit atât de Tată cât şi de Fiu, pentru toţi fără nicio diferenţiere, diferenţa făcând-o exclusiv omul prin propria atitudine!
Desigur unii vor continua să considere că eu îmi permit prea multe judecând oamenii, şi mai cu seamă unele categorii… „privilegiate“ cum ar fi „preoţii“ sau alt… „corespondent“/omolog al acestora, din motive personale. Nici vorbă de aşa ceva, nu am astfel de motive, şi voi arăta în continuare că Singurul şi Unicul Judecător al tuturor, creaturi spirituale sau materiale, respectiv îngeri sau oameni, este Dumnezeu Tatăl (Ioan 9.24-39_41). Nu, nu aceasta este toată argumentaţia, însă de aici trebuie să încep, de la o observaţie care aparent nu conduce la o astfel de concluzie. Totuşi, adevărul EVANGHELIEI are rădăcini spirituale mult mai adânci decât s-ar putea vedea de la suprafaţă, iar atunci când relaţiile spirituale vor fi lămurite, ele vor rămâne permanent stabile şi de nezdruncinat pentru oricine le va conştientiza. Aşadar, „dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat, dar acum ziceţi «vedem», tocmai de aceea păcatul vostru rămâne“. Logica spirituală este de altă Obârşie/Sursă în raport cu logica lumească, mult prea şubredă şi efemeră în pretenţiile ei: „Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că omul acesta este un păcătos“. Iată ce se spunea cu două mii de ani în urmă despre Cel făr’ de păcat, şi care prin sacrificiu personal „ridică povara păcatului lumii“. Dar un om simplu judeca/„ştia“ simplu: „ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi, ci dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă“. Da, logica spirituală prezentă peste tot în EVANGHELIE nu-mi aparţine, şi nici nu poate aparţine vreunui om fără ca, şi doar în proporţia în care vrea Dumnezeu să i-o descopere. Să revenim acum la această logică adevărată, cea adâncă şi spirituală a Tatălui, Rădacina tuturor judecăţilor de valoare, Rădăcina vieţii însăşi, Rădăcină care hrăneşte atât trupul cât şi mai ales spiritul oricui (Gen.1.27,28,31; 3.7-10,11; Rom.5.8-12,18_21; Gen.3.15, şi de aici încolo aveţi la dispoziţie toată EVANGHELIA, aşa cum a mărturisit-o Domnul, apostolii şi alţi ucenici). Nimic nu lipseşte, nimic nu vă prisoseşte!
Omul creat de Dumnezeu a fost iniţial fără păcat şi putea avea o relaţie directă cu Creatorul său, ceea ce s-a şi întâmplat o vreme, iar ceea ce s-a întâmplat ulterior ar trebui să ştiţi deja! Dar înainte de a păcătui prin neascultare a fost binecuvântat de Dumnezeu să aibă urmaşi biologici care să populeze planeta Pământ. Această binecuvântare Dumnezeu nu şi-a retras-o niciodată şi nici n-o va retrage, ci o va împlini. Păcatul Evei şi al lui Adam a fost unul de natură spirituală, însă cu efect direct şi asupra trupului material. Spiritual ei au murit instantaneu, dar trupeşte binecuvântarea primită anterior de a avea urmaşi i-a ţinut în viaţă, însă nu mai mult de o mie de ani. De aceea urmaşii biologici ai celor doi moştenesc păcatul părinţilor în trupul lor biologic, pe cale biologică, iar plata păcatului este moartea pe care o numim adamică, adică moştenită în trup încă de la naştere de fiecare dintre noi. Acesta şi nu altul este motivul pentru care murim! Dar, oare un om nenăscut încă, însă cu perspectiva de a se naşte chiar şi păcătos trupeşte şi supus morţii, a terminat-o oare definitiv cu viaţa? Când a păcătuit el spiritual, înainte de a se naşte şi ai i se cunoaşte opinia personală din propria atitudine şi propriile declaraţii? Iată că logica divină merge la rădăcina lucrurilor, nu la suprafaţa lor, şi dă dreptul oricărui urmaş al Evei şi al lui Adam la recâştigarea vieţii eterne pierdută de ei, şi nu în mod direct de urmaşii lor, dar pe cale spirituală, singura posibilă păstrând dreptatea şi dreptul intacte, şi face o primă declaraţie în acest sens chiar în Eden, care este atât o veste bună/evanghelie, aşadar sâmburele EVANGHELIEI pe care o propovăduim, cât şi o făgăduinţă fermă (Gen.3.15)! Acesta este substratul logicii divine iniţiale, dar şi începutul unui plan de anvergură care s-a desfăşurat exclusiv pe cale sprituală, de aceea aici pe Pământ niciun om nu putea îndeplini calităţile necesare, deşi ar fi trebuit să se găsească măcar unul, ceea ce a condus la naşterea ca OM, aici pe Pământ, în mijlocul poporului ales de Dumnezeu pentru asta, prin intermediul fecioarei evreice Miriam/Maria Domnul Isus Mesia/Cristos.
Acesta este şi motivul pentru care de-a lungul timpului cei mai mulţi n-au înţeles EVANGHELIA în adevăr, dar s-au apucat să o „interpreteze“ prin logică lumească. Totuşi a existat un avantaj în prezenţa pe care a îngăduit-o Dumnezeu a acestor aşa-numite „biserici“ şi a aşa-numiţilor „preoţi“, existenţa unor popoare aşa-zis „creştine“ şi a unor Biblii, ba încă şi a posibilităţii de a studia în linişte adevărata EVANGHELIE, ceea ce au făcut chiar şi unii dintre cei care „preoţi“ cu facultate de teologie fiind şi botezaţi prunci, au ajuns prin eforturi proprii să-şi reconsidere poziţia în raport cu EVANGHELIA, lăsând în urmă acea mărturisire tăcută a lor prin trimiteri, tocmai pentru a putea protesta fie chiar şi în tăcere, dar în cadrul oficial-instituţionalizat, exprimându-şi astfel o speranţă şi credinţă nealterate/necorupte de duhul lumii, ci în acord cu Duhul Tatălui ceresc. Pentru mine, de asemenea a fost un avantaj să le cunosc opiniile, pentru că am învăţat să recunosc greşelile pe care ei le fac, dar şi cum este corect, aşa încât eu nu am niciun motiv de nemulţumire din partea lor, însă nici nu am la dispoziţie vreo variantă de a căuta să le fiu plăcut în mărturisirea credinţei mele, pentru că ştiu cât de greu şi pe ce cale am dobândit-o, iar ei, mă rog poate doar unii dintre ei, încă mai au o şansă, însă nu de „îndumnezeire“ şi „viaţă cerească“ imediat după ce au murit în trup. Cei care chiar vor putea lua în serios mărturisirea mea, vor putea înţelege că drumul spre cer este deja blocat/închis, iar acest aspect va fi confirmat o dată cu evenimentele care nu vor putea trece neobservate, la ruperea şi a celui din urmă sigiliu de pe Cartea vieţii Mielului. Singura cale care va mai rămâne disponibilă, va fi cea a dobândirii vieţii veşnice pe Pământ, însă tot în condiţiile EVANGHELIEI, a cărei înţelegere va fi facilitată tuturor, taina Împărăţiei cerurilor ia sfârşit, iar scuze pentru neînţelegere nu vor fi acceptate (Apoc.8.1-6…; 10.1_6,7,8_11; Ioan 15.22_27; Apoc.21.8).
Să mai spun şi că cine crede că mă poate „judeca“ pe mine pentru EVANGHELIA pe care am primit-o prin descoperire de-a lungul a patru decenii şi o expun aici aşa cum am primit-o, nu pe mine mă „judecă“, ci pe Cel care mi-a încredinţat EVANGHELIA, şi implicit pe sine însuşi ca nevrednic prin respingerea unei oferte care nu este a mea? Dă Doamne şi românului, dar nu numai lui, mintea cea de pe urmă să poată înţelege că o recoltă bună şi bogată, omul nu poate obţine din orice fel de sămânţă, ba chiar şi fără binecuvântarea Ta! Căci unii vor învia pentru viaţă veşnică şi se vor bucura, iar alţii pentru judecată doar ca să vadă ce-au pierdut, apoi moarte veşnică (Gal.6.3-5,7,8; Fapt.24.14,15,16; Apoc.20.11-15; 21.27; 22.10,11-16). După cum se vede din ultimul capitol al Apocalipsei, dar nu numai de acolo, fiecăruia i se respectă dreptul de a decide liber ce va face, şi tocmai aceasta este baza juridică pentru a fi declarat fie curat fie vinovat, cu consecinţele deja expuse. Niciun om nu poate judeca un alt om, dar orice om poate judeca pentru sine însuşi pe ce cale să meargă după credinţa proprie, însă la temelia credinţei e dator să cântărească bine ce cunoaştere pune, şi va fi fericit dacă o va alege şi o va pune pe cea corectă. Amin, Doamne-ajută şi binecuvântează-i pe aleşii Tăi!
Cu certitudine aţi auzit şi despre predestinare, şi nu se poate să nu înţelegeţi la ce se referă, o alegere apriori a… destinului unui om de către Dumnezeu, căruia omul nu i se poate opune. Mai putem vorbi atunci de o alegere liberă a omului, sau de vinovăţia/responsabilitatea omului? Este foarte important să avem o înţelegere corectă a unor exprimări pe care le întâlnim în textul biblic, pentru a nu ne poticni în neînţelegere (Rom.8.25_39; Mat.20.16; 2Cor.12.19; 13.3_10; 1Tim.1.5-7; Evr.6.4_6; Ioan 17.6_12)! Fiecare om este dotat din naştere cu o afinitate spre credinţă, însă depinde şi de modul în care o sesizează—dacă o sesizează!—şi o cultivă, dacă o cultivă, iar cei care o şi sesizează o şi cultivă corect, iniţial intuitiv bazându-se pe sâmburele/sămânţa de credinţă cu care a fost înzestrat din naştere, însă corect după Cuvânt, va creşte treptat în cunoaşterea EVANGHELIEI, după măsura de interes arătată, prin voia şi aportul Tatălui. De aceea citim în Scriptură că nu prin credinţa noastră ne ridicăm spiritual, ci prin credinţa pe care ne-o dă Dumnezeu însuşi, ba încă şi că de la credinţă nu se abdică, întrucât am acceptat un legământ cu Tatăl pe viaţă, o viaţă în nemurire, sigura… retragere din activitate acceptată fiind decesul fizic/biologic, moartea adamică (Apoc.2.10,11). Revenind la citatul din Romani, în versetul 28 se vorbeşte despre cei „chemaţi după planul Său“, şi am spus că planul a fost iniţiat încă din Eden, deci cu mult timp înainte de a fi chemaţi. Apoi se enumeră toate acele aspecte încurajatoare, o practică pe care Pavel o alternează cu criticile spre îndreptare a celor mai slabi sau mai puţin atenţi, poate chiar mai visători, mai lenţi în reacţii, fără însă a-i menaja în vreun fel pe mincinoşii cu bună ştiinţă, spre zidirea celor serioşi. Ceea ce evident nu poate constitui vreo bază pentru aşa-zisa… predestinare!