D’ale „vorbei bune“!
1Cor.4.20,21; Mat.7.26-29; 2Tim.2.16-18
Luc.22.31,32; Dan.2.44,45; 12.4; Apoc.14.6-13; Hab.2.3,13,14.
„VORBA bună“ este de fapt cam un minut de „spiritualitate“ ortodoxă, prezentat în două reprize, una dimineaţă (cam 845), alta seara (cam 1845) de un domn căruia îi voi spune dl. „v.b.“, ca să nu creadă omul că aş avea ceva personal cu d-lui. La drept vorbind, nu pot face pe nimeni să creadă ce cred eu, dar sufleteşte chiar nimic nu e la modul personal în această mărturie, este însă un fel de dare a cărţilor pe faţă—nu cărţi de joc, pentru că nu-i de joacă, ci e vorba de viaţă şi moarte—cele 66 de cărţi ale Bibliei, de la Geneză până la Apocalips, care toate la un loc au acelaşi conţinut esenţial pus în comun, conţinut pe care-l evidenţiez prin modul în care-l deosebesc de celelalte patru Evanghelii cu autori-redactori diferiţi, Unul singur fiind Autorul de drept al propriului Cuvânt, Dumnezeu Tatăl, prin acest mod de redactare/ortografiere, EVANGHELIA Domnului Isus Cristos, EVANGHELIE pe care prea puţini o cunosc realmente, deşi mulţi se laudă cu cunoştinţele lor. Cunoaşteţi totuşi… vorba „lauda de sine nu miroase-a bine“, iar ceea ce vă propun în acest capitol/pagină web, este tocmai să… simţim adevăratul miros al „vorbei bune“, nu a poleialei de deasupra. Am adunat deja o serie de „vorbe“ pe care le-am mai auzit şi anterior în marea lor majoritate, pentru unele cu datele calendaristice la care au fost prezentate, probabil unele în 2019 altele în 2020, şi pe baza cărora voi face o serie de comentarii, „vorbele“ în întregime putând fi accesate dacă au fost postate pentru public, sau la reluările ulterioare, chiar dacă ulterior mai sunt ajustate.
Acestea fiind zise, să purcedem la treabă! Mai întâi una care chiar îmi place, dar… ca să vedem dacă recomandările pe care le fac altora, sunt dispuşi să le practice ei înşişi (Isa.29.13; Mat.15.7-9)!
Omul, singura fiinţă de pe pământ capabilă să reacţioneze nu doar instinctual, ci şi emoţional şi raţional, dovedind autocontrol, capabil de a face bine chiar şi atunci când i se face rău, altfel spus răspunde la rău cu bine (învingeţi răul prin bine!). Un om văzând un pisoi într-o groapă din care nu putea ieşi singur, se apleacă şi caută să-l scoată, dar pisoiul îl zgârie în încercarea sa de a se apăra de… agresor. Omul nu cedează ci încearcă să apuce pisoiul de ceafă. Un altul asistă pasiv şi-l întreabă „de ce te chinuieşti să scoţi din groapă un animăluţ care te zgârie, crezi că vei reuşi?“. Celălalt îi răspunde când tocmai reuşise să apuce pisoiul de ceafă, apoi să-l scoată din groapă, eliberându-l: „el e animal şi nu poate şti ce am eu de gând să fac, aşa că reacţionează instinctiv căutând să se apere, dar eu sunt om şi… aleg să fac un bine, chiar dacă sunt rănit“. Frumos, aşa-i!? 29.04.20.
O altă „vorbă bună“ din 30.10.2019, reluată de curând, vorbeşte despre un… magazin al lui Dumnezeu având ca vânzător un înger. Un om ar fi intrat dar şi-a spus că orice ar găsi acolo trebuie să fie foarte scump, aşa că s-a hotărât foarte greu să intre. Îngerul l-a întâmpinat şi i-a spus că tot ce se află acolo este gratis (Mat.10.8-15; Fapt.8.17-24). Bucuros omul a început să comande flacoane, pachete, pungi cu tot ce-şi dorea el şi multă, multă fericire ca să aibă să dea şi prietenilor. Îngerul i-a înmânat un pacheţel care-i încăpea în palmă, iar omul s-a uitat întrebător şi-a zis „doar atât“? La care îngerul a replicat „aici nu se vând fructe/roade, ci doar… seminţe“ (Mat.13.1-3,4-23). Pentru ce mai avea nevoie dl. „v.b.“ de o pveste inventată cu-n magazin unde un înger vinde gratis? La pagina asta în ciornă am lucrat pe 06.05.2020 când dl. „v.b.“ tocmai propovăduia virtuţile… spovedaniei, un obicei de inspiraţie neinspirată din religia mozaică în care marii-preoţi din casa lui Aaron, îşi purtau propriile păcate şi păcatele mărturisite ale poporului, ba încă „spovedeau“ şi altarele şi cortul întâlnirii (Evr.5.1-3; Lev.4.3; 9.7; 16.6,15-22).
Acum să mergem la Calid Gibran şi vulpoiul său. Am auzit-o de câteva ori, dar nu am nicio dată la dispoziţie. Vulpoiul sculat de dimineaţă, văzându-şi umbra foarte lungă în bătaia soarelui, şi fiindu-i foarte foame şi-a zis în sine, amăgit de dimensiunea propriei umbre: azi voi mânca o cămilă (Mat.23.24-26)! A umblat după o cămilă până la prânz, apoi văzându-şi umbra când soarele era deasupra şi-a zis: ei, mă voi mulţumi şi cu un şoarece (Lev.11.4,14,29; Isa.66.16,17,18,3,4). Aici dl. „v.b.“ face apel la orgoliu—considerat carateristică exclusiv negativă—comparativ cu… smerenia—caracteristică pozitivă, ceea ce este corect, însă inadecvat aplicată prin confuzia cu… umilinţa, ceea ce e cu totul altceva—şi în situaţia cu vulpoiul din poveste, recunoaşterea neputinţei sau a posibilităţilor modeste de realizare, desigur doar în ce-i priveşte pe alţii, d-lor fiind mereu în postura… duhovnicilor înţelepţi. Atunci când tu centrezi şi tot tu dai cu capul în astfel de poveşti ticluite, nici nu e prea greu să te dai ceea ce nu eşti, iar asta se cam cheamă ipocrizie/făţărnicie/fariseism! Să umblii cu poveşti când ai la dispoziţie Cuvântul lui Dumnezeu, asta cum s-o fi chemând? Vom vedea, pentru că abia am început!
O altă „v.b.“ ne spune despre un naufragiat care, după trei săptămâni de plutire în derivă şi rămas fără resurse, este salvat de o navă care l-a întâlnit întâmplător. Salvatorii săi l-au întrebat ce a învăţat în urma naufragiului său. Răspunsul naufragiatului—presupus evident înţelept—a fost „dacă voi avea ce să mănânc şi să beau, voi fi fericit până la sfârşitul vieţii“. Şi asta pentru că tocmai fusese ospătat de salvatorii săi. Ceea ce va orienta orice pomanagiu sau predispus la un asemenea obicei, crezându-se norocos ori poate abil în a-şi crea astfel de posibilităţi de existenţă fără griji, doar spre a mânca şi a bea, ca sens „spiritual“ al întregii lui vieţi, de unde şi pasiunea unor… sărbători, cât mai multe şi mai dese, c-aşa-i tradiţia (Isa.22.12-14; 1Cor.15.32-34)!
O exprimare mult mai îngrijită a ideii naufragiatului, ar fi putut suna cam aşa: „să mă mulţumesc doar cu atât cu cât pot avea, fără să mă uit la, ori să-i invidiez pe alţii care au mai mult doar pentru faptul că eu nu pot avea ce au ei, pentru că nici ei nu se uită la ceea ce au când întâlnesc un semen aflat în nevoie, ci la un suflet de om aflat în suferinţă“. Până la urmă, salvatorii chiar erau ceva mai bogaţi, dar şi… altruişti. Asta ar fi semănat mai degrabă a… smerenie, decât cealaltă formulare. Nu vreau să fac apel şi la o altă „v.b.“ cu „sarea care nu se amestecă cu pământul“, ci doar să întreb şi eu cum întreba Domnul, „dacă sarea-şi pierde gustul ei, prin ce i se va reda gustul de a săra? Atunci nu mai e bună decât de… a fi aruncată afară“ (Luc.14.33-35; Marc.9.50; Mat.5.13-15).
În toamna aceluiaşi an 2019, am auzit o altă vorbă în stilul „vorbei bune“, de la un cercetător ştiinţific în ale tehnologiei informaţiei (IT&C), care spunea că… informaţia nu este nici energie nici substanţă, şi că cercetarea aduce un plus pe care… nu poţi să pui un număr de inventar! Eu cred că informaţia este deopotrivă energie şi substanţă, întocmai ca… lumina (dualitate corpuscul/foton/substanţă-undă/de propagare/energie). Tocmai de aceea afirmaţia că pe plusul adus de cercetare nu poţi pune un număr de inventar, m-a lăsat complet în întuneric/cu lumina stinsă, nefurnizându-mi niciun fel de… informaţie, cauza probabilă fiind utilizarea unei expresii cu sens restrâns, utilizată exclusiv între cercetători, ceea ce evident nu sunt, referitor la numărul de inventar, expresie care în contextul vizat de cercetător mie nu-mi spune nimic. Prin urmare, chiar dacă cercetarea şi plusvaloarea adusă prin cercetare fundamentală aduc energie şi substanţă, furnizând o informaţie clară, utilizarea acelei expresii cu sens restrâns, aduce doar o energie pe care n-are sens s-o risipeşti căutându-i substanţa complementară, substratul, sensul acelei expresii restrânse pe care nu-l poţi găsi în exterior. În consecinţă informaţia lipseşte din mesaj, deci nu s-a transmis niciun mesaj, doar vorbe sforăitoare. Când vorbeşti în public, dacă chiar vrei să spui ceva, coboară de pe piedestalul pe care crezi că eşti în comparaţie cu aceia cu care nu te compari când le vorbeşti, ci le transmiţi un mesaj dacă ai ce le transmite. Aşadar mesajul lipseşte, iar din vorbe înşirate nimeni nu poate învăţa nimic, nefiind purtătoare de sens. Pierdere de timp! Dacă expresia se referă la faptul că plusvaloarea aceea pe care nu se poate pune un număr de inventar, poate genera atât în plan academic cât şi în plan aplicativ, atât în prezent cât şi în viitor, alte şi alte idei inovative de dezvoltare, nu înseamnă că acea plusvaloare nu poartă un nume concret, adică nu poate fi… indexată, inventariată, înregistrată în scopul de a putea fi căutată şi regăsită, recuperată, de oricine ar avea ulterior nevoie de ea, inclusiv de cei care au generat-o, altfel nu faci decât s-o înmormântezi, să-i pui cruce, obligându-i pe alţii să… reinventeze roata. În concluzie ordinea presupune numire, indexare, căci nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se descoperă şi se indexează, ba chiar se şi îndosariază. Sau se pierde!
Revenim acum la o vorbuliţă cu seminţele care susţin… spovedania. Dată n-am. Asta-i ceva mai îmbârligată ca să te poată aduce la spovedania eliberatoare, însă într-o manieră tipică de logică bivalentă, cu veşnica confruntare dintre rău şi bine, negru şi alb. Răul se face uşor, binele mai greu pentru că cere efort. Să te spovedeşti cere efort! Iar… indiferenţa este şi ea rea, fără context, fără nuanţă. Rea şi gata, ce atâtea nuanţe (Ecl.8.11-13; Isa.26.10-12; Ezec.18.31,32; 33.11-13; Ps.50.16-23; Ier.31.34)? Aşadar înainte la spovedanie, că de asta are Dumnezeu nevoie, de spovediţi şi spoveditori, ca şi cum ar fi străin de tot ce se întâmplă pe pământ, şi numai cu spoveditorii intră în relaţie. Cum s-a ajuns la această… soluţie duhovnicească? Cum altfel decât printr-un… duhovnic. Duhovnic care ce spune? Dacă ai două seminţe, una bună şi alta bolnavă, iar pe cea bună o pui la soare se usucă. Dacă însă pe cea bolnavă o pui în pământ, ea creşte şi rodeşte. Ei şi acum e-acum! Tot aşa e şi cu răul, dacă-l ţii în tine, creşte, se înmulţeşte şi devine tot mai greu. Dar dacă te spovedeşti, îl scoţi afară la soare/lumină şi se usucă. Şi uite-aşa se înfrăţeşte duhovnicia cu spovedania, de care nu trebuie să ducem lipsă. Aşa că ţineţi-vă bine minte păcatele, nu cumva să le uitaţi, că dacă le uitaţi le-aţi scos deja la soare/lumină, s-au uscat, şi-l lăsaţi pe tata-popa fără obectul muncii, nu mai are pen’cine să se roage şi să-i dea dezlegare. Ţineţi tare de rău, ţineţi-l în voi! Şi cât mai des cu sămânţa bolnavă la popă! Dar tata-popa duhovnicul ce spune despre „îl iert, dar nu-l uit“? Rău, rău, întocmai ca în cazul patriarhului D. cu torţionarul, când spunea Tatăl nostru, rugăciunea Tatăl nostru: „şi ne iartă nouă… cum şi noi iertăm…“. Se cam simţea cu musca pe căciulă, nesincer în rugăciune, sau „cu paiul în barbă“ după o altă „v.b.“! Chiar aşa, dacă sarea nu se amestecă cu pământul, de ce s-ar amesteca paiele cu grâul (Ier.23.28-32)?
Ei, şi acum o „v.b.“ de duhovnicie cu trăscău, ca să fie clar încă de la început despre ce se vorbeşte. Dl. „v.b.“ ne prezintă aici în aparenţă empatia, altruismul d-sale şi a unui stareţ de mânăstire. Mânăstire unde era un călugăr deloc apreciat de ceilalţi care erau acolo, deşi era un luptător permanent cu un păcat pe care nu-l putea învinge, şi care nici măcar nu era din vina lui. Povestea din spatele păcatului aparent a fost dezvăluită de stareţ celorlalţi călugări după ce respectivul a murit, iar ceilalţi au respirat uşuraţi că scăpaseră. Spunea stareţul că în frageda lui copilărie, fiu de ţărani fiind, aceştia îl luau cu ei la câmp, şi ca să-şi poată face treburile nestingheriţi, îi turnau în lapte puţin… trăscău, pentru ca bebe să doarmă în timp ce ei lucrau. Aşa a ajuns omul alcoolic, consumând cam douăzeci de pahare (păhărele de ţuică, nu pahare de vin) zilnic. Un alt călugăr stan-păţitul binevoitor, i-a recomandat să reducă treptat din cantitate pentru a se lăsa în cele din urmă de beţie, şi omul s-a conformat. Înainte de a muri ajunsese să consume doar două pahare zilnic, dar tot se îmbăta. Cam asta e povestea, însă eu nu vă spun poveşti de călcători pe… asfalt/orăşeni care vorbesc despre ţărani, şi nu e asta singura cu „ţărani“, ci doar ce văzut-au ochii mei în copilărie printre rudele şi consătenii rudelor mele!
Femeile tinere îşi alăptau pruncii la… sân, nu din biberoane, dar pentru a-i obişnui de mici şi cu… gustul vinului, apoi şi al ţuicii, îşi muiau propriul deget în vin sau ţuică şi umezeau copilaşilor buzele, pe care aceştia simţind mirosul, şi le lingeau cu plăcere. N-o făceau nici des, nici pentru a-i adormi, aerul proaspăt şi burtica sătulă era pentru ei somniferul cel mai eficient la căldura sânului mamei şi în „pătuţul“ braţelor ei mângâietoare. Apoi puteai să tai buşteni pe ei, iar mamelor tinere aveau întotdeauna cine să le ţină locul la muncile câmpului. Vorbim desigur de ţărani cu scaun la cap şi aşezaţi la stare, că doar erau gospodari, şi se şi întrajutorau familiile înrudite între ele. Excesele unora de mai târziu nu-şi aveau sursa în acest obicei, majoritatea fiind cât se poate de cumpătaţi, deşi băutura nu le lipsea decât rareori, după nunţi şi botezuri cu mare fast şi mulţi invitaţi. Eu pe la cinci ani am păţit-o când s-a însurat un văr al meu, cel mare din doi, însă nu cu băutura, ci cu… pâinea! Am mâncat o iarnă întreagă, zi de zi, dimineaţa la prânz şi seara doar… mămăligă, de n-am mai mâcat după aceea mămăligă nici după ce m-am însurat eu însumi… până la o vreme, când cu mare greutate a izbutit soţia să mă… corupă să… gust! De atunci mănânc şi acum mămăligă cu mare plăcere. Scârba aceea de mămăligă era de fapt doar o amintire pe care n-o puteam uita când vedeam mămăligă, dar organismul o uitase de mult, acceptând-o instantaneu, necondiţionat şi definitiv.
Oricum, chiar dacă poveste cu … duhovnicia cu trăscău e doar o poveste, fiind totuşi o vorbă presupus bună şi… plină de înţelepciune şi altruism în lupta cu păcatele, apar nişte întrebări foarte interesante. Dacă omul era alcoolic şi mereu beat, cum a ajuns el… călugăr/părinte spiritual? Şi dacă la început bea câte 20 de păhărele zilnic, treptat ajungând la două, el fiind tot timpul beat, cine se îngrijea de cofecţionarea acelei cantităţi deloc neglijabile de trăscău, şi avea grijă să nu-i lipsească… aghiazma, pentru a nu intra omul în sevraj şi să facă apoi tot felul de… minuni? Şi dacă tot timpul era beat, treaz când mai era, doar când… dormea? Atunci, când a fost sfătuit să reducă treptat cantitatea, în timp ce… dormea? Pentru că se spune că a priceput şi s-a conformat! Şi care ar mai fi învăţătura pentru cei atinşi de viciu, cumva că dacă se… călugăresc, nu trebuie să-şi mai facă griji că le-ar putea lipsi licoarea mult dorită? Somn uşor, duhovnicie plăcută!
În ciornă mă pregăteam pentru o vorbă, dar pe 07.05.2020, am auzit o alta pe care n-am vrut să o ratez, fiind şi proaspătă, aşa că mai întâi aceasta, apoi voi vedea dacă şi la ce voi renunţa, dacă va fi cazul, ca să nu lungesc prea mult… vorba! Dl. „v.b.“ se simte ca peştele în apă cu logica d-lui bivalentă, nuanţările fiind de regulă respinse, ori neînţelese de acest om chiar dacă el însuşi le rosteşte. Mai întâi porneşte de la aprecierea valorii oamenilor pe care-i întâlnim şi pe care-i cunoaştem mai mult sau mai puţin. Apoi ne duce cu ceva peste o mie de ani înainte de apariţia… erei digitale (referire la sistemul binar de numeraţie!). A pronunţat un nume pe care nici măcar nu mă interesează de unde e, şi cui aparţine, chiar dacă d-lui vorbeşte de un savant persan… părintele algebrei. Zice d-lui că acesta a fost un geniu al evaluării matematice a valorii oamenilor, cu mult înaintea apariţiei tehnologiei informatice digitale. Ce spune acel… părinte al algebrei? Pentru caracter şi bun simţ se pune cifra 1. Dacă există şi frumuseţe fizică, se mai adaugă un… 0, dacă este şi bogăţie, se mai adaugă un 0, iar dacă mai există şi o poziţie socială… înaltă, respectiv… de neam bun, se mai adaugă încă un 0! Însă dacă nu este carater şi bun simţ, toate celelalte sunt… 0. De, „părinţii“ între ei! Nu de foarte multă vreme am citit pe undeva că prima dată s-a făcut un astfel de comentariu cu privire la valoarea cifrei zero, funcţie de locul/poziţia ocupată de această cifră aparent nesemnificativă într-un şir de cifre, într-o enciclopedie La Rousse, dar nu era povestea cu… părintele algebrei.
Cert este că cifra 0 în faţa oricărei alte cifre semnificative, nu-i nimic alceva decât o poziţie rezervată/ocupată într-un câmp dat, format dintr-un număr oarecare de poziţii rezervate câmpului respectiv. Plasat însă în urma a cel puţin o cifră semnificativă, ea devine un coeficient al poziţiei pe care o ocupă în orice sistem de numeraţie poziţional, de la binar la hexazecimal. Aşadar în sistem zecimal, cu zece cifre distincte avem 1000, adică o mie, dar în sistem binar, cu doar două cifre distincte, aşadar bază 2, avem 23 + 22 + 21 + 20 = 8⋅1 + 4⋅0 + 2⋅0 + 1⋅0 = 8 + 0 + 0 + 0 = 8. Adică 100010 ≠ 10002! Ce legătură a văzut dl. „v.b.“ între acel geniu al evaluării matematice a valorii oamenilor, părintele algebrei, şi tehnologia informaţiei actuale, eu unul nu văd. Cât am fost copil, printre cei de vârsta mea umbla o… vorbă: „câmpu-i alb, oile-s negre, cin’ le vede nu le crede, cin’ le paşte le cunoaşte“! Spre deosebire de unii păstori care nu ştiu nici măcar ce pasc ei.
01.10.2019. Inteligenţa ţăranului şi forţa brută a împăratului care nu dorea să-şi mărite fata, aşa că-i obliga pe pretendenţi să aleagă între viaţă şi moarte, scrise pe două bilete din care trebuia să aleagă unul. Dacă era câştigător, adică scria viaţă pe el, se-nsura cu fata, altfel îşi pierdea viaţa. Mulţi au încercat, dar toţi au murit. Un tânăr ţăran s-a dus şi el la împărat şi i-a spus că va încerca şi el. Împăratul a poruncit să i se aducă tipsia cu cele două bilete, apoi i-a zis tânărului că poate să aleagă un bilet. Tânărul a luat unul din bilete, l-a băgat în gură, l-a mestecat şi l-a înghiţit. „Ce faci“, l-a întrebat împăratul, „cum să mai ştim ce scria pe bilet“? Foarte simplu, citindu-l pe celălalt veţi afla ce am ales eu. Cum pe ambele bilete scria moarte, evident că isteţul şi curajosul tânăr ţăran a dovedit tuturor celor de faţă că alesese biletul pe care se presupune că trebuia să scrie viaţă. Şi astfel împăratul s-a văzut silit să-i de fata de soţie, împotriva voinţei sale. Dar unde este forţa brută a împăratului, care a cedat chiar dacă nu i-a convenit situaţia? Având în vedere că „inteligentul“ l-a sfidat public, împăratul ar fi trebuit să-l urască şi chiar să-i facă de petrecanie, iar metodele şi mijloacele nu i-ar fi lipsit. Inteligenţa-i una, aroganţa alta, iar un împărat ştia foarte bine să facă diferenţa! Ce spune EVANGHELIA? Daţi cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, şi EVANGHELIA nu-i o poveste de adormit copii, ci o mărturie de trezire la viaţă veşnică. Nu cumva, mai degrabă „inteligentul“ s-a comportat după îndemnul „negreşit nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu“?
13.09.2019. Atunci s-a vorbit despre conştiinţă ca despre un… organ care poate fi… suspendat o vreme, apoi vin remuşcările. Un ţăran care-i vânduse altuia un car cu pietre în care legumele dorite erau doar pe deasupra, apare după patruzeci de ani la omul înşelat să-l roage de iertare. Înşelatul răspunde „înţelepţeşte“, cum altfel, „eu am aruncat pietrele chiar atunci, dar văd că tu le-ai ţinut patruzeci de ani“. Această însăilare nu-i decât o prelucrare neinspirată, şchioapă, a unei alte „v.b.“ preluată dintr-o carte de dezvoltare personală, care spune că doi călugări Zen aflaţi în pelerinaj au ajuns la vadul unui râu cu apă totuşi cam adâncă. Pe mal, o fată care nu ştia cum să treacă prin vad fără să-şi ude hainele, a fost ajutată de unul din cei doi călugări care a luat-o în cârcă şi a pus-o jos pe celălalt mal, apoi cei doi şi-au continuat drumul. După o vreme însă, celălalt l-a mustrat pentru păcatul de a fi avut un… contact apropiat cu o femeie, împotriva poruncilor. Celălalt a replicat, „eu am lăsat-o jos de mult, tu de ce o mai porţi încă“? După Irmgard Schloegl, Înţelepciunea maeştilor Zen. De ce am spus că replica aceea cu carul cu pietre sub legume e şchioapă? Din simplul motiv că ţăranii gândesc precum ţăranii, nu cum cred orăşenii, şi nu se duc la târg cu mâinile-n buzunar pentru a-şi cumpăra un car cu legume, cu car şi animale de tracţiune cu tot, ci le cultivă singuri şi când au nevoie le iau proaspete din grădină, atâtea câte au nevoie. Stocuri nu-şi fac, ci doar provizii pentru iarnă după pricepere şi tradiţii locale, fiecare la timpul potrivit.
Dacă totuşi se duc la târg cu carul propriu, posibil au şi marfă de vânzare, precum păsări, oi, capre, porci, ba chiar şi cai, boi ori vaci, că doar au de ce să-i lege, iar „respectivii“ merg pe lângă. Vinde, bine, nu vinde, mai încearcă până vinde! Aşadar, fiecare cu ce creşte şi are surplus, se pezintă la târg, apoi, dac-au făcut bani, îşi cumpără ce au ei nevoie la momentul respectiv, şi se-ntorc cu carul propriu. Schimb de care şi animale nu se face, aşa că mutând legumele în carul propriu, dai automat de pietre! Mai mult decât atât, pietrele la ţară nu sunt lipsite de valoare, ci dimpotrivă sunt de folos la multe, o potecă pavată, o temelie de casă, grajd ori altceva, iar dacă se aduc şi de departe, sunt cu atât mai valoroase, nimeni nu le aruncă. Iar dacă unii pot avea şi altfel de surplusuri, precum grâu, porumb, orz sau… legume, le ambalează în saci ori desagi, şi aşa le vând, nu cu… carul! Aşadar, carul plin cu pietre şi legume doar pe deasupra, a rămas doar plin cu vorbe fără conţinut spiritual, şi de unde s-a vrut încărcat cu… greutate spirituală şi greu de tracţionat, s-a dovedit a fi doar o căruţă goală, una care, conform altei „v.b.“ face zgomot mult şi se-aude la mari distanţe, tocmai pentru că este… goală, adică fără încărcătură de transportat, ci doar cu vezetiu! Mă rog, hai să-i zicem… văzător, căci aşa se numeau cândva proorocii, inclusiv cei mincinoşi (1Sam.9.9,10).
Ştiţi desigur cum li se pare ortodocşilor şi catolicilor că vor fi judecaţi la „judecata de apoi“, iar dacă nu ştiţi veţi afla din mărturia precedentă, poate chiar şi din aceasta, însă o mostră ni se serveşte chiar din meniul „v-bei b-ne“. O voi numi „Judecata de apoi, după decalog“.
După ce a parcurs toate poruncile până la porunca a… şaptea, şi i-a trimis rând pe rând în iad pe cei care le încălcaseră, rămânând la porunca a şaptea doar cu un singur călugăr, chipurile Dumnezeu s-a gândit că se va plictisi doar cu acest călugăr, deşi încă nu ajunsese la a zecea poruncă, aşa că „i-a chemat pe toţi înapoi“ (Iac.2.8-13; Det.27.26; Mat.5.17-20; Gal.3.9-11)! „Nu e drept, sare imediat călugărul neîndreptăţitor de sine, probabil ortodox, de ce n-ai zis aşa de la început!?“ De la care… început (Gen.1.27-29; 3.14,15)? Cam asta a fost la „început“, nu decalogul (Gal.5.1-9)! Decalogul rămâne un valoros îndrumar spiritual pentru creştini, dar nu după decalog sau vreo altă lege dată evreilor prin Moise şi prin legământul pe care l-au făcut ca popor, dar după distrugerea Templului din Ierusalim şi implicit a preoţiei leviţilor din casa părintească a lui Aaron, începând din anul 70, evreii sunt doar o etnie între popoare, aşa cum a decis Dumnezeu, iar ca să redevină un popor trebuie să-L recunoască pe Isus Cristos-Mesia, ca Mare Preot după legea lui Melhisedec, şi să devină creştini ca şi cei care la început au fost aproape exclusiv dintre evrei, şi abia apoi lucrarea s-a extins şi la neamuri, pentru ca să se împlinească Scriptura (Ps.110.1-4; Evr.5.4-6,8,9; Isa.49.4-6,7). Am spus-o de multe ori în multe feluri, şi se va vedea că nu mi-am răcit gura degeaba!
Apoi vine dl. „v.b.“ şi desigur „înţeleaptă“ cu concluzia d-sale: ca şi călugărul, suntem mai preocupaţi de „îndreptăţirea de sine“, decât… conştienţi de „marea putere de a ierta a lui Dumnezeu“, iar asta pentru a justifica ce? Faptul că toţi fără excepţie mergem la cer? Nu spune chiar şi lumea că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii? Şi din partea oamenilor, nu spune rău deloc! Însă Dumnezeu nu e om şi nici la mâna vreunui om, iar El şi-a respectat întotdeauna Cuvântul, şi tot aşa va fi şi pe viitor. Iar Cuvântul Lui nu e clar doar pentru cei care umblă cu şolticării. În această povestioară, iubirea de oameni a Tatălui se confundă, foarte posibil… intenţionat, cuuu, scuzaţi… toleranţa! Porunca a şaptea din decalog spune clar şi scurt: „să nu preacurveşti“, adică să n-ai pe lângă soţ/soţie şi o legătură extraconjugală, ilicită, condamnată până şi de legea oamenilor, însă tacit, niciodată aplicată, ci… tolerată. „Nu judeca, să nu fii judecat“! Asta este pledoaria ortodoxă în favoarea toleranţei. Dacă dl. care umblă cu vorba a avut atunci când a scornit această poveste organul conştiinţă… suspendat sau nu, nu ştiu şi nici nu mă interesează, dar dacă Templul din Ierusalim a fost o casă de rugăciune, nu o peşteră de tâlhari, cum şi-ar putea închipui cineva că Noul Ierusalim ceresc ar putea fi, din nou scuzaţi, o… casă de toleranţă (Mat.21.12,13; Ier.7.8-11,12-15; Isa.56.3-5-7,8; 2Cor.11.1-6; Gal.4.21-31; 5.1; Apoc.21.1-7).
Trecem acum la o altă vorbă, una care seamănă teribil cu ceva criticabil în altă vorbă, şi anume… bârfa! Dl. „v.b.“ pretinde că într-o discuţie cu o… prietenă de-a d-lui despre creşterea şi educarea fiicei doamnei, aceasta ar fi folosit un termen nepotrivit, adecvat exclusiv în domeniul economic, nu al creşterii şi educaţiei copiilor, anume că a investit mult în fiica d-sale. „Mai că n-a zis că se aşteaptă şi la un… profit“! Păi… n-a zis femeia, cum era să zică! Totuşi când alţi interlocutori reali ai d-lui „v.b.“ au vorbit despre economia EVANGHELIEI, dl. „v.b.“ n-a avut nimic de obiectat.
Păi, d-le „v.b.“, dacă aşa stau lucrurile, şi nu e o altă poveste inventată, elegant din partea unui bărbat, cu atât mai mult cu cât se presupune că d-na vă este prietenă, ar fi fost să continuaţi discuţia cu d-sa şi să lămuriţi lucrurile ca între prieteni, nu s-o băgaţi în gura lumii pentru o presupunere (Mat.18.14,15,21-35). Ar fi fost şi mai, scuzaţi… profitabil pentru amândoi, decât să veniţi la radio, unde, cum se spune „nu ne-aude nimeni“, şi s-o bârfiţi. Aţi uitat de la mână pân’ la gură de vorba înţeleaptă cu fulgii din perna desfăcută, împrăştiaţi de vânt, care nu mai puteau fi recuperaţi, ci îşi făceau lucrarea!
În opoziţie cu această răstălmăcire semantică… înţeleaptă, care vă aparţine exclusiv, am adunat nişte „fulgi împrăştiaţi pe calea undelor“ în emisiunea Vatra luminoasă din 12.10.2019, privitor la un copil cu lipsuri materiale în familie, dar o mare dorinţă de a învăţa, lipsuri care ar fi împiedicat-o pe Miruna Gabriela S. din Botoşani să înveţe, deşi eraun copil dotat, ba chiar supradotat având în vedere rezultatele obţinute în condiţii deloc ideale. Cine şi-a permis, scuzaţi… să investească în acest copil dotat şi dornic să înveţe, aflat în pragul abandonului şcolar, nu doar dragoste şi apreciere, ci şi resurse materiale (1Ioan 3.15-18-24; 4.1; 1Tes.5.18-21,22-24)? Ei bine o… parohie! Copilul a învăţat, a crescut, a absolvit liceul şi a fost admis la Facultatea de medicină din Iaşi cu o medie de peste 8, ceea ce pentru medicină e aproape incredibil. Tânăra Miruna Gabriela a declarat că le este profund recunoscătoare celor care au ajutat-o şi probabil o ajută în continuare, dorind din tot sufletul să-i bucure şi să le arate că n-au muncit/„investit“ degeaba pentru instruirea şi educarea ei. Evident, ceva mai târziu, după terminarea facultăţii şi intrarea în… circuitul economic d-le „v.b.“, doreşte să le fie la rândul său de folos celor care au susţinut-o, pentru că orice copil necăjit dar serios, ajutat corespunzător şi la timp de adulţi serioşi şi responsabili, o dată devenit adult, intră automat într-un circuit economic. Aşa e viaţa! Ca şi în cazul lui P. Fleming, descoperitorul penicilinei, din realitate şi din altă „v.b.“ pe care v-a surâs să o relataţi, stimabile!
Aşa că dându-te atât înţelept cât şi spiritual pe unde radio, în acest mod cu poveşti inventate ori preluate şi prelucrate, dar tot neinspirate, nu poţi aduce nimănui un, scuze pentru vorba proastă… profit spiritual real. Ce să mai păstreze şi să păzească bietul ascultător de „vorbă bună“? Eu însumi am gândit şi acţionat pe vremea comunismului în acelaşi mod cu presupusa dv. „prietenă“ din poveste, considerând că nimic altceva mai bun de făcut nu-mi oferea… orânduirea silniciei comuniste, decât să, din nou scuze, investesc în propriii copii, şi nu m-am înşelat deloc, chiar dacă nu mi s-a oferit ocazia de a o face la nivelul la care mi-aş fi dorit să o fac. Oricum roadele sunt incontestabile, tot după o vorbă ruptă din popor: de la mine mai puţin, de la Dumnezeu mai mult!
11.12.2019. Uite că am găsit şi data la care s-a vorbit despre credincioasele vechi şi zeloase, împotrivitoare noilor venite, cărora trebuia să li se lase timp suficient pentru a se… „molipsi treptat de iubirea lui Dumnezeu“. Nu sunt deloc în clar cum e cu „molipsirea“, chiar dacă sper că am lămurit-o cu „investiţia“, ba încă, sunt şi mai în derută cu vorba despre mitraliorul care vrea să-l scape pe „părinte“ de „ipocriţi“! „Cine vrea să moară pentru Cristos“, întreabă mitraliorul agitându-şi arma ameninţător. Majoritatea se spune au fugit ca iepurii, rămânând doar popa şi alte câteva persoane, plus mitraliorul. „Acum părinte poţi să-ţi ţii slujba liniştit, te-am scăpat de ipocriţi“! Oare printre ipocriţii fugiţi nu erau şi ipocrite din acelea cu fuste scurte, dar încurajate să rămână? Inconsecvenţa în declaraţii… duhovniceşti, distruge orice urmă de credibilitate, generând mai degrabă haos spiritual, nu zidire/edificare/lămurire/înţelegere. Sigur că este necesară răbdarea şi tactul în raport cu noii veniţi, dar dacă tu însuţi eşti un neavenit, needificat, cum l-ai putea edifica pe un altul? Sau şi altfel, în ce… l-ai putea edifica? Care i-ar putea fi… roadele când plantezi astfel de „seminţe“, apropo de „magazinul lui Dumnezeu“ (Mat.7.15-24)!
12.12.2019 ne spune că un bun comunicator este cel ce ştie să şi asculte înainte de a… vorbi, în opoziţie cu cel care doar vrea să… fie ascultat, şi să… vorbească doar el (Prov.18.1,2; Ecl.5.3; Prov.10.19; Ioan 8.43; 9.27-31,34). Mai mult, se spune, trebuie să ştie să asculte şi tăcerea atunci când lucrurile nu merg bine într-o familie (era vorba de tăcerea femeii, tăcere care poate spune foarte mult unui soţ atent). Oare cât de bine merg lucrurile în ortodoxie, şi nu numai, ci cam peste tot oamenii sunt biruiţi de tot felul de ispite, prezente la tot pasul, şi uită prea repede pe Cel care le-a dat totul şi cere foarte puţin, ascultare şi credinţă, pentru a le putea da şi mai mult, pe lângă ceea ce au pierdut în Eden primii noştri părinţi biologici!
23.12.2019: „Spiritul crăciunului“! Nici d-lui „v.b.“ nu-i mai place bradul şi toate celelalte acareturi comerciale, care… „îndepărtează omul de Dumnezeu“. Şi, mă rog, cine a stimulat aceste tradiţii înainte de a pune gheara pe acest „spirit“ lacomii comercianţi? „Ban la ban trage“ şi lăcomie la lăcomie. Nu Dumnezeu „ne-a dăruit această sărbătoare“, ci lacoma tradiţie! Comercianţii doar s-au… „orientat“. Dumnezeu ne-a dăruit naşterea din nou, renaşterea spirituală ataşată naşterii biologice în păcat, naştere spirituală care este un proces lung cât toată viaţa noastră pământească, după care se face, ca să zic aşa… decontul/bilanţul (Ioan 3.1-7,8-10-12,13; Apoc. 2.10,11; Gen.1.27,28; 5.1-3). Abia această naştere din nou pentru viaţa eternă va fi sărbătorită motivat, oficial şi cu tot fastul (Mat.26.27-29; 22.1-11_14; 25.1-13; Apoc.21.9-11)! Spiritul omului însă, cu greu se poate desprinde de logica păguboasă a lui „la plăcinte înainte, la război înapoi“, iar viaţa creştinului este o luptă permanentă, în special cu sine însuşi, nu un simulacru de sărbătoare sub formă de chiolhan (Mat.5.3,8; Efes.6.10-13; Isa.22.9-14; 56.10-12; 57.1-3; 1Cor.15.32-34).
24.12.2019: Cei trei magi, numiţi şi cu numele fiecăruia—doar tâlcuirea simbolică pentru aur, tămâie şi smirnă a fost diferită de cele anterioare—ajung, atenţie… apostoli creştini! „Tradiţia“ asta cu apostolii, până la momentul respectiv, n-am mai auzit-o! Oare de unde atâta… inventivitate, chiar dacă în opinia lor până şi EVANGHELIA „evoluează“?! Despre investiţie pentru profit, am stabilt deja că nu poate fi vorba! Ori, cine ştie? Haide să facem un calcul foarte simplu. Domnul s-a înălţat la cer la vârsta pământească de 33 de ani, abia apoi apostolii şi ceilalţi creştini care au fost botezaţi la Cincizecime împreună cu ei, şi-au început lucrarea, şi se ştie din Fapte cam în ce condiţii. Apar magii ăştia cumva prin Fapte, şi am avut eu orbul găinilor atâţia ani, ba încă nu mi-a trecut nici acum? De notat că magii aceia aveau şi ei o vârstă apreciabilă atunci când au ajuns la Ierusalim… conduşi de o stea pe tot drumul lor. Aş zice în jurul a cincizeci de ani. Aşadar, când au fost botezaţi apostolii puteau avea cu îngăduinţă apreciabila vârstă de 75 de ani, vârstă la care îţi cam închei socotelile cu viaţa de acum (2Sam.15.13-29; 17.20-29; 19.31-35-40; Ecl.12.1-7). Ştim însă ce măcel a declanşat Irod după ce magii au şters-o fără să-l mai viziteze pentru a-i da raportul despre locul unde putea fi găsit pruncul nou-născut! Stea, magi, Irod, un triumvirat al morţii, nu al vieţii, dar şi „tradiţia“ face „minunile“ ei! Aşa încât Iosif şi Maria împreună cu pruncul Isus au fost nevoiţi să fugă în Egipt, adăpostindu-se acolo până la moartea lui Irod, apoi la întoarcere nu s-au mai instalat în Betleem, ci s-au dus în Galilea. Hai să zicem că totuşi au primit mărturia creştină (Ps.110.3; Mat.11.11-13)! Cât timp le-ar fi luat ca s-o înţeleagă deplin, având în vedere că erau dintre neamuri? Nu sunt chiar şi neamurile într-o derivă evidentă, rătăciţi pe cale, şi neputând găsi drumul mântuirii? Beţia minciunii şi amăgirii face ravagii peste tot!
20.12.2019: Aşa-zisul Ignat şi… pomana porcului, nu au… dezlegare în „postul creştin al sacrificiului“! Dar să trecem repede peste… pesta porcină cu toate neajunsurile aferente pentru o populaţie pentru care „cea mai bună legumă este porcul“, că oricum despre pestă legumicolă până acum încă n-am auzit!
09.01.2020: După o scurtă introducere—întotdeauna există o parte introductivă în „v.b.“—în fizica respingerii corpurilor materiale/recul, dl. „v.b.“ ne spune o povestioară, chipurile petrecută aievea cu 50 de ani în urmă în Cipru, când un pluton de execuţie turc îşi aştepta ofiţerul pentru a comanda acţiunea de execuţie a unui grup de ciprioţi, aflaţi toţi în curtea casei unui învăţător, parcă. La venirea ofiţerului, ochii acestuia zăresc o viţă plină cu struguri copţi, care-i făceau cu ochiul. Se-ndreaptă spre viţă şi întinde mâna spre un strugure, însă stăpânul casei şi al viei îl opreşte imediat strigându-i că viţa fusese stropită cu o zi înainte şi ar putea muri otrăvit. „Omule, eu am ordin să te omor şi tu vrei să-mi salvezi viaţa!“, replică ofiţerul. „Eu sunt creştin, şi chiar dacă mor, nu vreau să te am pe conştiinţă“ îi răspunde cipriotul (Ezec.33.7,8,9; 3.17,18,19). Şi astfel, ofiţerul turc i-a eliberat pe toţi. Introducându-l pe Newton în discuţie, dl. „v.b.“ face referire la legea talionului, anulată de Domnul Isus prin anularea vechiului legământ cu sămânţa biologică a lui Avraam, evreii, şi înlocuită în noul legământ cu iubirea de aproapele, cunoscută în popor ca „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“ (Mat.5.38-48; 22.37-40; 7.11,12; Luc.6.31.32; Mat.6.31-34). Povestea încropită are însă două hibe evidente, chiar dacă pentru mulţi orăşeni prima este insesizabilă, anume că strugurii deja copţi nu se mai stropesc, ca să nu mai spun şi că plutonul a avut suficient timp pentru a se înfrupta zdravăn din rodul viţei, aşa că ei ar fi trebuit să ştie primii de stropitul strugurilor, iar atuul cipriotului în faţa ofiţerului n-ar mai fi existat, căci l-ar fi prevenit soldaţii. Hiba cealaltă este că… ordinul se execută, nu se discută, iar ofiţerul turc nu-şi putea rata cariera, sau chiar mai rău, eliberându-i pe condamnaţii ciprioţi cu de la sine putere. Mai mult decât atât, după ce dl. „v.b.“ condamnă forţa de recul/reacţie, se foloseşte de două ori de reacţie în povestioară, însă fără să realizeze. Mai întâi acţionează ofiţerul şi reacţionează cipriotul, apoi la acţiunea cipriotului reacţionează ofiţerul, iertându-i pe toţi. În logica matematică asta se cheamă negarea negaţiei, din care rezultă o afirmaţie, în cazul de faţă condamnarea la moarte a unor oameni încă vii, a devenit condamnare la viaţă. ’Nţeles, să trăiţi!
Înrucât deja am obosit şi m-am plictisit, voi trece foarte repede peste alte „vorbe“. De cea cu bunicuţa care hrănea doi lupi, unul bun şi unul rău, deşi lupu-şi schimbă doar părul, niciodată blana, iar de hrană îşi face rost atacând în haită, putem trece foarte repede. Eu ştiu bine de unde mă hrănesc, Cine mă hrăneşte şi cum, iar copiii merită poveşti adevărate nu falsuri… lustruite. Maica Tereza în versiune nouă (12.05.2020) are alt răspuns la grija pentru leproşi: „dacă-i judeci pe oameni, nu-ţi mai rămâne timp să-i iubeşti“. Dragostea este cel mai înalt etaj al existenţei, conchide dl. cu vorbele, şi atunci de ce să alegi să trăieşti la… subsol? Habar n-am, dar preoţii înalt-prea, care şi-au dorit o Catedrală a Mântuirii Neamului cu boxe antiatomice la… subsol, ar putea răspunde cel mai bine acestei întrebări. Le voi da o veste totuşi proastă acestori domni… gospodari şi întreprinzători, care este de fapt o veste bună pentru orice om cu credinţă adevărată în Dumnezeu, oricât de ignorant în EVANGHELIE ar fi. Nu va fi niciun război atomic catastrofal! Unii ştiu sigur că au primit un astfel de avertisment, deşi e limpede că ori nu l-au înţeles, ori joacă un teatru politic, şi doar se prefac a nu-l fi înţeles. Acest avertisment la care mă refer a fost primit de ruşi, nu ştiu însă dacă l-au mai primit şi alţii, aşa că nu voi dezvălui în ce a constat avertismentul. Pur şi simplu nu e bine să-l spun. Cel puţin, nu acum!
15.01.2020: Iarna, nişte copii au început un joc, dorind să vadă care dintre ei poate merge drept pe o linie imaginară de sub zăpada proaspăt aşternută. Majoritatea s-au uitat atent la picioare, dar mersul nu le-a fost drept. Unul singur a lăsat în urma lui semnele unui mers drept! Întrebat de ceilalţi cum a reuşit, a spus că şi-a fixat ţintă un copac şi s-a dus spre el. Dl. „v.b.“ ne învaţă că uitatul în jos arată o tendinţă spre lururile materiale. Totuşi spiritual te poţi uita cu ochii din frunte oriunde, ochii minţii şi ai sufletului determină adevărata ţintă spirituală pe care o urmăreşti, astfel încât să poţi parcurge drumul drept.
13.05.2020: Căţărarea broaştelor! Nişte broaşte au organizat un concurs de escaladă a unui turn până în vârful acestuia. Primele candidate s-au avântat pe turn însă de jos auzeau tot felul de cârcoteli descurajatoare şi au început să cadă, până au căzut toate. Cu o singură excepţie, niciuna dintre cele rămase jos n-a mai îndrăznit să se caţere pe turn. În ciuda corului cârcotelilor, excepţia a ajuns în vârf, apoi a coborât, iar cele de jos au întrbat-o cum a reuşit. N-au primit niciun răspuns, câştigătoarea era… surdă! Oare? Atunci ce căuta acolo la concurs, şi de ce s-a avântat până în vârful lui? Dacă era surdă, cum a aflat tot ce trebuia să ştie orice concurentă? Greu de răspuns nu! Şi totuşi un răspuns spiritual lipseşte din poveste, deşi ar trebui ştiut (Isa.42.18-21; Ioan 14.12-21).
11.08.2021: Nu e nouă, dar ce bine a picat! Un împărat a primit în dar doi pui de şoim pe care i-a dat unui antrenor să-i înveţe vânătoarea. Numai unul era cooperant şi… zbura, celălalt şedea pe o cracă şi tot acolo antrenorul îl şi hrănea. După o vreme, exasperat de situaţie, s-a plâns unui bătrân iar acesta i-a replicat: „mâine vei vedea pasărea zburând“, şi aşa a fost. „Ce i-ai făcut de acum zboară?“ „I-am tăiat craca de sub picioare!“ Concluzia d-lui „v.b.“: „Nu-i aşa că şi noi oamenii, pentru a avea energie şi a ne apuca de treabă, avem uneori nevoie să ni se taie craca de sub picioare?“ Chiar aşa! Hai să vedem cu ce energie se vor apuca de treabă unii, mai cu seamă cei care au făcut această recomandare altora, văzând că li s-a tăiat craca evangheliei lor pe care stau foarte comozi, pentru că la un moment dat chiar aşa ceva se va putea citi într-o pagină anume dintre cele de faţă!
Închei aici această pagină, dar probabil ne vom mai întîlni şi cu alte vorbe bune, mai potrivit spuse cu alte ocazii, pentru că ţinta este să învăţăm totuşi ceea ce ne este de folos.
27.06.21
Iată că a sosit pe neaşteptate şi o bună ocazie de a pune totuşi capăt acestei never-ending story a „v.b.“, acestei vorbării interminabile şi nimănui de folos spiritual real, aşadar o binemeritată încheiere de capitol/pagină web. De unde şi când a venit? De la un cântec popular, folclor autentic, auzit în timpul „Vetrei luminoase“ de sâmbătă, 16.10.2021. Surprinzător sau nu, nici nu mai contează întrucât primul surprins am fost chiar eu. Nu-mi venea să cred ce aud, aşa încât am ascultat cu mare, mare atenţie, apoi mi-am făcut timp să şi notez textul a patru versuri foarte scurte, însă cu o încărcătură spirituală deplin ancorată în Adevărul EVANGHELIEI, aşa cum n-am auzit din copilărie şi până atunci, şi nu-i chiar atât de puţină muzica populară pe care am ascultat-o de-a lungul vieţii. Bineînţeles că nu ştiu nici autorul acelui cântec cu acele versuri, nici cine a cântat-o, versuri care mai întâi m-au pus în uimire, dar pe care apoi le-am „decodificat“ cu mare atenţie şi grijă, iar rezultatul poate fi citit aici. Mai întâi versurile:
„Lumea asta nu-i a me,
Aialaltă, nici ace.
Lumea asta-i de-a iubi,
Aialaltă-i de-a trăi.“
Vă spun ceva versurile acestea atât de scurte şi de simple? Mie-mi dau fiori, atât aspectul scurt şi concentrat, specific vorbelor de duh româneşti, cât şi încărcătura spirituală deplină, în care se cuprinde toată EVANGHELIA Tatălui, prin Fiul şi Sfântul Duh al Tatălui (1Tes.4.8). Uimitor, dar aşa este (Ioan 17.3,9,14-17,20-24; Gal.5.18,22-26; Efes.2.1-3,6,7; 1Cor.13.1,2,8-13; 1Pet.2.9,10)!
Bineînţeles că trimiterile de mai sus spun foarte puţin, dar sunt orientative. Să ne uităm mai întâi la primul şi ultimul verset din citat. Apoi le vom integra şi pe celelalte două, primul cu al doilea, apoi şi al patrulea cu al treilea. Primul verset arată foarte clar detaşarea faţă de modul de viaţă adoptat de majoritate, a unui aşa-zis mod de închinare tradiţional, despre care am expus cam tot ce se putea spune, cu suficiente amănunte. Dar…! Dar „rapsodul popular“, să-i zicem aşa, este conştient că încă n-a ajuns la sfârşitul drumului unui creştin autentic, însă trebuie parcurs întregul drum, până la capătul vieţii pământene, ceea ce se subliniază în versetul al doilea. Cealaltă care-i „de-a trăi“, „nici ace[ea]“ „nu-i a me[a]“ (Apoc.2.10,11). Abia apoi îl aşteaptă viaţa veşnică: „Aialaltă-i de-a trăi“! Este o făgăduinţă pe a căre-i împlinire o aşteaptă cu credinţă. Am lăsat versetul al treilea la urmă întrucât „Lumea asta“ din primul verset se deosebeşte clar de „Lumea asta“ din al treilea, pentru că cea din versetul al treilea este şi lumea „rapsodului“, o lume a creştinilor şi necreştinilor pe care o iubeşte după Cuvântul Tatălui prin Domnul Isus Cristos (Mat.5.43-48). Când atingi acest nivel de spiritualitate, eşti deja îndreptăţit să speri şi să afirmi cu tărie că ai o perspectivă reală de a trăi în Lumea Tatălui/Împărăţia lui Dumnezeu, fie-n cer, fie pe Pământ.
Dacă „rapsodul“ a avut sau nu un îndrumător în persoana vreunui preot instituţionalizat, n-am de unde şti, dar dacă a existat o asemenea îndrumare şi colaborare bazată pe comunicare şi încredere reciprocă într-un mediu cam ostil, ambii aceşti oameni au fost deosebiţi, şi nu-i total exclusă o asemenea eventualitate. Oricare ar fi fost situaţia în această poveste reală, nu inventată, „rapsodul“ nostru e demn de toată lauda, iar lecţia pe care o dă celor care vorbesc prea mult tocmai pentru că nu au ce spune, este una magistrală şi ca expunere şi ca talent exprimat cu deosebită simplitate. Păi să ştii că te vei întâlni în veşnicie cu astfel de oameni, chiar merită orice sacrificiu, dacă e cazul să faci sacrificii pentru asta, şi de regulă, cam este.