INFORMAŢII UTILE: PERMANENT RECORD!

ACEASTA este o nouă pagină de informaţii utile, şi care ar putea fi chiar ultima, şi va cuprinde două părţi distincte: Partea întâi şi Partea a doua, dar ambele sunt legate una de cealaltă, ca o înregistrare permanentă.

PARTEA ÎNTÂI

Nu am nicio îndoială că această primă parte va avea un grad de dificultate—în privinţa înţelegerii conţinutului—mai ridicat decât de obicei, dar pentru cei care n-au ajuns întâmplător să citească această pagină, ci le-au citit şi înţeles pe cele de dinainte, nu va fi realmente o problemă, chiar dacă ideea a venit în urma lecturii unei cărţi pe care cei mai mulţi n-au văzut-o, nici nu ştiu că există. Cartea este despre o viaţă adevărată, nu una de ficţiune, ca multe altele, am apreciat-o şi o apreciez ca pe o a doua carte importantă în prezentarea adevărului, după Biblie, şi care poate deschide ochii oricui asupra unor realităţi realmente palpabile, pe care însă nu le poate cunoaşte în alt mod despre lumea în care trăim cu toţii, şi ne priveşte pe toţi, decât citind-o, sau… povestindu-li-se despre conţinutul ei. Cei care cunosc domeniul tehnologic IT&C/informatică şi comunicare, nu vor avea nicio dificultate de înţelegere, ci vor avea un avantaj, dar nici ceilalţi nu ar trebui să renunţe. Mă voi strădui să le fac lectura cât mai plăcută şi comprehensibilă/pe înţeles.
Este vorba despre cartea „Dosar Permanent“ a fostului agent CIA şi NSA, din IC, care punându-se în slujba guvernului, după 11 septembrie 2001, a fost convins că-şi slujeşte ţara, conform Constituţiei SUA. Cu timpul însă, şi-a dat seama că una era ţara şi alta era guvernul, care intrase adânc în… ilegalitate, şi nu doar în ce-i privea pe cetăţenii americani, ci pe toţi pământenii, fără excepţie. Şi a luat decizia unor dezvăluiri în presă, cu orice risc, iar mai târziu a scris această carte pentru a spune cine este, cum i-a fost copilăria, care-i sunt strămoşii şi ce au făcut aceştia pentru ţară, cum a crescut o dată cu tehnologia informaţiei şi a pionieratului internetului, cât de mult l-a pasionat, cât de mult a învăţat, încât altceva nu l-a mai interesat, şi apoi ce decizii a mai luat pentru a-şi desăvârşi cunoaşterea, dar şi punerea în practică a cunoştinţelor tehnologice dobândite. Este vorba aşadar despre Ed Joe Snowden! Cartea cuprinde o prefaţă pe şapte file, a cărei lectură nu trebuie ratată de cei care o au tipărită, sau o pot împrumuta de la vreo bibliotecă. Ideea de a o descărca de pe net este foarte proastă pentru orice persoană activă, având o familie de întreţinut—copii, bătrâni, persoane cu probleme de sănătate—întrucât ar fi imediat luaţi în vizor, posibil chiar urmăriţi, creându-li-se probleme la locul de muncă prin infestarea cu malwere, şi nu doar la muncă. Aşadar mai bine lipsă, şi mulţumiţi-vă doar cu ce veţi afla de aici.

Născut în cea mai lungă zi a anului 1983, 21 iunie, micuţul Eddie a făcut primul hacking la vârsta de şase ani, dând înapoi câteva ore toate ceasurile din casă, pentru a nu fi trimis la culcare, bucurându-se de prezenţa oaspeţilor şi de petrecere până la apusul soarelui. Curios din fire fiind, au urmat alte isprăvi. Tatăl său era inginer electronist şi lucra pentru guvern/ţară la Paza de Coastă, iar primul calculator personal achiziţionat a fost un Commodore 64, prin care tatăl său putea controla imaginile apărute pe ecranul televizorului, ceea ce pe micuţ l-a intrigat şi ţinut treaz mult după ora lui de culcare. Aşa a ajuns pasionat de orice joc de calculator, înclusiv de Super Mario Bros, şi altele rulate pe o consolă Nintendo, consolă care n-a mai vrut să funcţioneze tocmai când tatăl său era plecat de acasă într-o delegaţie, şi nu putea să-l ajute. Cu ce altceva se mai ocupa el? Mama, pentru a învăţa să citească punea etichete pe sertarele cu diverse textile, iar pentru matematică îl punea să adune în gând, şi să-i spună totalul a ceea ce cumpăraseră din magazin, apoi să calculeze un procentaj din total, şi să-l adauge şi pe acesta. Mai mult, bunica lui locuia la câteva străzi distanţă de casa lor, el îşi aduna nuci pecan în cămaşă, apoi se întindea pe carpeta de la care ajungea la rafturile joase pline cu cărţi, citea tot ce găsea şi mânca miezul nucilor. Şi din cărţi, şi din jocuri a învăţat foarte multe lucruri! Nu şi să-şi reparare consola. Cam în aceeaşi perioadă, o fetiţă prietenă a fiicei mele celei mici, avea şi ea o astfel de consolă, pe care împreună, şi pe rând, am jucat şi noi multe jocuri, unele împrumutate prin schimburi de „dischete“, în fapt nişte module detaşabile, conţinând câte un joc. Până când consola s-a stricat, şi stricată a rămas. Eddie a încercat şi el s-o repare pe a lui, dar n-a reuşit! S-a cam temut că umblase la consolă, dar tatăl său l-a luat în atelierul său de la Pază, unde i-a scris două rânduri şi i-a spus să le tasteze până repară el consola. Cu mare greutate, şi descoperind singur funcţia tastei Shift, a introdus corect cele două linii, apăsând Enter după fiecare. După cel de-al doilea Enter i-a apărut pe ecran „Bună, Eddie!“. În ceea ce priveşte consola, tatăl său l-a introdus şi în teoria sistemelor, explicându-i că părţi funcţionale complet distincte pot funcţiona împreună ca un tot unitar, doar dacă toate funcţionează şi pot comunica unele cu altele, până când una se strică, şi face întregul sistem inoperabil, aşa încât partea defectă trebuie identificată, apoi reparată, ceea ce avea să-i fie de mare folos mult mai târziu, atât profesional cât şi în propriile investigaţii, pentru găsirea unor răspunsuri clare la întrebările care-i apăreau în minte.

Primul computer complet echipat, cu ecran color şi conectare online prin modem, de care a devenit nedespărţit, a fost un Compaq Presario 425, nedespărţit până când sora sa a înţeles că era suficient să ridice telefonul din furcă pentru a-i întrerupe legătura prin modem. În urma scandalului apărut între cei doi, părinţii au decis instalarea unei a doua linii telefonice cu acces nelimitat la internet pentru o sumă fixă lunară, cealaltă rămânând cu plată la minut doar pentru serviciul de telefonie, şi astfel s-a instalat calmul şi voia bună. În opinia lui Ed Snowden, deşi el a început de la şase ani, iar sora lui din adolescenţă când i-a întrerupt legătura ridicând receptorul, hacking-ul este un atribut caracteristic adolescenţei, şi rezidă în faptul că adolescenţii se cred oameni mari, iar adulţii îi consideră copii, motiv pentru care fac orice pentru a se sustrage supravegherii părinţilor. Aşadar nu contează ce faci, ci doar scopul în care o faci, fără vreo legătură directă cu tehnologia! Pe scurt, cei care creează regulile o fac în favoarea, nu împotriva lor înşişi, şi le pot modifica oricând le-ar putea ştirbi autoritatea, dacă un bun cunoscător al regulilor s-ar folosi de ele în propria favoare, deşi n-au autoritatea de a schimba vreo regulă. Asta denumeşte Snowden hacking! Şi dă un exemplu concret, cu privire la profesorul său de matematică. Pentru a-şi rezerva cât mai mult timp pasiunii lui pentru calculatoare, după ce la începutul anului şcolar fiecare profesor şi-a expus programa pentru întregul an şcolar în vederea obţinerii unor calificative favorabile, A, B, C sau D, Eddie a examinat procentajele, eliminându-le pe cele mai cronofage şi cu procentaj scăzut, însumându-le pe celelalte doar pentru a promova clasa. Dar profesorul l-a întrebat după o vreme de ce n-a predat niciuna dintre cele şase-şapte teme pentru acasă. Nedându-şi seama că-şi dezvăluie hacking-ul şi se lipseşte astfel de avantajul său, i-a dezvăluit profesorului calculul său, toţi colegii izbucnind în râs. A doua zi profesorul a schimbat regula pentru cine nu preda minim şase teme până la sfârşitul semestrului, atribuindu-i-se automat calificativul F. Dar, după încheierea orei, i-a cerut să mai rămână puţin, şi i-a spus că având mult potenţial, ar trebui nu să fugă de muncă—nici nu făcea asta, ci dimpotrivă—ci să facă lucrurile cele mai bune de care este capabil, pentru că acele calificative îl vor urmări toată viaţa, ca un Dosar Permanent/Permanent Record! În faţa oamenilor care nu-i înţelegeau pasiunea, aşa ar fi fost, dar a fost exact pe dos! Iar „Dosarul“ său este unul foarte apreciat, şi nu doar de oameni, ci cu mult mai Sus, după cum se va vedea.

După ce şi-a rezolvat problema cu temele pentru acasă, s-a apucat de studiat tehnicile de hacking ale hackerilor mai avansaţi, pentru a le înţelege şi a-şi însuşi tehnicile lor. Aşa a ajuns să intre pe site-ul LN Los Alamos, complexul de cercetări nucleare american, şi să constate că avea o vulnerabilitate de securitate evidentă, un arbore de directoare accesibil oricui, nu însă integral, cele sensibile nefiind accesibile. Vulnerabilitatea a fost făcută cunoscută printr-un e-mail webmasterului site-ului, dar n-a primit niciun răspuns. A căutat un număr de telefon, l-a găsit, a sunat, i-a răspuns o centralistă care l-a pus în legătură cu o… căsuţă de mesagerie vocală, şi acolo a lăsat mesajul plus numele său pe litere, în codul militar pe care-l ştia de la tatăl său. A trecut din nou foarte multă vreme până când… a sunat telefonul în bucătărie unde mama lui Ed pregătea cina. A întrebat cine sună, apoi s-a deplast în sufragerie alarmată şi cu o teamă cumplită, şi-a întrebat fiul ce-a făcut. Ed aflând că e cineva de la Los Alamos, a liniştit-o, a vorbit cu reperezentantul IT, un tip foarte amabil şi respectuos, care, după ce i-a spus că problema de securitate semnalată tocmai fusese rezolvată, l-a întrebat cu ce se ocupă şi dacă era în căutarea unui job. Din răspunsul lui Ed, reprezentantul şi-a dat seama că vorbea cu un copil, încă elev. Apoi i-a spus să-l sune când va împlini optsprezece ani, şi să i-o dea pe „doamna drăguţă“, care presupune că este mama lui. Doamna Wendy/Elizabeth, mama lui Ed, a preluat receptorul, şi a auzit doar cuvinte de laudă la adresa tânărului Snowden. Deşi uitase cu totul de cina din bucătărie, singura care a avut de suferit în acea seară, în rest totul a fost şi a rămas Ok! O vreme! Până a intrat la liceu, şi s-a confruntat cu un stil nou de abordare a calificativului la limba engleză, anume să-şi scrie autobiografia în minimum o mie de cuvinte! Aşadar fără a bifa în căsuţe de validare, cum era obişnuit. N-a putut scrie nimic, şi a predat o coală albă de hârtie, primind calificativul „Incomplet“. Şi ce ar fi putut să scrie atunci când familia lui tocmai se destrăma prin divorţul părinţilor lui Lon/Lonnie şi Wendy, oamenii care-l iubeau şi pe care-i iubea. Doar încurcături la sfârşitul primului an de liceu, prelungite în cel de-al doilea, când a fost diagnosticat cu o boală glandulară numită „mononucleoză infecţioasă“, boală care l-a invalidat încă de la începutul anului, după patru luni primind o înştiinţare că va trebui să repete anul. Lucru absolut de neconceput pentru el, deşi se temuse că s-ar fi putut ajunge într-o astfel de situaţie. A reacţionat imediat, dând telefoane şi completând formulare, iar soluţia i-a sosit în căsuţa poştală: fusese acceptat la colegiu, fără diplomă de liceu. Totuşi pentru că înscrierea la colegiu fusese doar o soluţie de avarie pentru el, fără intenţia de a face studii superioare, şi-a promis să găsească o soluţie şi pentru a termina liceul. Şi l-a terminat printr-un examen de două zile!

Viaţa de la colegiu a fost totuşi tumultuoasă! De la vârsta de şaptesprezece ani Ed a trăit pe cont propriu, fiind în majoritatea timpului singurul ocupant al apartamentului cumpărat de mama sa, gătindu-şi singur, spălându-şi singur, fiind responsabil pentru orice altceva, mai puţin pentru plata facturilor, care erau responsabilitatea mamei. Avea o Honda Civic albă, model ’92, cu care cutreiera peste tot ascultând muzică. La colegiu intrase într-o gaşcă de prieteni iniţiată la cursul de limba japoneză, unde o avea ca parteneră de conversaţie pe o artistă în materie de animé-uri, desene animate japoneze, pe care a numit-o Mae, o femeie cam de douăzeci şi cinci de ani, căsătorită cu un bărbat pe care l-a numit Norm, femeie de care s-a îndrăgostit, şi pentru care a lucrat doi ani ca web-designer, fiind plătit cu 30 de dolari pe oră, şi de la care a învăţat foarte multe lucruri despre afaceri, şi lume în general. Afacerea ei era de succes pentru că se ocupa singură de relaţia cu cei mai buni clienţi, refuzând intermediarii precum portalurile de joburi. O dată degrevată de activitatea de web-design, s-a dedicat cu totul activităţii artistice şi afacerii în sine. Cam la două săptămâni toată gaşca se aduna la Mae pentru a viziona animé-uri. Casa în care locuiau Mae şi Norm era în Fort Meade, iar Norm lucra ca lingvist al Forţelor Aeriene detaşat la NSA (Agenţia Naţională de Securitate), aşadar în imediată vecinătate. Cam după un an de lucru cu şefa sa în Fort Meade, şi-a dat seama că trebuie să evolueze în IT, şi dintre MCP, MCSA şi MCSE/Microsoft Certified Systems Engineer, a ales certificarea cea mai înaltă, cea mai scumpă, dar şi cea mai promiţătoare ca venituri anuale, adică cea de Inginer de Sisteme. Când i-a cerut lui Mae să-i mărească numărul de ore, aceasta i-a cerut să vină de la 9 dimineaţa. În drum spre Fort Meade, pe o scurtătură Canine Road, a auzit o ştire despre prăbuşirea unui avion în New York. Ajuns la locul de muncă, a căutat să se concentreze pe ceea ce avea de făcut. Atunci a sunat telefonul. Era Norm, care-şi anunţa soţia că un al doilea avion a lovit şi celălalt dintre Turnurile Gemene. Apoi, „Norm crede că vor închide baza, şi a spus că ar trebui să pleci acasă. Nu vrea să rămâi blocat aici.“ Ed a oftat, şi-a salvat munca pe care abia o începuse, apoi a aflat că şi Pentagonul fusese lovit. Clar, trebuia să plece, dar era o învălmăşeală de nedescris, toţi „şpionii“ urlau, claxonau şi căutau să fugă care încotro, aşa că nu se putea înainta decât cu viteza melcului. Treptat a încetat şi colaborarea cu Mae, care între timp s-a despărţit de Norm şi s-a mutat în California. Dragostea platonică s-a stins şi ea, iar Ed nu a mai călcat prin Fort Meade decât după ce a fost angajat acolo.

Multe lucruri i-au trecut prin minte după 11 Septembrie 2001 lui Ed Snowden, şi multe minciuni a acceptat ca fiind adevăruri, judecând mai mult cu inima, şi mai deloc cu mintea. Dintre toate opţiunile a ales-o pe cea mai păguboasă pentru el, anume să intre în forţele speciale, şi un accident în timpul unui exerciţiu l-ar fi putut lăsa invalid pe viaţă, dar a înţeles şi situaţia în care ajunsese, a văzut şi ieşirea corectă şi benefică pentru sănătatea lui, deşi a ieşit din armată cu o nouă „ţeapă“ luată din partea statului, la recomandarea medicului. După ce a reuşit să umble iar pe propriile picioare, suportând durerea fizică de care nu se mai temea ca înainte, ci mai puternic decât fusese până la isprava cu accidentul, decizia luată ulterior a fost de a reveni în domeniul IT pentru a-şi servi ţara. Pentru asta avea nevoie de un permis de acces la informaţiile secrete, şi desigur a optat pentru cel mai înalt, TS/SCI, necesar doar pentru agenţiile de top, precum CIA şi NSA. Pentru asta s-a întors şi la Colegiu, căutându-şi un job, ca să dea bine la ancheta SSBI. Această anchetă avea o durată de cam un an, timp în care putea sta liniştit până la vindecarea deplină a fracturii de la picior. Gândindu-se la tot felul de lucruri, la tot trecutul său online, a ajuns şi la un site numit HotOrNot.com, ce avea şi o componentă matrimonială, considerată cea mai bună, care oferea utilizatorilor înregistraţi, nu doar să voteze cu Hot sau cu Not, ci şi dacă votaseră alţi utilizatori înregistraţi cu Hot, să poată utiliza şi un buton „Meet Me“ pentru a stabili o întâlnire reală cu persoana… virtuală. Aşa a cunoscut-o Ed pe Lindsay Mills, partenera sa, dragostea vieţii sale, şi la doi ani după venirea ei definitivă în Rusia în 2015, soţia sa. O dragoste reală, de lungă durată, trecută prin multe probe, şi cu bune şi cu rele, o dragoste adevărată reciprocă, deşi a început aşa cum a început. S-au înţeles perfect de la prima întâlnire, şi-au povestit vieţile personale reciproc, ea i-a mărturisit că se mai întâlnea cu încă doi băieţi, ceea ce el ştia deja şi a ţinut cu tot dinadinsul să-i discrediteze, şi s-o îndepărteze de ei. I-a spus şi despre slujba pe care încă nu o avea, dar despre care nu-i va putea spune nimic, şi despre testul poligraf de care se cam temea, iar ea a decis să-l pregătească, să-l antreneze pentru test, şi să-l facă să nu-i pese dacă nu-l va lua. Totuşi l-a luat cu brio, răspunzând de trei ori la rând la acelaşi set de întrebări. Avea acum o slujbă, o iubită şi douăzeci şi doi de ani. Aici se sfârşeşte partea întîi a cărţii împărţită în trei părţi, aş zice etape ale vieţii sale organizate astfel pentru expunere, şi desigur va începe partea a doua.

Parte care începe cu o expunere a noţiunii generale de sistem, aplicată mai întâi la tehnologie. Ca administrator şi ca inginer de sistem trebuia să cunoască perfect partea de software, de hardware şi reţeaua, ceea ce i-a izbutit, deşi n-a fost deloc uşor. Însă pe măsură ce putea repara orice defecţiune ivită oriunde în sistemul IT, îşi dădea seama că nu poate face acelaşi lucru şi problemelor constatate cu privire la funcţionarea ţării sale, prima entitate a sistemului social fiind guvernul. A părăsit Comunitatea de Informaţii/IC convins că „sistemul de operare“ al ţării, guvernul, trăia cu iluzia că funcţiona cel mai bine atunci când era… „defect“. Asta în mare, şi de aici subiectul este dezvoltat. Bunicii şi părinţii săi lucraseră pentru guvern ca funcţionari publici, indiferent cine câştiga alegerile, republicanii sau democraţii, cu aceeaşi idee în minte că lucrează pentru ţară, iar ţara trebuia să fie permanent funcţională, şi sub democraţi şi sub republicani, şi ei asigurau această continuitate. Funcţionarii publici erau angajaţi sub contract cu guvernul american. Direct! Când Ed a fost „angajat“ în IC, situaţia era cu totul alta, lăcomia sectorului privat ducând la blazarea soldatului, ofiţerului şi a funcţionarului public, pentru care jurământul de credinţă nu mai conta, guvernul nu mai reprezenta autoritatea supremă, ci cel mai bun „client“ pentru omul angajat printr-un contractor privat, aşa-zisul „homo contractus“. Acesta era un mare defect, care însă guvernului îi convenea după umilirea suferită pe 11 Septembroie 2001, şi care nu se mai gândea decât la răzbunare. O răzbunare în general sângeroasă! În opinia celor care luau astfel de decizii, lucrând prin intermediari, guvernul rămânea mereu „cu mâinile curate“. Mai mult, aceste agenţii puteau fi subcontractanţi sau chiar sub-subcontractanţi, iar aceştia nu intrau în calcul la construirea bugetului, oricum şi aşa foarte generos. Şi nu doar atât, atât directorii IC, cât şi membrii Congresului, o dată ieşiţi din funcţie, ocupau posturi de consultanţi tocmai la agenţiile pe care le umpluseră de bani, ceea ce echivala cu transferul banilor publici în conturi private. Ai noştri să nu se mai plângă de rapacitatea celor care au acces nelimitat la buget, şi umflă an de an deficitul bugetar! Democraţie! Slujba în cadrul guvernului care l-a ajutat să-şi obţină autorizaţia TS/CSI era una supermodestă, dar care i-a convenit pe moment pentru timpul foarte mult avut la dispoziţie, ba chiar şi acces la un computer pentru a-şi căuta o slujbă mai bună. A fost angajat al statului Maryland care lucra pentru o Universitate, iar Universitatea colabora cu NSA în scopul construirii unei noi instituţii cu numele CASL. Scopul declarat al CASL era să facă cercetări în care oamenii asistaţi de calculator să poată învăţa mai bine şi mai rapid limbi străine, însă intenţia reală a NSA de funcţionare a instituţiei la a cărei construcţie se lucra tot cu personal angajat de un contractor privat, era de a învăţa computerele să înţeleagă din ce în ce mai bine limbile străine precum araba, kurda, paştuna, farsi, dari sau altele exotice, dar importante pentru Agenţie, care dorea traducerea rapidă a unui volum mare de mesaje deja interceptate. Aşa şi-a petrecut o vreme nopţile, dar ziua în compania iubitei sale Lindsay, după ce mai întâi recupera nesomnul nopţilor de veghe.

A înţeles că trebuia să-şi facă un CV şi să participe la un târg de joburi pentru a obţine ceea ce-şi dorea. CIA angajase BAE Systems, care angajase COMSO, care l-a angajat pe Ed Snowden. Inovaţie guvernamentală! La CASL era angajat pentru 30 000 de dolari pe an, aşa că de la COMSO a cerut 50 000, dar imediat i s-au propus 60 000, apoi 62 000 ca să lucreze în tura de noapte. Trei până la cinci la sută din costurile pentru un angajat ajungeau, în cazul de faţă în buzunarele/conturile COMSO. Altă generozitate pe banii contribuabililor! Dar a apărut problema distanţei între Maryland şi Virginia, şi au hotărât împreună ca el să închirieze o cameră aproape de locul de muncă, unde să se poată odihni după tura de noapte, şi să se vadă săptămânal, fie în Maryland, fie în Virginia, la „COMSO“! A găsit o cameră la subsolul unei vile recent renovată, şi s-a înţeles cu proprietarul să facă o excepţie pentru Lindsay de la cea de-a treia regulă pe care ar fi trebuit s-o respecte.
În prima zi la CIA au fost conduşi într-o cameră la subsol, toţi erau tineri, probabil toţi purtau pentru prima dată un costum, majoritatea purtau ecusoane de contractanţi, iar unii aveau cercei sau doar urmele că purtaseră, alţii şuviţe de păr vopsite în altă culoare, şi toţi arătau ca nişte „tocilari“, care înainte de a fi „legaţi de scaune“ trebuiau să treacă printr-o perioadă de pregătire numită Indoc, prescurtarea de la Îndoctrinare. Un timp Ed—şi probabil nu doar el—a încercat să nu adoarmă în timpul expunerii unor reguli pe care trebuiau să le respecte, care însă erau la mintea cocoşului. Apoi s-au stins luminile, a intrat în funcţiune un PowerPoint, şi pe ecranul de pe perete au apărut nişte feţe ale unor foşti angajaţi care nu respectaseră regulile. Brusc toţi cei prezenţi au devenit foarte atenţi. Li s-a spus că aceştia zac acum în puşcării, în subsoluri mult mai mizerabile decât cel în care se aflau ei în acel moment, unii dintre ei pentru tot restul vieţii. La vremea respectivă CIA era împărţită în cinci direcţii: DO, DI, DST, DA şi DS/Directorate of Support/Direcţia de Asistenţă. Printre altele, principala funcţie a DS era administrarea infrastructurii globale de comunicaţii a CIA. Din DS făceau parte angajaţii care se ocupau cu suportul tehnic, întreţinerea şi siguranţa serverelor, dezvoltarea şi protejarea întregii reţele, conectarea şi controlul la acces a celorlalte agenţii, adică foloseau tehnologia pentru a uni într-un tot unitar toate elementele disparate care trebuiau să funcţioneze împreună zi şi noapte, oriunde ar fi fost amplasate. Echipa din care făcea parte Ed a fost repartizată la DS, iar sarcina era să se ocupe de structura de servere Washington-Metropolitan, adică de majoritatea servelor din reţeaua aflată pe teritoriul USA. Pentru permisul TS/SCI Ed fusese verificat nu doar de compartimentele SIGINT şi HUMINT, ci şi de compartimentul COMSEC/prevenirea interceptării comunicărilor de orice fel, care-i permitea să lucreze cu material criptografic, material prelucrat şi stocat pe serverele de care se ocupau Ed şi echipa sa.

Biroul lui Ed se afla în apropierea seviciului de asistenţă tehnică/Call-Center, unde ziua lucrau o mulţime de persoane, inclusiv femei, cam de vârsta tatălui sau mamei sale, numiţi de cei din echipa sa govvies/funcţionari angajaţi de guvern şi prost plătiţi pentru a asigura legătura dintre HUNINT-ţii COs/case officers aflaţi în activitate, ceea ce fuseseră şi govvies cândva. Erau totuşi depăşiţi în raport cu pregătirea IT de nivel înalt la pretenţiile de tehnologizare a structurilor de resort. Cu timpul i-au devenit dragi lui Ed aceşti govvies cu ecuson albastru care erau foarte amabili, şi uneori îi cereau ajutorul, iar el, deşi nu era treaba lui, o făcea cu plăcere. Treptat, în timp, şi el a învăţat de la ei multe despre funcţionarea organizaţiei, dincolo de sediul ei central. După câteva săptămâni în care s-a familiarizat cu sistemele în tura de zi, a schimbat-o cu tura de noapte. Atunci l-a cunoscut pe un tip pe care l-a numit Frank, un tip cam la cincizeci de ani care citea romane poliţiste, schimba o bandă magnetică la un aparat foarte vechi, pe care doar el ştia să-l pună în mişcare, dar a şi stat la gargară cu Ed o vreme, până când Ed s-a lămurit de rolul lui acolo, pentru că dacă apărea o problemă serioasă o pasa schimbului de zi. Cu timpul, dându-şi seama că la sediul CIA se plafona, iar perspectiva mai îndepărtată era să ajungă un fel de Frank, ceva mai realizat material, a luat o decizie de a opta pentru a călători şi a vedea lumea, schimbând ecusonul verde cu unul albastru de govvy, întrucât tocmai se eliberase un post. După nouă luni pertecute în funcţia de administrator de sistem, a făcut o cerere pentru un post de IT-ist începător în străinătate, iar cererea i-a fost acceptată pe loc. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani. Toate actele erau deja întocmite, şi ultima sesiune de… îndoctrinare s-a ţinut într-o elegantă sală de conferinţe lângă Dunkin Donuts. Acolo, cu mâna ridicată, a depus un jurământ solemn de credinţă faţă de Constituţia Statelor Unite, s-o spijine şi s-o apere împotriva oricăror inamici din afară sau din interior. În ziua următoare s-a deplasat în Honda sa Civic prin statul Virginia, la o şcoală, prima pe care avea s-o termine, de la care n-a chiulit niciodată, şi care trebuia să dureze şase luni. A fost trimis la Comfort Inn din Warrenton, Virginia, într-un motel dărăpănat, ales special de Departamentul de Stat, adică de CIA. Comfort Inn era un cămin al Centrului de Pregătire Warrenton, supranumit „Dealul“/Hill de cei care lucrau acolo. Colegii între ei îşi spuneau innmates ☺!, şi li s-a atras atenţia să nu spună familiilor sau altor persoane apropiate unde sunt sau cu ce se ocupă. Ed a trecut foarte rar pe acasă şi a vorbit de puţine ori cu Lindsay la telefon. Clasa din care făcea parte, şi care număra în total opt persoane, cel mai tânăr de douăzeci de ani, cel mai în vârstă de treizeci şi cinci, având fiecare o poreclă dată de ceilalţi, urmau un program de pregătire pentru ceea ce pe scurt se numea TISO/Technical Information Systems Officers. Porecla lui Ed era Contele. Cursurile de pregătire—presupun că fiecare cu un alt instructor—erau în număr de douăzeci. Aceşti TISO erau pregătiţi să fie un fel de fac-totum, singurul lucru la care se renunţase în anul acela era învăţarea codului Morse.

Altfel trebuia să ştie să facă orice, să fie primul care intră într-o ambasadă şi ultimul care o părăseşte, după ce a tocat şi distrus orice urmă care ducea la CIA, mai puţin un mare secret, care n-avea nicio valoare până nu era adus acasă de cineva care să ştie cum se identifică un anume satelit de telecomunicaţii, şi cum să folosească un canal criptat de transmitere radio în acest scop. Într-unul dintre exerciţii, după ce urcai o trusă ticsită de echipament, în greutate de cam patruzeci de kg, pe acoperişul unei clădiri, având la dispoziţie doar o busolă, o foaie laminată şi coordonatele, trebuia găsit unul dintre sateliţii nedetectabili ai CIA, care urma să-i asigure o conectare la CCC/Crisis Communications Center din McLean, cu indicativul „Central“. Apoi urma configurarea canalului radio criptat. Într-o noapte senină a utilizat o antenă specială printr-o metodă de interceptare Van Eck, extrem de eficientă, metodă pe care nici măcar instructorul n-o înţelesese, dar ştia că CIA o folosea cu succes. Cocoţat pe acoperişul maşinii sale, şi-a sunat iubita şi au vorbit după cam o lună până i s-a descărcat bateria la telefon, descriindu-i în cuvinte ce vedea pe cer. După toate acestea, au apărut mai multe nemulţumiri în grupa sa cu privire la munca peste program neplătită, neacordarea de beneficii familiilor şi neacordarea permisiilor, care pentru unii cum era Spo/35 de ani, contau foarte mult, nu şi pentru Ed. Toţi însă s-au speriat foarte tare când s-a rupt scara şubredă. După o încercare de protest-revoltă sindicală, neobţinând nimic, l-au abordat pe Ed câţiva care ştiau cât este de bine văzut, pentru a-i reprezenta în faţa conducerii. I s-a părut amuzantă propunerea, nu doar dreaptă, şi într-o oră s-a apucat de studierea unor documente interne, iar până seara e-mailul a fost trimis. Dimineaţa a fost invitat în biroul directorului care a recunoscut că lucrurile nu mergeau bine, dar nici el nu putea face nimic. Comunică-le colegilor să mai rabde câteva săptămâni până la venirea repartiţiilor şi atunci veţi avea alte lucruri la care să vă gândiţi. Singura amintire despre timpul petrecut aici va fi numele celui care a primit cel mai bun calificativ. Afirmaţie tare dubioasă, care pe „Conte“ l-a deranjat de-a binelea, întrucât suna ca o ameninţare, dar şi ca o încercare de mituire. Acum nu se mai gândea la amuzament, ci la dreptate. A rescris şi retrimis e-mailul, dar nu directorului şcolii, ci şefului său, directorul Serviciului de Agenţi de Teren (D/FSG), apoi acelaşi e-mail şi şefului său ierarhic. Puţin timp înainte de absolvire li s-a cerut să completeze nişte formulare cu opţiuni pentru posturile pe care doreau să le ocupe. Primul post de pe lista lui era SRD/Special Requirements Division. Acest post nu se afla la vreo ambasadă, ci chiar în Virginia, de unde ar fi fost trimis periodic prin zone dificile, care nu se pretau la misiuni permanente, ci la operaţiuni mici şi izolate precum în Afganistan, Irak, Pakistan, zone de război. A fost singurul care a optat pentru SRD, ceilalţi având alte opţiuni.

Nu prima ci a doua zi, din pragul uşii, directorul i-a făcut semn să-l urmeze în biroul său. În birou erau D/FSG şi şeful tuturor celor care aleseseră să devină TISO, care părea extrem de prietenos, spre deosebire de directorul şcolii, foarte nervos. Fiori reci l-au trecut pe „Conte“, văzând calmul directorului TISO. Directorul şcolii a început să spună că problemele semnalate erau pe cale de rezolvare, însă a intervenit şeful spunând că nu de aceea s-au adunat acolo, ci pentru o problemă de insubordonare şi ierarhie. În finalul discuţiei i s-a repartizat Geneva, ca o oportunitate de dezvoltare a altor abilităţi, nu ca o pedeapsă! O repartizare pe care el n-o ceruse, dar dorită de ceilalţi, care acum îl invidiau. Totuşi n-a fost nici de invidiat, şi nici promisiunea că n-ar fi fost tocmai o pedeapsă, ci o oportunitate de progres pentru el, n-a fost tocmai reală. A făcut-o însă el să fie aşa, dar a regretat că schimbase culoarea legitimaţiei, şi după Geneva a revenit la cea verde. Rolul lui oficial era să supravegheze ofiţerii de caz/CO, să raporteze orice încălcare a regulilor de securitate, şi… să-i ajute în măsura în care aceia i-o solicitau, dar şi în măsura în care aceia erau dispuşi să-i accepte sfatul. Aşadar, nimic de genul sarcinilor unui TISO! Probabil că erau deja alţii acolo înaintea lui, pentru că la ambasadele mari erau repartizaţi cinci, la cele medii trei, iar la ambasadele mici doar unul. Cu certitudine ambasada de la Geneva era una de categoria cinci TISO. Ba mai era acolo şi o echipă locală de SCS/Special Collection Service, un program comun CIA, NSA pentru instalarea şi operarea unor echipamente speciale de supraveghere şi interceptare a semnalelor străine, de care Ed nici măcar nu ştia că există. Această echipă era compusă din oameni mai în vârstă decât Ed, şi erau vecini cu cămăruţa lui securizată, astfel încât se împrieteniseră. Sigur, cu spiritul lui de observaţie şi curiozitatea-i caracteristică a aflat multe altele despre adevăratul HUB, ba chiar şi hubbub, genevez, asupra cărora nu insist, decât doar asupra faptului că acolo se intersectau toate reţelele de comuicaţii digitale instalate de americani, fie pe cale terestră, fie adânc scufundate prin oceane, plus comunicaţiile aeriene, par avion, ori spaţiale prin intermediul sateliţilor de comunicaţii, toate menite să servească intereselor americane în Europa şi… nu doar. În prima lună după mutarea sa la Geneva, aşteptând ca şi Lindsay să i se alăture, a citit romanul Frankenstein scris în 1818 de Mary Shelley. În ceea ce-i privea pe CO, a încercat să-i ajute să cunoască şi utilizeze sistemul de transmisii internaute securizate dezvoltat de Laboratorul de Cercetări al Marinei SUA, cam la jumătatea anilor ’90, împreună cu browserul aferent, numit Tor/The Onion Router, făcut public în 2003. Spre deosebire de modelul clasic de transmitere a pachetelor, cu header sursă şi header destinaţie, care aşa călătoresc, indiferent de traseul pe care sunt routate, sistemul Tor foloseşte o routare stratificată (întocmai foilor de ceapă), astfel încât „să nu ştie stânga ce face dreapta“, adică indiferent de traseul de routare de la un server Tor la altul, să nu se cunoască nici sursa „gateway“, şi nici destinaţia decât atunci când cererea formulată de „gateway“ ajunge la serverul destinaţie „exit“.

De fapt doar primul server Tor cunoaşte sursa, cel care lansează cererea de comunicare! El te conectează la reţeaua Tor, se numeşte „gateway“/poartă de acces, ştie că tu ai trimis o cerere de destinaţie, dar îi este interzis să o citească. Protocolul Tor generează traiectorii aleatorii (dă cu zarurile!), alegând la întâmplare următorul server Tor de destinaţie, în scopul înlocuirii identităţii Torului gateway cu cea a Torului care a picat la zar. Şi tot ce poate citi un server Tor de la primul picat la zar înainte, este identitatea serverului destinaţie, aceasta fiind „exit“, să poată vedea dacă este el „acela“. Dacă DA el este serverul destinaţie şi se satisface cererea, dacă NU,… se dă cu zarul pentru celelalte Toruri neparcurse încă, se transmite identitatea sa ca sursă pentru Torul căzut la zar, apoi se trimite cererea acestuia, şi aşa mai departe până la satisfacerea cererii. Asta-i tehnologia Tor destinată populaţiei civile din întreaga lume, mai exact voluntarilor pasionaţi de informatică ce au fost dispuşi să-şi instaleze un astfel de server în propria locuinţă. Aşadar, fie că eşti sursă, fie că eşti destinaţie, trebuie să dispui de un astfel de server, şi să faci parte din comunitate! COs nu şi-au bătut niciodată capul cu aşa ceva, însă lui Ed i-a fost de mare folos. Un CO pe care Ed l-a pus în legătură cu un bancher saudit, a ratat tentativa de a-l corupe cu mijolacele HUMINT tradiţionale, iar localii de la SCS, când le-a povestit întâmplarea, i-au spus: „Ed, când vei mai face cunoştinţă cu cineva, lasă-i pe COs şi dă-ne nouă adresa lui de e-mail, că ne ocupăm noi“. Evident malware! În urma acestui eşec, Ed a evitat sindrofiile la care-l invitau COs, şi a petrecut mai mult timp cu Lindsay, făcând chiar şi câteva excursii prin Franţa, Italia, Spania. Totuşi moralul lui era dificil de ridicat, din pricina altor lucruri pe care le vedea. În ciuda extravaganţelor opulente la care asista în Geneva, atât de acasă cât şi din Europa veneau veşti tot mai triste despre o mare criză economică, în urma căreia tot mai mulţi oameni simpli care munciseră o viaţă pentru o casă pe credit, o pierdeau pentru că nu putuseră din motive obiective, independente de voinţa lor, să-şi mai plătească vreo câteva rate. Iar criza economică fusese generată tocmai de tranzacţiile riscante al bancherilor elveţieni, care n-au fost niciodată traşi la răspundere, ci s-au îmbogăţit tot mai mult.
Trebuie să fim de acord cu Ed că, deşi WWW a fost creat în laboratoarele CERN/Centrul European de Cercetări Nucleare în 1989, când el avea doar şase ani, internetul este în esenţă american. A fost totuşi nevoie să se deplaseze în afara Americii pentru a realiza că aşa stau lucrurile peste tot în lume. Asta n-ar fi o problemă, ci faptul că politicile americane de secretizare pervertesc legea şi permit Guvernului SU să supravegheze orice bărbat, femeie sau copil care se conectează printr-un computer, tabletă sau mobil smart. Ar fi trebuit să fie evident, mai ales pentru el, însă nu a fost aşa. Toată lumea, inclusiv el erau mult prea încrezători în „etalonul democraţiei“ pe planetă. Ironia sorţii a făcut să-şi poată da seama de asta nu atunci când lucra pentru guvern, ci atunci când a luat drumul Japoniei sub un ecuson verde de contractant, pentru o slujbă la NSA, principala agenţie de informaţii americană. Atât pe el cât şi pe Lindsay îi fascina Japonia ca o ţară „desprinsă din viitor“! O spune un american! Pe hârtie plecase ca angajat al Perot Systems, dar aproape imediat după sosirea lui în Japonia, Perot Systems fusese achiziţionată de Dell, şi atunci tot pe hârtie era angajat al Dell.

Centrul Tehnic din Pacific/PTC al NSA, acesta-i era locul de muncă, angajat ca analist de sisteme, dar funcţionând ca administrator pentru a sprijini conectarea arhitecturii sistemelor NSA la cele ale CIA. Mai târziu, după ce şefii săi de la PTC au înţeles capacitatea lui de a găsi soluţii pentru problemele lor, i-au dat mână liberă pentru a propune proiecte proprii. Ceea ce a şi făcut, realizând un sistem de backup şi depozitare care să acţioneze automat, complet, într-o actualizare permanentă a tuturor materialelor foarte importante ale agenţiei, care să permită acesteia să repornească fără pierderi, chiar dacă Ford Meade ar fi fost ras de pe faţa pământului. Problema majoră care a apărut a fost de-duplicarea, adică crearea unui sistem de scanare a tuturor cópiilor aceluiaşi fişier, având eventual mici diferenţe nesemnificative, şi păstrarea doar a celei mai reprezentative, şi asta pentru fiecare fişier/document în parte. Şi doar dacă agenţia nu avea o copie acasă, fişierele erau tot automat aliniate pentru transmitere acasă, ceea ce era echivalentul transformării unei cascade într-un fir transmisibil cu viteză maximă, pe o lărgime de bandă îngustă. Pentru acest sistem de backup „zarurile“ au decis numele EpicShelter/Adăpost Eroic, fără nicio intenţie de măsluire, iar după doi ani de la crearea lui şi reducerea nivelului de secretizare pentru a putea fi folosit la scară largă, sistemul lui Ed a fost implementat şi utilizat în mod standard sub un alt nume.
Ei dragilor, pentru mine până aici abia a fost partea introductivă a poveştii care ne interesează. Partea interesantă abia acum începe! Cei care au citit şi până aici cu interes, ştiu că de multe ori ceea ce numim „întâmplare“, am atras atenţia uneori că poate avea o caracteristică foarte specială, anume o probabilitate atât de mică de a se „întâmpla“, încât poate fi considerată ca imposibil să se întâmple fără o intervenţie voită din partea Cuiva care poate orice, oricând, aşadar în urma unei alegeri deliberate şi asumate. Iar în cazul de faţă avem nu doar o singură astfel de întâmplare, ci două succesive şi conjugate, şi apoi încă mai urmează! Atenţie, aşadar. Ce poate fi mai banal decât o conferinţă? Anumite structuri pe care n-am să le numesc, s-au întrunit pentru informări reciproce asupra unui domeniu pe care specialiştii abia începeau să-l numească „contrainformaţii cibernetice“, aşadar contraspionaj pe suport digital. În timpul conferinţei, singurul vorbitor pe tema tehnologiei a renunţat să mai vorbească, iar moderatorul a întrebat dacă cineva de la PTC l-ar putea înlocui, fiind prea târziu ca să poată reprograma. Unul dintre şefi, şeful său i-a menţionat numele şi a fost întrebat dacă vrea să încerce, iar răspunsul a fost afirmativ. Şeful a fost foarte încântat, iar apoi i-a dezvăluit că informarea avea loc a doua zi. A sunat-o pe Lindsay s-o anunţe că a primit o sarcină urgentă şi că nu va veni acasă. A început să scotocească prin reţeaua NSA şi CIA, la care încă avea acces, extrăgând pentru lectură orice raport strict secret găsit, referitor la ce făceau chinezii online. Mai exact despre „seturile de intruziune“, grupuri de date despre tipuri specifice de atacuri, instrumente şi ţinte. Scopul cercetării era oferirea unui rezumat despre evaluarea de către IC a abilităţii chinezilor de a urmări electronic ofiţerii şi agenţii americani infiltraţi la ei.

Implementarea unui astfel de sistem presupunea un consum de resurse umane şi materiale de-a dreptul impresionant, ceea ce l-a uimit pe Ed, dar mai apoi l-a îngrozit ceea ce putea face un sistem totalitar. Tot citind, găsea şi aspecte care-l tulburau, apoi şi-a adus aminte de regula de bază a progresului tehnologic (Frankenstein!) că dacă se poate face ceva, probabil se va face, sau poate s-a făcut deja. Era imposibil ca America să aibă atât de multe informaţii despre ce făceau chinezii, fără să fi făcut şi ea măcar o parte din ceea ce făceau chinezii. Senzaţia neplăcută pe care o avea citind despre China, era că priveşte într-o oglindă şi vede imaginea Americii. Totuşi a căutat să-şi înăbuşe neliniştea. Dar în zilele nedormite după acea noapte nedormită, încă avea o bănuială vagă, căutând să afle mai multe detalii. Aşa a ajuns la PSP/Programul Preşedintelui de Supraveghere iniţiat de preşedintele George W. Bush după 11 Septembrie, şi de aici la „Raportul neclasificat despre Programul Preşedintelui de Supraveghere“. Mulţi oameni precum personaje din FBI au ameninţat cu demisia, iar colegi ai lui Ed din agenţie, superiori lui şi decenii de experienţă, au contactat presa exprimându-şi neîncrederea faţă de modul abuziv în care erau folosite aspecte ale PSP-ului, riscându-şi carierele, familiile, chiar şi vieţile, ceea ce Ed nu putea trece cu vederea. Pentru el era clar că dacă există o variantă neclasificată a Raporului, ar fi trebuit să fie şi una clasificată, nu mult diferită de cealaltă, şi uşor de găsit. A căutat-o insistent, dar părea să nu existe, şi având foarte mult de lucru, a renunţat. I se cereau mereu recomandări de cum ar fi trebuit împiedicaţi chinezii să descopere agenţii şi membri IC, apoi executaţi de Ministerul Chinez al Siguranţei de Stat. Mult mai târziu, după ce uitase de acea versiune clasificată a raportului inspectorilor generali ai NSA, aceasta i-a apărut pe desktop. Cineva de la biroul inspectorilor generali lăsase o copie în sistemul la care Ed, ca administrator de sistem, avea acces. Clasificarea completă a Raportului era: TOP SECRET//STLW//HCS/COMINT//ORCON/NOFORN, şi în mod normal trebuia să fie în compartimentul Informaţiilor Controlate în Mod Excepţional/ECI, o clsificare extrem de rară, ceea ce însemna că nici măcar şefii agenţiilor nu aveau acces la document, ci doar câteva zeci de privilegiaţi. Avertismentul STLW/STELLARWIND, pe care nu-l recunoştea, avertismente pe care Ed le denumea „cuvinte obscene“, era o etichetă pentru un document care nu ar fi trebuit să existe pe un drive cu grad de securitate scăzut, iar Ed, în calitate de administrator de sistem, era solicitat uneori să decidă cum ar fi potrivit să elimine documentul din sistem. Sigur, pentru a lua o astfel de decizie, mai întâi trebuia să citească documentul pentru a vedea dacă chiar era vorba de unul realmente clasificat, sau introducerea „cuvântului obscen“ era doar o simplă eroare. Aici însă eroarea era de altă natură, iar Ed, de-ndată ce a citit titlul, a ştiut că-l va citi până la capăt. Ceea ce a şi făcut, dovedindu-se că, deşi se ocupase atât de mult cu de-duplicarea de fişiere, varianta neclasificată a raportului şi cea clasificată, n-aveau în comun decât… titlul, conţinutul fiind total diferit.

După aceste două întâmplări conjugate, starea de spirit a lui Ed s-a schimbat profund. Ar fi prea mult să intru în toate amănuntele obsevaţiilor, raţionamentelor şi a concluziilor pe care Ed le-a tras, aşadar mă voi limita doar la ultima concluzie din capitolul Tokyo: ar fi tragic dacă, până să ne hotărâm să ne împotrivim unor astfel de abuzuri şi mistificări, privitor la supravegherea în masă la nivel planetar, împotrivirea ar deveni tardivă şi inutilă. Pasul dorit de NSA şi CIA, omniprezenţa colectării datelor şi permanenţa stocării, fusese deja realizat, iar Ed fusese şi el folosit de guvern în acest proces. Şi nu doar el, ci mulţi alţi tehnologi de vârsta lui, care aveau mai multe abilităţi tehnologice, decât experienţă de viaţă! Iar cei care aveau experienţă de viaţă, n-aveau abilităţi tehnologice, aşa cum erau COs, govvies şi alţii.
În primăvara lui 2011 era din nou acasă, în America, lucrând pentru CIA ca angajat al Dell. Îşi cumpărase o casă cu trei nivele în Columbia, Maryland, o maşină Acura Integra ’98 cu 3 000 dolari, banii jos, căci nu-i lipseau, şi dorea să se instaleze ca tot omul la casa lui împreună cu Lindsay intrând în ceea ce li se părea a fi normalitate, încercând să-şi uite neliniştile, şi să ofere celor dragi tot ce nu avusese el în sânul propriei familii. După patru ani de absenţă, de când plecase la Geneva, America i se părea o ţară destul de schimbată, o ţară în care se vorbea în general despre filme, ştiri apărute în presa locală şi tot felul de alte noutăţi în care nu se regăsea şi nu avea ce comenta. În timp ce Lindsay îşi lua diploma de instructor de yoga, Ed se acomoda cu noua sa funcţie în vânzări. Unul dintre funcţionarii externi cu care lucrase la EpicShelter, pe care l-a numit Cliff, se angajase la Dell şi l-a convins că-şi pierdea vremea lucrând la sisteme. La Dell, la vânzări, ar fi putut câştiga o avere pentru alte idei ca EpicShelter, iar el, Cliff, ar fi primit un bonus substanţial pentru recomandarea făcută companiei. Titlul oficial al funcţiei era consultant pentru soluţii, şi trebuia să rezolve probleme create de Cliff, ca account manager, adică acest Cliff era faţa iar Ed creierul. Când stăteau la masa negocierilor cu agenţii de achiziţii ai CIA, sarcina lui Cliff era să vândă echipamentele şi expertiza Dell prin orice mijloace, pentru un preţ cât mai mare, cu amăgirea că numai Dell era capabilă de asemenea performanţe. Iar sarcina lui Ed şi a echipei de experţi ai Dell era să reducă la maximum posibil diferenţa dintre gradul în care minţise Cliff şi realitatea ofertei, astfel încât să nu ajungă toţi la închisoare. Iar Ed acceptase ideea pentru a se putea desprinde întrucâtva de neliniştile care-i puteau creea probleme. CIA se plângea de aşa-zisele „silozuri“, adică de faptul că miliardele de date împrăştiate prin toată lumea, nu puteau fi urmărite şi accesate. Proiectul pricipal era de a ajuta CIA să prindă din urmă tehnologia de vârf, sau măcar standardele tehnice ale NSA, construindu-i cea mai nouă dintre tehnologii, un cloud privat. Adică unirea procesării şi stocării datelor agenţiei, astfel încât orice agent, de la sediu sau de oriunde altundeva din lume să le poată accesa pentru a le putea utiliza pe plan local, acolo unde lucra agentul.

Cloudul privat, fusese botezat de Cliff „Frankie“, care obişnuia să facă promisiuni şocante celor de la CIA, astfel încât Ed şi Lindsay abia mai puteau să păstreze legătura cu părinţii şi vechii prieteni în timpul weekendurilor. Casa pe care o cumpăraseră fusese goală, aşa încât prioritizarea utilităţilor era importantă. Au început prin a-şi lua veselă, tacâmuri, un birou şi un scaun, însă dormeau pe o saltea, pe podea. Câştigau bani, dar nici lui, nici lui Lindsay nu le plăcea să-i cheltuiască, dacă nu era vorba despre vreun echipament de computer, sau de vreo ocazie specială. Noua lor casă era la mică distanţă de mers cu maşina până ajungeau la cam o duzină de malluri, inclusiv Columbia Mall. Într-o după-amiază erau la Best Buy, au ales un cuptor cu microunde, apoi s-au oprit în faţa unei vitrine cu blendere la insistenţele lui Lindsay, apoi în timp ce Lindsay căuta pe telefon cele mai bune recenzii pentru fiecare dintre modelele expuse, Ed s-a îndreptat spre sectorul cu computere din capătul opus al magazinului. Trecând pe lângă zona cu aparatură pentru bucătării, l-a şocat expunerea unui frigider… smart, cu conexiune la internet. Un frigider al cărui cost era de… 9 000 de dolari, de trei ori cât Integra lui! Iată cum apare o nouă întâmplare menită să-i aducă aminte de ceea ce căuta să uite, şi posibil ca în noul context chiar să fi şi reuşit! În primă instanţă s-a abţinut să formeze numărul lui Lindsay şi să-i spună… te sun de pe frigider ☺!. La întoarcere, a condus spre casă într-o tăcere nedumerită de tupeul corporatiştilor, lacomi după colectarea de date, pe care apoi să le valorifice vânzându-le altor corporatişti interesaţi de advertising, sau brokeri de date. Peste numai cinci ani, „asistenţii virtuali“ Amazon Echo sau Google Home aveau să fie primiţi în casele americanilor şi aşezaţi cu mândrie pe noptiere, ca să înregistreze şi să transmită toată activitatea din zonă, oferind informaţii despre toate obiceiurile şi preferinţele, nemaipunând la socoteală şi alte intimităţi. Aproape fiecare societate mare şi durabilă se întemeiază pe legi nescrise—nescrise de oameni, totuşi scrise de Dumnezeu în inimi şi conştiinţe (Gal.5.22,23)—pe care toţi trebuie să le respecte, dar şi pe numeroase legi scrise pe care în general oamenii nu le cunosc şi este foarte posibil să le încalce. Nu poţi trăi liniştit cu paranoia după tine că orice pas îţi este urmărit şi înregistrat, apoi păstrat permanent (registru/dosar permanent!), pentru ca oricând, oricine are acces la registrul tău permanent, dacă i se pare ceva, sau îţi poartă pică, să-ţi distrugă viaţa, doar pentru că el poate, iar tu nu te poţi apăra, deşi toţi, dar absolut toţi încălcăm o lege sau alta în mod curent, inclusiv „nevinovatul“ care te condamnă! Iar când „nevinovatul“ este doar un algoritm, automat aplicabil tuturor… … Mai mult decât atât, multe legi vechi scrise nu sunt abrogate, nemaiavând nicio legătură cu actualitatea, şi multe legi ar trebui scrise, dar scrierea lor nu poate ţine pasul cu actualitatea. Îngrijorările lui Ed au renăscut în mintea lui.

A încercat să vorbească cu Lindsay, şi chiar dacă în general ea îi înţelegea îngrijorările, n-a acceptat să dispară din reţea, de pe Facebook, de pe Instagram. „Mi-aş abandona prietenii! Ţie îţi plăcea să ţin legătura cu alţii.“ Avea dreptate, şi avea dreptate să-şi facă griji pentru Ed. Era încordat şi stresat, dar nu din cauza muncii depuse pentru companie, ci pentru că dorea să-i spună un adevăr pe care, prin natura profesiei nu avea voie să i-l spună. A încercat să o facă printr-o metaforă cu o foaie de calcul. „Nu-mi plac foile de calcul“, a replicat. „Nimănui nu-i plac, dar acesta se numeşte Sfârşitul“. „Woow, misterios“! „Nu-ţi aminteşti că ai creat foaia asta de calcul, dar îi recunoşti conţinutul. În ea se află tot ce te poate distruge, fiecare frântură de informaţie care ţi-ar putea distruge viaţa“. Zâmbind, Lindsay l-a întrebat „Pot să văd foaia ta?“ Ea glumea, el nu. Şi avea dreptate când îşi făcea griji pentru el. Era într-adevăr încordat şi stresat pentru că o iubea, până acolo încât n-a putut realiza că aşa n-o putea proteja nicicum, ba încă cei care-i urmăreau şi pe el şi pe ea, ar fi putut înţelege foarte uşor cauza dispariţiei ei digitale la un moment dat, oricum tardiv, şi poate ar fi fost arestaţi amândoi. Şi în acest caz a fost îngerul lui păzitor, nu doar atunci când oboseala şi suprasolicitarea propriului creier l-au condus spre acel scurtcircuit, acel dezastru al primei crize şi al următoarelor, ducându-l cu maşina la toate programările la medici şi analize. Ca angajat al Dell a avut parte de tot ce-a fost mai bun, fiind asigurat, şi în cele din urmă s-a şi vindecat. Cât de în urmă şi unde vom vedea! Iar căutările ei pe Google după tratamente homeopate sau alopate, urmărite şi înregistrate de asemenea, demonstrau clar că el se îmbolnăvise cu adevărat. Şi tocmai starea în care Ed a ajuns, pentru că ştia că toţi sunt supravegheaţi, era „foaia lui de calcul“, şi fără glumă, Lindsay chiar a văzut-o! Pe 1 mai 2011 a primit o alertă pe telefon, care anunţa executarea lui Osama ben Laden în Pakistan de o echipă de puşcaşi Navy Seal. Pagubă-n ciuperci; oricum nu mai era capabil de o recidivă, ci stătea mereu ascuns. Teama de terorism s-a dovedit pentru responsabilii statali americani mai puternică decât însuşi terorismul, până acolo încât, în timpul declanşării Primăverii Arabe în ţări ale căror regimuri America le ajutase să rămână la putere, şi locuitorii acestora ieşeau să-şi ceară drepturile la libertate, America ducea o politică de restrângere până la anulare a oricărui drept, a oricărei libertăţi, prin acel program de supraveghere în masă, extins chiar la nivel planetar. Fenomenul Primăverii Arabe în ţări precum Siria, Egipt, Irak, Iran, Liban, Tunisia, Yemen, Libia, Algeria, Maroc, fusese declanşat de un vânzător de fructe şi legume din căruţă, din Tunisia, care, ca semn al libertăţii şi dispreţului faţă de autorităţile locale care-l hărţuiau, şi-a dat foc în piaţă, preferând să ardă de viu ca o ultimă manifestare a libertăţii sale.
Aici se încheie cele optsprezece capitole de până acum ale cărţii, şi ultimul al părţii a doua. Încep o serie de unsprezece capitole ale părţii a treia, care se întind pe aproape două sute de pagini ale cărţii care are un total de aproape cinci sute şaizeci de pagini. Fiind şi cele mai importante, pentru că de la bănuieli se trece la confirmarea acestora, şi la acţiunea bine gândită şi coordonată în scopul reuşitei.

Primul capitol, al nouăsprezecelea, este scurt şi introductiv. Tunelul se afla în mijlocul Pacificului, în insula Oahu, Hawaii. Numele său oficial: Centrul Regional de Operaţiuni de Securitate Kunia. Era construit din beton armat, lung de un kilometru, la capătul căruia erau trei etaje cu birouri şi spaţii pentru servere. La începutul lui 2012 s-a dus acolo să lucreze pentru NSA cu contract la Dell. În chiar ziua lui, trecând de controalele de siguranţă, şi avansând prin tunel, s-a gândit că imaginea din faţă era viitorul său. Nu luase o decizie atunci, căci deciziile importante se iau conştient, abia după ce subconştientul pregătise terenul, devenind astfel suficient de puternic pentru a recunoaşte în sine că decizia era luată de conştiinţă având în vedere valorile în care crezi. Slujba pe care o acceptase era mult sub nivelul pregăririi sale, cu sarcini pe care le putea îndeplini fără efort, ceea ce însemna mai puţin stres. Era singurul angajat al Biroului de Distribuire a Informaţiilor ☺!. Era şef peste managementul documentelor, sau altfel zis cititor-şef la una dintre cele mai importante filiale ale agenţiei. Aşa că s-a apucat să-şi automatizeze sarcinile pentru a avea timp pentru activităţi mai interesante. Ceea ce şi-a propus să facă era să afle dacă sistemul de supraveghere în masă exista, şi dacă da, cum funcţiona. Înainte de a decide să facă ceva, şi ce anume, trebuia să înţeleagă cum funcţiona sistemul. Nu pentru asta veniseră el şi Lindsay în Hawaii, n-avea de gând să distrugă vieţile amândurora pentru un principiu. Voiau s-o ia de la capăt. Medicii i-au spus că un stil de viaţă mai relaxat şi clima din Hawaii ar putea să-l ajute cu epilepsia, intuind că la baza declanşării crizelor era somnul insuficient. Mutarea rezolvase şi problema condusului, distanţa până la slujbă putând fi parcursă în douăzeci de minute de mers cu bicicleta. Deplasându-se prin câmpuri cu trestie de zahăr în bătaia soarelui, şi privind munţii care se înălţau în depărtări albastre şi limpezi, senzaţia pe care o avusese că ar fi condamnat la moarte, dispăruse cum se disipa ceaţa dimineţii. Împreună cu Lindsay au găsit o casă de mărime decentă, şi o mobilaseră cu lucrurile lor aduse din Columbia, Maryland, întrucât guvernul plătea cheltuielile de relocare. Lindsay a transformat garajul într-o sală de fitness, umplându-l cu saltele de yoga şi bara pe care o adusese din Columbia. Ed şi-a instalat un nou server Tor. Curând, traficul internet din lumea întreagă ajungea prin laptopul din centrul lor de divertisment la ei, având avantajul de a nu putea fi supravegheaţi. Într-o seară de vară Lindsay l-a convins să meargă cu ea la o petrecere luau. Acolo a ascultat povestea unui bătrân despre apariţia popoarelor indigene ale insulei. În timp ce-şi făcea propriile cercetări, s-a gândit mult la acea legendă cu ascunderea insulelor pentru a nu fi descoperite. Era foarte asemănător cu ceea ce căuta el mereu, şi mereu dispărea fără a putea fi lămurit deplin.

Deşi Ed nu s-a prea omorât cu învăţatul, îi plăcea să predea, ceea ce făcuse în Japonia, invitat fiind de JCITA şi DIA să ţină prelegeri. Pentru a fi mai bine informat decât cei cărora le ţinea prelegerile, obişnuia să se ţină la curent cu tot ce era mai nou, consultând ceea ce NSA numea „readboards“. În esenţă acestea erau nişte aviziere funcţionând ca nişte bloguri de ştiri proaspete, produs al activităţilor secrete de spionaj. Pentru că se cam plictisea în Hawaii, a început să verifice câteva astfel de aviziere zilnic: avizierul propriului său site în Hawaii, cel al fostei sale funcţii în Japonia, şi diferite aviziere de la Ford Meade. Timp pentru citit avea cât voia, şi cum el era Biroul de Distribuire a Informaţiilor, trebuia să ştie ce informaţii de distribuit erau disponibile. A alcătuit o selecţie personală cu cele mai bune aviziere, şi fişierele au început să se adune repede. O doamnă de treabă care se ocupa cu cotele de stocare digitală i s-a plâns de mărimea dosarului. Nedorind să şteargă sau să înceteze a-i mai adăuga fişiere, a decis să-l împartă cu alţii. Cu aprobarea şefului, a instalat un avizier automatizat, unul care se edita singur, fără ca cineva să posteze în el. Ca şi EPICSHELTER, acesta se actualiza automat cu tot ce găsea nou şi unic, vizând şi alte extensii, pentru a pune la dispoziţie oricărui agent ceea ce-l putea interesa. A numit noul sistem Heartbeat/Pulsul. Configurat cu grijă pentru a nu monopoliza cablul subacvatic de legătură dintre Hawaii şi Ford Meade în timp ce înghiţea lent şi constant, mai multe documente decât era omeneşte posibil, devenise cel mai cuprinzător avizier al NSAnet. Aproape toate documentele dezvăluite mai târziu jurnaliştilor au ajuns la Ed prin Heartbeat. Lui îi arătau nu doar scopurile, ci şi abilităţile sistemului IC de supraveghere în masă. În timp ce Ed încerca să înţeleagă cum funcţiona sistemul de supraveghere în masă, aproape toţi jurnaliştii care au raportat ulterior despre dezvăluiri erau interesaţi de ţintele supravegherii, adică mai mult de subiectele rapoartelor de supraveghere decât de sistemul care le producea.
Capitolul 21, Whistleblower, are cam douăzeci şi două de pagini pe care este mai plăcut să le citeşti decât să le expui conţinutul, însă vor fi multe capitole în care Ed Snowden face nişte analize foarte detaliate, vorbind despre tot felul de aspecte pe care le plasează în contexte diferite, aşa cum consideră că pot fi înţelese cel mai bine, în special de americani, şi nu doar de ei. În acest capitol porneşte de la Constituţie, pentru a ajunge la amendamentele care îngreunau impunerea legii. Al Patrulea amendament protejează oamenii şi proprietatea lor de monitorizarea guvernului. Drepturile oamenilor de a-şi şti în siguranţă persoana, casele, documentele şi alte proprietăţi împotriva oricărei percheziţii şi confiscări … Şi de aici face extensia la fişierele de calculator, şi altele. Cam tot ce colectau fără nicio autorizaţie CIA, NSA, şi alte entităţi, inclusiv corporatiştii.

Apoi, America s-a născut dintr-un act de trădare. Declaraţia de independenţă era o încălcare a legilor Angliei, totuşi cea mai deplină expresie a ceea ce întemeietorii au numit „Legile naturii“, printre care dreptul de a sfida autorităţile şi a se răzvrăti potrivit propriei conştiinţe. Primii americani care şi-au exercitat acest drept, primii whistleblowers din istoria americană au apărut un an mai târziu în 1777. Ca mulţi alţii din familia lui Ed, erau marinari, ofiţeri în Marina Continentală care, pentru a-şi apăra noul teritoriu, plecaseră pe mare. În timpul Revoluţiei, au servit pe nava USS Warren, o fregată cu treizeci şi două de tunuri, sub comanda lui Esek Hopkins, şeful Marinei Continentale. Omul a fost reclamat pe bună dreptate pentru comportament necorespunzător faţă de lupta în sine, pe care o refuza, şi faţă de prizonierii britanici, pe care-i maltrata. Zece dintre ofiţeri au raportat totul, conform ierarhiei, scriind Comitetului de Marină, cerând o anchetă şi luarea de măsuri. Comitetul l-a anchetat pe comandorul Hopkins, iar acesta într-un acces de furie şi-a concediat ofiţerii şi echipajul, intentând apoi un proces penal de calomnie împotriva ofiţerilor Samuel Shaw şi Richard Marvin, cei care au recunoscut că au fost autorii petiţiei. Procesul a fost pus pe rol în Rhode Island al cărui ultim guvernator colonial fusese Stephen Hopkins, semnatar al Declaraţiei de Independenţă şi fratele comandorului Esek. Cazul fiind atribuit unui judecător numit de guvernatorul Hopkins, a condus la iniţiativa unui coleg al lui Shaw şi Marvin, John Grannis, care a prezentat cazul direct Congresului Continental, înainte de începerea procesului de calomie intentat celor doi ofiţeri de Esek Hopkins, pentru care s-a decis concedierea, dar şi plata cheltuielilor de judecată pentru Shaw şi Marvin din contul Trezoreriei. Congresul a dat o lege de protecţie a whistleblowers din America. Legea stipula că era de datoria tuturor persoanelor din slujba Statelor Unite, precum şi tuturor locuitorilor, să informeze cât mai repede Congresul, sau orice altă autoritate despre orice comportamente… …
Un avertizor de integritate la fel de conştient ca Ed Snowden ştie când nu-i mai este locul în cadrul instituţiei pentru care a lucrat, ştie că instituţia nu poate sau nu va fi în mod voit dezmembrată, dar poate spera ca instituţia să fie reformată la presiunea publică, şi decide să facă dezvăluiri publice, tendenţios numite de instituţie „scurgeri“ chiar şi atunci când „scurgerile“ vin din interiorul instituţiei. Despre IC este vorba, cea care ştie totul şi orchestrează totul! De aceea a decis să scoată la lumină un singur aspect important al activităţii de-a dreptul infracţionale, guvernul/statul dezvoltase şi implementase un sistem global de supraveghere în masă fără cunoştinţa sau acordul cetăţenilor americani.

Capitolul care urmează începe cu o afirmaţie cu care cred că putem fi cu toţii de acord: nimic nu poate fi mai greu decât să trăieşti cu un secret care nu poate fi spus nimănui, deşi se referă la toţi, chiar dacă pe unii i-ar putea interesa, dar poate că pe cei mai mulţi nu. Ultimele aspecte din fraza precedentă Ed le-a învăţat în compania şi din atitudinea iubitei sale Lindsay, aşa încât a decis că un rău mai mare decât să-i spună ce are de gând, nu-i putea face, şi a decis că răul mai mic pentru ea era să nu-i spună. Dar cum să procedeze? La cine să apeleze? În cine să aibă încredere, şi pe ce criterii? Acestea erau frământările! A pornit de la WikiLeaks, şi a trecut în revistă tot ce ştia, inclusiv despre Chelsea Manning din Armata SUA, despre care vom mai vorbi. Nu corespundea scopurilor sale, şi nici nu i-ar fi oferit protecţie! Apoi s-a gândit la diverse ziare. Însă membrii celei de-A Patra Puteri în stat concurau pentru informaţii, dar ştiau foarte puţin despre tehnologie, ratând în mare parte două evenimente despre supravegherea în masă, care pe Ed l-au şocat. Mai întâi a fost anunţul NSA despre construirea unei noi filiale vaste în Bluffdale, Utah, numit iniţial Depozitarul de Date Masiv, apoi disimulat fără schimbarea acronimului în Depozitarul de Date despre Misiuni/MDR. Proiectul pentru MDR era să conţină patru săli de 2 300 metri pătraţi pline cu servere. Putea păstra o cantitate enormă de date, şi singurul jurnalist cunoscut care a observat anunţul a fost James Bamford, şi a scris în Wired în martie 2012, urmat de câteva articole în presa nespecializată pe tehnologie, fără însă a se continua cercetările care ar fi trebuit să răspundă unor întrebări legitime. De ce o agenţie guvernamentală de informaţii are nevoie de atâta spaţiu? Ce are nevoie să stocheze acolo şi pentru cât timp? Nu s-ar fi construit un asemenea gigant pe bani… publici, mare consumator de resurse inclusiv energetice după punerea lui în funcţiune, dacă nu s-ar fi intenţionat să se stocheze acolo absolut tot şi pentru totdeauna. Ori tocmai asta trebuia dovedit, dar nimeni nu-i acorda atenţie.
Al doilea eveniment s-a petrecut în martie 2013, la… o săptămână după ce Clapper a minţit în Congres sub jurământ, iar Congresul l-a lăsat în pace. Eveniment nemediatizat de vreuna dintre publicaţiile mainstream, una dintre rarele apariţii publice ale lui Ira „Gus“ Hunt, directorul tehnic al CIA. Ed îl cunoştea puţin pe Gus de când lucrase la Dell. Motivul pentru care l-a interesat discursul lui Gus transmis online pe YouTube, era că aflase din surse interne ale NSA, că CIA se hotărâse asupra dispoziţiilor contractului de servicii în cloud. Refuzase oferta Dell şi HP, în schimbul unui contract cu Amazon pe zece ani, pentru 600 milioane de dolari. „La CIA, noi încercăm să colectăm totul şi să păstrăm pentru totdeauna. Este aproape în puterea noastră să analizăm toate informaţiile generate de om.“ Şi mai mult chiar, câtorva jurnalişti prezenţi la eveniment Gus le-a spus că agenţia le putea urmări telefoanele inteligente şi atunci când erau oprite, că le putea supraveghea oricare dintre mijloacele lor de comunicare. Jurnaliştii prezenţi la conferinţă erau în exclusivitate… americani! „Tehnologia avansează mai repede decât pot ţine pasul guvernul sau legea. Avansează mai repede… decât puteţi ţine voi pasul, ar trebui să vă întrebaţi care vă sunt drepturile şi cine deţine informaţiile voastre.“

Din toate cele învăţate, analizate şi prezentate până acum, pentru Ed devenise clar că trebuia să-şi aleagă viitorii colaboratori din rândul celor pe care securitatea naţională îi luase şi îi avea în vizor, şi să colaboreze cu ei învăţându-i cum să interpreteze documentele, dar şi să le ofere pregătirea şi instrumentele tehnologice care să-i ajute să-şi scrie reportajele corect şi… în siguranţă (Tor!). Voi prezenta doar persoanele selectate de Ed: Laura Poitras, Glenn Greenwald, avocat şi jurnalist, Ewen MacAskill, de la ediţia britanică a The Guardian şi Bart Gellman de la The Washington Post. Singura problemă era să ia legătura cu ei. I-a contactat sub mai multe identităţi. Prima „Cincinnatus“, apoi „Citizenfour“ şi ultimul „Verax“.
Avea nevoie de reţele Wi-Fi. Fiecare dispozitiv wireless de la un laptop sau telefon are un identificator global unic numit MAC/Machine Address Code, pe care îl lasă în urmă la fiecare punct de acces la care se conectează, un marker criminalistic al utilizatorului în mişcare. Şi-a luat un laptop ieftin care rula TAILS, un sistem de operare „amezic“ bazat pe Linux, adică uită tot când îl închizi şi la deschidere o ia de la zero. TAILS i-a permis să „falsifice“ ori să ascundă adresa MAC a laptopului. Oricând se conecta la o reţea, lăsa în urmă adresa altui dispozitiv. TAILS avea sistemul încorporat pentru conectarea la reţeaua de anonimizare Tor. Mai avea nevoie de o antenă de mare putere şi un senzor GPS magnetic, putând astfel fi montat pe acoperişul maşinii. Energia putea fi luată de la maşină, o baterie portabilă, sau chiar de la laptop. Astfel maşina în mers este transformată într-un senzor Wi-Fi în mişcare. Noaptea, în weekend pornea cu maşina împrejurul a ceea ce părea să fie toată insula Oahu, pentru ca antena să capteze semnalul fiecărei reţele Wi-Fi. Senzorul GPS marca locaţia fiecărui punct de acces, folosind un program de cartografiere numit Kismet. Ceea ce a rezultat a fost o hartă a reţelelor invizibile pe lângă care trecea în fiecare zi fără să le observe, un procent foarte mare de reţele care nu erau securizate deloc, sau li se putea ocoli securitatea cu uşurinţă. Alte reţele necesitau o spargere mult mai sofisticată, blocând reţeaua pentru scurt timp. Apoi utilizatorii legitimi, în încercarea lor de a se reconecta, automat redistribuiau pachetele de autentificare pe care le putea intercepta şi descifra în parole care îi permiteau să se logheze la fel ca orice utilizator autorizat. Având la dispoziţie această hartă, a condus încercând să-şi verifice e-mailul pentru a vedea dacă jurnaliştii îi răspunseseră. Luând legătura cu Laura Poitras, îşi petrecuse toată seara scriindu-i aşezat la volanul maşinii, ciupind semnal Wi-Fi de la o staţiune din apropiere. Pe unii dintre jurnalişti a fost nevoit să-i convingă să utilizeze conturi de e-mail criptate, ceea ce în 2012 era foarte greu de realizat. Dar le-a trimis tutoriale arătându-li-se cum se făcea aşa ceva. De fiecare dată se conecta la altă reţea pentru a nu crea un tipar recognoscibil.

Ar fi ridicol să dau amănunte din capitolul 23, „Citeşte, Scrie, Execută“. Cea mai grea operaţiune s-a petrecut în Tunel şi s-a încheiat cu succes. În defavoarea lui Lindsay s-a mutat din nou în schimbul de noapte, şi chiar acasă lucra tot aşa. Îl voi cita pe autor pentru a înţelege că ceea ce făcea nu era tocmai împotriva instituţiei sau mai mult decât atât, împotriva poporului american: „Mă voi abţine să public exact cum am abordat propria scriere—propria copiere şi criptare—pentru ca NSA să poată rezista şi mâine“. Nici pentru el n-a fost tocmai „un galop de sănătate“, ci multe riscuri şi o perioadă de chin asumată conştient, şi aş zice… profesionist. Paza în Tunel era militarizată şi draconică, dar materialul extras era în deplină siguranţă şi lăsat la vedere pe birou, graţie multiplelor niveluri şi metode de criptare: „Puţină matematică poate realiza ceea ce totalitatea armelor şi sârmelor ghimpate nu pot reuşi: să păstreze un secret.“
Capitolul 24, „Criptează“ este unul foarte interesant, aş zice cel mai interesant din punct de vedere al păstrării intangibilităţii oricărei comunicaţii online, sau a transmiterii de fişiere text/documente, inclusiv a celor păstrate stocate în tehnologie cloud, împotriva oricărei entităţi sau persoane în care nu ai încredere. Ultimele zile ale lui 2012 au adus veşti despre demontarea celor câteva protecţii juridice care împiedicau supravegherea în masă de către cei mai de seamă membri ai reţelei Cinci Ochi. Australia şi Marea Britanie au propus public înregistrarea obligatorie a metadatelor telefoniei şi internetului. Ţări democratice care creaseră internetul ca o expresie a libertăţii, luau acum măsuri pentru distrugerea acestei libertăţi! Aceste iniţiative publice de supraveghere au dovedit definitiv că nu pot avea loc alianţe naturale între tehnologie şi guverne, fie ele şi pretins democratice, indiferent de motivul aşa-zis protector pentru populaţie, invocat. Pentru a-i ajuta pe tehnologii care aveau şi ei bănuieli, şi cărora nu le putea spune încă direct, fiind invitat în Honolulu la o CriptoParty, nu doar a răspuns invitaţiei, ci şi-a invitat el însuşi nişte colegi acolo, dar n-a venit decât unul singur. Asistenţa n-a fost în întregime de cea mai bună calitate, dar acolo a întâlnit o colegă în ale criptografiei, pe norvegianca Runa Sandvik din cadrul proiectului Tor, care ulterior a lucrat ca director de securitate informaţională pentru The New York Times, jurnal care va sponsoriza mai târziu criptopetrecerile. Ed şi-a început cursul plecând de la ideea ştergerii fişierelor, arhicunoscută de toţi utilizatorii de calculatoare, dar care este una falsă. Aparent fişierul dispare, în realitate este doar ascuns de ochii acelora care nu ştiu unde să-l caute, şi cea mai bună dovadă este că dispare instantaneu, dar ca să-l… copiezi, necesită ceva timp (apare bara de progres!). Acest aspect, asistenţa l-a înţeles. Nici prin suprascriere, chiar şi repetată, scopul nu putea fi atins din pricina sistemului de operare, care, putea face o copie ascunsă a acelui fişier. Aici a fost momentul în care a-nceput expunerea despre criptare!

Criptarea este singura soluţie împotriva supravegherii, şi nu doar a supravegherii! Orice activitate infracţională nu poate produce rezultate clare decât pentru cei care deţin sau pot procura… cheia de criptare. Altfel nu pot găsi decât şiruri de caractere indescifrabile, lipsite de sens. Timp pierdut, bani risipiţi! Principiul de bază al criptării este: toată puterea în mâna celui care deţine cheia! Iar criptarea este o metodă matematică de transformare reversibilă a oricărui tip de fişier, text, fotografii sau altfel de grafică, filme, aşadar inclusiv streaming. Gradele diferite de protecţie ale algoritmilor de criptare sunt întrecute ca siguranţă doar de lungimea cheii. Dacă un hacker are nevoie de o zi pentru a sparge o cheie pe 64 de biţi, va avea nevoie de două zile pentru a sparge o cheie pe 65 de biţi, şi de patru zile pentru a sparge o cheie pe 66 de biţi, deci o creştere exponenţială a timpului necesar. Ca să spargă o cheie pe 128 de biţi va avea nevoie de o perioadă de 2¹²⁸ de zile, adică de cincizeci de milioane de miliarde de ani. Ed a folosit în comunicarea cu jurnaliştii chei de 4096 şi 8192 de biţi. Cel mai bun mijloc de a păstra datele în siguranţă se numeşte zero-knowledge/cunoaştere zero. Metoda asigură că orice date stocate extern vor rămâne intangibile, cum ar fi platforma de cloud a unei companii, dacă sunt criptate pe un dispozitiv propriu înainte de încărcare, iar cheia este păstrată permanent… sub cheie, adică rămâne în propria posesie. Aşadar, cheile doar în mâna utilizatorilor, şi numai acolo! Folosind mai multe chei într-o anumită succesiune, şi păstrând o anumită cheie doar pentru sine, nicio entitate din lume, oricât de puternică ar fi, concentrându-şi toate resursele, nu va putea avea acces la decriptare în absenţa cheii personale. Voi reveni cândva asupra acestui subiect… „cu subiect şi predicat“, cum se spune. Acum mergem mai departe. Un capitol de cam optsprezece pagini, un mix care se va încheia cu o decolare, intitulat „Băiatul“, şi care cuprinde multe deplasări şi o schimbare a vechiului post cu altul nou, la un nivel mult mai jos decât cel precedent, care însă i-au permis acces neîngrădit prin fişa postului, acela de „analist de infrastructură“, la un program de supraveghere a unor ţinte „marcate“ de operatori special desemnaţi în acest scop. Programul îi era cunoscut lui Ed şi se numea XKEYSCORE. Problema care îl interesa era dacă exista cineva care să nu fi fost supravegheat de mecanism, şi dacă exista vreun loc în lume unde mecanismul nu ajungea. În Hawaii exista un birou cu acces nestingherit la XKEYSCORE, într-o clădire încă în construcţie, numită oficial de NSA Clădirea Rochefort—criptanalistul Joseph Rochefort, care a spart codurile japonezilor—, căruia majoritatea angajaţilor ajunsese să-i spună Roach Fort, sau simplu „Gândacul“. Şansa a făcut ca centrul NTOC să aibă un post liber de contractant la Booz Allen Hamilton, şi aşa a ajuns Ed angajatul Gândacului/NTOC/Centrul de Operaţii pentru Ameninţările Naţionale.

Înainte de a se gândi cum îşi va scoate arhivele din ţară pentru a fi preluate de jurnalişti, trebuia să ia legătura cu nişte oameni în Fort Meade pentru câteva săptămâni, întâlnindu-se cu noii săi şefi şi colegi pentru a-i saluta şi a învăţa lucruri noi, pentru ca la întoarcerea în Hawaii să poata preda echipei sale modalităţile diferite în care puteau fi folosite instrumentele de contraspionaj ale agenţiei. Asta era explicaţia oficială a curiozităţii sale, care depăşea mereu cerinţele şi câştiga recunoştinţa celor înclinaţi spre tehnologie. Ori de câte ori nu se ocupa cu flatarea conducerii NTOC la sediu, învăţa tot ce putea în timp ce schimba biroul cu analişti care se ocupau de diferite programe şi diferite genuri de ţinte. Săptămânile pe care le-a petrecut la Fort Meade şi scurtul stagiu de la Booz în Hawaii, au fost singurele ocazii în care a văzut efectiv cum erau comise abuzurile despre care doar citise anterior în documentele interne. Fapt care l-a făcut să înţeleagă cât de izolată fusese poziţia sa la nivelul sistemelor. După suficient timp petrecut în sistem accesând XKEYSCORE, şi-a dat seama că acolo erau comunicaţiile tuturor, ale tuturor, până la cel mai înalt nivel, cel al preşedintelui SU. În schimb colegii săi preferau să-şi supravegheze iubitele, fostele iubite, ori pasiunile trecătoare fără teama de rigorile legii care pedepseau abuzul sistemului în scop personal pentru cel puţin zece ani. Analiştii ştiau că nimeni nu fusese condamnat vreodată pentru o asemenea faptă, întrucât ar fi însemnat implicit recunoaşterea existenţei sistemului de supraveghere, deşi oficial era negată vehement. A urmărit până la un punct şi un caz care l-a impresionat şi zguduit profund, caz care dă şi numele capitolului. Era vorba despre un băieţel din Indonezia al cărui tată era inginer şi profesor. Profesorul făcuse o cerere de angajare la o universitate din Iran, ajungând astfel în plasa supravegherii. Printre selecţiunile din comunicaţiile bărbatului se afla şi un film. Şedea în faţa unui computer, având în poală un copilaş în scutece, un băieţel, care în timp ce tatăl încerca să citească ştirile, se răsucea lovind tastele şi chicotind. Tatăl l-a strâns mai tare în braţe, şi astfel băiatul s-a îndreptat şi s-a uitat direct spre camera computerului. Ed a închis sesiunea, s-a ridicat şi a ieşit din birou să meargă la toaleta de pe hol. Totul în legătură cu acel copil şi tatăl lui i-a adus aminte de propriul său tată, cu care se întâlnise să ia cina în timpul stagiului la Fort Meade. Amintirea acelei seri l-a dus cu gândul că nu-şi va mai vedea familia niciodată. În perioada dintre martie şi mai 2013, întorcându-se împreună în Hawaii, Ed era copleşit de un sentiment al sfârşitului cu fiecare experienţă trăită. Doar el ştia că mai are doar o lună împreună cu Lindsay, şi doar o săptămână de dormit şi trezit lângă ea, încercând totuşi să păstreze distanţa. Pregătirile pe care le-a făcut erau ca ale unui om pe cale să moară. Şi-a golit conturile bancare punând banii într-o cutie metalică pentru muniţie, pentru ca Lindsay s-o găsească, iar guvernul să nu-i poată confisca. A reparat fereastra, a schimbat becurile, a şters (probabil demagnetizat!) vechile computere criptate. Cu alte cuvinte şi-a pus în ordine afacerile, încercând să uşureze totul pentru Lindsay, sau să-şi uşureze conştiinţa care, periodic îşi muta loialitatea de la lumea care nu i-o câştigase, la femeia care o câştigase şi pe care o iubea, şi desigur la familia sa care-l iubea şi pe care o iubea.

Examinând mai multe scenarii posibile în legătură cu jurnalişii, care ar fi putut eşua, s-ar fi întors la lucru ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi s-a gândit unde ar fi fost un loc potrivit pentru întâlnirea cu jurnaliştii. Prin eliminări succesive a pus ochii pe Hong Kong, un fel de ţară a nimănui, însă cu o presă vie şi o cultură a protestului, şi internet fără filtre. Fiind o metropolă liberală cu o autonomie care l-ar fi ţinut departe de China, restrângând capacitatea Beijingului de a lua măsuri publice împotriva sa şi a jurnaliştilor, fie şi pentru scurt timp, însă a cărei existenţă de facto fiind în sfera de influenţă a Beijingului, putea împiedica o intervenţie unilaterală a Statelor Unite. Într-o situaţie care nu oferea deloc siguranţă, îşi dorea măcar garanţia timpului. Chiar dacă lucrurile nu s-ar fi terminat bine pentru el, tot ce putea spera era să pună la dispoziţia presei dezvăluirile înainte de a fi prins. În ultima dimineaţă în care s-a trezit alături de Lindsay, ea pleca împreună cu nişte prieteni într-o excursie în Kauai, iar Ed a încurajat-o să se ducă. Trecând subit de la răceală la afecţiune tandră, l-a întrebat de ce este dintr-o dată afectuos. Şi-a cerut iertare spunându-i cât de rău îi părea pentru cât de ocupat şi distant fusese, că avea să-i fie dor de ea, şi că a fost persoana cea mai bună pe care o întâlnise în viaţă. A zâmbit, l-a sărutat pe obraz şi s-a ridicat pentru a-şi pregăti bagajul. Ed o invitase pe mama sa Wendy să-i viziteze. S-a gândit că la revenirea acasă a lui Lindsay din excursie, amândouă împreună s-ar fi încurajat reciproc, întărindu-se fiecare din forţa celeilalte şi făcând astfel faţă furtunii care se anunţa. La o zi după plecarea lui Lindsay şi-a luat un concediu medical de urgenţă, motivând epilepsia, şi-a făcut un bagaj minimal şi patru laptopuri: comunicaţii securizate, cominicaţii normale, distracţie şi un „airgap“ (un computer care n-a fost şi nu urma să fie vreodată online). Şi-a lăsat telefoanele inteligente pe blatul din bucătărie, lângă un carneţel pe care a scris „Am fost chemat la lucru. Te iubesc.“ A semnat cu porecla Echo. La aeroport a cumpărat cu bani gheaţă un bilet pentru următorul zbor spre Tokyo. La Tokyo, tot aşa un bilet, şi pe 20 mai a ajuns la Hong Kong, oraşul în care lumea a făcut cunoştinţă cu avertizorul de integritate/whistleblower, şi mai ales cu omul Edward Joseph Snowden, care cam peste o lună avea să împlinească treizeci de ani!
Laura Poitras a fost singura jurnalistă deplin angajată, gata pregătită să zboare spre oricare destinaţie, însă a avut nevoie de mai multe zile pentru a-l convinge pe Glenn Greenwald să-şi cumpere un laptop airgap, să-şi instaleze programe de criptare pentru a putea comunica mai bine, pentru că nu putea veni singură. Ed s-a baricadat într-o cameră a hotelului Mira, plasat într-o zonă centrală aglomerată de comerţ şi afaceri. Pentru a ţine la distanţă cameristele, a agăţat la uşă semnul „Nu deranjaţi“, şi pentru a împiedica introducerea pe sub uşă a vreunor dispozitive de supraveghere, a aşezat mai multe perne lângă uşă, pe interior.

Zece zile, cât a durat aşteptarea, n-a ieşit din cameră de teamă să nu i se instaleze microfoane, timp în care trimitea cereri criptate insistente spre emisarii absenţi ai presei libere americane. Apoi privea pe fereastră spre un parc frumos pe care nu-l vizitase niciodată, aşteptând să i se răspundă. Când Laura şi Glenn au apărut în sfărşit, mâncase deja fiecare sortiment din meniul pentru room-service! Iar deranjul din cameră era evident. Laura şi Glenn şi-au făcut apariţia pe 2 iunie. Glenn, tocmai Glenn, care n-a înţeles din povestea cu mesajele criptate, şi tutorialele trimise, sau cu laptopul airgap care nu trebuia conectat la internet, că avea de a face cu o persoană tânără, ba încă şi din semnul de recunoaştere, cubul Rubik, la întâlnirea directă, într-o nişă liniştită a restaurantului hotelului, mobilată cu o canapea acoprită în vinilin cu model de piele de crocodil, tocmai el, după ce au ajuns în cameră, îl tot întreba pe Ed câţi ani are, şi i-a mărturisit că se aştepta la o persoană mult mai în vârstă. Laura între timp aranja luminile în cameră şi-şi pregătea camera pentru filmare. Săptămâna dintre 3 şi 9 iunie a petrecut-o închis în camera de hotel, împreună cu Glenn şi colegul său de la The Guardian, Ewen MacAskill. A vorbit fără oprire cu ei despre programul NSA, în timp ce Laura plutea printre ei filmând. În contrast cu zilele, nopţile erau pustii şi dezolante. Glenn şi Ewen se retrăgeau la hotelul lor din apropiere, pentru a transforma în articole ceea ce aflaseră, iar Laura dispărea pentru a edita înregistrarea, şi pentru a-şi face reportajele împreună cu Bart Gellman de la The Washington Post, care lucra de acasă cu documentele pe care le primea de la ea. Nopţile dormea sau doar încerca, şi dacă nu reuşea pornea televizorul pe BBC sau CNN, şi urmărea reacţia internaţională. Pe 5 iunie, The Guardian a prezentat primul articol al lui Glenn, ordinul judecătoresc FISA care autoriza NSA să colecteze informaţii de la compania Verizon despre fiecare apel telefonic de care s-a ocupat. Pe 6 iunie a apărut reportajul lui Glenn despre PRISM, aproape simultan cu o relatare similară în The Washington Post, coautori Laura şi Bart. De la biroul său începuse să primească e-mailuri în care era întrebat în legătură cu starea lui de sănătate, iar el nu răspundea. Era clar luat în vizor ca sursă a jurnaliştilor! Era limpede că Ed trebuia să iasă în faţă, arătând cine este, şi explicând că nu el conta, ci faptul că democraţia americană era subminată, satisfăcând astfel şi curiozitatea în creştere a publicului. Apoi ar fi trebuit să dispară la fel de repede cum apăruse. Ed s-a gândit mult la ceea ce ar fi trebuit să facă, dar nimic nu-l încuraja să proiecteze vreun plan, trecând în revistă tot ce ştia despre diverse cazuri ale unor avertizori de integritate care acţionaseră înaintea lui, şi aici revin doar la cazul soldatului Armatei SUA Chelsea Manning, sursa dezvăluirilor spre WikiLeaks, arhive secrete uriaşe, cu registre militare de teren despre războaiele din Irak şi Afganistan, şi telegrame diplomatice americane, în urma căreia a fost judecată de Curtea Marţială şi condamnată la 35 de ani de închisoare, dintre care a efectuat doar şapte în urma izbucnirii protestelor internaţionale, cunoscându-se tratamentul crud şi degradant la care fusese supusă în detenţie. Totuşi în mod cert tratamentul discriminatoriu n-a încetat, şi nici Chelsea nici alţii n-au mai putut duce o viaţă normală. Singura mângâiere a lui Ed era dragostea femeii iubite Lindsay şi a familiei. Era convins că i-au înţeles gestul, oricât de greu le-ar fi fost să-l ierte.

La câteva ore după ce a fost transmis filmul cu Ed la The Guardian, unul din cititorii fideli ai lui Glenn din Hong Kong l-a contactat şi s-a oferit să-l pună pe Ed în legătură cu Robert Tibbo şi Jonathan Man, doi avocaţi care s-au oferit voluntar să-i preia cazul. Aceştia doi au pus la cale o diversiune, Glenn ieşind din hotel pe uşa principală din faţă, în timp ce Ed era scos pe una din uşile secundare care avea legătură cu un mall printr-o pasarelă, fiind astfel ferit de camerele şi microfoanele junaliştilor locali. Robert l-a cucerit pe Ed, şi-l descrie ca pe un idealist şi cruciat al cauzelor pierdute, iar ca să-i fii client, trebuie să-i fii prieten pe viaţă. În timp ce jurnaliştii „măturau“ toate hotelurile de cinci stele din Hong Kong, Robert l-a dus într-unul din cele mai sărace cartiere ale oraşului, şi i-a făcut cunoştinţă cu unii dintre ceilalţi clienţi ai lui. Aceştia erau în majoritate din Sri Lanka, şi doar unii dintre cei cam 12 000 de refugiaţi, care sub presiunea Chinei eru ţinuţi fără aprobarea rezidenţei permanente. Numele lor scurt: Vanessa, din Filipine, Ajuth, Supun şi Nadeeka, Sri Lanka. Solidaritatea pe care i-au arătat-o aceşti oameni buni şi generoşi, nu era una politică ci pur umană, pentru care le va rămâne mereu îndatorat. Când i-au văzut faţa la televizor, au zâmbit şi l-au asigurat de ospitalitatea lor, ospitalitate total gratuită, aşa încât a ascuns bani pentru ca mai târziu să-i găsească. Spre deliciul copiilor, îşi punea în funcţiune antena (probabil Van Eck!) explorând reţelele Wi-Fi ale hotelurilor îndepărtate, în căutare de semnal. În 2019, când cartea lui Ed ajungea la tipografie, doar Vanessa şi fiica ei primiseră azil în Canada, însă Ajith, Supun, Nadeeka şi fiicele ei încă erau în aşteptarea rezolvării cazurilor lor, şi asta îl indigna pe Ed.
Guvernul Statelor Unite l-a acuzat pentru încălcarea Legii spionajului pe 14 iunie 2013, printr-o plângere sigilată, iar pe 21 iunie a cerut oficial extrădarea sa. Exact în ziua în care împlinea treizeci de ani, şi cea mai lungă din an. Ştia că era timpul să plece! Pe de altă parte avocaţii săi au primit răspuns la cererea sa de asistenţă din partea Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi, că nu se poate face nimic pentru el. Guvernul din Hong Kong a respins orice încercare a ONU de a-i acorda protecţie internaţională pe teritoriul său, afirmând că prioritate ar avea cererile SUA. Dacă voia, şi voia să plece în libertate, trebuia să plece imediat! A distrus cheia de criptare şi conţinutul celor patru laptopuri, apoi a împachetat câteva haine şi a ieşit. Şi-a îndreptat ochii spre Ecuador. Rafael Coreea a fost ales preşedinte în 2007. Economist de profesie, a iniţiat o serie de politici menite să respingă şi anuleze efectele imperialismului SU, care afectau economia naţională a Ecuadorului. A clasificat datoria naţională ca „datorie odioasă“, rambursarea unei datorii odioase nefiind executorie. Astfel Coreea şi-a eliberat poporul de decenii de robie economică, făcându-şi destui inamici în rândul finanţiştilor care conduceau o bună parte din politica externă a SUA.

Ecuadorul, în 2013, avea o încredere cu greu câştigată în instituţia azilului politic. Ambasada Ecuadorului la Londra devenise pe vremea lui Coreea adăpostul sigur pentru Julian Assange de la WikiLeaks. Avocaţii săi i-au recomandat Ecuadorul, şi echipa sa completă de avocaţi americani şi internaţionali, jurnalişti, tehnologi şi activişti au fost de acord. Conform legii internaţionale a legii dreptului umanitar, cei acuzaţi în acest mod sunt exceptaţi de la extrădare, deoarece acuzaţia de infracţionalitate politică este de cele mai multe ori o tentativă autoritaristă de anulare a disidenţei legitime. Teoretic, avertizorii de integritate privind activitatea guvernului, ar trebui să fie protejaţi de extrădare oriunde. Practic, rareori se întâmplă, în special când guvernul care se consideră nedreptăţit este cel al Americii, promotorul democraţiei în lume, care totuşi menţine în secret o flotă de avioane contractate de la firme private, dedicată acelei forme de extrădare ilegală, cunoscută ca… predare, fiind în esenţă… răpire. Un oficial, probabil francez, a sugerat că şansele reale de traversare ar fi fost sporite de obţinerea unui permis de liberă trecere, laissez-passer. Aşa apare Sarah Harrison, juristul şi ofiţerul de presă al WikiLeaks. Când a aflat că un american a demascat un sistem de supraveghere în masă, a zburat spre Hong Kong. Era persoana potivită pentru a-i acorda cea mai bună consiliere din lume privitor la azil. În plus, avea legături familiale cu comunitatea juridică din Hong Kong. Assange s-a implicat sincer în ajutorul oferit lui Ed, dorind să dea un contraexemplu al cazului celei mai importante surse a WikiLeaks, Chelsea Manning, a cărei sentinţă fără precedent în istorie de 35 de ani detenţie, se constituise într-o intimidare monstruoasă a avertizorilor de integritate din întreaga lume. Pentru Manning, Assange nu mai putea face nimic, dar era hotărât să-şi îndrepte greşeala ajutându-l pe Ed. Laura Poitras i-a spus că Sarah era serioasă, competentă şi independentă de Assange în deciziile pe care le lua, şi toate acţiunile sale. Aflându-se într-o situaţie delicată, în ciuda precauţiilor sale şi-a amintit de o afimaţie a lui Hemingway, că modul în care-i poţi face pe oameni să fie de încredere, este să ai încredere în ei. Sarah fusese ca o tornadă încă din clipa aterizării sale în Hong Kong. Relaţiile ei dobândite în cadrul WikiLeaks şi curajul extraordinar al consulului Ecuadorului la Londra, Fidel Narváez, au dus la obţinerea acelui laissez-passer, în regim de urgenţă. O dată obţinut permisul, Sarah a închiriat o dubă care să-i ducă la aeroport. Privind-o pe Sarah cum arăta, deşi mai întâi ar fi trebuit să-i mulţumească, s-a pomenit întrebând-o când a dormit ultima oară. A părut să vrea să-şi amintească, apoi a spus că nu ştie. Amândoi erau ciufuliţi, răvăşiţi şi răciţi. Ruta hotărâtă era Moscova, Havana/Cuba, Caracas, apoi Quito/Ecuador. Singura rută disponibilă pentru evitarea oricărui spaţiu controlat direct sau indirect de SUA/spaţiu NATO.

Spaţiul NATO îi amintea de Polonia, care în cursul vieţii lui Ed făcuse totul pentru a mulţumi Guvernul american, inclusiv să găzduiască locaţii secrete ale CIA, unde foştii colegi ai lui Ed de la IC supuneau prizonierii la „interogatorii îmbunătăţite“, un eufemism al erei Bush pentru „tortură“. Ed îşi purta pălăria pe ochi, iar Sarah îi ţinea loc de ochi. L-a luat de braţ, au mers până la poartă şi aşteptau pentru îmbarcare. Ed i-a spus că nu trebuia să-l protejeze cu atâta grijă. În timp ce se îmbarcau, Sarah i-a spus că nu-l protejeză, că nimeni nu-l putea proteja, şi că ea se află acolo pentru a îngreuna sarcina oricui ar încerca să intervină, să se asigure că toată lumea se comportă impecabil. „Aşadar eşti martorul meu“. „Trebuie să fie cineva ultima persoană care te vede în viaţă, aşa că pot fi eu acea persoană“. Când zburau deasupra Chinei, a întrebat-o de ce-l ajută. Cu voce scăzută i-a răspuns că dorea să aibă parte de un deznodământ mai bun. Apoi a reuşit să doarmă puţin, înainte de a ajunge la Şeremetievo, pe 23 iunie, unde ar fi trebuit să facă o escală de douăzeci de ore. Dar care s-a prelungit mai mult de şase ani, până în momentul scrierii şi tipăririi cărţii. Timp de nouă luni, aşa cum se poate citi în cele două pagini cu „Mulţumiri“ de la sfârşitul cărţii, aşadar în anul 2018, anul apariţiei fiind 2019. Ediţia în limba română a apărut în acelaşi an 2019, în acest scop fiind distribuită celor patru traducători, un domn şi trei doamne, pentru a putea ajunge cât mai repede la publicul interesat. Eu am ajuns mai degrabă întâmplător în posesia ei, apoi am citit-o şi… atât, până de curând, când plictisindu-mă am recitit-o. Partea bună a fost că Ed a aflat, în timp ce pregătea cartea să vadă lumina tiparului, că Vanessa şi fiica ei primiseră azil în Canada, aşa cum am spus şi mai sus. Când numele de pe paşaportul lui Ed apărea în toate ştirile, nimic din ceea ce fusese instruit la IC, şi în special la CIA, în privinţa modului în care să poţi trece neobservat prin vămi, nu mai era de folos. I-a dat paşaportul celui din cabina de control, care l-a scanat şi răsfoit, în timp ce Sarah era pregătită să intervină. Ed urmărea cât timp le lua celor din faţa lor să treacă de cabină, iar timpul pentru ei se prelungea. Cel din cabină a luat telefonul şi a mormăit câteva cuvinte în rusă. Imediat au apărut doi agenţi de securitate în costume. Unul din ei a luat paşaportul de la cel din cabină, şi i-a spus să vină după el pentru că era o problemă cu paşaportul său. Imediat a intervenit Sarah, cu un torent în engleză, dar n-a apucat să termine, când agentul rus i-a spus „Ok, sigur, Ok, Veniţi!“ Au ajuns într-o sală de conferinţe unde erau aşteptaţi de vreo şase inşi cu tunsori militare. Emblema de pe dosarul din faţa unui tip care ţinea în mână un stilou, care consta dintr-o sabie şi-un scut, i-a descifrat lui Ed că tipii erau ofiţeri ai celui mai important serviciu de informaţii rusesc, FSB/Serviciul Federal de Securitate, care la fel ca şi FBI în SU, exista nu doar ca să spioneze, ci şi ca să investigheze şi aresteze.

Între cei de faţă se afla şi un tip mai în vârstă, cu părul grizonat şi un costum mai elegant, ceea ce Ed a înţeles că este un ofiţer de caz rus, indiferent cum l-ar numi ruşii. Le-a făcut un semn autoritar lui şi lui Sarah să se apropie şi să se aşeze în faţa lui. Aceştia mai întâi testează emoţiile, apoi lansează un „cold pitch“, un fel de invitaţie „vino să lucrezi pentru noi“, pe care dacă n-o respingi de la început, nu mai contează ce faci ulterior, întrucât vei fi discreditat. Tipul vorbea destul de bine în engleză, şi Ed şi-a ales cu grijă cuvintele, spunându-i că înţelege cine este şi ce se întâmplă, şi să-i permită aşadar să-i comunice limpede că nu are de gând să colaboreze, şi nu va colabora niciodată cu un serviciu de informaţii, aşa că întâlnirea de faţă nu va fi acel gen de întâlnire. Putea să-i percheziţioneze bagajul aflat sub scaunul pe care era aşezat, dar l-a asigurat că nu va găsi acolo nimic din ce le-ar fi putut fi de folos. În timp ce Ed vorbea faţa individului s-a schimbat, şi a început să se poarte ca şi cum ar fi fost jignit, deşi îi spusese că nu vrea să-l jignească. „N-am face niciodată aşa ceva, credeţi-mă vă rog, vrem doar să vă ajutăm“. Aici intervine Sarah, îi mulţumeşte pentru amabilitate, dar speră să înţeleagă că tot ceea ce vor este doar să prindă zborul de legătură. După un scurt dialog în care a căutat din nou să-i prindă în plasă, văzând că nu reuşeşte, a întrebat uitându-se la Ed de parcă i-ar fi adus vestea unui deces în familie: „N-aţi aflat? Paşaportul dv nu este valabil“. Ed şi-a exprimat neîncrederea, apoi COul rus i-a spus că este decizia ministrului John Kerry, paşaportul a fost anulat, iar serviciile aeriene au primit instrucţiuni să nu-i permită să călătorească. Ed tot n-a crezut, şi a cerut un moment de răgaz pentru a verifica, timp în care Sarah a intrat imediat în acţiune, îndreptându-se spre reţeaua Wi-Fi a aeroportului. Ed tot nu credea, pentru că asta era procedura standard birocratică, prin care încerci să prinzi un fugar. Însă, în final era doar autodistrugere, oferindu-i Rusiei o victorie uriaşă de propagandă. Sarah a confirmat, iar COul a întrebat „Şi ce veţi face?“. În timp ce Ed de pregătea să-şi scoată din buzunar permisul de liberă trecere, Sarah a fost cea care a intervenit, pentru a-l sfătui pe dl Snowden să nu mai răspundă la nicio întrebare. Bărbatul l-a invitat pe Ed să-l urmeze spre capătul îndepărtat al sălii, unde se afla o fereastră. S-a dus, s-a oprit lângă el şi a privit afară, unde vreo trei, patru etaje dedesubt, în stradă, se afla cea mai mare grămadă de reporteri pe care o văzuse vreodată, agitând camere şi microfoane. Aranjată sau nu, acea mulţime din stradă, după ce Ed s-a aşezat din nou pe scaun, a venit şi rusul cu insinuarea: „Pentru o persoană ca dv, viaţa poate fi foarte grea fără prieteni. … Dacă există vreo informaţie, orice aspect, oricât de mic, pe care ni l-aţi putea împărtăşi?“ „Vom fi în regulă pe cont propriu!“ Rusul a suspinat, s-a întors spre ai lui, a bombănit ceva în rusă, după care ceilalţi au ieşit toţi, iar el a continuat în engleză: „Sper să nu vă regretaţi decizia“, apoi s-a înclinat uşor, ieşind şi el, tocmai când au intrat doi oficiali ai administraţiei aeroportului.

Ed a cerut oficialilor administraţiei aeroportului să-i permită să meargă la poarta zborului spre Havana, dar l-au ignorat. A scos permisul de liberă trecere, dar l-au ignorat de asemenea. Au rămas captivi în aeroport patruzeci de zile şi nopţi, timp în care a trimis cu ajutorul avocaţilor cereri de azil spre douăzeci şi şapte de ţări, dar toate l-au refuzat. În curând prezenţa lui Ed pe aeroport s-a transformat într-un spectacol internaţional. Pe întâi iulie, preşedintele Boliviei, Evo Morales, a plecat de la Moscova în avionul prezidenţial bolivian, de pe aeroportul Vnukovo, după participarea la Forumul Ţărilor Exportatoare de Gaze Naturale/GECF. Guvernul SUA, suspectând că Ed s-ar fi putut afla în acel avion, a reuşit să deturneze nava spre Viena/Austria, unde a fost consemnată la sol şi percheziţionată. Ceea ce a fost o uimitoare violare a suveranităţii, prilejuind critici din partea ONU. Ba mai mult, a pus în încurcătură Rusia, care nu putea garanta unui preşedinte de stat călătoria în siguranţă spre casă, în urma unei vizite. Autorităţile ruse au decis că le-ar fi mult mai bine fără Ed în aeroport, şi fără mulţimea jurnaliştilor care creau aglomeraţie, aşa că i-au acordat azil temporar pe întâi august. Li s-a permis să părăsească aeroportul, însă doar Sarah Harrison se îndrepta spre casă. Timpul petrecut împreună a legat între ei o prietenie pe viaţă, plină de respect, Ed rămânându-i recunoscător pentru integritatea şi tăria sa de caracter. Penultimul capitol, 28, „Din jurnalele lui Lindsay Mills“ arată cât a putut să sufere această femeie de toată isprava, din partea „federalilor dracului“/agenţi FBI, întâlnirea cu Wendy, mama lui Ed, şi peripeţiile în compania prietenei sale Sandra şi a mamei acesteia Eileen, o personalitate în politica locală, dar şi un gangster dat naibii în Florida. Lindsay, după ce o dusese pe Wendy la aeroport, căci avea serviciu, şi nu putea lipsi, a părăsit San Diego, după ce fusese vizitată de agentul special Megan Smith de la NSA, împreună cu alţi agenţi şi un poliţist HPD/Hawaii Police Department, şi în timp ce poliţaiul scotocea prin casă, agentul Megan a întrebat-o ce ştie despre Ed, care era aşteptat la lucru pe 31 mai, iar poliţistul a zis că era suspect atunci când cei de la locul de muncă raportează dispariţia unei persoane înaintea soţiei sau prietenei. Se uita la Lindsay de parcă l-ar fi omorât pe Ed, iar agentul Megan Smith a întrebat-o dacă poate vedea laptopurile din casă, ceea ce a înfuriat-o şi i-a spus să vină cu un mandat. S-a speriat că TSA/Transport Security Administration n-o va lăsa să părăsească insula, şi cum trebuia să se ducă la ziua Sandrei, a trimis un e-mail agentului Smith şi detectivului de la Persoane Dispărute a Poliţiei Hawaii, invocând ca motiv al plecării o operaţie pe care trebuia să o facă bunica sa, programată la sfârşitul lunii, în Florida, nu în San Diego. Pentru că a înştiinţat a primit aprobarea, dar şi pentru că, în lipsa ei, nu mai aveau nevoie de mandat pentru a scotoci prin toată casa, ceea ce sunt convins că au şi făcut, însă a fost urmărită şi în Florida. Eileen a îndemnat-o să-şi golescă conturile din bancă, pentru că aşa fac toate femeile când… divorţează. Apoi a fost ajutată cu un avocat, Jerry, care a negociat pentru „imunitate limitată“. Chinuind-o cu interogatorii lungi şi obositoare o perioadă suficient de lungă pentru a constata că n-au ce scoate de la ea, au renunţat şi au pus-o să semneze o sumedenie de hârtii. Apoi Lindsay a vândut tot şi a plecat.

Ultimul capitol al cărţii, „Iubire şi exil“, începe cu un avertisment în privinţa pericolelor la care se expun cei depistaţi că ar fi interesaţi de conţinutul acestei cărţi, despre care eu am vorbit chiar de la început. Totuşi, având în vedere cei patru, chiar cinci ani trecuţi de la apariţia cărţii sunt atât de mulţi încât urmărirea, nu doar supravegherea tuturor celor interesaţi de carte, ar fi practic imposibilă din mai multe puncte de vedere, şi nici n-ar fi de folos. Când ai un statut şi vrei să-l păstrezi, nu te-apuci să dai cu barda-n stânga şi-n dreapta, pentru că te-ai discredita total, iar să ţii o lume întreagă sub teroarea unui autoritarism total, te-ar distruge în primul rând pe tine însuţi. Nu toţi cei care au citit, citesc sau vor citi cartea, o fac având intenţii ascunse şi poate chiar duşmănoase faţă de poporul american, pentru că relaţiile sunt practicate în primul rând între oameni, şi abia apoi între instituţii, iar guvernanţii SU au făcut deja multe erori care au afectat în primul rând poporul american, nu instituţiile. Fără a pune în balanţă şi costurile uriaşe! Mai mult, nicio carte, nici măcar aceasta, nu poate genera vreo duşmănie îndreptată împotriva Americii. America este în primul rând poporul ei, şi abia apoi instituţiile! Oricum nu se va mai întâmpla vreodată ceea ce s-a întâmplat în Septembrie 2001, dar se poate întâmpla orice altceva neprevăzut, şi cercul deja se strânge. Dar despre asta în „Concluzii“le care vor urma după „Partea a doua“! Viaţa noastră este oricum o carte deschisă, însă depinde Cine o citeşte, şi… cum o citeşte! Şi categoric o citeşte fără să falsifice nimic, întrucât scopul este Salvarea celor drepţi. Toţi avem Acolo o Înregistrare Permanentă, care pentru unii va rămâne permanentă, iar altora li se va ierta şi uita. Aici doar atât.
În restul capitolului, până aproape de sfârşit, Ed tratează probleme legate de evoluţia legislaţiei americane şi a UE, decisă de Parlamentul European, dar şi limitările aplicării legislaţiei în mod uniform, pentru oamenii mereu aflaţi în deplasare, dar şi alte aspecte, amintind spionarea de NSA a mobilului Angelei Merkel, mult mediatizată şi la noi cu ani în urmă. Voi trece peste toate aceste aspecte mult prea tehnice.

Mult mai interesant este că viaţa lui Ed a devenit mult mai luminoasă o dată cu şi după venirea lui Lindsay în vizită în Rusia, în iarna lui 2014. A încercat să nu se aştepte la prea mult, ştiind că nu merita. Era prima dată când o vedea după plecarea din Hawaii. Când a deschis uşa camerei de hotel, l-a mângâiat pe obraz, iar el i-a spus că o iubeşte. „Taci!“, i-a zis, „Ştiu.“ S-au ţinut în braţe în linişte, fiecare respiraţie fiind o promisiune pentru recuperarea timpului pierdut. De atunci lumea lui a fost a ei. Lindsay nu fusese niciodată în Rusia, iar acum aveau să fie turişti împreună. Avocatul său rus Anatoli Kucherena, care l-a ajutat să primească azil, un om cult şi descurcăreţ, le-a obţinut două locuri în lojă la Teatrul Balşoi, aşa că s-au îmbrăcat frumos amândoi şi s-au dus la teatru. Lindsay simţindu-l neliniştit, când s-au stins luminile şi s-a ridicat cortina, l-a înghiontit în coaste şi i-a şoptit „nimeni n-a venit aici pentru tine, a venit pentru asta.“ Apoi mergeau şi pe la muzee în Moscova. La Galeria Tretiakov, la o expoziţie de icoane ruseşti, brusc a apărut lângă ei o turistă adolescentă, care într-o engleză cu accent german a întrebat dacă poate să facă un selfie cu ei. Ed a acceptat, Lindsay a zâmbit, iar fata s-a aşezat între ei şi a făcut o fotografie, apoi după câteva cuvinte amabile de susţinere, a plecat. Imediat după plecarea fetei, Ed a tras-o pe Lindsay afară din muzeu, de teamă că fata va posta fotografia pe vreo reţea de socializare, trezindu-se astfel cu o atenţie nedorită. A căutat atunci, a căutat şi mai târziu, dar nici urmă de postare. Fusese cu siguranţă păstrată ca o amintire a acelui moment singular. De câte ori iese din casă, Ed caută să-şi schimbe puţin înfăţişarea. Poate renunţa la barbă, îşi poate schimba ochelarii, sau când e frig, cu o pălărie şi-un fular, devine de neremarcat. Nu se uită la trafic când traversează strada, motiv pentru care nu a fost niciodată surprins de vreo cameră de la bordul unei maşini. Când trece pe lângă clădiri echipate cu televiziune prin cablu, ţine capul în jos, să nu poată fi văzut din faţă, aşa cum apare frecvent online. Când se deplasează cu autobuzul sau cu metroul, constată că oamenii sunt preocupaţi mai mult de telefoanele mobile, decât să se uite unii la alţii. Când ia un taxi, îi cere să-l ia dintr-o staţie de autobuz sau metrou, şi să-l lase la distanţă de câteva străzi de locul unde merge. Astăzi, spune el, o ia pe drumul cel lung, încercând să ia nişte trandafiri roşii sau violete albastre, ori altceva. Nu cunoaşte numele rusesc al florilor, doar mormăie şi arată cu degetul. Rusa lui Lindsay e mult mai bună decât a lui. Lindsay s-a mutat aici în urmă cu trei ani, şi diseară sărbătoresc aniversarea lor, căci Ms. Lindsay Mills, a devenit în urmă cu un an (2015-2018!) Mrs. Lindsay Snowden! În interiorul coperţii a doua sunt menţionate câteva date despre el, apoi sunt menţionate premiile pe care le-a primit pentru activitatea sa în folosul public.

Înainte de a trece la partea a doua, aş dori să introduc nişte consideraţii personale, în urma unor evenimente neplăcute recent întâmplate, atât prin deepfakeurile create de inteligenţa artificială/AI/Artificial Intelligence, cât şi prin atacurile hackerilor a unor siteuri şi baze de date ale unor spitale din România. Asta pentru că, de curând l-am auzit pe ministrul de resort al cercetării, inovării şi digitalizării, Bogdan-Gruia Ivan, vorbind în două ocazii pe care le-am prins întâmplător. În prima mi-a făcut o impresie foarte bună. Un om tânăr la cei 33 de ani ai săi, cu gânduri de a face din România una dintre primele zece ţări ale lumii cu un sistem de administraţie complet digitalizat, având în vedere atât talentele autohtone în ale informaticii, cât şi ajutorul pe care l-ar putea obţine din partea multor IT-işti din America în special, oameni care şi-au dezvoltat afaceri personale utilizându-şi cunoştinţele dobândite peste hotare. În a doua ieşire în public a sa însă, după atacul reuşit asupra spitalelor, a informat publicul că siturile unor instituţii de stat sunt zilnic atacate, dacă-mi aduc aminte bine, cam de 25-50 000 de ori, atacuri de regulă nereuşite. Această poziţie defensivă în care ministrul digitalizării, inovării şi cercetării s-a retras, o consider total inadecvată, având în vedere scopul pe care l-am auzit iniţial. Dacă nu poţi realiza o protecţie sută la sută, prin metode de criptare şi implementare adecvate, dublate de backupuri la fel de bine protejate pe servere de-a dreptul sigilate împotriva intruziunilor neautorizate, mai bine cedezi locul altcuiva mai specializat decât tine, sau ţi-l iei consilier de nădejde. Sigur, dacă cunoşti o asemenea persoană, şi demnă de toată încrederea. Nu te poţi juca cu focul fără să te arzi, mai bine zis fără să te ardă adversari mai bine pregătiţi, ceea ce poate fi mai degrabă în paguba întregii ţări, şi nu în beneficiul ei, motiv pentru care voi propune o schemă de realizare a unui hub specializat, şi singular într-un anume fel, pentru siguranţă şi responsabilitate maximă, care poate fi numit oricum, să zicem agenţie. O agenţie cu doi şefi, unul plin, altul adjunct, exceptaţi de la egalitatea de gen, bărbaţi adică, ale căror concedii trebuie să fie doar cel anual de odihnă, şi cât mai rar şi scurte concedii medicale! Adică…

Hubul ar trebui gândit, proiectat, realizat, şi în cele din urmă implementat, cu persoane foarte bine pregătite profesional, şi selectate pe criterii de încredere—de ce nu şi dintre cei unsprezece recent selecţionaţi dintre şaptezeci, dacă vor fi de acord?—şi ar trebui să se ocupe de construirea unor chei de criptare strict autohtone, iar creatorii lor legitimi să fie sub realizarea unor legi special create pentru un astfel de sector de activitate, atât ca protecţie personală cât şi ca responsabilitate personală, aşadar individuală, chiar dacă activitatea se va desfăşura în echipă. Mai degrabă urmăriţi de reţeaua naţională de spionaj-contraspionaj, în scopul unei identificări operativ-preventive, dacă s-ar aventura să vândă fie şi o singură cheie de criptare fără autorizaţie oficială, legală, deşi nu i-ar folosi la nimic, ba chiar şi-ar… câştiga un duşman de moarte, care l-ar urmări, considerându-se înşelat/escrocat, şi veţi vedea de ce. Mai mult, şi-ar pierde slujba o dată cu credibilitatea, iar CVul său ar conţine o pată de neascuns, ba chiar de neacceptat de orice potenţial angajator, de oriunde. Va fi adică un om pierdut, ratat, ruinat, fără nicio perspectivă. Acesta ar fi cadrul, în linii foarte generale!
Sigur, activitatea trebuie compartimentată de la faza de cercetare până la cea de realizare efectivă, astfel încât, în fiecare compartiment să nu fie mai multe persoane decât numărul necesar umplerii pentru fiecare angajat a timpului de opt ore, cinci zile pe săptămână—chiar şi patru în perspectivă, totuşi cu posibilitatea de a fi chemaţi şi a cincia, ori de câte ori ar fi nevoie, salariul rămânând acelaşi, ţinând periodic seama şi de inflaţie!—, pentru ca nimeni să nu lâncezească, să nu se plictisească la locul de muncă, iar după program, fiecare să aibă libertatea de a se ocupa de orice: timp petrecut în familie, activităţi sportive, recreative, culturale. Sigur, se poate avea în vedere şi o rezervă de potenţial personal, pentru că acesta va fi doar hubul cu responsabilitatea maximă, însă trebuie avută în vedere şi pregătirea, apoi activitatea utilizatorilor de chei compuse furnizate exclusiv de hubul central. Cu cât sectorul care trebuie să fie protejat se află mai sus în ierarhia instituţiilor statale, cu atât personalul trebuie să fie mai specializat în securizarea cheilor şi a utilizării lor! Ulterior, pe măsură ce experienţa creşte, iar sectoarele de deasupra sunt asigurate, se poate coborî cu asigurarea oricât de jos, până la nivel de clasă de mijloc, persoană fizică autorizată, fermier etc. Hubul central ar trebui să aibă pe lângă şeful plin, şi un adjunct capabil să preia din mers activitatea celui plin în cazul oricărei indisponibilităţi, temporare sau… nu, indiferent de motiv. Ca şi şeful plin, adjunctul ar trebui să cunoască deplin toată organizarea şi activitatea angajaţilor din toate compartimentele ori a colaboratorilor colaterali ai compartimentelor de cercetare şi inovare, şi să-şi construiască singur o cheie simplă, personală, şi s-o ţină la secret chiar şi faţă de şeful său. Realizarea cheilor compuse şi distribuirea lor prin vânzare către beneficiari trebuie să fie un atribut exclusiv al şefului plin, ca sarcină oficială de serviciu, ca şi păstrarea evidenţei destinaţiilor unde au ajuns cheile vândute. Poate chiar şi realizarea, sau poate numai distribuirea tutorialelor destinate instruirii utilizatorilor, pentru modul de utilizare a cheilor achiziţionate de la hub. Aici, sigur se poate analiza, şi lua cea mai bună decizie, pentru a se putea evita supraîncărcarea, şi a se păstra flexibilitatea. Mai mult, într-o primă fază a implementării distribuirii cheilor compuse către utilizatori, s-ar putea avea în vedere o distribuire a unui număr redus de chei la orice nivel, oricât de jos, pentru a se asigura o securizare impecabilă la nivel naţional, apoi, treptat, pe măsură ce numărul cheilor compuse va creşte, cheile de „avarie“ să le zicem, vor trebui înlocuite cu chei permanente, prin adăugarea de chei singulare noi celor de avarie, apoi retransmise utilizatorilor, nu neapărat utilzatorilor anteriori. Satisfacerea necesarului ar trebui făcută de la nivelele de sus spre cele de jos. Având în vedere că atât numărul cât şi succesiunea cheilor simple, plus cea a şefului, determină unicitatea unei chei compuse, activitatea de realizare a cheilor compuse şi distribuirea acestora către utilizatori, poate începe şi cu disponibilitatea iniţială a doar douăzeci de chei simple, numărul lor în cheia compusă fiind de patru, cinci, şase sau şapte cu tot cu cea a şefului. La orice nivel, având în vedere costul cheilor, hubul ar trebui să pună la dispoziţia utilizatorilor, achiziţionarea cheilor în rate, stabilite de comun acord cu beneficiarii, fără plata vreunei dobânzi, direct în contul agenţiei-hub, până la achitarea integrală a costului cheii. Poate să pară o activitate greu de pus pe picioare, întrucât ar necesita cel puţin două seifuri, la nivel de şef plin şi şef adjunct, plus câte unul pentru fiecare compartiment, plus salariile care trebuie să fie atractive. Deci investiţii masive la început, care se vor amortiza ulterior. Fiind totuşi vorba despre o instituţie de un astfel de calibru, şi cu un număr nu prea mare de angajaţi, oricât de mult ar mai putea creşte ulterior, activitatea o dată demarată, va fi una foarte rentabilă, furnizând totodată şi un confort psihic utilizatorilor dacă se vor securiza toate dispozitivele—calculatoare desktop, laptop, tablete, smartphonuri şi comunicaţiile e-mail—ale tuturor sectoarelor de activitate, chiar şi cu doar una şi aceeaşi cheie compusă! Dacă nu sunt suficienţi bani la început, pentru construcţie, dacă nu există deja una care să le fie repartizată, pentru mobilierul de birou, pentru echipamentele electronice (calculatoare, servere), şi orice altceva ar mai trebui, se poate începe activitatea şi mai modest, cu un singur şef şi doar câţiva angajaţi, şi idei proprii pentru securizarea propriei munci. Apoi se poate dezvolta! Eu cred însă că guvernul în primul rând ar trebui să aloce bani suficienţi din PNRR pentru propriul lor proiect de administrare digitală, acest hub fiind în strânsă legătură cu proiectul lor. Iar dacă nici aşa nu sunt suficienţi, în special pentru baza materială, se poate apela şi la sponsorizare benevolă, pentru că în mod sigur se vor găsi şi astfel de susţinători voluntari.

Acum, pentru hubul central, din care nu poate face parte ministrul de resort, acesta având statutul de ales, şi prin acesta… amovibil, doar activitatea trebuie supervizată la nivel de minister. Deci şeful agenţiei de realizare a cheilor de criptare trebuie să fie capabil nu doar să conducă activitatea fiecărui compartiment, şi a tuturor în ansamblu, ci şi să poată colecta informaţiile cele mai valoroase în realizarea cheilor de la subordonaţii săi, ba chiar să realizeze singur, fără să întrebe pe nimeni cum să facă, sau ce metodă să folosească, o cheie personală, strict secretă şi faţă de colegi, pe care să o utilizeze ca parte componentă a oricărei chei compuse, din cheile singulare realizate în compatimentul cel mai de sus, şi cel mai secretos faţă de toate celelalte compartimente, compartiment din subordinea sa directă. Cheile compuse pot avea grade de securitate diferite, funcţie de destinatarul şi utilizatorul oricărei chei compuse, cu cheia personală inclusă, această realizare efectivă a cheilor compuse fiind sarcină de serviciu a şefului agenţiei-hub. Iar poziţia cheii personale a şefului să nu fie nici prima, nici ultima, eventual penultima, din succesiunea de patru, cinci, sau mai multe chei singulare, poziţiile menţionate anterior, fiind alocate de şeful agenţiei şi eventual făcute cunoscute şefilor utilizatori, o dată cu punerea la dispoziţie şi a cheii, în cazurile în care s-ar considera necesară o astfel de abordare, caz în care cheia pesonală a şefului agenţiei, să nu fie inclusă, responsabilitatea trecând în acest caz asupra utilizatorului care a cerut o astfel de cheie, fie că va putea introduce o cheie personală unică, sau nu, răspunderea neputând să nu aibă caracter de unicitate! În caz contrar—cazul general!—, beneficiarii utilizatori ai cheilor compuse alocate, nu ar trebui să cunoască cele menţionate anterior, iar persoana pregătită în prealabil ca resposabil pentru utilizarea sistemului de protecţie —şeful utilizator!—poate avea orice pregătire, medic, inginer, aviator etc., şi va trebui să parcurgă iniţial un instructaj făcut de hubul central pentru modul de utilizare a sistemului de protecţie, apoi să-l repete periodic, pentru a fi în măsură să acţioneze rapid şi eficient în caz de nevoie, pentru menţinerea unei securizări de sută la sută, la nivel naţional. Ori să i se pună la dispoziţie tutoriale! Sigur că armata are un statut special, dar şi specialişti tehnologi bine pregătiţi în materie de securitate. Totuşi, schimbul de experienţă în cadrul organizat al unor conferinţe, ar putea fi avut în vedere, ca de altfel şi un schimb de experienţă al celor de la hub cu cei de la BitDefender, de exemplu. Dacă în hub vor fi şi compartimente de cercetare şi inovare „pe orizontală“, ele ar trebui să fie controlate doar pe verticală/ierarhic, fără să poată comunica în mod direct unii cu alţii, iar răspunderea pentru încălcare ar trebui reglementată conform unor legi speciale, eventualele pedepse neputând fi exagerat de mari, aş zice chiar mici, dar important este să fie. Totuşi compartimentele orizontale, dacă vor fi mai multe, ar trebui să aibă în componenţă matematicieni foarte bine pregătiţi, cu abilităţi IT incontestabile, singurii care pot nu doar comunica între ei, ci şi cu alţi matematicieni interesaţi de criptografie, în calitate de colaboratori. Mai mult, se pot face şi concursuri cu premii pentru depistarea celor mai valoroşi, nu doar în abilitatea de a inventa noi algoritmi diferiţi de cei deja cunoscuţi, ci şi în abilitatea de a produce algoritmi noi dintre cei vechi, dacă pot găsi astfel de soluţii. Scopul este acela de a depăşi într-o perioadă de timp cât mai scurtă—să zicem cinci ani!—posibilitatea realizării a cel puţin o sută de chei, dintre care 25% să fie chei pe 256 de biţi. Vor putea propune şi cam zece chei pe 512 biţi doar pentru şefi, doar cu algoritmi noi, originali, fără să ştie cine, şi care cheie ar putea fi eventual folosită. Nici măcar nu ar trebui să cunoască scopul realizării de chei şi pe 256, şi pe 512 biţi! Sarcină de serviciu, şi atât. Sigur că la nivelul armatelor trebuie să existe atât protecţie pentru diverse activităţi specifice interne —întreţinere echipamente, fabricaţie, depozitare, aprovizionare etc. —, protejate sută la sută, dar şi comunicaţii între parteneri, cum ar fi de exemplu în NATO. Sigur că aici armatele sunt cele care decid cu cine şi cum comunică între ele.

Care ar fi avantajul dezvoltării şi utilizării unui astfel de sistem de criptare autohtonă? Aş zice unul imens! Acces zero direct la date sensibile, cum sunt şi trebuie să fie protejate datele personale, ale indiferent cui şi aflat în orice situaţie, nu doar aceea de pacient într-un spital! Şi chiar dacă prin absurd ar fi accesate, atacatorii nu ar putea găsi decât şiruri indescifrabile de caractere, aşadar… eşec sută la sută! Condiţii în care, neobţinând nimic în urma unor atacuri repetate, chiar şi reuşite, nu-şi vor putea reînnoi resursele financiare pentru întreţinerea activităţii infracţionale. Altfel spus vor falimenta, chiar dacă ar fi un stat, indiferent cât de mare şi dezvoltat tehnologic ar fi statul acela. Mult mai economic ar fi să renunţe înainte de a se îndatora prea mult!
În altă ordine de idei, pentru că nimeni nu-ţi va da suficient timp pentru analize îndelungate în timpul scurt al transmiterii unei comunicări către parteneri agreaţi, traficul web fiind deosebit de rapid, având în vedere că o cheie pe 128 de biţi, parcurgând toate permutările posibile—cam 18,5 sute de milioane de miliarde pentru o cheie pe 64 de biţi!—, poate fi spartă la ultima permutare într-un interval de cinci sute de milioane de miliarde de ani, alocând câte o zi pentru fiecare permutare, şi presupunând că timpul alocat fiecarei permutări poate fi scurtat până la un minut, adică 1440 de minute pentru fiecare zi, iar 500 000 000 / 1 440 = 347 000 de ani, cu aproximaţie, am putea spune că, pentru a parcurge toate permutările ar fi nevoie de cam 350 000 X 700 000 de ani, adică 245 de miliarde de ani, ceea ce dacă am putea nimeri după parcurgerea unui sfert de permutări, ar fi nevoie de 61 250 000 000, adică şaizeci şi unu de miliarde, două sute cincizeci de milioane de ani, pentru a sparge cheia. Dacă am păstra ideea parcurgerii unui sfert de permutări, alocând pentru fiecare permutare câte o secundă, ar fi nevoie de două sute cincizeci de milioane de ani pentru a putea sparge cheia. Ca să poţi sparge o cheie compusă din prima, într-o singură secundă, ar trebui să ai un noroc chior, dar şi cheia compusă potrivită! Ceea ce în sistemul propus, cel puţin teoretic este exclus, întrucât responsabilitatea se îndreaptă către un singur om. Iar la cât de rapid este internetul nostru, cam greu şi cu cheia la dispoziţie. Însă pentru analiză, dacă ai cheia compusă potrivită, teoretic ar folosi, dar de unde poţi şti care-i cheia potrivită, câtă vreme vor fi mai multe astfel de chei compuse, pentru că şi ordinea cheilor simple în cea compusă contează? Iar aici trebuie să „dai cu banul“, nu aşa cum fac arbitrii de fotbal când se alege terenul înainte de începerea meciului, ci să faci investiţii serioase pentru o speranţă iluzorie, componenţa cheilor compuse, ca şi beneficiarii acestora, nefiind date cunoscute public, ci vor fi date-informaţii păstrate în siguranţă de şeful hubului, singurul responsabil de cunoaşterea şi distribuirea cheilor compuse. Sigur că profesioniştii pot lua în considerare şi alte aspecte pe care eu nu le cunosc, şi-şi pot face propriile calcule pentru că lungimea cheii determină şi calitatea securizării materialului criptat. De exemplu cheile singulare—„crude!“— ar putea fi făcute nu doar pe 128 ci şi pe 256 de biţi, iar şefii pe 512 biţi, caz în care şi prin scurtarea timpului de analiză a unei permutări la o sutime de secundă, tot prohibitiv ar rămâne! Cine ar putea realiza echipamente care să lucreze non-stop sute de milioane sau miliarde de ani, continuu fără să se defecteze? Şi chiar dacă s-ar realiza, pe cine ar mai putea interesa? Pe cei trăitori atunci pe Pământ, în niciun caz! Hubul central ar trebui să pună la dispoziţia utilizatorilor o restaurare automatizată a propriului sistem, printr-un singur click pe un buton „SystemRestore“, sau printr-o combinaţie de taste. În ce priveşte backupul, cloud sau altfel, actualizarea ar trebui făcută tot automat, funcţie de anumite cote de timp şi cote de spaţiu de stocare, de care ar trebui să se ţină cont în mod flexibil, funcţie de nevoile locale. Sigur că Ed Snowden a avut nevoie de chei foarte lungi, pentru că presupun că nu le-a construit el însuşi! Din partea mea, urări numai de bine şi succes, dacă se va afla de această idee de proiect.

Ar mai fi o problemă de discutat, aceea a atacurilor „avalanşă“ a mai multor hackeri simultan asupra unor site-uri, în scopul blocării accesului la ele pentru perioade scurte de timp, care totuşi pot produce disfuncţionalităţi ori chiar pagube într-un sistem. Aici ar trebui să intre în funcţiune servicii specializate în contraspionaj, cu scopul de a identifica echipamentele utilizate pentru atac şi adresele IP (statice!) a cât mai multor participanţi la astfel de atacuri. În faza următoare, ar trebui construite şi instalate pe dispozitivele lor, în special pe laptopuri, mici programe malware care să conţină un număr suficient de mare de cicluri imbricate, practic cicluri infinite, din care să nu se poată ieşi, ultimul nivel de imbricare să conţină calcule complicate, pentru a forţa microprocesorul să funcţioneze, pe cât posibil la 62,5% pentru ciclul de deservire al microprocesorului, astfel încât temperatura la care funcţionează să fie cât mai mare fără intervenţia circuitului de control termic. Iar activarea programului malware să se poată face în mai multe moduri! Orice utilizator de calculator, oricât de experimentat, face tot felul de erori când lucrează, sau pauze de lucru fără să închidă sesiunea. Ca exemple, poate fi declanşat dacă se activează simultan tastele Ctrl+Z, pentru a reveni la situaţia anterioară unei greşeli observate la timp. Sau pentru un timp de cinci minute în care nu s-a apăsat nicio tastă, sau dacă se apasă butonul Sleep, sau altele, pentru a nu oferi un tipar uşor de observat. Sigur, calculatorul se poate opri şi de la butonul de pornire/oprire, dar probabil cu pierderi şi… nervi, iar concluzia ar putea fi că ar trebui să-şi cumpere un alt echipament! Altceva nu-mi prea trece prin minte, dar cu siguranţă că alţii mai tineri ştiu mai multe decât mine. Am aflat între timp că există deja metode de întârziere a unora dintre atacatori prin derivări de cale de propagare a pachetelor, aşa încât să fie „plimbate“ mai mult timp, astfel încât ponderea atacurilor să scadă până la a le face inofensive, ceea ce este foarte bine.
Sigur că la un moment dat, s-ar putea ca alţii să constate că n-au succes să ajungă la informaţii utile, mai mult sau mai puţin sensibile, când încearcă să-i atace pe români, şi să-şi dorească şi ei sisteme de securitate la fel de eficiente. Dacă ar fi solicitări din afară, s-ar putea răspunde la ele, prin vânzarea de chei de criptare compuse zero-knowledge, operaţiune de care ar trebui să se ocupe şeful adjunct al agenţiei-hub, pentru compunere folosind alte chei simple decât cele de uz intern, şi o altă cheie simplă personală, decât cea de uz intern. Câtă vreme „banii n-au miros“, şi siguranţa poate menţine linişte, de ce nu? Totuşi, vor fi ţări exceptate, a căror eventuală cerere să nu fie onorată, precum Rusia, China, Coreea de Nord, sau altele similare, precum cele islamice, plus sateliţi ai primelor trei menţionate, cum ar fi Belarus. Aşadar ochii-n patru! Prioritatea zero ar trebui să aibă solicitările unor ţări din UE, dacă nu le cade greu să devină „piaţă de desfacere“ pentru „produse româneşti“, ei fiind obişnuiţi să fim doar noi piaţă de desfacere pentru produsele lor, de mai proastă calitate şi mai scumpe decât în magazinele lor. Dacă totuşi vor fi interesaţi, atunci… putem pune şi noi nişte condiţii, iar „căpoşii“ pot fi amânaţi oricât, şi în cele din urmă cerut un preţ mai mare, având în vedere pagubele anterioare pe care ni le-au produs.

Între timp am mai „interceptat“ şi alte veşti de la dl ministru, toate numai de bine, propunându-şi ca în cinci ani să ajungem din urmă ţările cele mai avansate în materie de administraţie digitalizată, mai cu seamă prin descoperirea tehnologilor autohtoni, stimularea şi recompensarea muncii lor, şi crearea celor mai bune condiţii pentru avansare, atât ca pregătire cât şi ca perspective de angajare. Deocamdată au fost selectaţi doar unsprezece dintre vreo şaptezeci. Şi cu automatizările de care vorbeam, şi cu alte simplificări pentru utilizatori, dar şi cu intervenţii dure în limtele legii în problema cu angajările sistate la Poşta Română. Totuşi niciun cuvânt despre criptare. Dar poate că nu vrea să vorbească despre o astfel de activitate, deşi nu se stă cu mâinile în sân! Voi rămâne pe… „intercepţie“.

PARTEA A DOUA

În partea a doua voi trata o problemă actuală prin desfăşurarea unui război, dar foarte veche, pentru că războiul se poartă pe teritoriul Israelului, şi este un război de apărare împotriva terorismului islamist, declanşat nu doar de teroriştii Hamas, ci şi de colonizatorii islamişti, aşa-zişi palestinieni, ba încă şi presupuşi fără temei, civili. „Civili neînarmaţi, cum s-a exprimat cineva, care a avut în acest caz o scăpare involuntară!“ Cât de civili pot fi consideraţi cei care i-au angajat pe terorişti să-şi construiască tuneluri subterane betonate, în care să se adăpostească şi să-şi depoziteze armele, tuneluri construite din… ajutoarele umanitare trimise… „civililor“ palestinieni, palestnieni doar pentru că au colonizat un teren la marginea Mediteranei, numit „Fâşia Gaza“, Gaza fiind una dintre cetăţile reşedinţă ale celor cinci domnitori/împăraţi filisteni/ philistine, celelalte patru fiind Ascalon/Ashkelon, Asdod/Ashdod, Gat/Gath şi Ecron/Ekron. Doar Gaza şi Ascalon sunt la malul Mediteranei. Aceşti aşa-zişi palestinieni/filisteni sunt adevăraţii colonişti, nu israelienii, care sunt pe pământul lor strămoşesc, pământ promis de Dumnezeu patriarhilor Avraam, Isaac, Iacob/Israel şi fiilor săi prin al căror nume sunt reprezentate cele douăsprezece seminţii colonizatoare ale Canaanului. Cred că aceşti aşa-zişi palestinieni n-au auzit în viaţa lor de Canaan, nici de unde şi până unde se întindea. După ieşirea lor din Egipt, au petrecut vreo doi ani în pustiul Sinai, pentru a nu da piept direct cu filistenii din Canaan, apoi după încă treizeci şi opt de ani petrecuţi tot în pustiu, au făcut un ocol mare pentru a-i evita inclusiv pe fraţii lor Edomiţi, trecând pe la est de Marea Moartă/Sărată spre Moab. Niciunul dintre „palestinieni“ n-ar înţelege ce-am scris eu aici, dar vor putea înţelege altele care urmează. Ed Snowden scrie undeva că teroriştii au fost doar nişte criminali, religia lor neavând nicio relevanţă. Aici el se înşeală fiind de acord cu DUDO/Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care stipulează libertatea deplină a omului de a-şi alege orice religie şi a o exercita. Categoric însă el n-a citit niciodată… Coranul. Acolo scrie negru pe alb că această religie este sursa şi suportul pentru criminalitatea islamiştilor. Musulman induce ideea de supus al lui Allah/Dumnezeu, şi al profetului Său Mahomed, iar islam induce ideea de… supunere forţată sub ameninţarea şi tortura armelor, a populaţiilor nemusulmane, în special evrei şi creştini, la… monoteismul musulman islamic, dacă nu de bună voie sau alte metode viclene, prin cucerirea teritoriilor acestor populaţii, şi astfel islamizarea forţată sau… uciderea. Noi, românii, avem experienţa şi istoria cuceririlor teritoriale ale islamiştilor turco-otomani, în perimetrul balcanic şi al ţărilor româneşti, inclusiv un domnitor martir ucis împreună cu cei patru fii ai săi, pe Constantin Brâncoveanu, ca să mă rezum doar la atât, deşi ar fi mult mai mult. A fost o vreme când nu ştiam dacă islamiştii sunt sau nu tăiaţi împrejur/circumcişi. Acum, după ce m-am documentat, am certitudinea că sunt circumcişi, ba încă, asta este modalitatea prin care începe islamizarea nemusulmanilor, dublată de schimbarea numelui, aşa că nu mă mai miră numele Mahmud Abas, şeful „palestinienilor“ din Fâşie, ori altele pe care le tot aud, nici de tot felul de luări de poziţie de peste tot.

Inclusiv de poziţia prin care sunt deplânşi şi se cere răzbunare pentru… civilii islamişti, în timp ce pentru Israel se strigă moarte, şi toată „vitejia“ teroriştilor, civili sau înarmaţi inclusiv cu arme de foc, constă în atacarea civililor. Chiar şi cu camioane cu care intră în… civili de altă religie decât cea islamică. Aşadar „civilii“ islamişti au tot dreptul să omoare civili reali de alte religii, dar islamiştii chiar şi înarmaţi şi criminali, trebuie protejaţi de cei de alte religii pe care ei îi atacă! Interesant, nu? Asta le este mentalitatea, şi cu asta „defilează“ peste tot în lume, nu doar în Israel. Am auzit de „palestinieni“ şi în… Cisiordania, sau Cis Iordania. Asta unde o mai fi? Ăştia n-au un stat, dar vor să aibă capitală în Ierusalimul de est. Ba mai mult, am înţeles că acolo există şi o moscheie. Moscheie în Ierusalim! De unde şi până unde? Sau mai degrabă, de când? Din care an Hegira?
Dar s-o lămurim cu circumcizia în Canaan mai întâi, apoi şi la filistenii canaaniţi! Capitolul 34 din Geneză ne vorbeşte despre tăierea împrejur a Heviţilor, în urma necinstirii Dinei, fata lui Israel din Lea, ai căror fraţi Simeon şi Levi, au trecut prin sabie toată cetatea lui Sihem şi Hamor, după ce aceştia s-au tăiat împrejur, şi-au luat sora înapoi, şi deşi lui Israel i-a fost frică de popoarele ţării, căci erau încă străini într-o mare de canaaniţi, totuşi nimeni nu s-a atins de ei când au părăsit acel ţinut, şi s-au îndreptat spre Betel, aşa cum i-a cerut Dumnezeu, pentru a-şi proteja poporul abia născut. Continuarea desigur în capitilul 35. Sigur, Israel le-a cerut fiilor lui şi celor care erau în slujba lor să scoată şi să-i predea toţi idolii pe care-i aveau asupra lor, iar el i-a îngropat în pământ. Cea mai reprezentativă carte privind idolatria şi pedepsirea evreilor pentru idolatrie este cartea Judecători, dar antecedentele au fost mai vechi, şi primul profet care le-a vorbit evreilor în Numele lui Dumnezeu, a fost Moise. Anii au trecut şi ultimul judecător din Israel, Samuel, a uns împărat pe Saul din seminţia Beniamin, apoi pe David din seminţia lui Iuda. Saul purta război cu filistenii. O matahală de filistean provoca dimineaţa şi după-amiaza târziu armata evreilor, cerându-le un om ca să lupte cu el. David, trimis de tatăl său la cei trei fraţi ai săi înrolaţi în armată, a auzit că Saul promisese celui care-l va învinge pe filistean, că-l va umple de bogăţii şi-i va da pe fiică-sa de nevastă. David vorbind cu oamenii a întrebat „cine-i acest netăiat împrejur, de batjocoreşte armata Dumnezeului celui viu“? Cuvinte care au ajuns la urechile lui Saul, şi a trimis să-i fie adus. Apoi David a tăiat capul filisteanului după ce l-a ţintit cu o piatră netedă aruncată cu o praştie drept în frunte. Saul a uitat de promisiune, şi şi-a măritat-o pe Merab, fata cea mare după un om bogat. Mical, fata cea mică iubea pe David, şi când a aflat Saul, i-a propus lui David prin interpuşi să-i dea pe Mical în schimbul a o sută de prepuţuri de-ale filistenilor, cu gândul să-l piardă. David însă i-a adus două sute de prepuţuri. Aşadar filistenii originali n-au fost niciodată tăiaţi împrejur, ca de altfel niciunul dintre popoarele contemporane lor care populau Canaanul, egiptenii nici atât (1Samuel 17.20-58; 18.24-27).

Îmi aduc aminte cum stăteau ca nişte stâlpi de telegraf, nu cu mulţi ani în urmă, plantaţi în asfaltul şi betonul unui refugiu de tramvai, de parcă ar fi fost acolo de când lumea, şi tot acolo ar rămâne, nişte namile nesimţite, toţi tineri şi dotaţi cu telefoane smart, vreo cinci, şase inşi, care m-au ignorat total cu un dispreţ suveran, deşi m-am oprit, m-am uitat la ei, şi nu s-au mişcat nici măcar un centimetru să-mi facă loc să pot trece de ei. Nu-mi mai amintesc dacă am rămas pe loc, sau am coborât pe linia de tramvai pentru a trece mai departe. Oricum nu i-am mai întâlnit vreodată. Cu certitudine erau doar în trecere, cu gândul să ajungă în ţări precum Germania, Franţa, Italia sau altele, pentru că acolo intenţionau să se înşurubeze, atât pentru a trăi mai bine, cât şi pentru a ataca… civili din occident. În urma acelui exod de aşa-zişi migranţi care fugeau de războiul din ţările lor, forţând graniţele ţărilor europene, neavând nici măcar acte, doamna istoric Cristina Feneşan, cunoscând în mare fenomenul islamist, a declanşat nişte cercetări amănunţite şi asidue a unor documente istorice, cu vreo cinci ani înainte de aparţia cărţii sale în anul 2020, o carte document, a cărui actualitate o lasă la latitudinea cititorului. Sigur, actualul război din Gaza nu izbucnise încă! Dar pregătirile? Căci Hamas susţinut de „filistenii“ tăiaţi împrejur, au avut nevoie nu doar de timp ci şi de resurse materiale, categoric şi umane („filistenii“ palestnieni!) pentru a realiza toate acele construcţii subterane, ca şi pe cele supraterane. Sunt totuşi mulţi decidenţi în lume care nu cunosc natura criminală a religiei islamice, sau doar o ignoră din interese meschine, considerând că pot schimba treptat mentalitatea în ţările cu orientare sunnită, deşi turcii otomani sunt de orientare sunnită de la începuturile lor. Sigur, interesele economice primează pentru toţi politicienii americani sau europeni, în relaţia cu sunniţii, ţările arabe, producătoare de petrol, având şi ele interese economice imediate, căci fără occidentali şi americani, în primul rând n-ar fi ajuns să ştie că sub pământul lor arid sunt zăcăminte uriaşe de ţiţei, care mai trebuie să fie şi rafinat, iar în al doilea rând şi-ar pierde piaţa de desfacere rupând relaţiile cu americanii şi occidentalii europeni. De aceea Statele Unite şi unii dintre greii UE, cer imperios Israelului un plan de pace cu două state, „palestinieni“ şi Israelieni, cu capitala la Ierusalim, iar Israelul, pe bună dreptate, refuză categoric. Şi încă un aspect de-a dreptul hilar, caraghios chiar aş zice! Eurovision a interzis Israelului participarea la concurs, sub motivul că versurile sunt „prea politizate“, şi nu-şi permit să prezinte piesa, dacă nu schimbă versurile cu pricina, iar Israel, tot pe bună dreptate a refuzat. Eu am înţeles de multă vreme de ce noi n-am putut câştiga niciodată premiul întâi, deşi de vreo două ori am fost pe aproape. Pentru că Eurovision este eminamente politizat! Dovada clară, deşi n-am nimic împotriva ucrainenilor, dimpotrivă, este piesa lor „Stefania“, care a câştigat Eurovisionul, deşi război fiind la ei, Eurovisionul viitor se va ţine, dacă nu mă înşel în UK. Mai clar de-atât nu se poate! Toţi au interese, iar interesele sunt eminamente politice. Însă islamul din capul islamiştilor nu va fi scos niciodată pe cale paşnică. Iar cercul în jurul agresorilor se strânge şi se va tot strânge. Mi-a plăcut foarte mult afirmaţia unui scriitor de o profunzime excepţională: „Barbaria n-are niciodată ultimul cuvânt!“ Nu, ci dragostea, legământul şi fidelitatea!
Recent am auzit că în Fâşie există şi clanuri înarmate de „palestinieni“, care vor pune stăpânire pe ajutoarele umanitare paraşutate de SUA în Fâşie, pentru a… le vinde mai scump decât cele care se vor putea găsi în… magazine! Foarte interesant ce se petrece acolo pe teritoriul israelian colonizat de islamişti. Dar şi o confirmare că islamiştii nu sunt realmente… civili, iar cine le trimite ajutoare umanitare este împotriva poporului Israel, indiferent de motivul pretins. Cum să poată accepta Israel o astfel de situaţie potrivnică în propria ţară? Cei care le trimit ajutoare, ar accepta o astfel de situaţie pe teritoriul propriei lor ţări?

Şi mai recent, am auzit despre negocierile cu palestinienii găzari şi Hamas, în care s-a implicat şi Iranul, despre câte mii de morţi „civili“ a făcut armata israeliană în Gaza, dar nicio vorbă despre câte victime civile a făcut Hamas sau Hezbolah în Israel, şi asta pentru că se apropie ramadanul islamist, de care „palestinienii“ trebuie să se bucure, inclusiv pe Moria, Muntele Templului, pe care Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l jertfească pe Isaac. De ce nu li se poate scoate islamiştilor criminalitatea din cap? Pentru că ei deşi susţin că religia lor este monoteistă, se închină în realitate la un condamnat la moarte, pe limba lor Şeitan/Satan sau Iblis, şi la un deja mort de aproape un mileniu şi jumătate, „profetul“ lor, Mohamed. Scrie asta în Coranul lor: credinţă în Allah şi în profetul/trimisul său! Ce le-a promis Satan, numit de ei Allah, prin religia lor islamică? Tot Pământul va fi al lor, pentru că doar religia lor este monoteistă şi adevărată, şi trebuie ca ei s-o răspândească pe tot Pământul (Mat.4.8,9,10,11). Sigur, mai pot fi aduse şi alte argumente, despre care însă am mai vorbit. Cert este că pseudojertfirea lui Isaac pe muntele Moria, a simbolizat jertfirea reală a Domnului Isus, mult mai târziu, pentru întregul neam omenesc, o singură dată, iar când va veni a doua oară, va veni cu sabia împotriva celor care „scot sabia“ împotriva semenilor lor (Mat.26.51,52; Apoc.19.11-13-15,16-21). Ferice de cine înţelege, vai de pielea celui ce nu vrea să înţeleagă!

CONCLUZII

Aparent „Concluzii“ pare a fi o a treia parte, sau poate o încheiere de pagină, dar nu e nici una nici alta. Nu este o încheiere pentru că nimic nu este încă definitivat, şi nu este o a treia parte, ci doar o continuare a primelor două părţi, pentru a trage nişte concluzii generale, vizând atât conţinutul primei părţi, cât şi conţinutul celei de-a doua, ca un tot unitar. De fapt aici va fi prezentat scopul scrierii celor două părţi, aşa cum a fost gândit încă de la început!
Edward Snowden a fost în general un singuratic introvertit, dar s-a şi deschis către alţi oameni în diverse situaţii, atât în adolescenţă cât şi mai târziu, după dezvăluirile făcute jurnaliştilor, şi prin intermediul lor, întregului mapamond. Atunci şi-a făcut cei mai mulţi prieteni fideli, care i-au apreciat curajul şi implicarea în demascarea cu succes a ilegalităţii distructive a supravegherii în masă, şi a stocării tuturor informaţiilor colectate pe termen nedefinit. Toţi sunt menţionaţi în cele două pagini de „Mulţumiri“! Tot aşa şi părinţii săi, şi sora sa Jessica, pe care o caracterizează ca genială, chiar dacă a vorbit foarte puţin despre ea în carte, văzându-se prea rar după plecarea Jessicăi la un colegiu foarte bun. Pentru mine este clar că acolo unde oamenii au epuizat resursele proprii de a-l ajuta, a fost ajutat de Dumnezeu. Dacă el ar fi putut pleca spre Havana, şi n-ar fi rămas în Rusia, poate că n-ar fi ajuns la destinaţie, ori n-ar fi ajuns la Caracas, sau la Quito. Şi chiar dacă ar fi ajuns la Quito în Ecuador, le-ar fi fost greu americanilor să-l lichideze ori să-l răpească? Probabil că nu. Însă activitatea fructuoasă în compania prietenilor, care au condus la îmbunătăţirea legilor în America prin implicarea Congresului şi a sistemului judiciar, n-ar mai fi putut avea loc. Pe când aşa, fiind încă tânăr mai poate face şi alte lucruri bune din poziţia de preşedinte al comitetului director al Press Fundation. Nu ştiu de ce în traducerea română, la pagina 170, apare o afirmaţie, care nu se prea potriveşte contextului, aceea de a intra „în rândul oamenilor“ şi nu „în rândul lumii“. N-am nicio posibilitate de a verifica exprimarea în engleză, însă eu fac o deosebire netă între a fi „în rândul lumii“ şi a fi „în rândul oamenilor“ (Mat.7.13-15)! Evident că el şi prietenii şi colaboratorii lui sunt cotaţi de Dumnezeu ca fiind în rândul oamenilor, care preferă să fie şi să rămână oameni toată viaţa lor, pentru a-şi păstra sufletul curat şi a nu se înstrăina de ei înşişi, şi până la urmă de a se pierde, de a se autodistruge (Rom.2.12-16). A se observa că ambele citate fac referire atât la o categorie cât şi la cealaltă, ceea ce înseamnă că omului i se oferă libertatea deplină de a alege din ce categorie să facă parte! Alte categorii intermediare între acestea două nu sunt puse în evidenţă, şi aceasta este judecata pe care o prezintă Dumnezeu în Sfântul Său Cuvânt, ceea ce înseamnă fie viaţă permanentă prin înviere, fie moarte permanentă, fără vreo posibilitate ulterioară de readucere la viaţă (Apoc.20.5-15; 21.6-8,22-26,27; 22.1,2).

Islamiştii vorbesc despre Allah, strigând „Allah e mare“ atunci când atacă oameni lipsiţi de apărare, în scopul de a-i omorî şi a induce teroare şi nesiguranţă, însă despre ce dumnezeu vorbesc ei într-un astfel de context, spunând că este mare? Este Dumnezeu reprezentat doar prin Nume? Nu, şi ei arată că „profetul“ lor nu l-a cunoscut niciodată pe adevăratul Dumnezeu, deşi i s-a oferit ocazia. Pe scurt, adevăratul Dumnezeu este un Dumnezeu al vieţii (Gen.1.26-29,31; Mat.22.29-32), iar cine este dumnezeul morţii ne este descoperit în Ioan 8.44: „Voi aveţi de tată pe diavolul, şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş, şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.“ Cu trimitere la Geneza 3.1-19.
Toţi cei care au citit şi ce am scris în paginile anterioare acesteia, nu au nevoie de explicaţii suplimentare referitor la trimiterile din Apocalipsă, dar am evidenţiat versetul 21.27, pentru că în el se face referire directă la Dosarul Permanent / Permanent Record al fiecărei persoane trăitoare vreodată pe Pământ, care fie va rămâne permanent pentru cei permanent pedepsiţi, fie va fi uitat permanent pentru cei iertaţi şi înviaţi la o viaţă permanentă, conform noului legământ creştin / Ieremia 31.31_34. Ceea ce automat îi scoate pe aşa-zişii preoţi, care şi-au ales testamentul în locul legământului, aspect care de asemenea nu are nevoie de explicaţii, subiectul fiind deja tratat anterior exhaustiv. Aşa că, fiecare cum îşi aşterne acum, nu la „sfântu’ aşteaptă“!
Şi ar mai fi încă un lucru de spus referitor la traducerea în română a versetului Evrei 4.1. N-are nicio logică, ci e de-a dreptul un paradox! Iată mai întâi varianta în engleză: „Let us therefore fear, lest, a promise being left us of entering into his rest, any of you should seem to come short of it.“ De aceea să ne temem ca, nu cumva, atâta timp cât rămâne pentru noi promisiunea intrării în odihna Sa, niciunuia dintre voi să nu i se pară că vine cu întârziere. Se face referire la odihna despre care se vorbise anterior în Evrei 3.7_12-19! Aşadar şi la necredinţa celor căzuţi în pustiul Sinai, în timpul celor patruzeci de ani în care li s-a părut că nu vor putea ajunge în ţara promisă, în care totuşi cei care au avut răbdare şi încredere că vor ajunge, adică fiii celor morţi în pustiu deja existenţi, sau care li s-au născut ulterior, înainte de a muri, plus Iosua şi Caleb. Aceştia au avut credinţă şi răbdare, şi au ajuns în Canaan, au văzut ţara şi au locuit în ea. Eu, dacă m-aş fi luat după gura Martorilor, care voiau să facă pe placul stăpânilor lor de la Brooklyn, şi n-aş fi avut răbdare, şi la început doar un sâmbure de credinţă, aş mai fi avut la dipoziţie acest timp de cam patruzeci şi cinci de ani până acum? Asta este ideea! Nu trebuie să ţi se pară de la început că Dumnezeu n-are suficient timp să te aştepte şi pe tine, dacă eşti hotărât! Asta este şi logica versetului Evrei 4.1. Dacă promisiunea intrării în odihna Lui rămâne, cum să vii… prea târziu? Asta sună mai degrabă a forţare. Dumnezeu nu obligă pe nimeni (Apoc.22.11-15)! Dar categoric va veni şi momentul intrării în „odihna lui Dumnezeu“, procesul iertării şi uitării fiind încheiat, iar „uşa lăsată anterior deschisă“ va fi închisă, şi nimeni n-o va mai putea deschide. Ziua de odihnă a lui Dumnezeu este ETERNITATEA! Toate aceste argumente au o logică clară, şi se susţin în tot Cuvântul lui Dumnezeu, de la Geneză la Apocalipsă.

anul 2024.

© since 2024, Aurel Becheru. NEXT PAGE | PREVIOUS PAGE