N-am OM!
Ioan 5.1-7-21; Gal.4.19
Luc.22.31,32; Dan.2.44,45; 12.4; Apoc.14.6-13; Hab.2.3,13,14.
ÎN afara „vorbei bune“ mai există şi alte emisiuni mai lungi, precum „Lumina credinţei“, „De la sacru la profan“ şi chiar „Multi culti“. An de an se pezintă la „Lumina credinţei“ istoria unui om bolnav de 38 de ani care nu putea ajunge singur în scăldătoare când se tulbura apa, nici n-avea cine să-l ducă acolo. Nu insist asupra modului cum este comentat acest episod, însă expresia „n-am om“ le aparţine comentatorilor, de unde concluzia că aşa scrie în Bibliile lor când bolnavul răspunde Domnului care-l întrebase dacă… vrea să se vindece, nu ce are sau n-are. Omul nu ştia cine este Isus, nici ce poate face, de aceea i-a dat acel răspuns că n-are cine-l duce la scăldătoare, însă Isus îl întrebase dacă vrea să se vindece, deşi ştia foarte bine că asta-şi dorea, căci tocmai de aceea era acolo cu sepranţa că se va vindeca. Aici este şi cheia acestei minunate poveşti! Isus n-avea nevoie nici de scăldătoare, nici de tulburarea apei de un înger, însă răspunsul celui bolnav a fost şi aşa clar. Voia, sigur că voia să fie vindecat de boala lui. Şi atunci… iată Omul, cum a zis Pilat/Ioan 19.4,5,6: „Scoală-te, ridică-ţi patul, şi… umblă“, iar mai târziu „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple cava mai rău“/Evr.6.4-6. Această întâmplare nu este doar o întâlnire fericită a bolnavului cu Isus, ci şi o… profeţie uriaşă. Repet, uriaşă! Este atât de uriaşă încât ne priveşte pe toţi, este schimbarea unui curs al evenimentelor, de la iudaismul mozaic ajuns la apogeul neputinţei la creştinismul furnizor al unui nou legământ pentru viaţă adevărată. „Iată Omul“ de care întreaga omenire are nevoie pentru a fi vindecată. Cum? Prin… Cuvânt (Ioan 1.1-5,9-14,16-18; Gen.1.2,3,6,9,11,14,20,24,31; 2.2,3).
Iar Cuvântul este sau devine activ prin Spirit. In această întâmplare povestită de Ioan se rezumă toată EVANGHELIA, de la Geneză până la Apocalipsă cu tot cuprinsul ei, şi este valabilă pentru oricare om de pe pământ, inclusiv pentru cei de dinainte de Cristos. Toţi avem nevoie de vindecare, iar vindecarea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, care este Isus Cristos Fiul, prin acţiunea directă a Sfântului Duh. A nu se confunda această vindecare cu o alta asemănătoare, făcută se pare anterior acesteia (Mat.9.1-8; Marc.2.1-12; Luc.5.17-26). Pe lângă diferenţa de loc în care s-a petrecut acţiunea, şi chemarea ulterioară a lui Matei, sunt şi alte diferenţe notabile. În primul caz, bolnavul a fost adus la Isus de nişte oameni! Apoi urmăritorii cârtitori ai Domnului nu s-au exteriorizat verbal, iar acuzaţia era de hulă (Mat.9.3,4; Marc.2.6-8; Luc.5.21,22). În al doilea caz urmăritorii n-au fost de faţă la eveniment, dar fiind o zi de sabat/odihnă, văzându-l pe cel vindecat… ridicându-şi „patul“/aşternutul pe care sta întins şi învelitoarea cu care era acoperit, pe care le-a făcut o boccea, l-au apostrofat verbal că-i sabat şi nu-i este îngăduit să-şi „ridice“ patul, pe care totuşi l-a făcut o bocceluţă de pus pe umăr. Văzând aşa ispravă, l-au interogat pentru a putea identifica „Îndrăzneţul“ care nu doar încălca sabatul, ci şi instiga la încălcarea sabatului (Ioan 5.9-13). Şi încă o diferenţă notabilă! În primul caz Isus îl trimite pe vindecat acasă (Mat.9.6,7; Marc.2.11,12; Luc.5.24,25), iar în al doilea îl întâlneşte pe vindecat ceva mai târziu în… Templu, şi-i dă un sfat prietenesc (Ioan 5.14).
Înainte de a evidenţia şi diferenţa de la care începe de fapt povestea noastră, pentru că de aceea am lăsat-o la urmă, să lămurim problema cu „patul“. Fiind sabat şi admonestat de Iudei că nu-şi poate ridica patul, în Templu cu atât mai mult nu putea pătrunde precum Păcală al nostru cu poarta pe spinare, dintr-un motiv foarte simplu. Templul avea nişte uşi care se puteau închide la căderea nopţii, iar la uşi nişte leviţi erau permanent de strajă, şi nici Domnul nu i-a făcut vreun reproş în Templu (1Cron.23.1-5; 2Reg.11.5-8,18; 2Cron.23.17-19; 1Cron.26.12,13). Dar cu un bagaj se putea intra pentru că mulţi veneau la Templu cu daruri, iar uşierii n-aveau de unde să ştie că unul care fusese bolnav de nu se putea ridica şi duce singur la scăldătoare, umbla acum cu un bagaj la el în care n-avea altceva decât nişte ţoale, cum se spune pe la noi. Argumentele nu lipsesc, atât cele biblice cât şi cele contemporane. Să-i luăm mai întâi pe Boaz şi pe Rut (3.1-11), Iaela şi Sisera (Jud.4.16-22) şi de ce nu, pe însuşi David (1Sam.20.39-42; 22.1-5; 23.1-29; 24.1-7; 26.1-12; 30.1-31). Pentru David, ce-i drept, e de citit mai mult, dar şi mai multe de învăţat decât simplul fapt că „patul“ de odihnă al cuiva este acolo unde şi-l aşterne pentru culcare, apoi îl „ridică“ după ce s-a trezit şi s-a sculat, pentru că sunt multe situaţiile în care mai are nevoie de el, eventual şi în alt loc. Vezi expresia „calabalâcuri“ pentru bagaje: 1Sam.30.24! E de asemenea limpede că Boaz s-a culcat în arie pe ceva aşternut pe pământ, Rut aşezându-se la picioarele lui, iar Iaela i-a bătut lui Sisera un ţăruş de cort în tâmplă, ţăruşul pătrunzând în pământ, suliţa lui Saul era înfiptă în pământ la capul împăratului, unde era şi ulciorul cu apă.
De David şi oamenii lui ce să mai zic, la cât au fost de fugăriţi. Insă nu trebuie să fii neapărat fugărit de altcineva. Pe eschimoşi nu-i fugăreşte nimeni—de curând am aflat că îi fugăresc renii, pe care îi fugăresc muştele de care nu se pot apăra pentru că n-au coadă, aşa că atunci când se încălzeşte renii migrează spre teritorii mai îngheţate—iar în igluurile lor, atât pe pereţi cât şi pe… podeaua de zăpadă sunt aşternute blănuri de animale, şi tot cu blănuri se acoperă când dorm, ori se îmbracă atunci când pornesc la drum. Ce să mai spunem despre amatorii de drumeţii ori despre alpinişti? Un cort, un sac de dormit şi alte câteva… calabalâcuri, pe care să le poată pune într-un rucsac şi să umble cu ele precum… melcul cu casa în spinare, sunt suficiente! În relatarea consemnată de Matei, Marcu şi Luca nu se spune nimic despre intervalul de timp în care fusese bolnav cel vindecat de Isus, dar Ioan spune despre o perioadă foarte lungă, o viaţă de om, 38 de ani. Într-un interval atât de lung o boală te poate ucide, dar acel bolnav a avut, în ciuda slăbiciunii sale şi a lipsei de ajutor pentru a ajunge la scăldătoare, o speranţă şi o credinţă că se va face bine într-o zi, speranţă şi credinţă care l-au ţinut în viaţă încă dinainte de naşterea Domnului. Şi iată Domnul l-a vindecat după 38 de ani de suferinţă. De ce este important acest aspect? Asta este o întrebare nu fără răspuns, ci cu un răspuns foarte… bogat, sau mai curând cu un… buchet de răspunsuri. Rareori o întrebare poate primi atâtea răspunsuri câte se pot da.
După ieşirea israeliţilor din Egipt au ajuns la Horeb, au primit decalogul, Legea şi tot aranjamentul preoţiei, iar după primul an toată lucrarea cortului întâlnirii şi chivotul legământului erau gata (Ex.3.1,11,12; 19.1-6; 20.1-25; 40.17). Apoi, după aşezarea slujbei preoţilor şi a sarcinilor leviţilor, cu toate legile şi orânduielile aferente, terenul era pregătit pentru încheierea legământului întărit prin binecuvântarea aferentă drepturilor şi blestemul aferent obligaţiilor/responsabilităţilor la care evreii era necesar să ia aminte, tot timpul, din generaţie în generaţie (Lev.26.1-46). După toate acestea s-a făcut numărătoarea/recensământul, leviţii fiind deosebiţi de celelalte 11 seminţii. Capitolele 13 şi 14 din cartea Numeri relatează detaliat evenimentele, cu trimiterea celor 12 iscoade în ţara Canaan, încă de aici seminţia lui Iosif având doi reprezentanţi dinspre Efraim şi Manase /Num.13.8,16,11, apoi întoarcerea iscoadelor şi împotrivirea de a-şi lua ţara în stăpânire prin luptă armată, precum şi pedepsirea pe loc a iscoadelor instigatoare /Num.14.33-36_38, restul adunării a căror numărătoare se făcuse de la douăzeci de ani în sus, au mai petrecut în acel pustiu încă… 38 de ani din cei 40 hotărâţi, până la moartea ultimului dintre ei, situaţie prezentată sintetic în Deuteronom (1.19-46; 2.1-9,13,14-19,24,25 …; 3.23-26-29).
Până acum am ajuns la acest punct de răscruce. Însă ce se întâmplă de aici încolo—fără a minimaliza ceea ce s-a întâmplat şi înainte de acest moment—creşte interesul creştinului pentru înţelegerea Cuvântului, şi trebuie să ne afundăm privirea spre o serie întreagă de evenimente şi de sensuri.
V-am mai spus despre Israelul după trup/evreii/copiii lui Israel, legământul mozaic pecetluit cu binecuvântare şi blestem, umbra lucrurilor/bunurilor viitoare/chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, şi încă multe altele (Evr.9.22-28; 10.1-4). De aceea ne vom întoarce puţin la Moise, abia apoi vom continua de la limita celor 38 de ani înainte (Num.27.12-23; 20.1-12; 12.1,5-7,8; Evr.3.1-19; 4.1-3; Deut.3.23-29; 18.15-19). Avem aşadar un Moise credincios în toată casa lui Dumnezeu/cortul întâlnirii şi adunarea copiilor lui Israel, care a avut totuşi un moment de rătăcire de la credinţă, depăşindu-şi atribuţiile pe care le avea/Num.20.10-12, şi care a primit o pedeapsă, de nici lui ca profet al lui Dumnezeu nu i-a venit să creadă că n-o poate întoarce prin rugăminte, dar putem spune cu atât mai mult, prin rugăciune (Deut.1.37,38; 3.23-29). Aparent Moise a dat uneori… sfaturi lui Dumnezeu/Iov 38.1-3, ceea ce arată limitele de înţelegere ale omului pământean în relaţia sa cu Dumnezeu, mai ales atunci când se grăbeşte să decidă unilateral, chiar şi profet fiind, cea mai înaltă treaptă de comunicare a omului cu Dumnezeu, însă eroarea sa a fost un gest de necredinţă, de aceea nici Dumnezeu nu i-a permis să ducă poporul în Canaan, la apus de Iordan (Mat.26.38,39,42; Ex.33.12-20; Num.14.1-12_20_25 (1Ioan 5.14-17); Deut.8.17-20; 9.1-23-29; 10.1-5 … 12-19). Ca profet, sigur că Dumnezeu a fost acela care i-a pus în gând şi pe buze să-I adreseze acele remarci şi rugăminţi, pentru ca astfel să rămână scrise şi de folos celor ce au păstrat şi păstrează o relaţie de credinţă, în primul rând o credinţă de a nu se întinde mai mult decât le este plapuma, sau ca să fiu în ton cu profeţia pe care tocmai o discutăm, mai mult decât le este… „patul“!
În ce a constat abaterea lui Moise de la Cuvântul pe care trebuia să-L pună în aplicare, cred că s-a înţeles deja, o… „temă de cercetare“ pentru o mulţime însetată care aştepta apă să poată bea ei, copiii lor şi animalele lor, şi nu le ardea să desluşească în cuvintele lui Moise ceea ce acesta dorea ca ei să înţeleagă prin „ascultaţi răzvrătiţilor, vom putea noi[el şi Aaron] oare să vă scoatem apă din stânca aceasta“/Ex.17.6,7? Sigur că nu ei au scos apă din stâncă, ci Dumnezeu care-i avea în grijă, însă evreii şi neevreii care-i însoţeau, nu puteau vorbi ei cu Dumnezeu, ci doar prin Moise, aşa cum se înţeleseseră, iar Dumnezeu—şi aici este cheia înţelegerii aspectului şi mai profund al rolului proorocului în relaţia omului cu Dumnezeu, cu vizare directă spre Isus Cristos/Deut.18.13-15_18,19—aprobase ca bună acea convenţie propusă de popor lui Moise/Ex.20.18,19_23; Deut.5.27_29. Iar aceasta s-a întâmplat pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mult mai bun, ceva ce nu puteau împlini nici Moise nici Aaron, ori alt om de pe pământ (Deut.18.15-19; Ps.110.1-7; Mat.5.17,18; Ioan 5.16,17,18-24). Aici este marea şi esenţiala diferenţă cu privire la Cine-i duce pe creştini, atât dintre evrei cât şi dintre neamuri în ţara făgăduinţei lor, în Împărăţia cerurilor, după 38-40 de ani petrecuţi în pustiul spiritual al popoarelor (Evr.11.8-10-16… Ezec.20.2-33_37_44; Apoc.12.6,13-14-17)! Desigur şi prin Moise ni se oferă o serie de argumente precum Gen.3.15 „sămânţa femeii“ / 49.10-12 Mesia / 48.5 înfierea lui Efraim şi Manase / 22.2,11,12, 16-18 sacrificarea lui Isaac pe muntele Moria, viitorul Ierusalim, gazdă a Templului. Acestea însă primesc dezvoltări ulterioare.
Binecuvântarea lui Efraim în dauna lui Manase, pune înaintea uitării/iertării/ştergerii păcatelor, rodirea, iar cel ce îi conduce pe evrei în ţara promisă împreună cu Eleazar, este efraimitul Iosua/Hosea fiul lui Nun, acţiune totuşi definitivată pentru Israelul după trup de regele David din seminţia lui Iuda, aceeaşi seminţie în care este născut şi Domnul Isus. Imediat după trecerea Iordanului au loc trei evenimente importante: a doua tăiere împrejur a celor născuţi în pustiul Sinai şi până la trecerea Iordanului, mai puţin cei care n-au intrat la numărătoare, având sub douăzeci de ani, plus Iosua şi Caleb/Chelubai, care erau deja tăiaţi împrejur, praznicul Paştelor şi încetarea manei şi momentul în care Domnul/Îngerul ocrotitor i se arată lui Iosua (5.1-5-12,13-15). A doua tăiere împrejur a celor de până în 40 de ani este profetică pentru Israelul spiritual, şi am vorbit pe larg despre ea în mărturia anterioară, ca şi despre săptămâna legământului, a noului legământ, cu toate amănuntele, iar aici doar le subliniez importanţa pentru creştini. Restul evenimentelor până la venirea Domnului se cam cunosc. Ceea ce mă interesează să evidenţiez aici este… schimbarea Legii/legământului, începând de la acel admirabil tânăr bărbat care corespunde întrutotul descrierii pentru Ilie a celor şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea idolului Baal, şi a căror gură nu l-au sărutat, citat de Pavel în scrisoarea către Romani 11.1-4,5.
Despre fiul marelui preot Zaharia, Ioan Botezătorul vorbesc, el însuşi mare preot după Lege, pe care însă Dumnezeu însuşi îl… rupe, ca să zic aşa de la slujba pe care ar fi trebuit să o facă în Templu, Templu care chiar ajunsese o peşteră de tâlhari încă şi mai înainte de acea vreme, îl face profet, nu „al vechiului testament“ cum spun unii, ci al noului legământ prin Mesia cel aşteptat de tot poporul aflat chiar şi sub galenţul/papucul idolatriei practicate de mai marii lui (Isa.56.1-7,8; Ier.7.8-11-16; Mat.21.9-13-32 …). Îl face profet întocmai ca şi pe Ilie, şi-l trimite să boteze la Iordan nu doar o jertfă ca Ilie şi să propovăduiască… Împărăţia cerurilor profeţită de Daniel şi venirea lui Mesia, însă o spune ceva mai voalat aşa cum i s-a zis, pentru ca Isus să nu fie prea devreme o „ţintă“ pentru tâlhari/trimitere de la Mat.3.2 la Dan.2.44! În condiţiile de atunci chiar trebuia să ai o inimă de bărbat ca să primeşti o astfel de însărcinare şi s-o duci la îndeplinire spre nedumerirea multora, la care se adaugă şi curajul de a-i spune pe faţă lui Irod că nu are drept s-o aibă de soţie pe fosta soţie a fratelui său Filip, câtă vreme nu era văduvă dezlegată de jurământul căsătoriei, ci… adulteră (Mat.14.1-12). Aşadar un mare preot, Ioan Botezătorul, înţelege profeţia din psalmul 110, şi cea din Daniel, şi renunţă de bună-voie la slujba de mare preot având în vedere şi alte implicaţii, şi-L „deconspiră“ unor ucenici de-ai săi pe Isus ca Mesia cel aşteptat. „El trebuie să crească, eu trebuie să mă micşorez“ (Ioan 1.24-27,29-33,34; 3.26-30-36). Iată o bărbăţie pe care şi proorocul Ilie a avut-o în faţa lui Ahab şi a Izabelei (Mat.11.7-15; Mal.3.16-18; 4.1-6; 1Reg.17.1-7…,24; 18.1,2…14-21…31-41; 19.1-18).
Iată cum profeţiile se leagă şi converg spre Domnul Isus ca jertfă de ispăşire pentru păcatele săvârşite în trup, Împărat şi Mare Preot al creştinilor reuniţi din toate popoarele lumii în Israelul spiritual al Împărăţiei cerurilor, tăiaţi împrejur în ziua a opta în cele douăsprezece seminţii spirituale, cereşti, o dată cu reunirea lor prin înviere, la încheierea celor şapte zile ale săptămânii legământului (Ier.31.27-37; Dan.9.24-27; Isa.53.10-12; 1Pet.1.22-25; 2.1-17; Apoc.6.9-11; 7.1-8; 14.1-7). Nu doar prin Manase/Uitare şi Efraim/Rodire se evidenţiază Iosif/Adaos la Împărăţia cerurilor prin adăugarea la Domnul a celor doisprezece apostoli şi a celor 144000 de Israeliţi spirituali, ci şi prin faptul că tatăl său Iacov/Israel l-a binecuvântat cu dreptul de întâi născut în dauna lui Ruben, tot Israelul spiritual adăugând-se Domnului şi cu această caracteristică de întâi născuţi, şi bucurându-se de prima înviere (Gen.30.24; 49.3,4,5-7,8_10-12,22_24_26; 1Cron.5.1,2). Despre încotro se îndreaptă lumea şi de ce, vom mai discuta, orizontul de timp fiind de… cinci miliarde de ani tereştri. Nouă Dumnezeu nu ne spune ce va face peste cinci miliarde de ani, dar nici lumii n-are cine-i spune în câţi ani poate distruge întreaga planetă într-o goană nebună după cai verzi pe pereţi prin spaţiul intergalactic (Ecl.8.1-7). Noi însă ştim că nebuniei omului i se poate pune capăt, şi că Dumnezeu chiar va face asta! Ce i-a spus Domnul omului pe care-l vindecase când l-a întâlnit în… Templu (1Cor.12.27; Rom.12.1-5; 1Cor.3.6-10-23)? „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău“ (Evr.6.4-8; Mat.12.43-45; Evr.10.25-31; 2Pet.20,21)!
Dacă este un singur Dumnezeu, un singur Mântuitor şi un singur Spirit Sfânt unificator, de ce sunt atât de multe grupări religioase „instituţionalizate“ cu învăţături/doctrine relativ diferite, că la dogmatică n-are rost să mă mai refer? Ce-i determină pe oameni să se grupeze distinct şi să mai şi rămână în aceeaşi stare? Pentru că dacă stau să mă gândesc bine, eu am crescut lângă o biserică ortodoxă şi n-am fost deloc atras spre o astfel de manifestare, dar mai târziu m-am dus spre o grupare unde am fost oarecum dirijat, fără s-o caut eu, unde o vreme am stat, dar… mulţi deja ştiu prin ce am trecut şi că n-am rămas „încremenit în proiect“! Orice om e liber dacă e pe cont propriu, iar Cuvântul/Omul confirmă această libertate individuală/„Vrei să te faci sănătos?“. Nu spune „vreţi să vă faceţi sănătoşi?“, deşi erau categoric mai mulţi care aşteptau acolo să se vindece, iar exemplul evreilor ca popor e cât se poate de clar că… au eşuat. Tocmai ei!!! Şi nu e singurul text, dar cred că am trecut deja cam prin toate! Un alt răspuns eu nu văd decât că n-au OM, n-au Duh, şi poate că unii chiar n-au nici Dumnezeu, ci mai degrabă au… un anume dumnezeu despre care am vorbit şi căruia îi fac poftele. Deocamdată stuaţia are un aspect destul de trist, însă viitorul va fi vesel!
13.07.21