Poveste cu saduchei şi un anume fariseu

Isa.49.1-6; Mat.5.17-20

Luc.22.31,32; Dan.2.44,45; 12.4; Apoc.14.6-13; Hab.2.3,13,14.

VĂ plac poveştile? Singura deosebire între poveştile pentru copii şi aceasta care este o poveste pentru copiii de orice vârstă, este că tot ce veţi citi aici este o poveste adevărată!

Mai întâi ne vom uita puţin peste Rut, o poveste adevărată din perioada Judecătorilor, ultimul judecător fiind Samuel. Rut a fost o pelerină moabită, îndrăgostită nu doar de soţul său evreu, ci şi de soacra sa Naomi, de care nu a vrut să se despartă nici după moartea soţului ei, ci a plecat în „pelerinaj“ la Betleem împreună cu Naomi (Rut 1.15-19). Rut învăţată de soacră-sa Naomi, cum este în Israel cu moştenirea, dreptul de răscumpărare, şi dreptul cumnatului de a ridica moştenitor fratelui decedat, luându-i văduva de soţie pentru ca moştenirea decedatului să nu fie înstrăinată, şi-a ascultat soacra, a făcut cum a spus ea, şi i-a dăruit Naomei un nepoţel numit Obed, şi care a fost bunicul patern al regelui David, fiul lui Isai, fiul lui Obed (Rut 4.13-17).

Ce au înţeles saducheii, alt soi de „ucenici ai lui Moise“ din istoria Naomei şi Rut, aceste femei admirabile prin devotamentul şi feminitatea lor (Ioan 9.8-15,16-18-22-24-28-34)? Dacă ne uităm atent la versetul Rut 4.15, observăm că femeile care se bucurau pentru Naomi că avea un nepoţel prin Rut, au remarcat că Rut, moabita, valora pentru Naomi mai mult decât… şapte fii. Aşa au venit ei la Isus, cu acea poveste ridicolă, să-L înveţe pe Domnul că morţii nu pot învia, deşi Scriptura consemnează şi învieri anterioare pe care le aveau deja la dispoziţie. Şi aşa au primit răspunsul pe care îl meritau, că nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (1Reg.17.1-24; 2Reg.4.8-37; Evr.11.35; Mat.22.23-28,29-33; Luc.20.27-33,34-36-40). Totuşi noi nu învăţăm din acea logică aparentă şi o poveste inventată, cum au unii obiceiul, ci mergem la lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, fără să ne poticnim în pojghiţele de suprafaţă, şi să mai şi rămânem poticniţi în ele. L-am citat şi pe Luca pentru că el aduce o lumină în plus, un amănunt foarte semnificativ şi deosebit de puternic prin foarte finul său spirit de observaţie, şi care, atenţie, l-a cunoscut personal şi i-a fost colaborator apropiat acelui anume fariseu din titlu: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.“ Iată, aceasta este logica divină, şi este exprimată încă din Geneza 3.15. Tema „seminţei femeii“ este prea importantă pentru a nu o trata şi desluşi într-o pagină dedicată, fiindcă şi în această privinţă s-a strecurat şi instalat o mare confuzie, care încă persistă.

Stilul superficial, în argou se cheamă „pompieristic“. Foc, foc, săriţi să stingem focul, în timp ce românul aşezat, cu scaun la cap, spune că graba strică treaba/lucru bun la nouă luni, iar latinii spuneau festína lénte sau grăbeşte-te încet şi sigur, pentru că cine se scoală de dimineaţă departe ajunge/mai e mult până departe, şi altele. Aşa că hai s-o luăm la pas, uşor, bătrâneşte, şi să ne întoarcem ori de câte ori este nevoie, cum s-a întors Moise la rugul aprins, dar care… rămânea tot întreg şi… luminos. Nici de la Matei, nici de la Luca nu se poate afla cine este acel fariseu deosebit şi unic în peisajul EVANGHELIEI, ci de la un alt ucenic al Domnului, unul foarte interesant şi din alte puncte de vedere, care în noaptea când a fost Domnul arestat, era şi el în grădina Ghetsimani împreună cu Petru şi ceilalţi apostoli (Marc.14.32-38,50-52). Şi acest ucenic, sumar îmbrăcat în noaptea aceea, având cam aceeaşi vârstă dar şi acelaşi nume cu apostolul iubirii Ioan, motiv pentru care, pentru a fi diferenţiat de cel mai tânăr apostol al Domnului, a fost supranumit Marcu, şi era văr cu Barnaba, primul colaborator al fariseului despre care vorbim (Fapt.9.22-32,43; 11.18-26; 12.1-12,25; 13.1-5; 15.22,30-41; Colos.4.10-14; 2Tim.4.11). Cum descrie Marcu prima întâlnire a lui Saul din Tars cu Domnul Isus, se poate citi aici: Marc.12.28-32_34. Iată remarca spusă când se aflau făţă în faţă: „tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu“! Şi cum el însuşi mărturisea mai târziu, evreii în vremea aceea aveau zel pentru Dumnezeu, dar fără pricepere, adică nu înţelegeau sensul spiritual al Cuvântului, nici nu-i preocupa înţelegerea la acest nivel (Rom.10.1-4).

Înainte de a trece mai departe, nu vă voi rămâne dator nici cu Ioan 9.8-34! De unde ştiu că primii care l-au cercetat pe orbul din naştere erau saduchei şi nu farisei? Niciodată nu cercetez atent un text, fără ca mai întâi să mi se facă o descoperire, nu neapărat având textul în faţă, ci doar gândindu-mă la conţinut sau la vreo anumită exprimare încă neclară (1Ioan 19,20,21,24,26,27-29)! Abia apoi urmează cercetarea atentă pentru încredinţare prin găsirea ancorelor, a argumentelor, argumente care ziditoare pentru mine fiind, să le pot prezenta prin mărturie şi altora. Asta fac eu prin mărturisire—şi nu pot face mai mult decât atât—prezint argumente, care pe altă cale pot deveni şi ancore pentru credinţa altora. Eu nu vă pot da credinţă, credinţa o dă Dumnezeu acelora care-L caută după voia Lui, şi nu altfel (Fapt.10.1-6,34-48).
În versetul Ioan 9.10 nu ni se spune clar cine erau cei care l-au întrebat. Apoi în versetul 12, doar l-au întrebat unde este Isus. În versetele 13 şi 14 intră şi fariseii pe fir pentru că Isus vindecase orbul într-o zi de sabat. Cheia este în versetul 15 raportat la versetele 24 şi 27. Exprimarea din versetul 15 este deja limpede: „din nou, fariseii l-au întrebat… şi ei“, aşadar l-au întrebat „şi ei“, „din nou“, după aceia care l-au adus la ei, şi cine alţii puteau avea legături atât de strânse în anumite „probleme“ de „rezolvat“ împreună cu fariseii, decât saducheii (Fapt.5.17,18,32-39)? Versetul 24 spune că fariseii au chemat pe cel vindecat „a doua oară“, adică de data asta l-au chemat ei, dar nu era a treia întrevedere, ci a doua, lucru confirmat şi în versetul 27, „încă o dată“, pentru că prima dată le spusese în versetul 15. O altă remarcă este că, împreună, atât saducheii cât şi fariseii, sunt numiţi în text Iudei (Ioan 9.18-23). La acea dată toţi îşi spuneau Iudei, indiferent de seminţia din care făceau parte (Fapt.22.30; 23.1-12; 22.1-23; Rom.11.1; 2Cor.11.22; Filip.3.1-9).

După această introducere, putem deja pătrunde în miezul poveştii, această poveste despre viaţă… eternă viaţă (Mat.5.14-20)!
Sunt multe grupări zis-creştine, cu tot atâtea confesiuni/mărturisiri de credinţă diferite între ele, care s-au diferenţiat şi prin numele pe care şi l-au atribuit: creştini ortodocşi—care deşi în doctrina proprie condamnă „îndreptăţirea de sine“… fariseistică/făţarnică, spun credinţei proprii „dreapta-credinţă“—, creştini romano-catolici, greco-catolici, iar printre protestanţi, întâlnim nume precum adventişti, adventişti de ziua a şaptea, creştini după Evanghelie, baptişti(botezaţi), penticostali, şi câte vor mai fi încă, toate au nume distincte, deşi teoretic se închină aceluiaşi Dumnezeu, care are aceeaşi cerinţă pentru toţi. Însă toţi întemeietorii acestor grupări cred că fiecare este îndreptăţit să-şi taie din imensul tort al vieţii eterne doar felia, fie mare fie mică după mintea şi putinţa proprie fiecăruia, care le convine cel mai mult. Care le convine lor, adică este o decizie unilaterală din care Dumnezeu este exclus prin ignorare (Ex.20.7; Deut.5.11). Legământul în general se face între părţi, şi cu atât mai mult noul legământ în sângele/jertfa/sacrificiul Domnului Isus Cristos, care este un legământ dinamic cu două categorii de creştini, însă cu fiecare persoană în parte, aşadar bipartit însă desfăşurat pe o perioadă foarte lungă (Dan.2.44,45; 7.13,14; 9.24-27; Mat.26.26,27,28; Apoc.7.1-4_8,9,10-17; 14.12,13)! O interpretare răutăcioasă a comuniştilor, care n-au văzut niciodată individul ci doar masele, indivizii fiind exclusiv la alegerea lor, a fost aceea că şi Isus Cristos a fost… comunist! Se pare însă că „preoţii“ sau alţi şefi de grupări, au avut această viziune mult înainte de apariţia comuniştilor pe scena politicii. Şefii lumii nu pun niciodată preţ pe individ, în ciuda oricăror declaraţii pur psiho-motivaţionale, după propriile interese.

Aşadar noul legământ este dinamic în timp, însă bipartit şi direct în momentul acţiunii, iar Mijlocitorul nu este… mai mulţi, deşi se încearcă acreditarea ideii în persoana fecioarei Maria (Isa.55.1-11; Ier.31.31-37; Mat.26.27,28; Evr.9.15; 12.18-24; 1Tim.2.5-7). Iată că până şi gramatica scârţâie sub greaua povară a multiplicităţii! Sau mai degrabă a multiîmpleticelii… testamentare: Evr.9.15_17-20,27,28; Gal.3.15-17,18_20-22,23,24,25! Cum „nu mai suntem sub îndrumătorul acesta“ le spusese deja galatenilor: Gal.3.8-10-14. Aşadar o traducere ceva mai inspirată se cuvenea (2Cor.3.5,6 şi 11.1,2)! Cei ce văd superficial legământul nu reuşesc să facă deosebirea între legământ, făcut întotdeauna între două părţi, şi testament care este un act unilateral, făcut de o singură parte în favoarea alteia, şi sunt stăpâniţi de ideea moştenirii, fără să se simtă obligaţi să facă nimic altceva, decât să… aştepte felia de tort pe care o râvnesc în mod tradiţional, că doar suntem un „popor născut creştin“. Dacă chiar suntem un popor născut creştin, de ce mai suntem în plus şi… ortodox? Când s-a născut ortodoxia? După cunoştinţa mea, cu aproximativ 800 de ani în urmă, aşadar cam tinerică, şi atunci cum rămâne cu apostolul Andrei? Şi uite-aşa statisticienii români n-au o căsuţă de validare pentru creştini pur şi simplu, ci doar pentru ortodocşi sau catolici, iar tinerii care vin cu recensământul, după ce te întreabă „ortodox sau catolic“, şi le spui simplu creştin te încondeiază în caseta rezervată pentru „alte religii“, ca la groapa comună. Hinduiste, budiste, islamiste, care „alte religii“? Avea dreptate Grigore Moisil când făcea bancuri pe seama rezultatelor statistice! „Statistic te simţi bine, în realitate e vai de fundul tău, cu una fierbinte şi alta rece“. Despre babilonie vom mai vorbi (Apoc.17.4-6; 18.2-5)!

De ce oare nu pot accepta oamenii că întreaga Biblie este Cuvântul lui Dumnezeu, nu doar nişte fragmente scoase atât din contextul local cât şi din cel general, la care oricum îşi taie singuri accesul? Şi asta n-o spun eu de la mine, o spune chiar Domnul Isus, mijlocitorul legământului (Mat.5.14-17_20; Luc.24.15-18,19-25_27-32,44_49). În mărturia precedentă am spus şi am argumentat că tot materialul adunat sub titulatura generală Noul Testament—în fapt Noul Legământ—a început să fie scris pentru a rămâne ca material auxiliar pe lângă cel deja existent, Vechiul Testament—în fapt Vechiul Legământ—pe baza căruia a fost propovăduită EVANGHELIA Împărăţiei cerurilor, mai întâi prin viu grai (Luc.1.1-4; Fapt.1.1,2-5; Dan.2.44-47; Mat.4.16,17). Observaţi vă rog diferenţa dintre versetele 2 şi 5 din Fapte (2Sam.23.2; Ps.51.11; Mat.22.43-45; Ps.110.1,2)! Nici Moise, nici David n-au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, şi nici foarte mulţi dintre creştini. Poruncile date prin Duhul Sfânt se referă atât la Domnul Isus, cât şi la apostoli, chiar dacă aceştia nu fuseseră încă botezaţi/unşi/împuterniciţi cu Duhul Sfânt, lucru care avea să se întâmple cu zece zile mai târziu. Diferenţa este foarte mare, însă rezultatul este similar, şi anume comunicarea directă şi sigură, fără amestec din afară. Şi cine este atent, recepţionează! Ba încă, mai şi reţine ce a recepţionat. Iar EVANGHELIA este aceeaşi pentru toţi, fără diferenţă de învăţătură, doar speranţa îi diferenţiază, speranţa cerească fiind cea de bază şi dechizătoare de drum corect şi pentru cea pământească/remanentă. Foarte important de înţeles şi de reţinut!

Cum vrei să înţelegi întregul sprijinindu-te doar pe câteva părţi pe care le tot vânturi? Eu numesc asta cale de minimă rezistenţă, sau scurtătură şi este o caracteristică a spiritului lumesc. E adevărat că şi mie mi s-a părut imposibil demersul de a înţelege de unul singur o carte cu atât de mult text, însă Dumnezeu mi-a demonstrat, nu doar că nu sunt singur, şi nici lăsat singur în demersul meu, ci şi că tocmai asta-i calea recomandată pentru orice om de pe pământ, ascultarea de Dumnezeu ca individ—nu însă şi individualist—având creierul eliberat de orice constrângere exterioară din partea altor oameni (Ios.1.8,9; Deut.17.14,18-20). O vreme, totuşi am făcut aşa în virtutea inerţiei, însă după ani de experienţă, având şi confirmarea şi susţinerea trimiterilor deja existente în Biblie prin munca altora, am început să înţeleg că nu sunt singur cum credeam, ba chiar că tocmai acest aspect era cheia reuşitei/cheia cunoştinţei: Mat.23.8-15; 16.15-19; Luc.11.44-52-54. Aşadar posibilitatea există întotdeauna, însă fără a te sprijini pe ideile oamenilor care pun tot felul de condiţii pentru a te primi în mijlocul lor, apoi doar se folosesc de tine încorsetându-te într-o dogmatică strâmbă şi o doctrină aiuritoare (Ier.17.1-16). Şi lucrurile se întâmplă aşa peste tot în lume! Ca să putem intra în Împărăţie pe poarta strâmtă, şi să ne menţinem pe calea îngustă, în mod aparent paradoxal trebuie să avem în vedere întregul Cuvânt al lui Dumnezeu, de la prima până la ultima literă (Mat.5.17,18; Apoc.1.8; Isa.41.4; 44.6; 48.11-14-20; Iac.1.12-18).

Unii spun că au nevoie de pelerinaje, de moaşte, icoane şi alte legături cu lumea materială în care trăim, de parcă lumea materială ne-ar lipsi, nu cea spirituală, dar nu prea ştiu unde să caute aceste legături, deşi sunt chiar sub ochii lor (Prov.17.24; Fapt.17.10,11-21…). Vom iniţia prin urmare un „pelerinaj“ pentru a vedea un anume „peisaj“/ilustraţie/icoană/chip a căii înguste, care nu permite o deplasare „şerpuitoare“/stânga-dreapta, ci doar înainte, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu după mintea noastră neexersată în adevăr (Num.21.34,35; 22.1-22,23_26,27-32,33-35-38-41; 23.1-3,4-10,11-30; 24.1-25; 31.8; Ios.13.22; 2Pet.2.9-17…). Voi trata detaliat doar esenţialul extras cu „penseta“ prin versetele Num.22.23,24,26,32,33,35. Măgăriţa s-a abătut de la drum şi a luat-o pe câmp; într-o cărare dintre vii, Domnul, căci El era îngerul, a pus un zid la dreapta şi altul la stânga, iar măgăriţa pentru a putea trece de Înger, a presat piciorul lui Balaam de zid şi acesta a bătut-o, neînţelegând ce se petrece. Apoi Îngerul nu i-a mai lăsat loc nici la stânga nici la dreapta, şi măgăriţa pe acea cale îngustată la extrem s-a aşezat pe pământ sub Blaam, nevrând să mai înainteze. Atunci Balaam iar o bate, dar o şi ameninţă cu moartea. Când Balaam recunoaşte că măgăriţa nu are astfel de obiceiuri—ceea ce nu se întâmplă întotdeauna în cazul oamenilor—Dumnezeu îi deschide şi lui ochii să poată vedea Îngerul, şi Balaam i se închină. Apoi Îngerul îi spune de ce i-a stat împotrivă, calea lui cu ghicitul şi descântecele, o cale a blestemului, fiind o cale a pierzaniei, şi dacă măgăriţa şi-ar fi continuat drumul, pe el l-ar fi omorât iar pe ea ar fi lăsat-o vie (Prov.26.1,2; Deut.23.3-6). Apoi i-a spus ce are de făcut, să nu se abată de la Cuvântul lui Dumnezeu, nici la stânga nici la dreapta, orice i-ar cere Balac să spună (Deut.17.8-13).

Ei, acum să ne tragem puţin sufletul după acest „pelerinaj“, sper eu edificator/ziditor pentru cât mai mulţi, gândindu-ne puţin şi la alte pelerinaje. De fapt „sportul“ ăsta îl fac de foarte mulţi ani, fără să fi avut habar că este… pelerinaj prin locuri încă neumblate. La anii mei să mă pot mişca atât de iute şi departe, fără să fac febră musculară, ori să-mi iau cu mine un săculeţ de orez şi o sticlă cu apă, cum s-a dus unul dintr-o „v.b.“ la Ierusalim tur-retur, păi sunt de-a dreptul… „periculos“ de sportiv. Dacă până aici v-a plăcut „excursia“, ţineţi-vă după mine că mai avem şi altele. Şi unde pui că nici măcar din casă n-am ieşit pentru asta! Ani în care am reînoit de foarte multe ori săculeţul cu orez, sticla cu apă, iar febră musculară n-am făcut că doar nu citesc… scuzaţi, cu… picioarele. Cât despre leşinuri, coronaviruşi şi alte alea, nici pomeneală.
Să mai facem totuşi una scurtă, înainte de a vorbi şi de unitate, însă una care nu are cum să se cheme ecumenism, pentru că unitate a fost de la început, aşa a continuat să fie, şi aşa va fi în veci!
Pe vremea când regele David—cel care a dus la bun sfârşit ceea ce făcuse Dumnezeu prin Iosua, apoi a urmat perioada judecătorilor—era rege doar la Hebron/Chiriat-Arba unde a domnit şapte ani şi jumătate, a ordonat cucerirea Iebusului/Ierusalimul de mai târziu, numit mai întâi cetatea lui David, loc pe care Dumnezeu l-a ales pentru zidirea acolo a Templului, după Cuvântul Său din pustiul Sinai (2Sam.5.1-10; 1Cron.11.4-9; Ios.15.54; Deut.16.5,6,16; 12.1-5-14-32; Num.16.1-11,28-50; 17.1-13; 18.1-7). Unde a ales în cele din urmă Dumnezeu acest loc, în ce împrejurări, unde anume, cum şi de ce tocmai acolo (Gen.22.1,2,14,16-18; 2Cron.2.1; 3.1; 1Cron.21.1-4,6-18-30; 22.1; Deut.11.29; 27.4-18; opţional sau ulterior Ios.7.1-26; 8.1-29, apoi Ios.8.30-35; 9.1-27; 10.1-4, şi încă opţional sau mai târziu, până la versetul 27, şi chiar mai departe)?

Evident, când am spus „în cele din urmă“, m-am referit la cronologia istorică, nu la profeţii, pentru că Dumnezeu nu face nimic la voia întâmplării, ci totul este planificat şi anunţat dinainte, uneori foarte înainte de a aduce la îndeplinire cele anunţate ca profeţii (2Reg.18.17-25,29-33; 19.1-11,14-37; 20.1-19). Acestea sunt clar la vedere, dar sunt altele şi mai subtile: Gen.3.15; Deut.12.5; Apoc.7.4; Evr.12.22,23,24; Apoc.21.2. Cum am mai spus-o şi o repet, de la Geneza până la Apocalips! Însă nu doar ce am arătat aici prin trimiteri, şi poate că unii au înţeles, este totul, căci „încrengătura“ cu seminţiile este una mult mai mare, şi pentru moment o voi sublinia doar prin Deut.12.14; Gen.39.8-10-12. Timp pentru ele avem!
Aşadar locul ales de Dumnezeu pentru construirea Templului din Ierusalim, casă de rugăciune şi desfăşurarea slujbei preoţiei prin preoţi sfinţiţi şi unşi după Lege, din familia levitului Aaron, a căror slujbă nu se putea desfăşura altfel decât conform Legii, altfel consecinţele erau dezastruoase, cum au şi fost, n-a fost ales întâmplător, ci pe muntele Moria unde i s-a cerut lui Avraam să-l jertfească pe Isaac, fiul făgăduinţei, iar Avraam n-a ezitat (Gen.22.1,2; 2Cron.3.1). Plecând de aici, poveştile sunt mult mai multe şi mai importante pentru a fi „înghesuite“ aici. Ocaziile de-a ajunge din nou la ele pentru detaliere şi lămurire nu vor lipsi. Acum însă, având în vedere multele confesiuni religioase, vreau să vorbim despre unitate, o unitate adevărată, nu despre unificarea căreia i se spune ecumenism, care oricum n-are nicio şansă de realizare, cum n-a avut nici până acum.

Deşi această unitate în diversitate este foarte simplă în sine şi uşor de înţeles, se pare că unii n-au înţeles-o nici măcar acum, după trecerea a două milenii (Gen.1.1,2; Evr.3.4-6,7_11,12; Ioan 4.19-23,24-26; 10.26-30; 17.1-3,11-24). Oamenii nu pricep că Duhul Sfânt este Liantul Unităţii, deşi vorbesc despre El, şi nici că singura Persoană cu care se poate identifica Duhul Sfânt este chiar Dumnezeu Tatăl, aşa cum arată „fariseul“ nostru în Evr.3.7-11, Duhul Sfânt fiind singura Energie care poate pune în mişcare orice vietate, ca şi orice lucru lipsit de viaţă conştientă, până la conştiinţa de sine. Dumnezeu are toate resursele disponibile, ori le poate aduce în existenţă, pentru ca apoi să poată face orice îşi doreşte, ceea ce face El îmbrăcând „haina realităţii“ incontestabile, haina adevărului pe care nimeni n-o poate schimba, şi orice „îndrăzneţ“ nu „reuşeşte“ decât să strice. Eu sunt optimist că mulţi din cei care vor citi atent şi răbdător această mărturie, vor reuşi să înţeleagă, numai ei să nu fie… pesimişti. Botezul creştin, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh este expresia acestei unităţi a acelora care nu se lasă amăgiţi de ideea că s-ar fi născut deja creştini, şi nu expresia unui dumnezeu trinitar, aşa cum se vehiculează. Dacă te naşti deja creştin, ce rost mai are botezul, ce mai poate semnifica el, însă botezul conştient al unui adult este mai mult decât un act formal, este unitate spirituală prin noul legământ atât prin expresia legământului în sine, cât şi prin acţiunea şi activitatea în care se implică atât Tatăl cât şi Fiul prin lucrarea Duhului Sfânt, care nu poate minţi, aceasta fiind singura „slăbiciune“ a Tatălui că nu poate minţi, nu se poate tăgădui pe Sine însuşi (1Pet.3.18-22; Gen.8.20-22; 9.1-17; 1Ioan 2.20,21,24,26,27; 1Sam.15.29; 2Tim.2.13; Tit 1.1,2,3).

În corabia mântuirii prin noul legământ nu sunt „îmbarcaţi“ bebeluşi inconştienţi de ceea ce fac adulţii cu ei, şi nici nu se poate pune problema libertăţii de alegere în cazul lor înainte de a deveni adulţi conştienţi şi liberi să aleagă (Ier.31.31-37; Ioan 8.30-36). Orice încălcare a dreptului de alegere conştientă individuală/personală este nulă de drept, şi nu te poate plasa în acest legământ ca parte implicată! Automat eşti pe dinafară/out, şi tot aşa rămâi dacă nu-ţi schimbi poziţia în viaţa de adult. Şi pentru că tot am vorbit de noul legământ, iar în mărturia precedentă v-am spus despre Biblie, „cartea vieţii Mielului“, că este cartea sigilată/pecetluită cu şapte peceţi, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, în literă şi în Duh (2Cor.3.2,3_6; Apoc.5.1-3-5_9,10; 13.8; 21.9,10,22-27), iată că Dumnezeu mi-a descoperit recent un nou aspect al scrierii pe dinăuntru, scrierea pe inimile de carne ale celor găsiţi vrednici (Deut.30.1-20; Ier.31.33,34; 2Cor.1.20-22; 2.14-17; 3.1,2,3-6). Aceasta este esenţa noului legământ, care rezidă în cunoştinţă (2Cor.11.6; Filip.3.1; Mat.16.17-19; Luc.11.52). Iar pentru cunoştinţă trebuie să faci nişte eforturi, nu ţi se pune nimic pe tavă! Personal, pentru asta am făcut deja un „pelerinaj“ de peste patru decenii, dar este o bucurie care-mi umple sufletul! Nu mă consider un „creştin din naştere“, ci un creştin „născut din nou“ care-şi aşteaptă înfierea (Ioan 3.1-21; Rom.8.12-23; Ecl.7.1-8).

Creştinii sunt o specie rară, ei se nasc prin moarte şi pentru aceasta trăiesc toată viaţa care le mai rămâne de trăit pe pământ (Apoc.2.10,11; 3.10-12; Iac.1.12,18,22-25; 1Cor.9.23-27; Col.3.1-7; Mat.5.27-37). Dacă cei tineri, citind Mat.5.27-37, s-au desumflat sau bosumflat cumva, le recomand răbdare, îndelungă răbdare, întrucât nimeni nu se naşte dintr-o dată, ci este necesară şi o perioadă de… „gestaţie“, şi timp este destul, nu doar nouă luni, iar cei care cred sau doar afirmă că sunt prea tineri ca să se… „pocăiască“, aşa că aşteaptă să îmbătrânească şi doar atunci se vor pocăi, se amăgesc singuri; la bătrâneţe devin impotenţi din toate punctele de vedere şi nu mai sunt decât nişte vreascuri uscate, bune doar de aruncat în foc (Ps.110.3; Mat.11.12,13; Ps.96.5-13; 29.1,2,10,11; 2Cron.16.9; 20.21; 1Cron.16.7,41,42; Ex.28.1-43; 29.1-46; 30.1-38). Toţi apostolii Domnului au fost oameni tineri! Aşa au fost botezaţi atât în apă cât şi ulterior cu Duhul Sfânt, însă cei gata născuţi creştini nu acceptă adevărul lui Dumnezeu, ci se duc după fentele oamenilor (Ioan 3.22,31-36; 4.1-3,21-26; 7.37-39). O Doamne, şi câte fente pot să aibă! Chiar dacă în lume se spune că „toamna se numără bobocii“, idee poate preluată de oamenii gospodari şi din Cuvântul lui Dumnezeu nu numai din experienţa personală practică, ei tot nu pricep că dacă vrei să ai roade la bătrâneţe, la vremea „bilanţului“, în vederea unei judecăţi favorabile, trebuie să munceşti în Casa Tatălui încă din tinereţe, altfel vei fi precum smochinul blestemat de Domnul—„în veac să nu mai dea rod din tine“—nu pentru că-i era foame de smochine, ci pentru că aştepta roade de la o anume categorie de slujbaşi ai Tatălui, pe care i-a găsit fără rod (Ioan 4.27-38; Mat.21.7-32; Marc.11.7-33; 12.1-12).

În Rom.8.2, apostolul neamurilor face o distincţie netă între vechiul şi noul legământ, supranumindu-l pe acesta din urmă „legea Duhului de viaţă în Cristos Isus“, ceea ce merită toată atenţia împreună şi cu trimiterea directă la 2Cor.3.6!
Un alt aspect pe care l-aş evidenţia în legătură cu versetul Mat.23.35, este o eroare preluată prin traducere din limba engleză a acestui verset. Am fost foarte curios de a şti mai mult despre acest „Zaharia, fiul lui Barachia … omorât între Templu şi altar“, adică în curtea Templului! Citind cartea proorocului Zaharia, fiul lui Berechia, fiul lui Ido, n-am găsit niciun indiciu. S-a întâmplat însă să citesc acelaşi episod în Luc.11.51, unde nu i se „dezvăluie“ lui Zaharia şi numele tatălui său, dar unde există o trimitere la 2Cron.24.20,21, trimitere care este şi la… Mat.23.35, dar pe care nu o consultasem niciodată. Ar trebui să adăugaţi şi versetul 22, apoi să citiţi toată povestea începând de la capitolul 22. Cunoşteam povestea dar nu-mi puteam aminti aceste nume, Ioas, Iehioada şi Zaharia! Uite aşa se mai lămuresc nişte lucruri deja încurcate de neştiutori care prea vor să arate că le ştiu pe toate! Atenţie, sunt erori ale oamenilor care le preiau chiar şi la ediţii foarte îngrijite, cum este ediţia SBR 2014, şi se tot rostogolesc!

Şi la final, o mostră de ducere în derizoriu a unui eveniment crucial în viaţa poporului evreu, împrăştiat la acea vreme în teritorii întinse de la India până la Etiopia. Cum anume? E suficient să aflaţi de la rabinul Rafael Shafer cum sărbătoresc la ora actuală evreii… Purim, dovadă că habar n-au cine a fost acel Haman, fiul lui Hamedata, Agaghitul, cine a fost Agag, cum i-a salvat beniamitul Saul viaţa, şi cu siguranţă nu doar a lui de vreme ce apare acest Haman, urmaş al lui Agag prin Hamedata (1Sam.15.1-8,9,17-23,30-32,33-35; Est.1.1; 3.5-10-13; 6.1-10; 7.1-10; 8.1-8; 9.11-15,16). A se remarca din versetele 15 şi 16 faptul că evreii nu s-au atins de averile celor ucişi, pentru că ar fi putut fi amaleciţi!

02.07.21

© since 2021, Aurel Becheru. NEXT PAGE | PREVIOUS PAGE