ZILELE CREAŢIEI de la zero la infinit

Gen.1.1,4,31; 2.1-3; 2Pet.3.7-9; Apoc.21.1-7; 2Pet.3.18; 1Tim.1.17; 1Cron.29.1-14.

Luc.22.31,32; Dan.2.44,45; 12.4; Apoc.14.6-13; Hab.2.3,13,14.

AM auzit multe lucruri spunându-se despre Creaţie, în general, dar şi despre „zilele creaţiei“ în special, din partea multor pricepuţi la multe şi de toate, mai ales la Cuvântul lui Dumnezeu, pe care-L cunosc ca pe propriile lor buzunare, că doar oficial sunt… creştini. Oficial! Toţi ar vrea să fie ascultaţi în ceea ce susţin, deşi urechi pentru Cuvântul lui Dumnezeu n-au decât două, şi-amândouă… „stângi“! De aceea am decis să detaliez acest subiect despre care am mai vorbit, ţinând cont de multele păreri pe care le-am auzit, indiferent de la cine, ori citit, scrise de oricine. Desigur documentat şi cred eu, inspirat, voi despica firul în patru, ba chiar în şapte, pentru a rămâne în cele din urmă, doar cu firul primordial, ziua veşniciei. Aşadar să pornim la drum, scurt sau lung, cum va fi el!

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi Pământul.“ Punct. Scurt şi cuprinzător, fără detalii, pentru că ar fi ocupat prea mult spaţiu, şi nu acesta era scopul principal al acestui minunat verset, care nu putea lipsi din peisaj fără a ne lăsa în ceaţă. Esenţa în doar câteva cuvinte cântărite! Ce om ar fi fost sau ar fi capabil să spună atât de multe în atât de puţine cuvinte? Spus aşa, versetul nu poate trece neobservat. Parcă te trage de mânecă, deşi iniţial nu-l poţi înţelege, şi nu-i poţi înţelege nici importanţa. Aceasta este ziua zero cuprinsă în ziua veşniciei a Creatorului, zi fără început şi fără sfârşit ca şi Creatorul însuşi (Apoc.1.8; 2Pet.3.18)! Zi a veşniciei care integrează orice altă zi, inclusiv cele şapte în care Dumnezeu s-a ocupat şi încă se mai ocupă de Pământ, mai cu seamă de omul de pământ şi de pe Pământ, sau orice alte zile vor mai urma. În teoria matematică a mulţimilor se cheamă… mulţimea vidă, putând avea oricâte elemente de acelaşi fel, la elementele deja adăugate putându-se adăuga şi altele, în oricât de mare număr.

În acest minunat verset, Dumnezeu pune cerurile în prim plan, iar Pământul în plan secund. Dumnezeu nu vorbeşte aici ca despre o zi de creaţie, ci ca despre un început, iar când se ocupă în mod special de planeta Pământ, se referă la şapte zile de creaţie, în şir una după alta, cu o numerotare de la… întâia până la a şaptea, despre cea de-a şaptea zi vorbind nu la timpul trecut, cum vorbise despre celelalte, ci ca şi cum ar fi încă în curs de desfăşurare, şi numită zi de odihnă (Gen.1.5,8,13,19,23,31; 2,1-3). Despre ziua a şaptea de creaţie, numită şi zi de odihnă, vom mai vorbi, pentru că sunt multe de spus! Aşadar, în ziua zero… a Creaţiei, „la început“, Dumnezeu s-a ocupat mai întâi de domeniul spiritual al Universului Său, populându-l cu creaturi spirituale numite „fiii lui Dumnezeu“ (deocamdată asta-i tot ce ştim!), şi abia apoi s-a ocupat şi de planeta Pământ, în primele cinci zile pentru a-l pregăti ca o casă primitoare/ospitalieră, şi abia apoi a creat şi omul pentru a-şi lua în primire/posesie locuinţa, o locuinţă în care avea deja condiţii ideale pentru a duce o viaţă fericită, neducând lipsă de nimic, fie din cele necesare, fie din cele… ornamentale/de decor, deja creat în primele cinci zile (Gen.6.1,2-4; Iov 1.6; 2.1). Aşadar numerotarea zilelor de creaţie pentru Pământ începe de la ziua întîi. Să aruncăm dar o privire, mai înainte la ziua întâi, iar apoi şi la celelalte, luându-le la rând.

Primul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu în universul material a fost… lumina. Pare simplu, dar nu e chiar aşa. Oamenilor le place să vorbească despre ştiinţă ca şi cum ar fi exclusiv a lor, o cucerire a tainelor universului material, apărut nu se ştie cum dar se bănuieşte/presupune, ba chiar o creaţie a omului, însă realitatea este că ştiinţa este şi va rămâne atributul caracteristic şi exclusivist al lui Dumnezeu, omul fiind nevoit să se mulţumească doar cu atât cât îi permite Dumnezeu să ştie. Foarte interesant că acest aspect este intrinsec legat de noul legământ cu creştinii de orice neam/Israelul spiritual/poporul lui Dumnezeu (Ier.31.31-34,35_37)! Ce este omul în raport cu ştiinţa lui Dumnezeu? Un simplu beneficiar al… cunoaşterii ştiinţei lui Dumnezeu într-un mod limitat şi… treptat. Aşadar trebuie să se chinuie mult, generaţii după generaţii, secole de-a rândul, cu un consum uriaş de resurse materiale şi umane, în general cu rezultate nesigure, chiar îndoielnice, şi uneori catastrofal de păguboase. Nimic nu este stabil/definitiv/peren, nu se reproduce… „de la sine“, aşa cum vedem că se întâmplă peste tot în jurul nostru cu ceea ce numeam mai sus ornament/decor, adică tot mediul înconjurător/„natura“, în timp ce omul în iresponsabilitatea lui nepăsătoare, continuă să-i afecteze echilibrele şi să o distrugă cu… ştiinţa şi mai ales tehnologia aferentă. Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla dacă şi Dumnezeu ar fi lucrat, sau ar lucra, după mintea, „ştiinţa“ şi tehnologia omului! În mod cert, lumina ar fi fost încă şi acum tot… întuneric, aşa cum este încă în mintea multora.

Însă lumina nu e doar lumină. Ea este un adevărat etalon! O constantă în universul material, o sursă de culoare, o sursă de energie calorică, şi nu doar calorică, printre altele fotosinteza fiind încă un mister neelucidat de „savanţii“ lumii, sau mai degrabă pentru aceşti savanţi. Razele de lumină sunt perfect rectilinii/drepte, ba încă sunt şi inteligente, simţind încă de departe şi ocolind obstacolele masive din univers, pentru a-şi relua traseul rectiliniu după evitarea obstacolului, traseele astfel deviate fiind numite, oare de ce… geodezice (parcă geo, derivat din Gea, se referă exclusiv la Pământ!). Geodezicele sunt teoretic trasee „spaţio-temporale“… curbe, însă sunt la fel de curbe pe distanţe de ani-lumină, pe cât este de plat/plan Pământul pentru unii, care consideră că sunt minţiţi de oamenii de ştiinţă când li se spune că Pământul este rotund/sferic… şi puţin turtit la poli din pricina a două forţe, una centrifugă la ecuator, alta centripetă la poli, din pricina mişcării de rotaţie a Pământului în jurul propriei axe care trece prin cei doi poli. Ei însă îl văd plat/plan deşi e dotat cu munţi (cel mai înalt trece puţin peste opt Km înălţime), mări şi oceane, ceea ce reprezintă diferenţe de nivel care numai… plate nu pot fi, aceştia neuitându-se probabil decât în vârful bocancului, sau al opincii, dacă se mai poartă, pentru că până şi opinca ne-am dat-o pe… adidaşi. De, pe-afară trebuie să fim frecheşi, pe dinăuntru nu mai contează! Dacă s-ar uita la soare şi la lună, că stelele şi chiar planetele sunt prea departe, ar vedea că sunt rotunde/discoidale, iar pe pământ dacă s-ar uita în zare până la linia orizontului, făcând de două ori stânga-mprejur, ar constata că „linia“ orizontului este un cerc, şi asta oriunde s-ar afla pe Pământ.

Sunt prea multe lucrurile care se pot spune despre lumină, dar esenţial este ceea ce spune Dumnezeu în versetul 4. Pentru ziua zero/iniţială, în versetul 1, Dumnezeu nu face nicio apreciere, nicio evaluare, dar în versetul 4 Dumnezeu spune, pe de-o parte că lumina era bună, pe de alta că a… despărţit lumina de întuneric; altfel spus, acolo unde este întuneric, lumina nu a apărut încă, iar acolo unde apare lumina, dispare sau „se ascunde“ întunericul. Există desigur şi… tranziţii, însă împreună nu pot sta, ci lumina este cea care câştigă în întunericul pe care-l face luminos. „Să fie lumină“! De ce avea nevoie Dumnezeu de lumină aici, pe Pământ? Pentru ce a invocat-o, nu că n-ar fi existat deja? Pământul, masa solidă, era înconjurat de un strat adânc de apă destul de fierbinte, iar acest strat de apă era la rândul lui înconjurat de un alt strat dens gazos, fierbinte şi în mare măsură toxic. Viaţa biologică nu era posibilă nici măcar la un nivel primar în aceste condiţii defavorabile. Primul element esenţial era totuşi… lumina. Pentru ce? Pentru fotosinteză, iar aceasta pentru a crea o atmosferă propice vieţii biologice. Al doilea element de care avea nevoie era… ploaia. Apoi se putea ocupa şi de vegetaţie. Lumina prin acel strat de gaze fierbinţi şi toxice, care pătrundea pe Pământ era difuză, dar era… după prima zi. În ziua a doua a creat un spaţiu de la suprafaţa Pământului în sus, pe care l-a numit cer, ulterior chiar şi ceruri, unde să aibă loc de extindere acel abur de la suprafaţa apei, despre care citim în Geneza 2.4,5,6. Aşadar lucrurile trebuiesc privite în firescul lor dinamic, în ordinea în care au fost create, iar din expunerea biblică reiese… limpede ca lumina zilei, dacă-mi permiteţi un joc de cuvinte, acest dinamism în desfăşurare, pe care-l vom sesiza şi în continuare.

În ciornă am scris mult mai detaliat, însă cred că oricine poate înţelege că „a fost mai întâi o seară, şi apoi o dimineaţă; aceasta a fost ziua… n“, înseamnă că a fost mai întâi un plan de acţiune, un proiect, apoi a fost lucrarea şi realizarea. Sper de asemenea ca şi cei care consideră Pământul ca fiind plat, să înţeleagă de ce nu se spune cerului biblic atmo-plată sau atmo-plană, ci atmo-sferă, iar ploilor precipitaţii atmosferice. Aşadar, după reglajul făcut cu întinderea atmosferică la nivelul întregii suprafeţe a Pământului, pentru formarea norilor şi apariţia ploii în straturile superioare mai reci în ziua a doua, apariţia uscatului, a reliefului, era următorul pas. Ziua a treia are două faze/etape distincte, apariţia scoarţei terestre solide/„uscatul“, şi a unui relief divers, lucru demn de remarcat şi pentru ţara noastră România (vers.9 şi 10; Deut.11.10-19) şi restrângerea suprafeţei acoperită de ape, lucru apreciat/evaluat ca bun, apoi după ce atmosfera a fost curăţată de tot felul de elemate în suspensie, iar „uscatul“ irigat, terenul era bine pregătit şi pentru „găzduirea“… vegetaţiei, lucru apreciat din nou ca fiind bun.

De aprecierea făcută de Dumnezeu când încă nu era niciun om pe Pământ, tot ne mai bucurăm şi astăzi, în ciuda lăcomiei iresponsabile a unora! „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“ (Gen.2.16,17). Iată însă şi iresponsabilitatea, amăgirea mincinoasă şi lăcomia, toate mână-n mână (Gen.3.1-6). Le-a „deschis“ mintea spre neascultare de Cuvântul Creatorului lor, spre rău şi deşertăciune, ceea ce se întâmplă cu mare intensitate şi astăzi. A ajuns planeta asta unicat în universul material, un imens depozit de tot felul de gunoaie, inclusiv „deşeuri“ radioactive, ca să nu mai spun şi despre ce se lansează prin spaţiul din jurul planetei, unde „obectele“ stau gata să se calce unele pe altele pe… „bombe-uri“. Felicitări! Ăsta-i drumul, ţineţi-o tot aşa. Va veni şi rândul vostru (Ier.1.10-12; Hab.2.12,13; Apoc.11.18)!

După apariţia reliefului uscatului, suficient luminat şi udat de ploi, şi a apariţiei unei vegetaţii diverse de ierburi, copaci şi pomi roditori, apare evident şi clorofila frunzelor cu procesul de fotosinteză asociat, fotosinteză consumatoare de bioxid/dioxid de carbon atmosferic (CO₂), şi eliberatoare de oxigen cu doi şi trei atomi/ozon, acesta din urmă având şi rol protector împotriva razelor ultraviolete, nefavorabile vieţii pământene. E limpede că procesul a fost îndelung, însă după cum se va vedea în ziua a patra, ţinta propusă fusese atinsă. Aer curat/respirabil, lumină clară, întuneric clar, ploi, ninsori, anotimpuri, ani, şi… în sfârşit, zile de… douăzeci şi patru de ore, aşa cum le cuoaştem azi, însă nu pentru a contesta Creaţia şi existenţa Creatorului! Dar despre asta vom mai vorbi!

Aici, în ziua a patra (vers.14-19), se pare că în afară de faptul că Soarele, Luna şi Pământul, ca şi… Stelele/Aştrii, adică universul material, fuseseră deja făcute în ziua iniţială/zero, Dumnezeu S-a mai ocupat şi de nişte ajustări/reglaje fine—pregătitoare pentru următorii doi paşi—pentru ca toţi parametrii de funcţionare ai sistemului construit cu multă atenţie, să fie ideal pentru a primi şi viaţa nonvegetală, asupra căreia voi reveni, dar mai întâi să lămurim nişte controverse de care se tot împiedică unii. Apropo, într-o emisiune umoristică s-a spus că „în întuneric, cel mai bine se văd… obstacolele“, iar în alta că „deşi se pare că omul din greşeli învaţă, unii greşesc atât de des încât… nu le mai rămâne timp să şi înveţe“. De ce dar, consideră unii că nu există Dumnezeu, prin urmare nici Pământul nici noi nu putem fi un produs al Creaţiei, ci un podus al unei îndelungi evoluţii de evenimente cu totul întâmplătoare, însă care s-au succedat într-un mod fericit, găsind aici pe Pământ, condiţii care ar mai exista pe încă multe alte planete din alte galaxii? Pentru că, susţin ei, ştiinţa/oamenii de ştiinţă au dovedit(!?) că universul material cunoscut pe cale optică, există deja de miliarde de ani(tereştri, de 365 de zile a câte 24 de ore), Pământul doar de vreo patru miliarde, aşa că este total exclus ca Pământul cu tot ce este pe el, inclusiv omul, să fi fost făcut de un Dumnezeu în doar şase zile, a douăzeci şi patru de ore fiecare; însă nu asta este exprimarea din textul biblic! Iar susţinătorii evoluţionismului controlat de legea hazardului, supăraţi pe hazard vor să-l înlocuiască printr-un evoluţionism contolat… ştiinţific.

Să revenim acum la text (vers.14,15)! Ce, şi mai degrabă cum spune Dumnezeu? „Să fie nişte Luminători/surse de lumină în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate… vremile, zilele şi anii; şi… să lumineze Pământul.“ „Şi aşa a fost“, este şi va fi! Primul lucru pe care-l spune Dumnezeu aici, şi pentru prima dată, căci în primele trei zile terenul doar a fost pregătit, dar n-au existat condiţiile ideale pentru ca un observator/om de pe Pământ să poată vedea limpede, atât soarele în timpul unei zile cu cer senin, cât şi luna cu stelele în timpul unei nopţi senine. Altfel oricum nu se văd nici soarele ziua, dar se vede că e zi, dacă este înorat, ori se vede parţial, la fel noaptea cu luna şi stelele, e nevoie de cer senin, lipsit de nori. Dumnezeu nu vorbeşte aici de 24 de ore—asta aparţine oamenilor care au convenit în scop orientativ ca ziua să fie împărţită în douazeci şi patru de ore, fiecare a şaizeci de minute, minutul a şaizeci de secunde, secunda având şi ea subdiviziuni—însă Dumnezeu a oferit lui Ezechia, împăratul lui Iuda la Ierusalim prin proorocul Isaia, o mostră de control al universului pe care L-a creat, atunci când acesta a cerut un semn de la Dumnezeu că se va vindeca de boala lui, şi a treia zi se va duce să se închine la Templu, dând înapoi cu zece trepte umbra pe cadranul Soarelui construit de Ahaz (2Reg.20.1-11).

Mai mult decât despărţirea zilei de noapte, a luminii de întuneric, Luminătorii aveau şi rol de semne (eu le spun markeri, pentru că marchează nişte intervale temporale) care să arate vremile (sezoanele, în general anotimpurile, dar şi intervale mai scurte din lună, săptămânile sau pătrarele), zilele şi anii. Şi acum, vreau-nu vreau, trebuie să apelez puţin şi la astrofizică, pentru că, să vorbeşti într-o zi considerată de unii ca fiind doar de 24 de ore, evident terestre, despre astre şi timp astral, pare cam… nepotrivit, iar nepotrivirile nu sunt caracteristice la Dumnezeu, ci la oameni! Ce înseamnă anul şi succesiunea anilor? Pământul orbitează în jurul Soarelui un ciclu complet, pe o orbită eliptică, timp de un an de 365 de zile. Fiecare ciclu complet adaugă încă un an la cei precedenţi. În afară de mişcarea orbitală zisă şi de revoluţie, Pământul mai are şi o mişcare de rotaţie în jurul unei axe pol nord—pol sud, înclinată cam la 22^o. O rotaţie completă înseamnă în general o succesiune noapte-zi, sau la Dumnezeu o zi, dintre cele de pe Pământ! La noi, 24 de ore, fiindcă aşa ne-am obişnuit, dar multă vreme n-a fost aşa. Spre poli însă, succesiunea noapte-zi nu mai are deloc… 24 de ore. Sunt zone în care lumină este cam jumătate de an, iar întuneric în aceeaşi proporţie, altfel spus un an egal cu o zi (Ezec.4.1-5,6; Num.14.33,34)! Aşa că cei care-şi motivează zilele Creaţiei ca având musai 24 de ore, deci Creaţia imposibilă, mai au încă multe de învăţat, sau măcar la multe de reflectat. Iar celor cu Pământul plat, care probabil nici de fuse orare n-au auzit, le recomand să fie mai atenţi măcar la revelioanele anuale, care durează pe întreg Pământul fix o zi/24 de ore, începând dacă nu mă înşel din Noua Zeelandă.

Sigur, vorbim despre răsărit şi apus, despre miazăzi şi miazănoapte, ori est, vest, sud, nord (geografici sau magnetici), pentru că avem nevoie de orientare, în general pentru deplasări, călătorii mai lungi sau mai scurte, dar… dar Soarele luminează permanent Pământul, 24 de ore din 24, inclusiv şi mai ales pentru adepţii zilei de Creaţie de 24 de ore. Atâta doar că numai o jumătate din suprafaţa Pământului este luminată în orice moment, jumătatea care este, ei hai suportaţi-mă, cu „faţa“ la Soare, partea opusă, „spatele“ rămânând în întuneric. Aşa a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric pentru Pământ şi pământeni, însă mai sunt şi alte aspecte, cel spiritual fiind esenţial, vital chiar pentru orice om (Gen.22.18; Isa.49.6; Ioan 1.4-14; Luc.16.19-26,27-31). Cine n-a auzit de fuse orare şi adaptarea la fusul orar local, să ia aminte la deplasările sportivilor când fac deplasări lungi, şi se vor lămuri! Iar jumătate de an zi şi jumătate noapte, presupun că este parcurgerea câte unei jumătăţi de elipsă a orbitei, axa de rotaţie a Pământului păstrându-şi înclinarea pe ambele jumătăţi între periheliu şi afeliu, jumătate cu faţa la Soare, jumătate cu spatele.

„Câte stele sunt pe cer, toate pân’la ziuă pier“ spune un cântec popular, dar oare chiar pier ele, stelele? Corpurile cereşti/astrele pe care le numim stele nu pier, ele apărând iar după lăsarea întunericului, ca şi luna. Aşadar este o simplă problemă de optică pentru observatorul pământean care vrea să exprime ceva anume, nu una de apariţie şi dispariţie a astrelor, sau grupărilor mai mari de astre, mult prea depărtate, pe care nu le putem vedea niciodată, deşi ele există, universul material fiind mult mai extins decât poate „vedea“ omul chiar şi cu cele mai performante telescoape sau sisteme de telescoape. Nici Soarele nu dispare în timpul nopţii, dar razele sale nu pot străbate întreaga masă fizică a Pământului, cu un diametru la ecuator, sau pe orice meridian de cam 12000 de kilometri. Pe timpul zilei, intensitatea luminii lunii şi a stelelor este mult prea slabă în raport cu intensitatea luminii solare, acesta fiind motivul pentru care nu pot fi văzute, mai ales stelele, pentru că luna deşi nu are lumină proprie, ci doar o reflectă pe cea de la Soare, totuşi când Soarele este la răsărit sau la apus, cocentraţia razelor solare tangente pe Pământ fiind mai mică, luna poate fi văzută în oricare fază a sa. Soarele nu poate ascunde întotdeauna „mândra lună“!

Ce se mai poate vedea la Lună cu ochiul liber? Că se învârteşte în jurul unei axe proprii de rotaţie, arătându-ne mereu aceeaşi „faţă“ şi acelaşi pol al axei sale de rotaţie. E ca şi cum ne-am uita la o roată de bicicletă, să zicem, din aceeaşi parte a butucului pe care sunt montate spiţele. Putem vedea rotaţia lunii întrucât ea are un relief, iar alternanţa zonelor de lumini şi umbre au o grafică specifică, uşor observabilă. Când Luna poate fi observată la lună plină, sau în preajmă, atât la răsărit cât şi la apus, rotaţia reliefului se vede foarte clar. Şi ar mai fi ceva! Mişcarea Lunii în jurul Pământului este percepută ca fiind tot de la răsărit la apus, dar rămâne mereu în urmă, având astfel şi o mişcare aparentă pe parcursul mai multor zile, de la apus spre răsărit. Cam ăsta ar fi deocamdată popasul pe care l-am făcut în compania adepţilor zilelor de creaţie a 24 de ore, şi a celor pentru care Pământul este plat, însă lucrurile interesante cu privire la ziua a patra de creaţie încă n-au fost epuizate. Să reluăm aşadar firul!

După cum se vede din versetul 18, Dumnezeu face şi în acest caz o evaluare cu apreciere pozitivă. Am putea spune că reglajele fine din această a patra zi (vers.15-17) făceau ca sistemul în ansamblu, să funcţioneze… uns. Afirmaţia şablon deja, din versetul 19, prezentă şi în celelalte trei zile precedente, devine în context foarte, foarte interesantă, prezentând două caracteristici distincte. Prima, Dumnezeu vorbeşte exclusiv la plural despre vremi, zile, ani în… ziua(singular!) a patra de Creaţie, deci n-are cum fi vorba despre o zi de… 24 de ore, iar Luminătorii luminau permanent Pământul din întinderea cerului (vers.15 şi 17!). În ce mod sunt stăpânite ziua şi noaptea, asta am discutat deja. A doua caracteristică specifică zilei a patra în contextul zilelor precedente, repet, în dinamica lor firească, este chiar şi mai subtilă decât prima: „a fost o seară şi apoi o dimineaţă; aceasta a fost ziua a patra“. Ce este deosebit aici? Aparent nimic, dar aparenţele uneori înşeală, Mergând însă în sens invers, din zi în zi, observăm că şi pentru ziua întâi afirmaţia este identică. Dar de ce o zi de lucru la Dumnezeu începe seara? Răspunsurile sunt cel puţin două, unul general valabil şi altul ceva mai special este pentru ziua întâi, şi nu doar pentru ea! „Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii“, spune undeva, „ca în toate bisericile sfinţilor“. Aşadar, în primul rând Dumnezeu lucrează ordonat, şi dovezi sunt destule, nu mai umblu după ele.

Dar să vedem ce face un… om gospodar şi organizat. La ora actuală se spune agendă! Seara, înainte de culcare se gândeşte la ce are de făcut şi ce ar putea face de când se scoală dimineaţa şi până la… sfârşitul zilei de lucru, apoi îşi notează într-o agendă, se culcă, se odihneşte, apoi de când se scoală în zorii zilei şi până spre seară… bifează în agendă ceea ce a realizat deja, şi tot aşa mereu. Ba încă, dacă întrevede sarcini grele, se mai trezeşte peste noapte, ori chiar în zori, şi se gândeşte cum să facă pentru a-i ieşi lucrurile cât mai bine. Şi de regulă îi ies bine, sau chiar foarte bine. Povestea aia cu „noi muncim, noi nu gândim“ e de pe altă lume, o lume a întunericului permanent şi fără nicio şansă de schimbare.

Aşadar stilul de lucru al lui Dumnezeu este unul organizat, mai întâi proiectează, apoi după ce proiectul este gata îl pune în… manoperă am zice, adică îi dă viaţă şi reguli/legi de funcţionare, pentru a deveni perfect operaţional. Partea în care Dumnezeu proiectează intenţiile cărora vrea să le dea viaţă este asimilată de El cu partea încă neclară în cele mai mici detalii, nedeplin luminoasă, iar partea în care lucrează efectiv este asimilată luminii (Ioan 9.1-4,5; 11.6-9,10; aş vrea să reţineţi şi aspectul acesta: „omul se poticneşte pe întuneric pentru că n-are lumină în… el“, ceea ce la Dumnezeu nu se pune problema: Gen.1.2; Ps.139.1-6,7_12). De aceea spune „a fost o seară, apoi o dimineaţă, ziua a… “. Şi asta o spune inclusiv pentru… ziua întâi, în care se ocupă de Pământ; aici este aspectul acela special, foarte subtil, de nesesizat pentru celelalte zile, până se ajunge la ziua a patra, dar ne ajută şi Geneza 2.4-6! Care este subtilitatea? „Seara“ este… sfârşitul unei zile şi începutul alteia care… îi succede/urmează(ca să poată înţelege şi copilaşii, oricât de mici!). Aşadar ziua întâi de Creaţie în care Dumnezeu se ocupă efectiv de Pământ, nu este prima zi de lucru a lui Dumnezeu, ci succede celei anterioare, ziua pe care am numit-o „zero“, pentru că în orice sistem de numeraţie se începe de la zero! Zero sau origine: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi Pământul“!

Iată în sfârşit un sistem bine pregătit, bine pus la punct pentru încă doi paşi care vor urma în zilele a cincia şi a şasea de Creaţie, zile în care îşi vor face apariţia vieţuitoare care respiră consumând oxigen şi evacuând reziduuri metabolice de bioxid de carbon. Aşadar vieţuitoare marine (acvatice, subacvatice), păsări, animale sălbatice (fiare, târâtoare), animale domestice, cum le numim acum (vite), de soiuri (specii) diverse. Din nou o evaluare apreciativă! Apoi şi „ultimul pe listă/agendă“ cu voia lui Dumnezeu, nu „cu voia d-voastră“, omul (Adam) şi Eva, binecuvântat de Dumnezeu (vers. 20-30). Apoi evaluarea finală a întregului ansamblu/sistem ca fiind, nu bună, ci foarte bună. Aprecierea a venit, după cum se vede, în urma unei reverificări a tuturor părţilor şi a ansamblului ca un tot perfect funcţional/operaţional! „Şi aşa a fost“! Însă nu… definitiv, pentru că s-a ivit şi un Gică-Contra! Totuşi aceasta a fost moştenirea lui Adam şi a Evei, stăpâni fiind pe tot ce făcuse Dumnezeu pentru ei, şi pe ei înşişi. Preţul acestei libertăţi depline pentru toate necesităţile lor, o dependenţă minimă, aceea a ascultării responsabile de Cuvântul Creatorului şi Dumnezeului lor (Gen.2.15-17)! Ceea ce… ceea ce deja ştim cum a fost şi cum stăm. Toţi vor să fie independenţi, că altfel nu se simt liberi! Dar nu-i mai bine să fii un liber viu, decât un independent mort? Întreb şi eu, nu dau cu parul (Mat.16.24-26; Ecl.9.4,5)!

O atenţie specială merită ziua a şaptea, ziua de odihnă pentru Dumnezeu, care a hotărât după modelul Său, ca a şaptea zi a omului pământean să fie o zi de odihnă a trupului şi cultivare a spiritului (Gen.2.1-3; Ex.20.7-10,11; Deut.5.11-14,15; Ps.95.…6-11; Evr.3.4-19; 4.1-13; Apoc.1.8; Isa.65.17-19; Apoc.21.1-7…27; 22.1-7). Poate că vi se par cam amestecate nişte lucruri în citatele pe care vi le-am dat, însă aşa a lucrat Dumnezeu şi aşa S-a exprimat, iar noi suntem datori să învăţăm de la El, pentru a rămâne stăpâni pe propria viaţă în primul rând, şi abia apoi să ne putem bucura de generozitatea Sa, care nu face economie de nimic din ceea ce ne este ori ne va fi de folos, ci se va bucura împreună cu noi de bucuria noastră. Important este să rămânem lângă El şi să învăţăm de la El (Luc.10.38,39_42; Mat.25.28-30; 19.27-30; 20.…16). Ca o paranteză la trimiteri, Marta era o femeie model, un suflet ales. Domnul ştia foarte bine lucrul acesta, dar i-a spus ei franc/direct/fără ocolişuri ce avea de spus, nu ca o critică ci ca un îndreptar care să rămână şi pentru noi spre învăţătură. Se vede şi din conversaţia avută cu ea, cu prilejul învierii fratelui său şi al Mariei, Lazăr (Ioan 11.17-40).

Revenind la subiectul nostru de bază, primele trei versete din capitolul 2 al Genezei, nu se poate să nu observăm că primul verset al acestui capitol se referă şi la versetul 1 din primul capitol (Gen.1.1). Este o aceeaşi ordine de enumerare cu cerurile înaintea pământului, iar lucrarea este considerată încheiată, deşi nu se face o evaluare pozitivă. Dumnezeu este însă foarte prevăzător în tot ceea ce face şi în tot ceea ce spune (Prov.30.5,6). Având în vedere libertatea deplină de decizie şi acţiune atribuită creaturilor Sale spirituale şi a omului pământean, Dumnezeu avea suficient timp pentru a verifica amănunţit comportamentul omului faţă de Sine, faţă de ascultarea de Cuvântul Său care consta dintr-o poruncă/regulă/lege foarte simplă, uşor de reţinut şi de aplicat pe termen nelimitat. Un test de fidelitate, am spune în termeni moderni, care însă nu-i pricinuia niciun neajuns. Restul îl ştiţi, sau cine nu ştie îl va afla. De aceea aparent există o controversă între declaraţia din primul verset în care se spune că „au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor“, şi declaraţia din versetul 2 în care se spune că „în ziua a şaptea Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse“ în precedentele şase zile, apoi „S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse“. A se reţine că în ziua a şaptea, de odihnă, Dumnezeu… şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse timp de şase zile (Ioan 5.14-17,18-24)!

Mai mult, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea, pentru că „S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse“. Reţineţi vă rog şi acest „zidise“, căci vom mai vorbi despre această exprimare. „A fost o seară şi apoi o dimineaţă“? Nici vorbă de aşa ceva! Ziua a şaptea de Creaţie, de fapt subziua, cum am spus mai înainte, este una foarte specială, la sfârşitul căreia, se va integra împreună cu precedentele şase şi ziua zero, în ziua veşniciei. Ciclul aşadar se închide în ziua veşniciei, o zi fără început şi fără sfârşit ca şi Dumnezeu însuşi, pentru că este ziua Sa. Atenţie, însă! De la ziua zero/de început şi până la ziua a şaptea a… Creaţiei, zi declarată… de odihnă, şi pe care le-am numit subzile, toate sunt zile de lucru, cu un început şi un sfârşit fiecare, şi toate la un loc împreună, cea de-a şaptea, ziua de odihnă, fiind o zi specială de lucru şi pentru… Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Isus Cristos (Apoc.1.8,10,11; 20.11-15; 21.1-5,6-7; 22.10-13-16,17-2021)! Atât Dumnezeu Tatăl cât şi Dumnezeu Fiul, sunt protagonişti şi colaboratori ai unei lucrări unice, împărţită pe zile de lucru (Ioan 5.17-19,20-24). Ceea ce se poate vedea şi din alte surse (Prov.8.12-22,23-26,27-30,31; Iov 38.1-7)! Aşadar, ziua veşniciei, fără început şi fără sfârşit este cea care integrează orice… zi de lucru decisă de Dumnezeu Tatăl nostru al tuturor celor care-L cunosc, recunosc şi respectă.

În speranţa că s-a înţeles, sau se va insista pentru a se înţelege, voi prezenta în continuare un aspect foarte interesant ca substrat al EVANGHELIEI, în legătură cu ziua a şaptea (Mat.25.24-27,28-30).
În 1863, un matematician elveţian, Jacob Bernoulli a început să lucreze la o problemă a dobânzii compuse(dobânda deja plătită se adăuga la debitul depus iniţial la bancă, iar noua dobândă era calculată la debit+dobânda adăugată anterior, şi tot aşa mereu, pentru fiecare perioadă stabilită: Mat.25.29). A împărţit anul în 6 luni, 3 luni, o lună, o săptămână, o zi, o oră, un minut şi apoi o secundă, pentru a calcula o dobândă compusă de 100% pe an, apoi 2×50%, 4×25%, 8,33×12%, 53×1,88% pentru o săptămână, 365×0,27% pe zi, dobândă la care se împrumută de obicei băncile între ele, dacă am înţeles eu bine. Aşadar o dobândă foarte mică la nivelul unei zile pentru o sumă împrumutată din nevoia de lichidităţi, atunci când cererea depăşeşte disponibilul de numerar, însă în continuă creştere, zi de zi. Rata limită de creştere atinsă pentru un minut este de 2,71828, iar pentru o săptămână ceva mai mică, însă nu cu mult, adică 2,69260, aşadar aproximativ 2,7 rată de creştere pentru dobânda compusă la interval de o săptămână, foarte aproape de limita maxim posibilă! Drăguţ, nu?

Ar fi şi mai drăguţ dacă activitatea spirituală a oamenilor s-ar ridica la acest nivel de creştere exponenţială, acordându-se unei zile pe săptămână atenţia cuvenită după Cuvântul lui Dumnezeu, care a stabilit această rată de creştere cu mult înainte de a fi calculată de elveţian! Dar aşa s-au întâmplat oare lucrurile? Ştim bine că nu, atât la evrei cât şi la creştini. Şi uite aşa a căpătat ziua de odihnă a lui Dumnezeu o semnificaţie mult mai profundă, şi o zi în care, fiind în curs, Dumnezeu îşi va definitiva lucrarea sub ochii atât a credicioşilor Săi, cât şi a celorlalţi. Această valoare de 2,71828 este o constantă şi a fost botezată cu o singură literă, ca şi π sau c şi anume e, des utilizată oriunde apare ideea de creştere. Nu şi în domeniul spiritual, deşi „patentul“ aparţine evident Creatorului, iar Domnul Isus a demonstrat-o prin exemplul personal, în timp ce apostolul Pavel a preluat-o şi practicat-o cu regularitate (Luc.4.16-21,31; Fapt.17.1-3). Şi pentru că unii doresc să crească în alt fel de învăţătură, de aici înainte ne vom ocupa şi de… evoluţionism, acel evoluţionism pe care eu îl numesc darwinist, pentru a-l deosebi de oricare alt soi de proces evolutiv ce presupune o dinamică a unor evenimente succesive cu legătură clară între ele.

Dare you win, contras Dar’win, sau şi mai simplu Darwin… Charles Darwin, agentul 007 al Satanei, adevăratul lansator al teoriei evoluţioniste, care neagă până şi existenţa Creatorului său, deşi el se ascunde mereu în spatele unor imagini/icoane, pe care le promovează ca idoli vizibili, tagibili, prin care îşi susţine propriile aberaţii (Ioan 8.44; Apoc.12.9). Aşa ceva a fost şi Darwin la viaţa lui, o marionetă sforărită de magnaţii unei industrializări forţate ale căror consecinţe dezastruoase, unii nu le văd nici acum când le trăiesc ei înşişi. Despre Originea speciilor lansată sau mai degrabă lăsată la apă în 1859, se poate spune că a fost o bombă fără fitil/focos, căreia cu toate încercările făcute, n-a reuşit nimeni să-i pună unul, aşa că nici măcar nu „benzineşte şi scânteieşte“, cum se mai întâmplă uneori! Presupun că acest „Îndrăzneşte să câştigi/să învingi“, înainte de a se da la această bomboană de pe colivă, n-a prea avut curiozitatea să citească anterior Biblia, ori degeaba a citit, că oricum n-a reţinut nimic interesant, care să-i poată stârni alte subiecte de… curiozitate. Măcar primul capitol sau primele două, să le fi citit mai atent, ori măcar să-şi fi luat cu el în Galapagos o Biblie, dacă tot s-a dus într-o lungă şi plăcută vacanţă, probabil fără să-şi plătească singur călătoria şi şederea acolo, sponsorizat şi… inspirat de cine avea interesul să facă dintr-un anonim o… vedetă, care nu şi-a mai încăput în piele de mare ce s-a crezut, după publicarea cărţii şi lobby-ul ultrapozitiv care i s-a făcut.

Din cartea „The Origin of Species“, Mentor edition, apărută în 1958, la pagina 450, aflăm că totuşi Darwin admitea că viaţa a fost insuflată… iniţial „de un Creator câtorva forme sau… uneia singure“, ceea ce a fost complet abandonat de evoluţioniştii contemporani, în schimb a fost… reînviată generaţia spontanee, respisă anterior. Ştiinţă, ce mai! După cum bate vântul. Vântul dinspre The Selfish Gene a lui R. Dawkins, cel cu „supa organică“ de aminoacizi care combinându-se în apă au format primele molecule proteice, molecule printre care a apărut… accidental, nu după vreo lege (se-nţelege?) o mleculă remarcabilă prin propritatea de a se autoreproduce. Apoi, mai multe astfel de molecule s-au aglomerat într-un soi de ciorchine, ciorchine care s-a acoperit, tot de la sine, cum altfel, cu alt soi de molecule care le-au servit de membrană protectoare, molecule despre care nu se mai spune dacă se reproduceau sau nu, că doar se înţelege… de la sine. Totul de la sine în apă, în supă, care supă nu s-a împuţit ca o baltă stătută, ci a lucrat cu drag şi spor pentru a ajunge la un alt nivel de… autoreproducere, şi multe, multe altele, cu dela ele putere şi de capul lor, într-un mod mereu organizat şi progresiv. Parcă seamănă mai mult a poveşti de adormit, sau de ţinut atenţia trează, că „ştiinţa “ nu prea transpare.

Normal că Dawkins nu ne spune şi cu ce se… hrăneau primele celule vii, capabile de a se reproduce, nici ce fel de compuşi rezultatu din metabolismul lor, dar „ştiinţa“ evoluţionistă rămâne în progres şi în ritm alert. Cum? Vom vedea! Oricum, nici măcar evoluţioniştii între ei n-au putut să cadă întotdeauna de acord unii cu alţii, în timp ce puţini dintre ei au făcut declaraţii care sunt de mare folos şi celor care nu cred în evoluţionismul darwinist, eliberându-şi conştiinţa şi sufletul de adevărate pietre de moară. Treptat vom examina cât mai multe aspecte, pentru a ne putea face o imagine cât mai completă despre argumentele pro şi contra, acceptând sau respingând toată teoria în ansamblu. Să ne uităm puţin în „supa organică“, supă care apare mai întâi în 1953 în „atmosfera“ compusă de Stanley Miller din hidrogen, metan, amoniac, vapori de apă şi bioxid de carbon s-ar susţine în altă parte, atmosferă în care a produs o descărcare electrică obţinând patru din cei 20 de aminoacizi indispensabili vieţii, pe care i-a salvat scoţându-i din raza de acţiune a descărcării electrice. În The Neck of the Giraffe, 1982, Francis Hitching rezumă dilema evoluţioniştilor cu privire la existenţa sau nu a oxigenului în atmosferă astfel: „Dacă în atmosferă ar fi fost prezent oxigenul, primul aminoacid nu şi-ar fi avut niciodată începutul; în absenţa oxigenului, aminoacidul ar fi fost distrus de radiaţiile cosmice.“ Acelaşi Hitching, în aceeaşi carte, mai spune despre „supă“: „în apă nu ar fi existat suficientă… energie pentru a activa în continuare reacţiile chimice; apa inhibă în orice caz dezvoltarea moleculelor mai complexe“. Reţineţi vă rog şi aceste două exprimări, energie şi complexe! Ne vom mai întâlni cu ele, şi sper că veţi înţelege ideea şi vă veţi bucura. Eu deja mă bucur.

Oricum, când aud că întâmplarea, accidentul, calamitatea naturală, selecţia naturală, mutaţia genetică, ea însăşi… întâmplătoare, şi mai ştiu eu ce minunăţii distructive, au avut ca rezultat o atât de mare şi complexă varietate constructivă de vietăţi frumoase, care oricum, trăiesc totuşi într-o armonie destul de generală, nu-i văd deloc bine pe evoluţioniştii înrăiţi.
Şi acum să vedem ce spune ştiinţa despre evoluţionism. S-o luăm de la aminoacizii care stau la baza oricărei molecule organice numită proteină! Se cunosc peste 100 de aminoacizi de două forme, aminoacizi D (dextrogiri) şi aminoacizi L (levogiri). Din toţi aminoacizii cunoscuţi, doar 20 girează formarea proteinelor vieţii, şi toţi sunt de aceeaşi formă, levogiri! În paranteză fie spus, cu aminoacizii l-am determinat pe directorul şcolii la care învăţau copiii mei, să renunţe la a mi-i înregimenta în ideologia comunistă, făcându-i pionieri. Când i-am spus că motivul pentru care-i solicit acea îngăduinţă de a renunţa la intenţie este credinţa în Dumnezeu, d-lui a început să-mi spună că… ştiinţa a demonstrat…, iar eu i-am dat o replică, aceasta cu aminoacizii levogiri, lăsându-l fără replică, şi astfel a renunţat. Sigur, m-a ajutat şi faptul că o mătuşă a mea prin alianţă era profesoară la şcoala respectivă, aşa că a închis elegant subiectul fără să-mi facă vreun rău, şi nici copiii n-au avut de suferit. Mai târziu m-am recompensat şi eu, când o anticomunistă, nu că eu n-aş fi fost, a încercat să mă determine să votez pentru a-l revoca din funcţie în favoarea altei persoane, singura motivare fiind că este comunist. Ăsta nu putea fi un motiv acceptabil întrucât persoana nu-l cunoştea deloc, şi la vremea aceea, dar probabil şi îaninte de acel ordin, nu se putea ocupa o funcţie de conducere fără a fi membru de partid, ceea ce era altă gâscă-n altă traistă. Directorul meu din ciclul primar şi gimnaziu, parcă aşa se spune acum, juca tenis în curtea şcolii în pantaloni scurţi, şi a făcut o sumedenie de lucruri bune în şcoala aceea, şcoală care mai târziu, pentru copiii mei a fost… grădiniţă.

Matematicienii consideră că un eveniment care are doar o şansă din 10⁵⁰ încercări de a se produce, nu se va produce niciodată. Să vedem acum şi alte mărturii, pe lângă cea absolut imposibil de realizat din întâmplare, ca toţi cei 20 de aminoacizi care stau la baza construcţiei tuturor proteinelor specifice vieţii, să fie levogiri. Proteinele necesare vieţii sunt molecule extrem de complexe, iar cea mai simplă dintre ele ar avea doar o şansă la 10¹¹³ de a se forma întâmplător. Mai mult decât atât, în timp ce unele molecule folosesc drept materiale structurale, altele, şi nu sunt decât vreo 2000, servesc drept enzime, necesare accelerării proceselor metabolice din interiorul celulelor, celule care la rândul lor au o organizare foarte complexă, şi fără aceşti acceleratori ai proceselor chimice din interiorul celulelor, acestea ar muri, ceea ce se şi întâmplă la bătrâneţe din pricina scăderii numărului, poate şi a calităţii enzimelor. Un număr 10 urmat de 112 zerouri, reprezenta la vremea scrierii broşurii din care documentez, 1985 pentru limba engleză, tradusă în română în 1988, acest număr reprezenta cam echivalentul numărului atomilor din universul cunoscut, evident rezultat din calcule. Simpatic, nu? Şansa ca toate aceste proteine să existe din întâmplare grupate structurat într-o singură celulă vie este de… 10⁴⁰⁰⁰⁰. Să le pice freza-n „supă“ evoluţioniştilor, şi mai multe nu! Să trecem totuşi la celula vie, la compoziţia ei, şi nu doar la compoziţie, ci şi la funcţionare, că doar e vie, nu piesă de muzeu! Şi după cum veţi vedea, nici un simplu… „ciorchine“ cu „haină“ din vecinătate.

Să vedem cum stăm cu membrana! Membrana este o construcţie (în terminologia biblică… zidire, de aceea şi Domnul Isus se referă la Tatăl ca fiind Ziditorul: Mat.19.3,4-6) extrem de complexă care include proteine, glucide şi lipide, nu „mantaua“ lui Dawkins. Un evoluţionist pe nume Leslie Orgel, scrie în New Scientist sub titlul „Darwinism at the Very Beginning of Life“, 15.04.1982, pag.151: „Membranele celulei, potrivit cunoştinţelor noastre moderne, conţin canale şi pompe—[probabil şi supape, iar dacă sunt şi pompe, atunci se comportă ca nişte inimi!]—care controlează strict circulaţia între mediul extra [deci există şi un mediu extra pentru celulele vii] şi intracelular, a substanţelor nutritive [ce spuneam!?], a produselor de uzură, a ionilor metalici şi aşa mai departe. Aceste canale specializate necesită proteine extrem de specifice, molecule care nu ar fi putut să fie prezente chiar de la începutul… evoluţiei vieţii.“ Poate la început erau la… specializare, ori… în vacanţă! Dar să vedem şi structura internă a unei celule vii!

Nucleul învelit într-o dublă membrană, este centrul de control care dirijează activităţile celulei, altfel spus… creierul şi restul sistemului nervos aferent al celulei. Diametrul nucleului este mai mic decât o sutime de milimetru (< 0,01 mm). Conţinutul nucleului:
a) cromozomii, conţin ADN-ul celulei, o adevărată carte despre care am să vorbesc mai mult, sunt în număr de 46, de două feluri, cromozomi X şi cromozomi Y, şi care puşi cap la cap ar avea o lungime cam cât înălţimea unui om de statură medie, adică 1,8 metri.
b) nucleolul, corpuscul din nucleu, în care sunt produşi ribozomii, care migrează în corpul celulei şi au rolul de asamblori ai aminoacizilor în proteine. Iată „uzina“ biologică de produs proteine din aminoacizi, unde se află! Alte formaţiuni din interiorul celulei, în afară de ribozomi:
c) reticuli endoplasmatici, nişte membrane care înmagazinează sau transportă proteinele asamblate de ribozomii fixaţi pe aceste membrane. Alţi ribozomi nu sunt fixaţi de reticuli, ci plutesc liber în interiorul celulei.
d) mitocondriile, formaţiuni care produc ATP, molecule furnizoare de energie necesară funcţionării celulei.
e) aparatul Golgi, organite formate din săculeţi stivuiţi care stochează şi distribuie proteinele produse de celulă.
f) centriolii, situaţi în imediata vecinătate a nucleului, joacă un rol important în diviziunea celulară (înmulţirea celulelor prin diviziune. Uite, foarte generoase proteinele; nu doar se aglomerează unele lângă altele în ciorchini, ci se şi despart fără regrete!).

Organismul uman are cam 100000 de miliarde de celule care trebuie să funcţioneze ca un tot unitar, fără ca noi să percepem altceva decât că suntem un întreg flexibil, o fiinţă vie, şi să avem sentimentul că funcţionăm ca atare, fără să percepem zgomote interioare în funcţionare, fără să scoatem fum, şi chiar să putem sta foarte aproape unii de alţii. În afara celulelor creierului, şi a întregului sistem nervos, toate celulele organismului se schimbă complet la fiecare şapte ani de viaţă. Ce spunea Newsweek despre funcţionarea celulei? „Fiecare dintre cele 10¹⁴ celule ale organismului funcţionează ca un oraş fortificat. Centrale electrice produc energia de care are nevoie celula. Uzine fabrică proteine indispensabile chimiei organismului. Complexe sisteme de transport asigură schimburile chimice atât în interiorul cât şi în exteriorul celulei. Santinele postate pe fortificaţii controlează importurile şi exporturile şi supraveghează lumea exterioară, atente la cel mai neînsemnat semn de pericol. Armate biologice disciplinate stau gata să respingă orice eventual invadator. Menţinerea ordinii este asigurată printr-un guvern central genetic.“ Aceste date şi comentarii au fost spicuite din:
•Life Itself, pag. 71,
•National Geographic, „The Awesome World Within a Cell“, de Rick Gore, septmbrie 1976, pag. 357, 358 şi 360,
•Newsweek, „The Secrets of the Human Cell“, de Peter Gwynne, Sharon Begley şi Mary Hager, 20.08.1979, pag. 48.

Terenul este acum pregătit să intrăm şi în nucleotide, adică în ARN şi ADN, respectiv acizii ribo şi dezoxiribonucleic, adică exact în lucrarea Creatorului, a Ziditorului, în codul multiplelor cărţi pe care le-a scris pentru fiecare vietate în parte, fixă/vegetală sau mobilă/animală precum şi cartea-cod genetic scrisă pentru om/vietate… animată, nu… animală. Să vedem cum stăm cu diverse caracteristici ale acestor coduri! ADN-ul este construit din cinci histone, despre care se crede că ar fi resposabile de dirijarea activităţii genelor. Se spune că şansa de a se forma chiar şi cea mai simplă dintre aceste histone ar fi de 1 la 20¹⁰⁰! Ce se poate spune despre originea codului genetic complet, fără de care reproducerea celulei ar fi imposibilă? În legătură cu proteinele şi ADN-ul apare o enigmă, un paradox, cine a apărut mai întâi, proteina sau ADN-ul producător de proteine, format el însuşi din proteine? Hitching spune: „În formarea lor, proteinele depind de ADN. Dar ADN-ul nu se poate forma fără proteine preexistente“. Care a fost replica lui Dickerson? „Răspunsul trebuie să fie acesta: ele s-au dezvoltat în… paralel“. Eu aş completa că şi răspunsul care „trebuie“ să fie, ca şi toată această teorie cu pretenţia de ştiinţifică, sunt evident… paralele cu realitatea. Voi aduce şi argumente împotriva acestei concepţii strict fizicist-mecaniciste, din care lipseşte elementul esenţial, sufletul, duhul de viaţă, autodeterminarea şi reproducerea controlate mereu de aceleaşi legi, pe care „descântecele“ evoluţioniştilor darwinişti, nu le pot nici evidenţia nici înlocui cu altceva! Concepţie care nu poate produce nicio relaţie matematică, ci exclusiv vorbărie stupidă, o vorbărie pe care „trebuie“ doar s-o crezi, şi mai ales să te conformezi, pentru că ăsta-i ţelul lor suprem, nimic altceva nu contează.

Iată ce mai spune Dickerson în Scientific American, septembrie 1978, pag. 85: „Nu dispunem de niciun model de laborator care să ne permită să simulăm… evoluţia codului genetic; se poate… specula deci la infinit, şi fără a fi deranjaţi de vreun fapt supărător“. Speculaţi şi voi până la 10⁴⁰⁰⁰⁰, că doar timp aveţi destul (Iov 38.1-4,16-21)! Şi atunci, în afară de tupeu, unde mai este „ştiinţa“ aia cu care ne tot bateţi la cap? Unde este experimentul şi rezultatele care să confirme teoria? Dacă tot e moartă, îngropaţi-o! Dar vă convine? Nu vă convine! Răspunsul meu la cine a fost mai întâi proteina ori ADN-ul, de ce nu ADN-ul ori proteina, este unul singur pentru toată Creaţia: mai întâi a fost Dumnezeu, care le-a făcut pe toate în stil propriu (Prov.30.5,6; Ecl.3.14,15,16-21)! Acestea fiind zise, să ne deplasăm şi spre vegetaţie!
Şi cred că aici nu mai este cazul să ne întrebăm ce-a fost mai întâi, frunza, clorofila sau fotosinteza. Totuşi se ştie că plantele se hrănesc din apa şi substanţele minerale pe care le dirijează prin rădăcini, tulpini, eventual şi ramuri, învingând gravitaţia, şi ajungând până la frunzele foarte avide de lumină. Apa încărcată cu tot ce „găseşte“… solubil în sol, căci este şi un solvent universal, escaladează zidul interior poros al plantelor, întocmai unei alpiniste care poate ajunge oricât de sus, la orice frunză sau frunzuliţă, prin toate „galeriile“. Apoi prin procesul de fotosinteză consumă bioxidul de carbon din atmosferă, evacuând oxigen şi vapori de apă, producând în acelaşi timp pe lângă celuloză şi multe alte substanţe pe care le găsim în frunze, flori, fructe, tulpini, rădăcini, precum vitaminele, proteinele, mineralele şi… enzimele, lipidele, glucidele, şi câte or mai fi. Hrană gata preparată pentru aşa-zisul regn animal!

Dar, lucru foarte important, şi… seminţele cu rol de reproducere, nu mai puţin, ba chiar mai hrănitoare şi sănătoase, desigur într-un mediu sănătos cu aer curat, care este la fel de important ca şi hrana, apa şi soarele. Varietatea de hrană este realmente imensă! Biologul Frits W. Went, în „The Plants“, 1963, pag.60, spune că fotosinteza este „un proces pe care până acum nimeni n-a fost capabil să-l reproducă în… eprubetă“. Fiţi fără grijă, nici de aici încolo, pentru că nici n-a apărut în vreo eprubetă! Să ne uităm acum şi pe o altă declaraţie a unor evoluţionişti ceva mai realişti după ce s-au confruntat cu realitatea, atât cea evidentă/vizibilă la tot pasul şi imposibil de negat, cât şi cea exprimată prin cifre. Citate din „Evolution From Space“ de Fred Hoyle şi Chandra Wickramasinghe, 1981, pag. 30, 31 şi 130: „Aceste probleme sunt prea complexe pentru ca noi să le putem exprima în cifre. … Este cu neputinţă s-o scoatem la capăt imaginându-ne pur şi simplu o supă organică mai vastă şi mai bună, aşa cum noi înşine am sperat[crezut!], în urmă cu un an sau doi, că ar fi fost posibilă. Cifrele calculate mai sus sunt tot atât de fabuloase pentru o supă la scară universală, ca şi pentru o supă limitată la pământ. … Într-adevăr, o asemenea ipoteză este atât de evidentă încât se ridică întrebarea de ce nu este general acceptată ca un fapt care se înţelege de la sine. Motivele sunt mai degrabă psihologice decât ştiinţifice.“ Întrebarea al cărui rezultat este evident în Creaţia însăşi, care ar trebui acceptată „în general“, se referă la existenţa unui Creator (Rom.1.18-20,21-32; 2Tim.3.1-5). Multe lucruri ar mai fi de spus şi citate de oferit, dar să ne oprim puţin şi asupra codului genetic.

Dickerson ne-a spus că ADN-ul şi moleculele au „evoluat în paralel“, în realitate ele au fost create simultan, după un proiect deja aflat în mintea Creatorului, în cele mai mici amănunte, iar această amprentă a Creaţiei înscrisă în codul genetic reprezintă sigiliul Creatorului, semnătura Sa inconfundabilă şi distinctivă, pe care nimeni n-o poate imita sau falsifica. O carte „scrisă pe dinăuntru şi pe dinfară“ (Ex.32.15,16; Apoc.5.1-10 şi Ex.19.1,4,5,6)! Nu vă bateţi acum capul cu astea, dar e bine să ştiţi de ele. Revenind la National Geographic, putem citi: „dacă ar fi aşternute în scris instrucţiunile cuprinse în ADN-ul unei celule, ar umple o mie de volume de câte 600 de pagini fiecare“. Asta în cazul în care chiar au reuşit să le citească pe toate! „Fiecare celulă este în sine o lume care numără până la 200000 de miliarde[2⋅10¹⁴] de minuscule ansambluri de atomi numite molecule“. Şi care celulă ocupă a suta parte dintr-un milimetru! Într-un milimetru cub încap un milion de celule (100⋅100⋅100=10⁶). Nu mai înmulţesc şi cu 600000 de pagini, că m-apucă ameţeala! Fără hârtie, fără ecrane, se scriu singure, se citesc singure şi tot singure execută şi instrucţiunile constructive ale organismului care se va dezvolta, de regulă dintr-o singură celulă, eventual două, una de la un sex şi alta de la celălalt. Despre asta cu evoluţia sexelor, fiecare pe cont propriu prin mutaţii întâmplătoare, decalate în timp, şi pentru fiecare sex altele, oare spun evoluţioniştii ceva? Cum de se potrivesc, cum de se agrează? Greu şi cu evoluţia asta, greu la deal cu dumnealor mici! Ce am eu senzaţia că le lipseşte evoluţioniştilor? Imaginaţia în primul rând, chiar dacă de fantezie nu duc lipsă. Însă deja am început să mă plictisesc eu vorbind despre evoluţionism. Aş vrea să atac subiectul frontal, ceea ce voi şi face.

Ceva mai înainte v-am făcut atenţi să reţineţi o exprimare care conjuga energia cu complexitatea. De ce, va rezulta în continuare! În liceu am învăţat trigonometrie şi despre numere complexe. Nu mi-au spus mare lucru atunci, nu am înţeles noţiunea de numere complexe, iar formulele trigonometrice, destul de multe la număr, s-au cam topit din memoria subsemnatului. Ulterior însă, pe ale vieţii valuri, preocupat de fizică şi mai cu seamă de electronică, am priceput şi teoria cercului trigonometric de rază egală cu unitatea, unghiurile mai mari de 360° rezultate din mişcarea de rotaţie care favorizează deplasarea unui vehicul cu roţi, ba chiar şi partea imaginară a numerelor complexe. Dezvoltarea teoriei numerelor complexe are o istorie care începe cu Rafaele Bombelli, care în 1572 a publicat prima teorie „destul de consecventă a numerelor pur imaginare“, folosită în secolul al XVII-lea la extragerea rădăcinii pătrate dintr-un număr real… negativ/mai mic decât zero. Totul se leagă de ecuaţia de gradul doi cu determinant negativ (Δ<0), şi se întinde cam până la matematicianul astronom Carl Friedrich Gauss (1777-1855), care a şi dat numerelor… imaginare, denumirea de numere complexe. Mulţimea numerelor complexe notată cu litera C este la origine un produs cartezian, adică o pereche de numere reale definite pe spaţiul bidimensional R×R, cu R notându-se mulţimea numerelor reale. Un element z al mulţimii numerelor complexe are notaţia algebrică de forma z=(a+b), unde a şi b sunt numere reale. Numărul complex x=(x,0) este un număr… real (x∈ R)! În particular, (0,0)=0 şi (1,0)=1. Numărul complex (0,1)=i se numeşte unitate imaginară, iar i²=(0,1)(0,1)=(-1,0)=-1, deoarece pentru z₁ z₂=(a₁a₂-b₁b₂, a₁b₂+b₁a₂); -b₁b₂=-1, restul fiind egal cu zero, deci (0-1,0+0) = (-1,0), aşadar pătratul părţii imaginare este o unitate reală negativă.

Pe mulţimea numerelor complexe R×R sunt definite operaţiile de adunare şi înmulţire. În general un număr complex în notaţie algebrică arată astfel: z = a + bi unde a şi b sunt numere reale, iar numărul i aţi văzut ce este şi cum se notează; ar mai trebui spus că b este coeficientul real al părţii imaginare, parte care se notează şi cu Im(z), iar partea reală, cea din stânga a=Re(z). Ar mai trebui spus şi că două numere complexe sunt egale dacă, şi numai dacă au părţile reale egale şi coeficienţii reali ai părţii imaginare egali, adică a₁ + b₁i = a₂ + b₂i ⇔ a₁ = a₂, b₁ = b₂. O altă proprietate care mi se pare interesantă pentru că face trecerea de la reprezentarea algebrică la cea geometrică şi implicit la cea trigonometrică este modulul unui număr complex |z| = √a² + b². Modul de definire a numărului complex arată că oricărei perechi (a,b)∈R×R îi corespunde un singur număr complex z = a + bi şi reciproc, fiecărui număr complex z = a + bi, cu a,b ∈ R îi corespunde o singură pereche (a,b) ∈ R×R, care R×R este un spaţiu plan, bidimensional, în care orice punct din plan este unic definit printr-o pereche de numere reale (a,b), notat cu M(a,b). Fiecărui punct din plan îi corespunde un număr complex în notaţia algebrică cunoscută, şi în felul acesta se face trecerea de la planul real la cel complex, cu acelaşi mod de reprezentare a punctelor din plan într-un sistem de axe carteziene/ortogonale/perpendiculare, cu punctul de intersecţie notat 0 sau O, pentru planul complex utilizându-se terminologia de axă reală pentru axa orizontală/abscisă şi axă imaginară pentru axa verticală/ordonată. De aici până la cercul trigonometric nu mai e decât un singur pas, un vector cu originea în punctul O şi vârful în punctul M(a,b) de pe cerc, vector rază a cercului cu valoarea convenţională standard de o unitate, adică OM = 1. OM = √a² + b² = |z|.

Se spune despre numărul complex z că este imaginea geometrică a punctului M de pe cerc, şi a oricărui alt punct unic definit de perechea (a,b) sau (x,y), dar pe noi ne interesează doar punctele de pe cercul trigonometric. Trec peste orice alte fomulări şi denumiri precum coordonate polare, rază polară şi argument polar—iată argument, e nevoie de argumente pentru orientare într-un spaţiu îngrijit ordonat—având în vedere că raza r = 1, iar unghiul φ ia valori doar pe intervalul [0,2π) de 360°. Implicând şi teorema lui Pitagora, ipotenuza la pătrat egal cu suma pătratelor catetelor, extragerea radicalului, după cum deja s-a argumentat, avem la dispoziţie scrierea numerelor complexe în forma lor trigonometrică z = cosφ + isinφ, φ∈[0,2π), r ≥ 0. Ceea ce conduce la x = cosφ şi y = sinφ pentru r ≠ 0, sau cu alte cuvinte, o variaţie a valorii funcţiilor cosinus pe orizontală şi sinus pe verticală în intervalul [0,1], sau şi altfel spus între 0 şi 100%. Cam aici mă opresc eu! Alte amănunte grafice pot fi găsite în capitolul II, secţiunea 9, a matematicii de clasa a zecea a autorilor Georgeta şi Marius Burtea editată de CARMINIS. Sincere felicitări atât celor doi profesori, soţi şi matematicieni, cât şi editurii! Mi-ar plăcea ca orice carte de specialitate să fie scrisă într-un asemenea stil, atât de bine documentată, şi atât de corect redactată. Încă o dată, felicitări!

Cu siguranţă vă întrebaţi care a fost scopul unei atât de lungi incursiuni într-un domeniu care multora nu le place. Oricum a fost unul foarte scurt, şi doar atât cât am avut nevoie. Toată matematica prezentată aici este în strânsă legătură cu viaţa omului în principal, dar şi cu viaţa în general, de la formele unicelulare la organismele vegetale şi nonvegetale cu un număr imens de celule specializate pe funcţii şi organizate pe organe, aparate cu mai multe organe, până la trupul complet, fiecare în parte şi toate la un loc dotate cu capacitatea de… reproducere în diverse moduri, prin diviziune şi specializare celulară, până la… sămânţă! Trebuie să mai explorăm şi un alt domeniu pentru a înţelege lucrurile şi mai bine, însă nu în această pagină. Pe scurt este vorba despre duhul de viaţă, despre suflet, despre emoţii, despre sentimente, despre instincte, despre abilităţi dobândite, ceea ce nici biologii nu sunt capabili să cuprindă şi să expună, alte ştiinţe serioase ale omului lovindu-se ca de un zid impenetrabil în încercările lor de a găsi proptele pentru o teorie care nu-i de fapt decât o ideologie cu scop motivaţional pe calea inducerii psihologice, asemenea picăturii de apă chinezeşti. Nu este ştiinţă, dar nici nu-i nevoie de ştiinţă pentru a manipula oamenii orientându-i spre scopuri care nu sunt ale lor, ci ale altora. Cel mai bine o spune Francis Hitching în „The Neck of the Giraffe“, ca să nu credeţi că le scot eu chiar aşa… din burtă: „Pentru a ne exprima în termenii cei mai delicaţi, o teorie evoluţionistă care suscită atâtea îndoieli, chiar printre aceia care o propagă, nu poate să nu fie pusă sub semnul întrebării. Dacă darwinismul este, cu adevărat, marele principiu unificator al biologiei, atunci el cuprinde domenii de ignoranţă extraordinar de vaste. El nu reuşeşte să explice câtuşi de puţin probleme fundamentale ca acestea: cum au devenit vii elementele chimice lipsite de viaţă, ce reguli gramaticale se află îndărătul codului genetic, cum dau genele formă lucrurilor vii. … atât de nesatisfăcătoare încât merită să fie tratată drept chestiune de credinţă.“ (Mat.6.21-23,25-30). „Marele principiu unificator“; reţineţi vă rog asta şi pentru… astrofizică!

22.06.21

© since 2021, Aurel Becheru. NEXT PAGE | PREVIOUS PAGE