„A FOST ODATĂ CA NICI ODATĂ,… au făcut o nuntă ca-n poveşti… şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Cam aşa arată democraţia iraţională, ceea ce se va vedea deplin mai departe pentru cei raţionali.

Dar să începem cu începutul! După ce Adam şi Eva au păcătuit în Eden, le-a luat cumva Dumnezeu raţiunea? Dacă le-ar fi luat-o, ar mai fi putut fi ei făcuţi răspunzători pentru propriile lor fapte sub puterea păcatului?/ Rom.5.12,18-21. Ce s-a întâmplat în timp ce au păcătuit? Traducerea în limba română e tendenţioasă, însă nu ne împiedică să înţelegem adevărul, iar eu îmi asum toate inadvertenţele comise atâta timp cât am utilizat exclusiv traducerea în limba română, pe de-o parte pentru că nu m-au împiedicat să aflu adevărul EVANGHELIEI, pe de altă parte fiindcă e limpede că sunt român, citesc, scriu şi gândesc în limba română. În engleză Satan, prin intermediul icoanei şarpe (Apoc.12.9!), întreabă femeia „Da, v-a spus Dumnezeu să nu mâncaţi din fiecare pom din grădină?“ Iată cine i-a întunecat Evei raţiunea pentru moment! Satan, prin icoana şarpe! Dacă ar fi avut puţină răbdare şi prezenţă de spirit, ar fi trebuit să-şi pună problema cum de şarpele vorbeşte, de unde ştie ce le-a spus Dumnezeu, şi ce-l interesa pe el din ce pomi mănâncă ei, şi din care nu. De ce adică s-a amestecat unde nu-i fierbea oala? Dar s-a grăbit să asculte un glas străin, un glas care nu era al lui Dumnezeu. Dându-se la vorbă/ taclale cu… şarpele, acesta i-a spus că hotărât nu vor muri, dacă şarpele putea să hotărască el însuşi aşa ceva, dar că Dumnezeu ştie că oamenii vor fi ca îngerii (be as gods!)—nu ca Dumnezeu, care este Unul singur!—cunoscând binele şi răul. Şi femeia a muşcat nada, a văzut că rodul era bun de mâncat şi plăcut de privit/agreabil—ca şi cum nu erau toţi aşa (Gen.1.31!)—şi de dorit credea ea, să deschidă cuiva mintea. A luat, a mâncat şi a dat şi lui Adam, care a mâncat şi el, ca să nu rămână iar fără femeie. În ce fel le-a deschis Satana ochii? Au cunoscut că n-aveau alt veşmânt pe ei decât propria piele, şi-au văzut reciproc goliciunea, şi şi-au făcut şorţuri din frunze. Să vedem acum reacţia celor doi căzuţi în păcat, atât emoţional cât şi raţional, la auzirea glasului lui Dumnezeu în grădină, în dimineaţa zilei următoare, pentru că moartea lor se produsese deja la nivel spiritual (1Ioan 4.18; 2Pet.3.8)!

Ce au făcut cei doi la auzul glasului lui Dumnezeu în grădină, pentru că Dumnezeu vorbea cu… Cineva? Făcânduli-se frică, s-au ascuns printre pomii din grădină. Slabă ascunzătoare! Dumnezeu l-a chemat pe Adam, iar acesta neputând să nu răspundă, a spus că s-a ascuns printre pomi pentru că era gol. Imediat a răsunat întrebarea „cine ţi-a spus că eşti gol, nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?“ Aici întrerupem puţin firul pentru a face o precizare. Dumnezeu Însuşi nu întreţine o relaţie directă cu cel căzut în păcat! Cel cu care se întreţinea Dumnezeu când oamenii au auzit glasul Său şi s-au ascuns, era noul Înger ocrotitor, căci Satana s-a dovedit nevrednic de funcţia care i se acordase iniţial, şi prin care avea acces în grădină (am vorbit despre asta: Ex.23.20-22; Ezec.28.12-19). Acum Adam se scuză, dând vina pe femeie şi pe… Dumnezeu, căci El i-o dăduse. Investigaţia trece la femeie, iar aceasta recunoaşte că a fost amăgită de… şarpe. Sigur că Dumnezeu Tatăl, dar şi Domnul Isus, însă în altă calitate atunci, ştiau tot ce se întâmplase, dar investigaţia trebuia făcută pentru a se pronunţa hotărâri în privinţa fiecărui împricinat în parte, ceea ce s-a şi întâmplat, iar eu am recunoscut demult că EVANGHELIA începe cu Geneza 3.15, întâia promisiune/ făgăduinţă făcută omului, drept cale de îndreptare şi împăcare cu Dumnezeu Sfântul. Aşadar omul căzut în păcat nu devine automat iraţional, dar lăcomia şi lauda de sine/ lăudăroşia îi sunt proptelele amăgirii altora, ca şi a autoamăgirii/ 2Tim.3.13; 1Ioan 2.16,17. „Poţi mânca după poftă din oricare pom din grădină“! Un om sănătos şi echilibrat din toate punctele de vedere, cum a fost iniţial cazul Evei, nu va mânca decât ceea ce-i va cere organismul la un moment dat, alegându-şi ce, cât şi când va mânca, apoi va aştepta până organismul îi va solicita o nouă masă potrivită cu necesităţile. Nu va mânca mai mult! Iar Eva la îndemnul şarpelui, tocmai asta a făcut, mai întâi s-a lăcomit, apoi s-a lăudat soţului ei, deşi nu era cazul. Fapte reale, transmise real urmaşilor, după ce au început să aibă copii, băieţi şi fete. Aşa a început totul, şi lumea oamenilor este astăzi foarte diversă şi pestriţă comportamental. Toţi oamenii sunt raţionali, dar în mod divers. Unii sunt afectaţi mai mult prin poveştile care li se spun în copilărie, alţii mai puţin, iar aceştia din urmă caută mai mult să afle adevărul atunci când este cazul. Iar în EVANGHELIE chiar este cazul. Şi mă voi ocupa aici de oricare din descoperirile care mi s-au făcut în ultimul timp, şi care pot oferi celor raţionali o înţelegere cât mai deplină a planului lui Dumnezeu pentru ca omul păcătos, dar atent la Cuvântul Său, şi dispus să-L împlinească, să poată ajunge treptat la neprihănire şi viaţă veşnică.

Nu vom trece însă peste cele întâmplate tot în Eden în continuare (Gen.3.21-24), din care voi cita doar versetul 22: „And the LORD God said, Behold, the man is become as one of us, to know good and evil: and now, lest he put forth his hand, and take also of the tree of life, and eat, and live for ever:“. Aşadar Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi Evei veşminte din piele, pentru a se îmbrăca. Dar a făcut şi o remarcă „iată că omul a ajuns ca Unul dintre noi, prin cunoaşterea binelui şi răului. Acum trebuie oprit să-şi întindă mâna, să ia fructe din pomul vieţii, să mănânce, şi să trăiască veşnic!“ Cu cine a vorbit Dumnezeu, cred că este destul de clar. Sper că la fel de clar este că dacă exclusiv Unul Dumnezeu cunoştea atât binele cât şi răul deopotrivă, Cel cu care vorbea, adică noul Înger ocrotitor, ca de altfel şi oamenii înainte de a păcătui prin călcarea poruncii, nu cunoşteau decât binele! Aşadar faptul că gods/ îngerii cunoşteau deopotrivă binele şi răul, a fost o minciună din partea lui Satan (Ioan 8.44, verificată şi în engleză). Totuşi, de unde apare acest pom al vieţii despre care Dumnezeu aici vorbeşte pentru prima dată? Cum a apărut, când l-a făcut? Răspunsul este că Adam şi Eva mâncaseră înainte de a păcătui de multe ori din acest pom al vieţii, pentru că nu aveau o interdicţie de a se hrăni din el. Dimpotrivă, fiind perfecţi, Dumnezeu îi pregătea pentru o viaţă eternă desăvârşită. Ei ar fi trebuit să ajungă treptat, nu doar un singur trup, ci un trup şi-un suflet, şi abia apoi să cunoască intimitatea, nu ca suflete distincte, aşa cum a îndemnat-o Satan pe Eva. Ceea ce a fost un lucru rău, motiv pentru care atunci, spre binele lor, dar mai ales spre binele urmaşilor lor în viaţa veşnică, aceasta nu trebuie trăită şi cu bine şi cu rău amestecate, pentru că Dumnezeu n-a înzestrat nici măcar îngerii cu puterea spirituală de a gestiona cu succes situaţii paradoxale/ conflictuale, luând tot timpul doar decizii echilibrate, pentru a ţine răul departe. Acest atribut, această calitate Îi aparţine în exclusivitate, şi este foarte bine aşa! Vi se pare că la ora actuală, lumea oamenilor nu este plină de tot felul de controverse şi conflicte de tot felul, pentru care oricât s-ar strădui, şi mai ales lăuda, tot nu găsesc soluţii, ci mai degrabă se afundă în rău ca-ntr-o mlaştină, din care nici nu se poate ieşi? Versetele 23 şi 24 ne spun că Dumnezeu a izgonit omul din Eden pentru a lucra pământul din care fusese luat, şi a pus nişte Heruvimi înzestraţi cu săbii de foc, să păzească drumul care ducea la pomul vieţii. Şi asta spre binele omului, având în vedere restabilirea calităţilor omului, aşa cum a gândit-o şi o va realiza El, conform EVANGHELIEI! Dar viaţa veşnică nu se poate obţine cu aceeaşi uşurinţă prin care a fost pierdută de prima pereche de oameni, care au avut imediat parte şi de rău, pe lângă bine.

Evr.4.1: „Let us therefore fear, lest, a promise being left us of entering into his rest, any of you should seem to come short of it.“/ „Să ne temem deci, ca atâta timp cât rămâne pentru noi promisiunea intrării în odihna Sa, vreunuia dintre voi să nu i se pară că n-a venit la timp.“ Traducerea în limba română oferă o alternativă paradoxală: „niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.“ Cum adică prea târziu, câtă vreme făgăduinţa intrării în odihna Lui rămâne, se menţine? Am spus foarte clar despre noul legământ, prin jertfa de sânge a Domnului Isus Hristos, că este un legământ dinamic, ce se face continuu, începând de la Cincizecimea anului 33, după înălţarea Sa la cer, şi nici măcar Domnul nu ştie când se va sfîrşi, ci numai Tatăl (Mat.24.36-39; Fapt.1.4-7,8,9; Ps.110.1; Fapt.2.1)! Nu, nimeni să nu se teamă că nu va avea timp suficient pentru pregătire! În primul rând pentru că evenimentul intrării în legământ şi a celui din urmă israelit spiritual, nu va fi unul de neremarcat la nivel global, şi în al doilea, pentru că va fi urmat de mileniul Mesianic, pentru strângerea roadelor care vor popula pământul după judecata Tatălui, cea finală (Apoc.7.1-8 şi 9-17, două categorii). Asta foarte pe scurt, pentru că amănunţit le-am tratat deja!
Un singur lucru aş vrea să mai spun tot în mod introductiv. Mare atenţie la persoana care a redactat/dictat o scrisoare, pe de-o parte, şi cărei audienţe/ Biserici timpurii îi este adresată scrisoarea. De exemplu Iuda/ Judas/ Jude şi Iacov/ James, fraţi şi fraţii Domnului Isus, se adresează exclusiv evreilor, Petru/ Chifa/ Cephas/ Peter, se adresează atât evreilor cât şi neamurilor. Pavel/ Saul din Tars, apostolul neamurilor se adresează romanilor într-un fel foarte alambicat/ extins, atingând foarte multe aspecte ale EVANGHELIEI, atât din perspectiva evreilor şi a Legii, cât şi din perspectiva neamurilor care n-au o Lege, nici circumcizie în carne, dar au acelaşi Dumnezeu, care este Unul singur, atât pentru Iudei/ Jews, cât şi pentru neamuri/ Gentiles, căci jertfa Domnului Isus este pentru întregul neam omenesc (Gen.22.2,18). Iudeea fiind provincie romană, e foarte atent nu doar la raţionamentele logice ci şi la modul, uneori foarte delicat de exprimare. Evreilor le scrie deosebit o carte întreagă, dar care ne este foarte utilă şi nouă, neamurilor. Şi să nu-l uit pe Luca! El este singurul care a introdus exprimarea Teofil, care înseamnă iubitor de Dumnezeu, prin urmare iubitor de adevăr, aşadar o adresare foarte, foarte general valabilă pentru orice persoană, şi în oricare timp (Luc.1.3; Fapt.1.1).

Poate că unora nu le pasă ce s-a întâmplat, sau ce se va întâmpla cu Adam şi Eva, însă nu despre asta este vorba! Sigur că după testamentari Pământul n-ar mai fi locuit şi de oameni, ci toţi, inclusiv Adam şi Eva, vor trăi în cer, ceea ce e cu totul fals. Dumnezeu nu se contestă pe Sine însuşi, şi nu retrage nimic din ceea ce a spus că face, sau că va face. În ce zi i-a spus Dumnezeu lui Adam că va muri? Cele şapte zile de creaţie, inclusiv ziua a şaptea, de odihnă, făceau parte din ziua veşniciei! În această zi a veşniciei i-a dat Dumnezeu porunca pe care n-ar fi trebuit să o încalce, prevenindu-l că dacă o va încălca, va muri negreşit! Asta Dumnezeu nu retrage, însă ar fi posibil ca Dumnezeu să-i readucă temporar la viaţă pe cei doi, doar pentru a le arăta ce-au pierdut ei, cei perfecţi, în timp ce urmaşii lor biologici imperfecţi, prin credinţă, ascultare şi dragoste curată de Dumnezeu, au dobândit după Cuvântul Său.
Cum am ajuns la această concluzie, şi nu doar la aceasta? Care a fost punctul de plecare? Răspuns: Evr.4.7: „Again, he limiteth a certain day, saying in David, To day, after so long a time; as it is said, To day if ye will hear his voice, harden not your hearts.“ Aşadar Dumnezeu a decis o altă zi în ziua Sa de odihnă (Ioan 5.16,17,18!), aşadar o zi cu „a fost o seară, apoi o dimineaţă…“! Pentru a înţelege mai bine legătura, trebuie consultat capitolul 54 din Isaia (Gal.4.26-28)! Tot capitolul este foarte important, dar acum ne interesează versetele care vorbesc despre „a fost o seară“, desigur între seară şi dimineaţă a fost o noapte, aşadar întuneric („întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“: Mat.22.11-13,14!): Is.54.1,6,7-10. Iată când a fost pentru Dumnezeu o seară în ziua Sa de odihnă! A fost prin urmare o decizie care implică un ciclu complet, şi în care s-au petrecut şi încă se petrec multe lucruri, aşadar şi lumină spirituală: Isaia 49.5,6. Urmărind şi restul versetelor din Isaia 54, de la 11 la 17, dar şi versetele din Apocalips 21, de la 9 la 27, similitudinea cetăţii, miresei, nevestei Mielului, Ierusalimul, care se cobora din cer, de la Dumnezeu, este cât se poate de clară! Ceea ce ne ajută, citind mai departe, de la 22 la 27, să înţelegem ce va însemna această nouă construcţie spirituală, şi în ce zi va fi integrată: „nu va mai fi noapte, nu va mai fi zi, căci o va lumina slava lui Dumnezeu, făclia ei va fi Mielul, şi nimic întinat nu va mai intra în ea, ci doar cei scrişi în cartea vieţii Mielului.“ Aşadar în ziua veşniciei, zi de odihnă, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru toţi cei care, auzind chemarea Lui, au răspuns „prezent“, conform legămintelor Sale cu poporul Israel, după ce toate vor fi făcute noi, cer şi pământ: Apoc.21.1-7; Evr.13.20,21! Astea sunt aspecte care este bine să nu ne scape. Iar pentru a înţelege întregul conţinut spiritual şi logica atent expusă şi documentată a apostolului Pavel, utilitatea lecturii atente, pe îndelete şi în întregime a capitolelor 3 şi 4, se impune!

Să analizăm acum versetele evidenţiate imediat sub titlu din 2Timotei şi 1Corinteni.
2Tim.1.7: „For God hath not given us the spirit of fear; but of power, and of love and of a sound mind.“ Aici „sound mind“ poate fi înţeles şi ca o minte sănătoasă, dar şi ca o minte raţională/ logică, ceea ce este clar că dacă este raţională cu adevărat, ar trebui să fie şi sănătoasă spiritual, sau să devină. Pavel l-a iubit foarte mult pe Timotei! Ce-i spune în a doua 2.19? „Nevertheless the foundation of God standeth sure, having this seal, The Lord knoweth them that are his. And, Let every one that nameth the name of Christ depart from iniquity.“ Aşadar Temelia de nezdruncinat a lui Dumnezeu poartă pecetea aceasta: Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui, şi cei care-i pronunţă Numele să se depărteze de fărădelege.
Foarte interesant şi ceea ce le spune Pavel corintenilor: 1Cor.8.2,3,6: „And if any man think that he knoweth any thing, he knoweth nothing yet as he ought to know.| But if any man love God, the same is known of him.| But to us there is but one God, the Father, of whom are all things, and we in him; and one Lord Jesus Christ, by whom are all things, and we by him.“ Nu am nimic de obiectat traducerii în limba română a acestui pasaj biblic. Sigur, înţelesul profund al acestei exprimări a apostolului, nu rezultă imediat, este însă o punere în gardă a celor raţionali în faţa pretenţiilor de multe ori absurde ale iraţionalilor democraţi! Voi reveni cu versete din Galateni, pentru a lămuri motivul pentru care am folosit acest semn distinctiv pentru unii, tocmai pentru a-i indica mai rapid oriunde va fi cazul, deoarece în EVANGHELIE se vorbeşte mai tot timpul despre acest soi de oameni, care realmente par a nu avea minte doar pentru că mintea lor este efectiv coruptă, ba se mai şi încăpăţânează în această atitudine care-i duce la pierzare. Ideea din versetele citate stă în faptul că înainte de a vorbi, omul cu mintea întreagă mai întâi ascultă, la modul foarte general, dar în ce priveşte EVANGHELIA, cu atât mai mult, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, şi astfel poate afla sensul ascultându-i pe cei care l-au cunoscut înainte, iar aceştia sunt în general apostolii, dar şi alţi ucenici care au trăit în vremea lui Hristos, eventual L-au cunoscut şi personal, sau cum ar fi Luca, au aflat mai întâi mesajul evanghelic ascultându-i pe cei care-l cunoşteau deja, şi abia apoi au scris, încredinţaţi fiind de Adevăr prin Duhul Tatălui ceresc. Să ne ocupăm puţin aici şi de câteva versete din Galateni, pentru a vedea exprimarea apostolului din care am extras ideea: Gal.1.6-10-14, din care evident voi cita doar versetul 10. Aşadar:

Gal.1.10: „For do I now persued men, or God? or do I seek to please men? for if I yet pleased men, I should not be the servant of Christ.“ Prin urmare „Caut eu acum să conving oameni sau pe Dumnezeu? sau urmăresc să plac oamenilor? pentru că dacă aş vrea să plac oamenilor, n-aş mai fi în slujba lui Hristos.“… ci în slujba oamenilor! Aşadar democraţie, şi încă şi iraţională! (Mat.6.24; 16.23-27). Mă bucur că până aici am lămurit şi acest aspect din titlu. Avem însă multe altele, şi sper să-mi dea Dumnezeu puterea şi răbdarea să le ordonez cât mai bine şi sugestiv. Oricum, încheierea va fi cu bubuituri şi trăsnete! Să vedem totuşi cum este normal să lucreze cineva în EVANGHELIE. Aşa cum le spune Pavel grecilor, poate şi iudeilor, ba chiar şi de alte naţii, locuitori în Corint: 1Cor. 3.9-15, text pe care vă rog să-l citiţi. Aşadar cei care lucrează pentru EVANGHELIE sunt împreună lucrători cu sau colaboratori ai lui Dumnezeu, prin Isus Hristos care este temelia, şi fiecare să fie atent la ceea ce clădeşte pe acestă temelie, pentru că lucrarea fiecăruia va fi încercată prin foc în ziua mâniei lui Dumnezeu. Adică nu poţi spune altora orice ţi-ar trece prin cap!
Să vedem acum în ce fel se face lucrarea autentică, în ce constă ea şi care este rezultatul. Vom face însă introducerea cu declaraţia Tatălui făcută imediat după judecata finală, care Îi aparţine exclusiv, rezumându-ne la Apoc.21.1,5 şi 2Cor.5.17-21. Aşadar Dumnezeu arată slujitorilor Săi că va face un cer nou şi un pământ nou (Apoc.7.1-8 şi tot 7 cu 9 la 17: 7.9-17). Acum putem vedea un aspect esenţial referitor la cerul nou în continuarea celor anterior citate din cartea adresată corintenilor/ 1Cor.3.16-21! Ce aflăm de aici? Că cei unşi cu Spirit Sfânt sunt Templul lui Dumnezeu, tocmai pentru că Spiritul Său locuieşte în ei. Apoi în versetele 18, 19 şi 20, reia o afirmaţie pe care am comentat-o deja spusă în altă formă, dar completată cu „El prinde pe cei înţelepţi în felul lumii în viclenia lor, şi Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi, ştie că sunt zadarnice.“ „Nimeni să nu se laude cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre, fie cele de acum fie cele viitoare, şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu.“ Aşadar Templul lui Dumnezeu! A nu se confunda cu ceea ce am spus în altă parte „Le-am fost Templu pentru o vreme“, când am comentat Ezechiel, pentru că începând din anul 70 Templul fizic din Ierusalim nu mai există, şi tot de atunci nici preoţia leviţilor din familia lui Aaron! Aşadar Temelia Templului Spiritual începe cu Isus Hristos, dar în virtutea noului legământ comunicat lui Ieremia, adaugă israeliţi spirituali până la împlnirea numărului lor prestabilit, cunoscut deja ca fiind de 144 de mii (Apoc.7.4; 14.1; Is.41.26-29; 42.1-9).

Remission vs take/put away sins! Care este diferenţa între cele două exprimări? Prima se traduce prin iertare de păcate, conform Legii mozaice prin preoţia leviţilor aaroniţi, şi aducerea de jertfe pentru păcat/ păcate. A doua exprimare sugerează ştergerea/ anularea definitivă, sau conform noului legământ trecerea în uitare a oricărui păcat care nu este un păcat de moarte (1Ioan 5.16,17; Evr.6.4-6; 10.29). Mare atenţie pentru că iertarea se poate repeta întrucât sângele jertfei era sânge de animale, în timp ce ştergerea păcatelor este definitivă prin sângele Domnului Isus, şi doar aşa se poate construi în deplină siguranţă.

Să trecem acum la un aspect de-a dreptul istoric pentru a înţelege multe aspecte interesante în propovăduirea EVANGHELIEI tuturor neamurilor în Numele aceluiaşi personaj central, care este Isus Hristos, născut om pe Pământ din fecioara iudeică Maria sub Lege, tăiat împrejur a opta zi, în seminţia lui Iuda, despre care Moise n-a zis nimic cu privire la preoţie. Aparent! A se citi Geneza 14.11-20; 15.1-5,6-8-13-18-21; 17.1-27; 21.1-7. Ei, acum e-acum: Geneza 22.1,2-18! Aşadar la jertfirea lui Isaac Dumnezeu îi reconfirmă lui Avraam, ce-i spusese şi anterior legământului tăierii împrejur, când se numea Avram, că: „And in thy seed shall all the nations of the earth be blessed; because thou hast obeyed my voice.“ Adică nu doar a ascultat ce i s-a cerut să facă, ci a şi făcut (Iac.1.22-25)! Acum putem trece la Galateni.
Gal.3.13-18: „Christ hath redeemed us from the curse of the law, being made a curse for us: for it is written, Cursed is every one that hangeth on a tree:| That the blessing of Abraham might come on the Gentiles through Jesus Christ; that we might receive the promise of the Spirit through faith.| Brethren, I speak after the manner of men; Though it be but a man’s covenant, yet if it be confirmed, no man disannulleth, or added thereto.| Now to Abraham and his seed were the promises made. He saith not, And to seeds, as of many; but as of one, And to thy seed, which is Christ.| And this I say, that the covenant, that was confirmed before of God in Christ, the law, which was four hundred and thirty years after, cannot disannul, that it should make the promise of none effect. For if the inheritance be of the law, it is no more of promise: but God gave it to Abraham by promise.“ De ce apare aici în versetele 15 şi 17 în versiunea română cuvântul testament, nu mă întrebaţi! În engleza KJV este covenant/ legământ!
Aşadar „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»,| pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus, aşa ca prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.| Fraţilor (vorbesc în felul oamenilor), un legământ, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva.| Acum, făgăduinţele au fost făcute «lui Avraam şi seminţei lui». Nu zice: «Şi seminţelor» (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: «Şi seminţei tale», adică Hristos.| Iată ce vreau să zic: un legământ pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte [de darea Legii!] nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită de Legea venită după patru sute treizeci de ani (430 de ani de la moartea faraonului care i-a cunoscut pe Iosif şi Iacob/Israel! Dar făgăduinţa fusese dată cu cel puţin 200 de ani înainte).| Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam.“

Am avut curiozitatea să văd câţi ani au trecut efectiv de la naşterea lui Isaac, atunci când Avraam avea o sută de ani, până la moartea lui Iosif, apoi şi a faraonului care l-a cunoscut şi cinstit cum se cuvenea, şi apoi să stabilesc perioada avută în vedere de Dumnezeu atunci când i-a spus că sămânţa lui „va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei“ şi „acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu timp de patru sute de ani“ (Gen.15.13; Ex.1.1-7,8-22). E clar că această înrobire şi exploatare sălbatică, nu s-a pertecut în timpul vieţii lui Iosif, şi a anilor trăiţi de Israel în Egipt (Gen.50.22,23).
Acum, lui Isaac i-a fost adusă Rebeca atunci când avea patruzeci de ani: Ge.25.20, iar cei doi fii gemeni, Esau şi Iacob, Rebeca i-a născut douăzeci de ani mai târziu (Gen.25.26), apoi Esau s-a însurat când avea 40 de ani şi a prins ură pe Iacob (Gen.26.34). Iată că deja au trecut o sută de ani! Iacob a muncit paisprezece ani la Laban pentru cele două fiice ale acestuia, Lea şi Rahela. Avea deci cincizeci şi patru de ani la naşterea lui Iosif, iar Iosif avea şaptesprezece ani când a fost vândut de fraţii săi şi dus în Egipt (Gen.37.2). Toate sufletele venite în Egipt împreună cu Iacob au fost de şaizeci şi şapte, plus Iosif şi cei doi fii ai săi, totalizau şaptezeci de suflete (Gen.46.26,27). Iosif, la venirea lui Iacob în Egipt avea 46+30=76, adică şaptezeci şi şase de ani, căci Iacob avea o sută treizeci de ani (Gen.47.8-10), iar după şaptesprezece ani când a murit Iacob, Iosif avea 76+17=93 de ani (Gen.47.27,28). Acum Iosif a mai trăit încă şaptesprezece ani după moartea tatălui său, 110-93=17. Aşadar 147+17=164 de ani, plus 100=264. Acesta este totalul de ani în care nu se poate spune că evreii au fost robiţi şi apăsaţi! Dar s-au înmulţit liber! Abia apoi au fost înrobiţi şi apăsaţi, ba chiar li se omorau şi pruncii. Aşa a apărut Moise, după Maria şi Aaron! Poate că Moise, ca fiu al fiicei lui faraon, a avut acces la documente scrise de egipteni, şi de aceea spune că au ieşit din Egipt după patru sute treizeci de ani (Ex.12.40,41). Iar Pavel se referă la acest raport. Rotund, putem spune că de la naşterea lui Isaac până la darea Legii au trecut 670 de ani, din care doar 400 fuseseră chinuiţi, dar se şi înmulţiseră în Egipt, aşa încât au ieşit de acolo peste un milion de suflete, aşadar un adevărat popor, iar Pavel face acel raţionament pentru a astupa gura altor evrei, care veniseră la galateni cu o altă evanghelie (Gal.3.16-18). Cât despre al patrulea neam/ generaţie succesivă (Gen.15.16), cronicile la Evrei erau ţinute având în vedere capii de familie, adică cei care aveau dreptul de întâi născut. Dar evident că descendenţii unei familii/ fraţii întâiului născut, îngroşau numărul populaţiei, dar nu erau prinşi în cronici.

Două citate, unul în engleză şi tot el în română, mă scutesc pe mine de prea multă vorbărie. Oricum şi detaliile se găsesc anterior în această mărturisire de credinţă! Aşadar jertfirea lui Isaac de către Avraam, până în momentul în care a ridicat cuţitul pentru a-l înjunghia, fiind apoi oprit, reprezintă jertfirea Domnului Isus Hristos de Însuşi Dumnezeu prin mâna păcătoşilor, doi fii la fel de mult iubiţi de ai lor părinţi, însă într-un scop remarcabil de caritabil, iar Isaac s-a întors viu acasă, tot aşa şi Domnul Isus care stă la dreapta Tatălui ca Mare Preot şi Împărat/ Rege, până ce Tatăl îi va pune totul sub picioare/ în stăpânire. Asta trebuie înţeles din acest pasaj din Galateni.
Gal.3.21-29: Pavel ne spune mai departe pentru ce este Legea, dar şi până unde are ea putere asupra oamenilor, nu doar asupra evreilor, pentru că Dumnezeu este unul singur pentru toţi locuitorii planetei. Legea nu este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu, dar nu are ca scop mântuirea prin credinţă, ci doar a fost o călăuză spre Hristos, şi o dată venit Hristos în lume cu învăţătura şi jertfa Sa de sânge, puterea Legii se pierde, şi rămâne doar documentul scris/ Scriptura/ Cuvântul lui Dumnezeu pentru consultare, învăţătură şi reluare din pricina faptului că materialul fiind foarte bogat, uităm textul chiar dacă interiorul sufletesc se „mobilează“. Mai mult, la fiecare revenire putem observa şi înţelege mai bine, pentru că Domnul Isus veghează asupra noastră, şi Tatăl de asemenea. Doar aşa putem creşte spiritual (Mat.11.25-30; Ioan 15.1-11)! Prin credinţa în Isus Hristos, toţi sunt fii ai lui Dumnezeu, indiferent din ce popor fac parte, şi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.
Consecinţa imediată este că botezul creştin (Mat.28.18-20) în moartea Lui, ne face morţi faţă de păcat, trăind mai departe pentru Dumnezeu şi Isus Hristos/ 1Pet.2.24,25; Rom.6.2-11-14.
Am spus că adevăraţii creştini, cei unşi cu Spirit Sfânt, alcătuiesc împreună Templul Duhului Sfânt, Duh care rămâne permanent, şi prin care ne putem ruga, chiar şi fără cuvinte, fiindcă tendinţa este în noi, iar Dumnezeu o cunoaşte/ Rom.8.26,27; 1Cor.2.11; Is.26.9. Să vedem acum ce altceva mai reprezintă această construcţie spirituală, de la al cărei început se vor împlini curând două milenii.

1Cor.12.27: „Now ye are the body of Christ, and members in particular.“/ „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare, în parte, mădularele Lui.“ Alte texte care mai pot fi consultate: Rom.12.4,5,6; Efes.1.20-22,23; 4.11,12-16; Colos.1.18-20. Toate aceste fragmente de text sunt atent selecţionate pentru informaţiile în plus pe care le aduc, şi vă rog să le examinaţi cu cea mai mare atenţie!
Voi aduce şi alte aspecte în legătură cu Templul, numit nu de puţine ori şi Biserică/ church, dar atenţie, cuvântul Biserică nu trebuie asociat cu multele temple idoleşti unde sunt chemaţi de-a valma cei care se întrunesc acolo, şi pe care i-am numit democraţia iraţională, datorită comportamentului lor în afara şi chiar împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Biserica lui Hristos, al cărei Cap este, trupul Său spiritual/ ecleziastic este unul singur, Templu al Duhului Sfânt, nu o sumedenie! Şi mai cu seamă, nu este fizic, nu este o clădire fizică, indiferent din ce materiale ar fi făcute „bisericile“ dumnealor, de la lemn până la fier beton, beton, cărămidă, alte metale şi sticlă, care apoi sunt zugrăvite şi pictate cu diverse scene şi icoane. Toţi idolii sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu (Ex.20.3-5,7; Is.44.9-19,20-22)! Aşadar:
Evr.12.22,23, „Biserica celor întâi născuţi“!
1Cor.6.19,20, „Cumpăraţi cu un preţ“!
Is.56.7; Marc.11.17,18, „Casa Mea, o casă de rugăciune pentru toate neamurile“!
I-am auzit pe mulţi vorbind despre har ca despre un „breloc“[„Dă-mi bre locu’!“], la dispoziţia oricui. E limpede că nu cunosc semnificaţia cuvântului, care în englesă sună „grace“, ceea ce poate însemna inclusiv rugăciune de binecuvântare înainte de a lua masa. Nu, harul nu este la dispoziţia oricui, ci Dumnezeu, prin Isus Hristos îl dă cui vrea, îndeosebi celor care-L caută prin Cuvântul Său, după voia Sa.
-Să spunem acum ceva şi despre dragoste şi profeţie: 1Cor.13.13; 14.1; Rom.12.6!
-Dragostea este împlinirea Legii: Marc.12.28-34; Rom.13.8-10!
-Cum împlinesc neamurile/ neevreii Legea, şi unde le este ea scrisă de Dumnezeu? Asta pentru că nu doar unşii au un viitor cert, ci şi naţiunile (Apoc.7.9-17)!: Rom.2.11-13-15! Şi aceasta este o dovadă de dragoste!
-Pentru Israelul spiritual, sămânţa lui Avraam prin făgăduinţă: Rom.9.6-9; 1Ioan 3.1,2; Rom.6.5! Deci „nu toţi cei ce descind din Israel sunt Israel, ci copiii făgăduinţei“! Orice alte pretenţii vin prin duhul rătăcirii. Sigur că ne vom mai întâlni cu dragostea şi cu efectele ei pe parcurs, pentru că discutăm despre un legământ veşnic: Evr.13.20,21.

Să vedem însă ce a generat invidia, aş zice chiar şi ura. Care a fost reacţia preoţilor şi a fariseilor imediat după învierea lui Lazăr? Mai întâi asupra lui Isus Însuşi: Ioan 11.47-50; 12.19. Apoi şi cu apostolii au avut gând să-i omoare, dar… raţiunea sănătoasă a învins: Fapt. 5.17-38,39-42. Şi învinge şi acum, indiferent în cine se naşte şi rodeşte!

&*******&

SINGURA FĂGĂDUINŢĂ CONDIŢIONATĂ! CINE O ÎMPLINEŞTE? CONSECINŢE!

Ex.19.4,5,6,7; Evr.3.1,2…6-19 (Mat.11.25-30; Ioan 15.1-15); Rom.10.4; 3.28-31; 4.9-14

Categoric Legea (Moise, Psalmi şi Prooroci/ Profeţi!) conţine toate promisiunile/ făgăduinţele făcute de Dumnezeu, fie în mod individual, fie colectiv, în total EVANGHELIA noului legământ, aşadar Legea nu este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu, idolatria însă:
Ex.19.4,5,6-8: „Now therefore, if ye will obey my voice indeed, and keep my covenant, then ye shall be a peculiar treasure unto me above all people: for all the earth is mine:| And ye shall be unto me a kingdom of priests, and a holy nation. These are the words which thou shalt speak unto the children of Israel.| And Moses came and called for the elders of the people, and laid before their faces all these words which the LORD commanded him.| And all the people answered together, and said, All that the LORD hath spoken we will do. And Moses returned the words of the people unto the LORD.“
Ex.32.1-9: „And when the people saw that Moses delayed to come down out of the mount, the people gathered themsleves together unto Aaron, and said unto him, Up, make us gods, which shall go before us; for as for this Moses, the man that brought us up out of the land of Egypt, we wot not what is become of him.|… and fashioned it with a graving tool, after he had made it a molten calf: and they said, these be thy gods, O Israel, which brought thee up out of the land of Egypt.|… And they rose up early on the morrow, and offered burnt offerings, and brought peace offerings; and the people sat down to eat and to drink, and rose up to play.| [Vă vine sau nu să credeţi, această trimitere există şi în KJV (1Cor.10.7)!] And the LORD said unto Moses, Go, get thee down; for thy people, which thou broughtest out of the land of Egypt, have corrupted themselves:| They have turned aside quickly out of the way which I commanded them: they have made them a molten calf, and have worshipped it, and have sacrificed thereunto, and said, These be thy gods, O Israel, which have brought thee up out of the land of Egypt.| And the LORD said unto Moses, I have seen this people, and, behold, it is a stiffnecked people:| Now therefore let me alone, that my wrath may wax hot against them, and that I may consume them: and I will make of thee a great nation.“
Iată că idolatria este în mod cert, nu doar împotriva Legii în ansamblu, ci inclusiv împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu, şi în mod special a acesteia condiţionate avută în vedere, pentru orice om raţional! Ce-i aşteaptă pe viclenii idolatri, dacă nu-şi vin în fire cât încă mai este timp? Un foc mistuitor: Evr.12.28,29; Deut.4.24; Apoc.20.14,15!

Ceea ce vă rog acum este ca întreg capitolul 3 din Evrei să-l citiţi cu mare atenţie, dar şi versetul 1 din capitolul 4, pentru că deja l-am comentat, şi să faceţi legătura cu exprimarea din 3, „câtă vreme se zice Astăzi“, în versetul 15 de exemplu! Desigur însă că ne vom îndrepta atenţia asupra fragmentului 3.7-11 şi asupra sursei, psalmul 95, pentru a extrage ceea ce se referă la „odihna Mea“/ „my rest“! De ce? Pentru că în mod interesant ajungem la Matei şi Ioan, şi îmi face plăcere să citez întreg textul Matei 11.25-30 şi Ioan 15.1-15, apoi se va vedea şi motivul acestei atenţii deosebite.
*Mat.11.25-30: „At that time Jesus answered and said, I thank thee, O Father, Lord of heaven and earth, because thou hast hid these things from the wise and prudent, and hast revealed them unto babes.| Even so, Father: for so it seemed good in thy sight.| All things are delivered unto me of my Father: and no man knoweth the Son, but the Father; neither knoweth any man the Father, save the Son, and he to whomsoever the Son will reveal him.| Come unto me, all ye that labour and are heavy laden, and I will give you rest.| Take my yoke upon you, and learn of me; for I am meek and lowly in heart: and ye shall find rest unto your souls.| For my yoke is easy, and my burden is light.“
Ioan 15.1-15: „I am the true vine, and my Father is the husbandman.| Every branch in me that beareth not fruit he taketh away: and every branch that beareth fruit, he purgeth it, that it may bring forth more fruit.| Now ye are clean through the word which I have spoken unto you.| Abide in me, and I in you. As the branch cannot bear fruit of itself, except it abide in the vine; no more can ye, except ye abide in me.| I am the vine, ye are the branches: He that abideth in me, and I in him, the same bringeth forth much fruit: for without me ye can do nothing.| If a man abide not in me, he is cast forth as a branch, and is withered; and men gather them, and cast them into the fire, and they are burned.| If ye abide in me, and my words abide in you, ye shall ask what ye will, and it shall be done unto you.| Herein is my Father glorified, that ye bear much fruit; so shall ye be my disciples.| As the Father hath loved me, so have I loved you; continue ye in my love.| If ye keep my commandments, ye shall abide in my love; even as I have kept my Father’s commandments, and abide in his love.| These things have I spoken unto you, that my joy might remain in you, and that your joy might be full.| This is my commandment, That ye love one another, as I have loved you.| Greater love hath no man than this, that a man lay down his life for his friends.| Ye are my friends, if ye do whatsoever I command you.| Henceforth I call you not servants: for the servant knoweth not what his lord doeth: but I have called you friends: for all things that I have heard of my Father I have made known unto you.“ La Ioan, după cum se vede, condiţionalul if este foarte prezent! Matei spune către Cine să-ţi îndrepţi privirea pentru a-I descoperi pe Tatăl şi pe Fiul Său, iar Fiul de la cine poţi învăţa ceea ce-ţi va descoperi, pentru ca să poţi avea odihnă pentru suflet, şi ce să faci cu ceea ce-ţi descoperă.

Nu este însă doar atât! Din ambele se vede importanţa Celui care, prin jertfa Sa de sânge, adăugată celor trei ani şi jumătate în care şi-a ales apostolii şi i-a instruit în adevărul EVANGHELIEI, şi-a câştigat un drept pe care niciun alt om de pe planetă nu-l putea câştiga. Doar El ne poate învăţa Adevărul, Marele Păstor al oilor păşunei lui Dumnezeu, dacă rămânem în cuvântul Său, întrucât singuri nu putem face nimic. Revenind acum la ideea odihnei pe care ne-o dă Dumnezeu prin Domnul Isus, la Matei, capitolul 11, este exprimată direct în versetele 28 şi 29. Cât priveşte jugul bun şi sarcina uşoară, adăugate la odihna pentru suflete, sunt martor că simt întocmai. Acesta este şi motivul pentru care le-am adăugat în paranteză la trimiterea pe care am făcut-o la Evrei, capitolul 3. Era o datorie peste care nu puteam trece!

Să vedem acum unde li s-au înecat corăbiile testamentarilor, şi încă şi pe uscat! Dacă te uiţi în capitolul 9 din KJV, nu poţi învăţa nimic din acel talmeş-balmeş, în care doar în versetele 16 şi 17 ar trebui să apară cuvântul testament, pentru a-i lămuri pe evreii veniţi la creştinism, de ce o singură jertfă, făcută o singură dată, se aplică oricui crede că Isus este Mesia cel aşteptat, iar analiza continuă şi în capitolul 10. Testamentarii s-au agăţat însă de acele două versete, ca de o icoană… făcătoare de minuni, înlocuind oriunde li s-a părut lor potrivit cuvântul legământ cu testament. Testamente fac doar oamenii muritori în favoarea altor muritori, urmaşii biologici direcţi ai primilor doi, Adam şi Eva, ceea ce nu este cazul Domnului Isus, în cârca cui vor testamentarii să-l atârne. Chiar este atât de greu de înţeles acest aspect? Dacă asta nu se înţelege, ce să mai spunem despre altele? Sigur, am la dispoziţie varianta corectă NKJV, dar ăstora poţi să le fluturi şi-un tramvai, că tot nu vor înţelege, pentru că nu vor să înţeleagă. De când tot sunt eu bombardat cu tot felul de trăsnăi la radio, n-am auzit niciodată vreun popă după nicio lege să pomenească măcar o singură dată „poarta strâmtă şi calea îngustă“ vs „poarta largă şi calea lată“/ Mat.7.13,14. Despre proorocii mincinoşi am auzit anul ăsta pe cineva, dar nu era popă! Şi nici n-am reţinut contextul. Cum să vorbească despre aşa ceva, câtă vreme i-ar dezavantaja? Şi mai e o problemă! Paginile de pe site-ul meu sunt accesibile oricui, dar dacă cineva dă cu nasul de ceva care i se pare ciudat, apoi se duce şi întreabă un popă „săru’ mâna părinte, e adevărat că…“ „Da’ cine ţi-a spus asta?“ „Păi am citit pă net, într-un sait, scris dă unu Becheru, aşa o fi?“ „Fugi mă d-aici, nu te mai lua după sectantu’/ smintitu’ ăla!“ Şi l-a lămurit! Tot în templu la pupat icoane şi mâna popii se duce, că aşa s-a obişnuit. Cum ziceam, poţi să-i fluturi şi-un tramvai! Indiferent ce ar spune unii despre mine, eu nu le port pică, dar nici nu-mi permit să ascund Adevărul sub preş. Pentru documentare am învăţat să folosesc exclusiv biblii cu trimiteri, fie că se specifică asta explicit sau nu. Sunt ferite de intruziunile doctrinare ale celor care se consideră gods, un fel de vipuri spirituale, care cred că pot interveni în textul original, pe care-l consideră „ograda“ lor exclusivă. Am văzut mai sus în capitolul 32 din Exod că poporul, de fapt „fruntaşii“/ gods, cer ei înşişi lui Aaron, ca mare preot legitim atunci, să le facă gods, care să meargă înaintea lor, căci Moise acela care i-a scos din Egipt „nu ştim ce s-a făcut“! Acei fruntaşi care au venit la Aaron, îl considerau pe Moise însuşi un god, ceea ce într-o formă puţin diferită şi mai pământeană, o spune mai târziu chiar Moise însuşi atunci când zice că a fost „împărat peste Israel“ (Deut.33.4,5).

Cum am văzut în versetul 8 din capitolul 32 că se exprimă Dumnezeu cu privire la obiectul de închinare făcut de Aaron din aur topit, şi apoi turnat? Spune că „au făcut un viţel turnat, i s-au închinat, i-au adus jertfe, şi au spus: ceştia sunt dumnezeii tăi Israele, care te-au scos din ţara Egiptului“. Lucrurile par a fi amestecate, însă exprimarea reflectă realitatea constatată că acei gods, care au venit la Aaron, şi care au avut animale pentru sacrificiile făcute, aceia urmau să fie idolii care vor conduce mai departe poporul Israel, viţelul fiindu-le doar o icoană vizibilă pentru popor, icoană în numele căreia godsii bipezi şi înstăriţi material, luau orice decizie ca şi cum viţelul însuşi ar fi luat-o, ca dumnezeu-idol ce era. Acel pasaj mă conduce imediat la „icoanele făcătoare de minuni“! Faptul că lucrurile sunt amestecate în mod intenţionat, mă duce cu gândul la „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului“ (Apoc.17.5; 18.1-24). Structura împărţită pe multe grupări, mai mari (catolici, ortodocşi!) sau mai mici (grupările protestante, sectele şi alt soi de grupuscule) arată limpede că fiecare dintre acestea au o conducere (godsi), care-şi arogă o serie de privilegii, iar „credincioşii“ trebuie să contribuie la bunăstarea materială a privilegiaţilor/ gods!
Să revenim acum la testament! Ce este un testament, în ce scop se face, cine în favoarea cui, şi cine este acreditat să-l facă pentru a fi… legal? Legalitatea unui testament, care este un document oficial scris după toate normele juridice în vigoare la un moment dat, eu ştiu că se fac la notar, şi au ca scop în general lăsarea unei moşteniri unei rude apropiate, moştenire care constă în bunuri materiale. Case, apartamente, loturi de pământ, de exemplu! Întrebare: au testamentarii un astfel de document scris de la Domnul Isus Hristos, şi dacă DA, unde-l ţin, de când, ce conţine, şi dacă-l au, de ce nu-l arată, ca să nu mai fie nicio neînţelegere în acest sens? Sigur că mă pufneşte râsul, punând o astfel de întrebare fără sens (1Cor.15.28,29)! Dar e logică. Ce am citit în Evanghelia „apostolului iubirii“, capitolul 15, versetele de la 13 la 15? Că „nu este mai mare dragoste a unui OM, decât să-Şi dea viaţa pentru prietenii Săi“. Iar în versetul 8 Îşi numeşte prietenii discipoli/ ucenici. Iată LEGĂMÂNTUL, nu testamentul! Domnul Isus a fost prea ocupat cu ceea ce avea de făcut pentru oamenii aflaţi în suferinţă, dar şi cu învăţătura pe care le-a dat-o în special apostolilor, ca să mai aibă timp şi pentru scris (Is.49.6!). Şi nici ucenicii n-au scris de la început! Consecinţele a tot ceea ce am spus deja până aici apar în scrisoarea apostolului neamurilor către romani. Să le luăm pe rând, pentru că îmi face o deosebită plăcere să le citez integral în engleza KJV, traducerii în limba română neavând ce să-i reproşez:

Rom.10.4: „For Christ is the end of the law for righteousness to every one that beliveth.“
Rom.3.28-31: „Therefore we conclude that a man is justified by faith without the deeds of the law.| Is he the God of the Jews only? is he not also of the Gentiles? Yes, of the Gentiles also:| Seeing it is one God, which shall justify the circumcision by faith, and uncircumcision through faith.| Do we then make void the law through faith? God forbid: yea, we establish the law.“
Rom.4.9-14: „Cometh this blessedness then upon the circumcision only, or upon the uncircumcision also? for we say that faith was reckoned to Abraham for righteousness.| How was it then reckoned? when he was in circumcision, or in uncircumcision? Not in circumcision, but in uncircumcision.| And he received the sign of circumcision, a seal of the righteousness of the faith which he had yet being uncircumcised: that he might be the father of all them that believe, though they be not circumcised; that righteousness might be imputed unto them also:| And the father of circumcision to them who are not of the circumcision only, but who also walk in the steps of that faith of our father Abraham, which he had being yet uncircumcised.| For the promise, that he should be the heir of the world, was not to Abraham, or to his seed, through the law, but through the righteousness of faith.| For if they which are of the law be heirs, faith is made void, and the promise made of none effect:“
După cum am spus, traducerea în română este brici, tocmai de aceea am dat citatele din KJV, aşadar nu voi insista cu vreo traducere, ci doar cu observaţii şi concluzii la observaţii. Hristos este sfârşitul Legii şi „omul, circumcis sau nu, este socotit ca neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii, adică fără jertfe de animale aduse de preoţii leviţi la Templul fizic“ (Marc.12.32-34; Evr.8.1-4)! Ce ne spun nouă aceste două exprimări? Ne spun că preoţiei leviţilor, ca şi Templului fizic din Ierusalim, li s-a pus capăt în ziua Cincizecimii anului 33, când Domnul Isus, aflat la dreapta Tatălui, a botezat primii creştini între care erau şi apostolii, chiar dacă din motive lesne de înţeles, execuţia în sine a venit aproape după treizeci şi şapte de ani. Dacă popimea, încă puternică la acea dată—a se vedea uciderea lui Ştefan!—, ar fi înţeles acest mesaj foarte subtil exprimat, ar fi intervenit în forţă cu mijloace mult mai puternice decât trimiterea lui Saul la Damasc, la solicitarea acestuia. Şi tocmai pe drumul Damascului, apostolul neamurilor Pavel a fost abordat de Domnul Isus, convertindu-l imediat la creştinism („tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu“). Iată triumful raţiunii şi al răbdării! Tocmai prin el, prin Pavel, au fost făcute aceste observaţii deosebite.

De aceea pe Pământ nu mai există niciun fel de preoţie, după nici o lege, ci doar discipolii/ ucenicii Domnului Isus, care sunt pregătiţi aici, cam în aceleşi condiţii de respingere a lor, pentru viitoarea demnitate exercitată din cer, ca împăraţi/ regi şi preoţi, după cum am văzut deja prin toată expunerea de sub acest subtitlu, începând de la Exod. Să vedem acum ce spune Petru însuşi despre sine (1Pet.5.1-4; 2Pet.1.13-15). Aşadar Petru spune despre sine că este un presbiter/ elder, adică bătrân. Pavel, de asemenea vorbeşte despre sine ca despre un bătrân—adevărat, şi ca vârstă, atunci când era deja întemniţat la Roma—, adresându-se unui frate cu numele Filimon (Film. 9), dar în scrisoarea adresată lui Tit, vorbeşte nu doar despre bătrâni, ci şi despre bătrânii autorizaţi de a fi episcopi/ priveghetori, sau supraveghetori, despre care face o descriere asemănătoare cu aceea a lui Petru (Tit 1.5-9; 1Pet.5.1-4), care, pe Domnul Însuşi Îl numeşte nu doar Marele Păstor al oilor, ci şi „Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre“ (1Pet.5.4; 2.24,25)! Petru, care împreună cu ceilalţi apostoli, sunt în cer, lângă Tatăl şi Domnul, ca nemuritori (Apoc.4.4,10,11; 5.5-12)! Iată câte lucruri deosebite putem afla direct. Indirect însă, putem afla chiar mai multe din realităţile terestre, pe care cei mai mulţi dintre noi le cunosc încă mai bine decât mine. Să-l luăm de exemplu pe papăl catolicilor, ales democratic dintre episcopii catolici: „Habemus papa!“, parcă aşa se anunţă decizia soborului de episcopi. Cine se pretinde că ar fi papa de la Vatican? Locţiitorul lui Petru pe Pământ/ earth! Are nevoie Petru, ori cei care cred EVANGHELIA, de un astfel de surogat/ „nechezol“? Presupun că nici cei care cred Adevărul, iar Petru cu siguranţă NU! Dar, papa are un stat în stat, cu legi şi… secrete proprii, adică Vaticanul la Roma, capitala Italiei! Drăguţ de interesant! Prin ce testament, din partea cui dacă Petru e viu, şi cum e vechi sau nou testamentul? Ba mai mult, şi Domnul Isus, Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre este viu, şi nu cred că a participat la alegerea democratică a papei de la Roma, categoric nici a vreunei alte feţe… bisericeşti. Şi aceeaşi întrebare cu privire la testament: îl poate arăta public?
Sigur că nu toţi cei care au venit în contact cu mesajul autentic al Cuvântului lui Dumnezeu în calitate de preoţi în România, şi l-au înţeles corect mai întâi pentru ei înşişi, au rămas împotrivitori şi… democraţi. Excluzându-i din discuţie pe cei care au ajuns să facă trimiteri de valoare şi să le introducă în textul dintre versete, cu certitudine au existat şi oameni care au înţeles că nu se pot opune pe faţă sistemului ierarhic, din pricina excomunicării, şi au preferat să-i înveţe pe români (aceeaşi situaţie şi pentru alte naţiuni!) adevăruri ale EVANGHELIEI, însă într-un mod subtil, inteligent, pentru ca învăţătura clară să poată ajunge la urechile românilor, fără riscuri majore pentru preoţi, rugându-se la Dumnezeu să nu fie descoperiţi, şi aducându-le în auz cât mai des posibil citate biblice pe care alţii le ocolesc, în plus aducându-le şi lămuriri, pentru că au şi posibilitatea realizării unor predici! Desigur, alţii având contacte şi cu persoane din parohii în care lucrurile nu se întâmplau aşa, ciuleau mai atent urechile la pasajele biblice care erau oricum citate. Cam aşa îmi imaginez că românii, cu toate problemele existente şi aici ca peste tot, au ajuns un popor relativ credincios (Rom.2.13-15).

Evreii sunt singurii conştienţi că preoţia leviţilor nu mai există pentru ei, şi nici Templul fizic din Ierusalim, motiv pentru care au apelat şi ei la un surogat, acela al învăţătorilor Legii, numiţi rabini, care, cel puţin aici în România, cum este Rafael Şafăr/ probabil Shaffer, nu le sunt de niciun folos (1Tim.1.5-8). Oricum, legea creştină este una singură pentru orice persoană din oricare popor ar face parte, ca şi Jertfa pentru eradicarea păcatelor, aşa că nu există privilegii cu privire la descendenţa trupească. Judecătorul este El însuşi Unul singur, şi mereu acelaşi!
Sigur, există nişte probleme în Israel cu islamiştii terorişti Hamas, care chipurile îi apără pe islamiştii numiţi palestinieni, deşi nu sunt acei filisteni vechi, care nu se circumcideau (1Sam.17.26,45-47), şi nici nu-şi săpau tunele în care să se ascundă, să ascundă arme şi pe teroriştii Hamas, care-i consideră colonişti pe evreii care sunt pe pământul lor străbun, în propria lor ţară, aşa cum le-a spus şi Beniamin Netaniahu. Colonişti sunt aşa-zişii palestinieni. Evreii sunt în ţara lor, pe care au tot dreptul să o apere, şi să-şi apere propria viaţă acolo. Sigur, politicienii au interese deosebite de ale evreilor, însă ţara le aparţine şi le va aparţine pentru eternitate! Şi nu doar lor ci şi Israelului spiritual (Apoc.20.6-9; 21.1-27).
Preoţia aşa-zis creştină este exact tiparul preoţiei leviţilor, iar spovedania, tiparul jertfelor de animale pentru iertarea păcatelor. Altceva nu mă interesează să evidenţiez aici. Mai lăsăm loc şi pentru altele.

&***&

DE LA LUME ADUNATE, DE CE NU ŞI COMENTATE

Mat.7.7,12,13,14,15-23.

Trimiterile de sub subtitlu se referă exact la ceea ce am spus mai înainte că preoţii fără lege şi fără mandat evită să citeze din EVANGHELIE, adică invitaţia Domnului de a intra pe poarta strâmtă, şi a se menţine pe calea îngustă, cale pe care puţini o găsesc, întrucât majoritatea dă buluc pe poarta largă, şi se menţin pe calea lată a rătăcirii, sub influenţa directă a proorocilor mincinoşi, îmbrăcaţi (sau ca să-l citez pe dl RR „deghizaţi“!) în straie preoţeşti.
Auzind la radio tot felul de trăsnăi, pe unele am reuşit să mi le notez pe scurt, inclusiv cu date şi autori. Am să văd acum dacă pot să refac, cât de cât, povestea, sau măcar ideea, pentru a face un colaj reprezentativ pentru tipul de om care gândeşte puţin şi prost, dar vorbeşte mult şi pompos, mândru nevoie mare de cât de instruit şi interesant este, sau altfel spus, fără rost. Am şi exemple pozitive de oameni echilibraţi, pe care le voi prezenta ultimele. Am să încep cu dl. Remus Nicolae Rădulescu, pentru că de la d-lui am cele mai multe notiţe. Cea cu „deghizatul“, parcă într-o mănăstire se petrecea, unde stareţul le-a spus celorlalţi, pentru a le impune respectul unii faţă de alţii, că printre ei se află Domnul Isus… „deghizat“.

06.08.24: „Schimbarea la faţă“! Ca la oricare altă „vorbă bună“, după teoria introductivă, ne spune în sfârşit că schimbarea la faţă a Domnului Isus, a făcut-o pentru ca să-i întărească, arătându-le că El nu este un simplu om ca oricare altul, ci este deosebit (Mat.17.1-9). În rest nimic! Am mai scris şi altceva, dar nu pot face vreo legătură, însă pentru „răul nu are ultimul cuvânt“, e ceea ce în literatură se cheamă plagiat. Şi nu e singurul caz, are o sumedenie de astfel de „inspiraţii“!
12.08.24: „Obstacolele sunt făcute doar pentru a fi depăşite“, cu referire la alpinistul neozeelandez Edmund Hillary, care n-a putut cuceri Everestul decât după mai multe încercări progresive. Să dai altora astfel de sfaturi nu presupune niciun fel de efort, iar acest domn arată aproape cu fiecare vorbă bună că nu-i decât un ratat în privinţa porţii strâmte şi a căii înguste, ba încă şi un profet mincinos, fals. Hillary a ştiut exact ce încerca să facă, şi unde era Everestul, pe care nu l-a căutat în altă parte, decât doar acolo unde era, şi nici nu a căutat să-i micşoreze înălţimea pentru a-i putea atinge vârful.
13.08.24: „Marţi, trei ceasuri rele, şi a treisprezecea zi a lunii“! Americanii au constatat că cei care trăgeau din aparatul cu numere de ordine bonul cu numărul 13, îl aruncau la coş şi-l luau pe următorul, care era 14, aşa că nimeni nu se prezenta când era anunţat numărul 13, apoi anunţau 14 şi imediat apărea persoana cu acest număr. Cineva a făcut următoarea remarcă: „nu ştiam că şi instituţiile sunt superstiţioase în America“. I s-a răspuns că „singura noastră superstiţie este ca aceia care ne solicită serviciile să se simtă bine când îşi aşteaptă rândul“. Remarca d-lui Rădulescu: „Ce bine ar fi dacă şi la noi ar funcţiona o astfel de superstiţie“! Propria remarcă: la aşa-zisa „Biserică“ chiar funcţionează! Luaţi-le popilor sărbătorile şi nu vor mai rămâne cu nimic, dar la sărbători toţi au biletul de ordine cu numărul 14!/ Ex.32.6! Pe lângă sărbătorile multe şi dese mai au şi spovedaniile, împărtăşaniile, botezurile, cununiile şi înmormântările, plus altele!
19.08.24: De la „paiul şi bârna“ la „Dumnezeu ne-a dat ochi, dar tot El ne-a dat şi… pleoape“. Pe asta de unde o fi scos-o? Pleoapele oricum protejează ochii împotriva prafului, gunoaielor, dar şi a luminii în timp ce dormim, însă nu ne împiedică să vedem, căci imaginea se formează în creier, şi e una singură, nu în globii oculari, care sunt doar porţi de intrare a două imagini răsturnate şi pe verticală, şi pe orizontală. Dacă ai încerca să mergi după imaginile de pe retină…
22.08.24: Diapazonul, instrumentul bifurcat, cu un picior care, dacă-mi aduc aminte bine, se termină cu o parte sferică, şi care generează nota muzicală „la“, a suscitat interesul d-lui Rădulescu. Instrumentiştii profesionişti, componenţi ai unei orchestre, înainte de a începe un concert îşi acordează unele instrumente care se pretează la a fi astfel acordate, după ce mai întâi probabil dirijorul dă semnal unui instrumentist posesor al unei viori acordate, să emită o notă la. Apoi toţi cei care au instrumente asemănătoare, viole, violoncele, harpe, contrabase, îşi acordează instrumentele. Am evitat să spun instrumente de coarde, întrucât nimeni nu poate acorda un pian înaintea începerii unui concert. Chiar dacă pianul are clape, sunetele sunt emise prin lovirea unor coarde cu ciocănelele acţionate de clape! Sigur, aşa apare armonia, când toţi cei care este cazul îşi acordează instrumentele, altfel nu iese bine deloc. Totuşi, în materie de spiritualitate creştină, singurul „Diapazon“ care emite nota „La“, în vederea armoniei universale, este Domnul Isus Hristos, iar cei care percep această notă, au perceput mai întâi acel „dacă“/„if“, emis de Tatăl oricărei armonii şi-al nostru, şi care ţinem seama de acel „if“, pentru a nu cânta fals (Apoc.14.1-5!). Interesant că în engleză faith şi fake, credinţă şi fals, au o pronunţie foarte apropiată, deşi sensurile sunt foarte diferite, respectiv „feid“ şi „feic“!

De ciclul „Damian şi prietenii“, probabil că aţi auzit. Este o emisiune care transpune din online în on-air, în fiecare sâmbătă şi duminică, imediat după ştirile de la ora 15, în care Damian Drăghici ne promite câte o întâlnire de circa o oră cu „oameni faini“. Am să mă ocup în primul rând de un popă monah/ călugăr atonit, de la muntele Athos, despre care dl Remus spunea că sunt foarte concişi în exprimări, răspunzând la întrebările care li se puneau cu un singur cuvânt, sau doar cu câteva. N-am reţinut iniţial niciun nume, însă la o reluare pe 07.09.24 am aflat, deşi nu asta mă interesa, că îl cheamă Pimen, dar prefer să-i spun popa Athos. Ce am aflat eu interesant de la acest popă, din a cărui impetuozitate vulcanică în vorbire, nici măcar dl Drăghici nu-l putea opri, aşa că rar mai putea interveni cu câte un „părinte spuneţi şi…“. Nici eu n-aveam cum să-l întrerup, ci doar să-l ascult, şi la un moment dat face o intervenţie spunând că n-ar fi vorba de „apără-ne de cel rău“, ci „de cel viclean“, pentru că răi suntem toţi. Chestiune de traducere! Am căutat textele, dar am vrut să văd cum sunt redactate în engleză, şi le redau aici (Mat.6.13 şi Ioan 17.15). Mat.6.13: „And lead us not into temptation, but deliver us from evil:…“ şi Ioan 17.15: „I pray not that thou shouldest take them out of the world, but that thou shouldest keep them from evil“. Traducerea românească personifică răul, ca şi când n-am şti cine este cel rău. În realitate, în engleză, care este sursa autorizată pentru traducerea în română, nu este vorba de nicio personificare, iar traducerea corectă este „şi ne izbăveşte de rău“, sau „nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i aperi/ fereşti de rău.“ Popa într-un fel spunea bine că răul este în fiecare dintre noi, pentru că asta este consecinţa moştenirii biologice a păcatului; aşadar păcatul/ răul este în noi, şi la răul din noi se referă rugăciunile să fim izbăviţi, feriţi, apăraţi, pentru că răul din afară/ din lume, nu ne poate face nimic dacă nu-i permitem prin asociere (2Ioan 8-11; 3Ioan 9). Am reţinut însă ideea cu vicleanul!
La un alt moment ulterior, a început să vorbească despre „maica Domnului“, începând de la Ioan căreia Isus i-a încredinţat-o în grijă personală ca pe propria lui mamă (Ioan 19.26,27!), şi a ajuns într-un mod pe care nici măcar eu nu l-am înţeles la „maica Domnului“ ca ocrotitoare a muntelui Athos. A pornit de la trimiterea lui Lazăr cel înviat de Domnul, ca episcop în Cipru, unde avea un ucenic numit Marcu. Parcă Lazăr a plecat undeva, iar Marcu a vrut să-l însoţească. Şi de aici o întreagă poveste, cum Marcu este oprit de o voce de femeie/ „maica Domnului“, bla, bla, bla. Aşa a ajuns un împărat, Teodosie, să construiască o mănăstire la muntele Athos. Împăratul avea un copil adolescent, care plecând pe mare cu nişte popi spre Athos, a fost luat de un val şi aruncat în mare în timpul unei furtuni iscate, şi se simţeau vinovaţi faţă de Teodosie, dar după potolirea furtunii, o dată ajunşi la ţărm, l-au găsit pe băiat adormit. L-au trezit şi l-au întrebat cum a ajuns acolo, iar el a răspuns că o femeie cu un prunc în braţe l-a salvat şi i-a spus să-i aştepte acolo, căci vor veni şi-l vor găsi.

Sigur că popii s-au bucurat, dar Teodosie mai avea şi o fată, care fată a vrut să se ducă şi ea la frate-său, adică la muntele Athos, unde femeile n-au ce căuta. Maica Domnului i s-a opus întorcând-o din drum, iar fata a ascultat. Mai târziu, după căderea Constantinopolului, o altă femeie s-a dus la Athos, şi „maica Domnului“ a oprit-o spunându-i să-i lase copiii sau fiii în pace, „ca să nu i se întâmple ceva rău“! Dar femeia n-a ascultat, şi după a doua încercare, nereuşită probabil, a murit. Să pui pe seama unei femei care chiar a fost o sfântă, o ameninţare a altei femei, şi apoi o ucidere, iată… viclenia, aşadar şi vicleanul, sau „cel viclean/ amăgitor“, ca să-l citez chiar pe popa Athos! Chiar dacă povestea asta n-a inventat-o el, totuşi a crezut-o şi a preluat-o de la „părinţii bisericii“, sau de la „tradiţie“. Oricum, atâta timp cât ai preluat-o şi o dai mai departe şi altora, îţi aparţine! Ar mai fi încă multe de spus, însă vreau să vorbesc şi despre persoane reale, pozitive şi echilibrate, ceea ce dovedeşte că în sufletul lor au o credinţă adevărată, chiar dacă au doar o cunoaştere rudimentară a EVANGHELIEI. Decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun! Voi trece acum şi la aspectele pozitive.

Tot la Damian şi prietenii a fost invitat şi Mircea Baniciu. Am aflat foarte multe lucruri pe care nu le ştiam despre dl Baniciu, care este un om echilibrat din toate punctele de vedere, foarte atent la viitor, atât cel imediat cât şi cel dintr-o perspectivă mai îndepărtată. N-am de gând să povestesc tot ce am reţinut din ceea ce a spus, dar e limpede că e un familist convins, că nu i-a fost uşor să aleagă între a profesa ca arhitect, sau a se ţine de muzică, dar până la urmă se pare că o dată intrat în trupa Fenix, muzica şi publicul l-au ales pe el, fiind atât talentat cât şi serios. Mai mult, având atestat era plătit cu două sute de lei la un spectacol, şi având două spectacole pe zi, putea câştiga cam patru mii de lei pe lună net, ceea ce pe vremea aceea era o sumă îndestulătoare. Mai târziu, regimul dorind să-i înlăture, să spargă trupa lui Nicu Covaci, le-a permis să plece peste hotare, ceea ce Covaci a şi făcut, însă dl Baniciu şi-a pus problema spectatorilor plătitori, dornici să asculte muzică românească, şi a rămas în ţară, căci pe atunci diaspora nu era atât de numeroasă. Şi a reuşit aici! Corina Chiriac, cea care adolescentă fiind l-a pus cu botul pe labe pe Mihai Beniuc, într-o emisiune televizată, a povestit cât de greu i-a fost ei afară, cum până la urmă a fost nevoită să divorţeze şi să se întoarcă în România. Realitatea este că artiştii au şi ei cheltuieli mari, şi alte impedimente. Revenind la dl Baniciu, fiica sa Ana l-a criticat o dată, spunând că are momente când se închide în el şi nu mai vorbeşte cu nimeni câteva zile. Şi Ana Baniciu este un om deosebit, însă încă foarte tânăr, şi va înţelege mai târziu că uneori orice om cu capul pe umeri are nevoie de linişte şi introspecţie, pentru a-şi pune ordine în gânduri şi idei, eventual a găsi soluţii la probleme apărute în viaţa sa, apoi devine acelaşi om sociabil, cel de toate zilele. Deci nu este vorba despre un cusur, ci despre o calitate pe care nu toţi o au, iar starea acestora din urmă se tot degradează cu trecerea timpului. Ori dl Baniciu are deja un „prefix“ 8! La cât mai mulţi ani buni, şi ceva nepoţi pe deasupra!
O altă persoană deosebit de echilibrată şi delicată, care-mi place foarte mult, este dl preşedinte al Academiei Române, istoricul, şi aş zice nu numai, Ioan Aurel Pop. Un om de o cultură vastă, cu un bun simţ remarcabil, şi cu idei foarte valoroase la nivel social. L-am ascultat în două emisiuni de câte o oră, ca invitat special. Una dintre problemele pe care le-a semnalat, precizând că nu se pricepe nici la domeniu, nici la legislaţia în domeniu, a fost renunţarea la dreptul de a ştanţa/ marca lingourile de aur care intră în vistieria Băncii Naţionale, aşa încât, noi dacă am deschide o exploatare a aurului—fără ceanuri!—aici în România, şi am dori să-l face lingouri, ar trebui să plătim bani grei pentru acest serviciu pe care-l pot face doar cei autorizaţi, care nu au renunţat la acest drept. Şi multe altele! Inclusiv cu unele probleme apărute cu UE. Ar trebui să spunem că vom mai vedea, ne vom mai gândi, nu trebuie să acceptăm imediat ce ne cer alţi politicieni, pentru că avem şi noi ţara noastră, interesele noastre. Fiindcă emisiunile au fost cu ceva timp în urmă, nu-mi amintesc şi alte amănunte.

&&&&&&&

SIGILIUL sau ÎNCHEIERE

Evr.12.15.

Uneori se întâmplă să-ţi aduci aminte de o expresie, fie chiar şi aproximativ, dar nu ştii unde s-o cauţi ca să o poţi găsi. În astfel de situaţii, decizia mea este de a citi carte cu carte, într-o ordine opţională, începând cu cărţile scurte şi foarte scurte, pentru că ştiu că nu am foarte mult de citit, şi o fac verset după verset. Este cazul versetului de sub subtitlu! Căutam „rădăcina de amărăciune“! Aşa am privit mult mai atent unele versete, aşa am primit descoperirile foarte importante incluse în expunerea de mai sus! Sigur, unele mi-au fost făcute şi în timp ce scriam. Dar să o reiau în engleză, că în română o poate citi fiecare: „Looking diligently lest any man fail of the grace of God; lest any root of bitterness springing up trouble you, and thereby many be defiled;“ Mi-am amintit că trebuie să prezint aspect cu aspect, într-o ordine care să uşureze maxim efortul de înţelegere a întregii expuneri pas cu pas. Mi-am făcut un plan pe hârtie, numerotat punct cu punct, prezentat succint şi ataşate trimiterile aferente. Începusem să scriu, şi aveam deja câteva paragrafe gata. Văzând planul pe hârtie, am considerat că este util să introduc o delimitare cu asteriscuri şi două subtitluri cu trimiterile lor aşa cum apar, dedesubt. Am scris primul subtitlu, formatat cu litere aldine/ îngroşate, aşa cum arată titlul de început de pagină. Dar când l-am vizualizat în browser, surpriză! Literele apar nu doar îngroşate ci şi aplecate. Mai întâi am stat, m-am uitat, şi am încercat să văd ce aş fi putut greşi. De fapt nu făcusem nimic altceva decât să preiau prin copiere titlurile de nivel 2 şi 3 de la începutul paginii, care apar aşa cum se văd. Ce înseamnă titlu/ header/ headline de nivel 2 sau 3? Înseamnă o pereche de marcaje, primul de început, al doilea de sfârşit, care între două paranteze unghiulare, cum se văd pe tastatură deasupra virgulei (<) şi punctului (>), conţin, primul litera h urmată de cifra de nivel 2 sau 3, iar al doilea are în plus înaintea literei h un slash/ bară oblică (/)! Marcajele, oricare ar fi ele, sunt asociate limbajului „Hypertext markup language“ Am şters marcajele copiate, am pus tastatura pe engleză, şi am tastat marcajele pentru subtitlu, caracter după caracter. M-am uitat din nou pe pagina .html, cu extensia acronim a limbajului pentru pagini internet, în browser adică, şi nicio schimbare. M-am mai uitat ce m-am mai uitat, şi uitându-mă mi-am spus că este un semn care mi se transmite, chiar şi aici în tehnologie digitală, unde totul se afişează după reguli aprioric implementate, şi orice eroare sau omisiune este sancţionată, deci observată imediat în browser. Şi nu m-am înşelat! Dar, ca să apară marcajele pentru caractere italice, aplecate, am introdus în cod aceste marcaje. Eu ştiu demult că nu sunt singur, ci lucrez într-o echipă, aşa cum reiese din conţinutul de mai sus, însă o astfel de intervenţie direct în cod, este prima dată când mi se face, altfel totul se reduce la descoperiri şi inspiraţie în timp ce scriu! Deci situaţia e clar deosebită în raport cu modul de colaborare de până acum.

Am trecut şi la al doilea subtitlu, şi intervenţia în cod s-a repetat! Este adevărat că mie nu-mi place cum arată textul formatat doar îngroşat, sau doar aplecat, motiv pentru care tot ceea ce mi se pare demn de evidenţiat în text însumează ambele formatări, iar lucrul acesta e clar că a fost remarcat demult de echipă. De aceea şi subtitlurile sunt dublu formatate, însă nu de mine! Marcajele nu apar în browser, ci doar formatarea textului cuprins între ele. Sunt limbaje care folosesc în stânga sus butoane de formatare a unui text selectat, respectiv B I U, pentru aldin, italic şi subliniat/ underline, butoane pe care trebuie să dai click. Html foloseşte, aşa cum am spus, formatarea prin marcaje. Eu, pentru simplitate şi eficienţă, dispun prin copiere doar de o singură pereche de marcaje cu litera b, şi după dorinţă schimb doar litera, restul rămânând neschimbat. Aşadar eu ştiu întotdeauna dacă am introdus sau nu un marcaj pentru caractere italice! Dacă aş vrea să vă arăt cum apare o pereche de astfel de marcaje, nu ar apărea nimic. Sunt totuşi convins că nu toţi posibilii vizitatori ai acestei pagini, pot să-şi imagineze cum arată marcajele, ca să le poată recunoaşte în cod. De aceea am recurs la un truc, introducând nişte spaţii după şi înainte de parantezele unghiulare, şi a funcţionat. Aşa apar, dar spaţiile nu ar trebui să existe, deci în codul sursă nu le veţi vedea spaţiat, ci valide pentru funcţia pe care o îndeplinesc, adică aşa cum le introduc eu. Deocamdată iată-le spaţiat: "< b >< /b >"! Pentru formatare italică perechea este: "< i >< /i >", iar ceea ce trebuie să recunoaşteţi în cod este: "< i>" sau "< /i>", fără primul spaţiu, eventual scrieţi-l pe o hârtie, ca să puteţi avea simbolul clar, aşa cum apare în cod!
Cum obţineţi codul sursă al unei pagini .html? Eu folosesc browser-ul open source Firefox! Poate că alţii folosesc alte browser-e, şi atunci ar trebui să caute o legătură „View source“, ori ceva asemănător. Pentru Firefox, cel mai simplu acces este prin scurtătura „Ctrl+u“, sau mai complicat, introduceţi în bara de adrese, înainte de adresa paginii „view-source:“, eventual o scrieţi undeva separat, o copiaţi şi o lipiţi înaintea adresei paginii, fără vreun spaţiu despărţitor. Căutaţi apoi subtitlurile, şi veţi găsi aşa cum v-am spus! Adică la primul subtitlu marcajele pentru scris aplecat apar, pentru că le-am introdus eu intenţionat ulterior, dar la al doilea şi la acesta, nu apar!

Pentru mine este foarte importantă această intervenţie nevăzută în cod! Este ceva de genul ştampilat, parafat, bun şi aprobat, de aceea cu un singur cuvânt am numit această intervenţie sigiliu/ pecete! Israelul spiritual mai împlineşte şi o altă profeţie din rugăciunea lui Moise înainte de moartea sa, din care voi cita în engleză trei versete, cel din mijloc fiind cel despre care vorbesc, însă împreunâ formează contextul relevant:
Deut.33.2-4: „And he said, the LORD came from Sinai, and rose up from Seir unto them; he shined forth from mount Paran, and he came with ten thousands of saints: from his right hand went a fiery law for them.| Yea, he loved the people: all his saints are in thy hand: and they sat down at thy feet; every one shall receive of thy words.| Moses commanded us a law, even the inheritance of the congregation of Jacob.“ „Da toţi sfinţii sunt în mâna Ta, şi la picioarele Tale au primit cuvintele Tale“! Iată ce a făcut şi face dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său. Iar asta aduce aminte de apostolul neamurilor, care a învăţat la picioarele lui Gamaliel, nu neapărat în Templu, într-o sinagogă, pentru că… moschei pe vremea aceea nu existau (Fapt.22.3)! Congregaţie, aici adunare, care a moştenit Legea prin Moise, acesta este adevăratul sens al cuvântului Biserică/ church, nu acele temple idoleşti despre care am vorbit!
Sigur, sigiliu se referă strict la valoarea spirituală autentică a conţinutului acestei pagini de cel mai înalt nivel, dar poate fi aplicat şi subsemnatului, nu neapărat în sensul Apoc.7.3, pentru că nu am de unde să ştiu cum a fost cu cei de dinaintea mea, nici dacă „alergarea“ mea a luat sau nu sfârşit (2Tim.4.4-8). Tuturor vizitatorilor raţionali şi bine intenţionaţi care vor vizita această pagină, le urez sănătate, zile multe şi răbdare până vor înţelege adevărata EVANGHELIE a Domnului Isus Hristos/ Cristos, căci nu este a mea, chiar dacă acum este şi a mea, dar poate fi şi a voastră. Nu uitaţi Apoc.7.9-17!
Amin, Doamne-ajută!

P.S.: &&& / &&&! Cum vi se pare formatat ampersand-ul în cele două situaţii? Aşa-i că există o diferenţă destul de mică, totuşi perceptibilă la o privire suficient de atentă? Mi s-a părut mie că ampersand-ul este aplecat, şi chiar este. Motiv pentru care am plasat unul înaintea asterisk-urilor, şi altul după ele, pentru că asterisk-urile nu pot fi aplecate. Bineînţeles că nu m-am înşelat, acele rânduri despărţitoare sunt formatate şi aplecat, după cum pun în evidenţă ampersand-urile! E chiar mai mult decât am putut sesiza imediat.

A.D.: 2024.

© since 2024, Aurel Becheru. NEXT PAGE | PREVIOUS PAGE