Astrofizică, experimente „moderne“, evoluţionism!

Ier.51.58-64; Hab.2.1-5,6-13,14-20

Luc.22.31,32; Dan.2.44,45; 12.4; Apoc.14.6-13; Hab.2.3,13,14.

DACĂ pare un mix, chiar asta şi este, însă după cum se va vedea nu îmi aparţine. Având alte gânduri cu privire la activitatea mea viitoare, am încercat să mă dotez corespunzător şi cu o carte de fizică, printre altele. Observând însă ce s-a întâmplat aevea începând de la sfârşitul anului 2019, mi-am dat seama că am prins în viaţă evenimente la care nu m-am gândit niciodată că le voi vedea în timpul vieţii mele terestre, ci alţii după mine vor avea acest privilegiu şi această bucurie. Nu bucurie de necazul altora, ci bucuria că văd aevea ceea ce vedeam doar prin credinţă, speranţă şi cunoştinţa dobândită şi întemeiată prin şi pe Cuvântul lui Dumnezeu. Evenimentul a fost o surpriză, dar nu una foarte mare din punct de vedere al producerii. Ştiam că astfel de evenimente sunt de aşteptat, iar decizia pe care am luat-o a fost să mă ocup de ceea ce este cu adevărat urgent şi important, până la cel puţin sfârşitul anului în curs, 2021, ceea ce şi făceam în ciorna paginii de faţă începând din 19.01.2021, iar după aceea voi vedea ce va mai fi de făcut. Acesta este ultimul capitol al mărturiei de faţă în care voi pune tunurile pe două cărţi de fizică. Anul apariţiei uneia este 2014 la editura Humanitas, cu premiul Academiei Române, 644 de pagini cu totul, format A4, cealaltă apărută în 2017 la editura Litera, 208 pagini cu totul, tratate însă combinat nu separat. Şi pentru a se înţelege bine încă de la început motivul pentru care am spus că voi pune tunurile pe cărţile de fizică menţionate, voi folosi o a treia din care am mai citat. Iată:

„Fizicianul H.S.Lipson a spus: Singura explicaţie acceptabilă este creaţia. Eu ştiu că lucrul acesta este o oroare în ochii fizicienilor, şi de altfel, şi în ochii mei, dar noi nu trebuie să repingem o teorie care nu ne place, de vreme ce ea este întemeiată pe fapte stabilite. El a mai adăugat că după apariţia cărţii lui Darwin Originea speciilor, evoluţia a devenit un fel de religie ştiinţifică; aproape toţi savanţii au acceptat-o, şi mulţi sunt gata să-şi retuşeze observaţiile pentru a le face să corespundă teoriei.“
„Chandra Wickramasinghe, profesor la University College din Cardiff, a declarat: De la începutul formaţiei mele ştiinţifice am fost supus unei puternice spălări a creierului, pentru a fi convins să cred că ştiinţa nu poate fi împăcată cu creaţia dirijată, indiferent care ar fi ea. A trebuit să resping cu durere acest concept. Nu mă simt deloc la largul meu în această situaţie, în această stare de spirit în care mă aflu acum. Dar nu există niciun mijloc rezonabil de a ieşi din ea. (…) A spune că viaţa a apărut pe pământ în urma unui accident chimic e tot una cu a căuta un anumit fir de nisip pe toate plajele de pe toate planetele universului (…) şi să-l găseşti. Pentru a înţelege aranjarea [ordonarea] precisă a constituenţilor chimici necesari vieţii nu există niciun alt mijloc decât acela de a invoca creaţia la scară cosmică.“
„Astronomul Robert Jastrow: Savanţii nu pot dovedi că viaţa nu a fost rezultatul unui act de creaţie. Problema pentru biologie este aceea de-a ajunge la un început simplu spun astronomii Fred Hoyle şi Chandra Wickramasinghe. Rămăşiţele fosile ale formelor vechi de viaţă, descoperite în roci, nu ne dezvăluie un început simplu (…) astfel că teoriei evoluţioniste îi lipseşte o fundaţie corespunzătoare.“ Aşadar „ştiinţa“ nu se împacă cu „creaţia… dirijată, indiferent care ar fi ea“, inclusiv cu cea „dirijată“ de… ştiinţă! Ce fel de ştiinţă, vom vedea. Oricum, interesant felul ăsta de… spălare a creierului!

Domnule Cristian, de la bun început vă spun că îmi sunteţi foarte simpatic ca om, ba încă sunt convins că sunteţi un om inteligent şi bun cunoscător al fizicii, n-am nicio îndoială în privinţa asta, însă vă previn din start că ceea ce se va citi de aici încolo, şi presupun că veţi citi şi dv., va fi cel puţin la fel de şocant pe cât a fost pentru mine să citesc fizica dv.… adaptată aş zice, pentru a fi în ton cu evoluţionismul darwinist. Tot din start vă spun că nu am frecventat cursurile vreunei facultăţi, ci doar nişte cursuri postliceale, primul destinat persoanelor cu studii medii pentru învăţarea limbajelor de programare COBOL şi FORTRAN, la iniţiativa academicianului doctor Grigore Moisil, al doilea după ceva ani organizat de Coop. Radio Progres, pentru depanarea/întreţinerea/mentenanţa cum se spune în romgleză a aparaturii electrocasnice de tip radio, pick-up, magnetofon, casetofon, televizor, însă eu mi-am ales de la început televizoarele. În plus am avut şi „norocul“, deşi acum cred că a fost altceva, să-mi fie profesoară de fizică şi chimie, chiar şi dirigintă, încă din primul an de liceu o tânără absolventă clujancă, şefă de promoţie cu nota 10, ceea ce i-a dat dreptul să-şi aleagă unde vrea să fie repartizată, şi a ales Bucureştiul. Probabil că doar atât i s-a dat voie să-şi aleagă, nu şi liceul. De aceea am spus că eu am fost norocosul, liceul la care am învăţat eu fiind unul mărginaş la vremea aceea. Ce-am făcut eu mai departe şi cum am trecut de la una la alta contează mai puţin. Acum putem da cărţile pe faţă întrucât aşa lucrez eu, fără ascunzişuri! N-am reţinut cine a zis asta, iar citatul este din memorie şi sună cam aşa: Dacă libertatea înseamnă ceva, atunci ea înseamnă a putea spune oamenilor ceea ce ei nu vor să audă.

În ceea ce mă priveşte întotdeauna m-am simţit liber, dar acum mă simt şi mai liber pentru că sunt un eliberat de Dumnezeu prin Isus Cristos, şi dator adevărului pe care l-am cunoscut şi-l ştiu/Ioan 8.28-36. La drept vorbind aveţi un stil de natură mai degrabă să pună celui ce vă citeşte lucrarea creierul pe… bigudiuri, în loc să-l lămurească, şi astfel să-i transmiteţi nişte cunoştinţe demne de renumele ştiinţelor exacte, realiste. Iar acest stil devine din ce în ce mai greu de suportat, pe măsură ce se înaintează în parcurgerea lucrării. Personal am făcut efectiv un efort intens de voinţă pentru a parcurge măcar jumătate din lucrare, dar m-am oprit la pagina 310, capitolul 11 Principiul acţiunii minime şi teoriile clasice de câmp. Oricum ideea de la care am pornit a fost aceea de a oferi o mărturie de credinţă şi speranţă creştină autentică şi oamenilor mai „galonaţi“ cum se spune, adică a celor care au ales să exercite o profesie intelectuală, aşadar unor oameni mai învăţaţi/mobilaţi decât media generală. M-am lovit însă de acest stil de a trage spuza pe turta evoluţionismului darwinist, aşadar mă văd silit la o altfel de abordare.

Voi începe expunerea cu figura 4.25, în care arătaţi o sarcină electrică pozitivă în mişcare cu câmp electric şi magnetic asociat, şi produsul vectorial al celor două, numit vectorul Poynting S~E×B, cu acelaşi sens de deplasare pe direcţia mişcării sarcinii, care dă şi sensul… curgerii energiei câmpului electromagnetic. Cu alte cuvinte ziceţi sarcina îşi cară cu ea câmpul electromagnetic şi energia asociată lui. Sau invers, depinde de situaţie! Asta a fost secţiunea 41. Energia câmpului electromagnetic, pag. 84,85, care a pregătit terenul pentru secţiunea 42. Transmisia energiei câmpului electromagnetic şi 43. Masa inerţială a câmpului electromagnetic, ca şi pentru multe altele care mai urmează. Evident nu mă voi ocupa de toate, pentru că ceea ce voi avea de demonstrat, va rezulta suficient de clar prin afirmaţiile tendenţios-evoluţioniste în secţiunea 42. Ce figuri prezentaţi în secţiunea 42? Fig. 4.26 prezintă schiţat un generator monofazic cu turbină acţionată hidro. Fig. 4.27 prezintă curgerea energiei curentului electric prin aer☺, de la generator la… consumator ☺☺☺. Fig. 4.28 prezintă un rezistor cilindric de o rezistenţă electrică neprecizată în care, din exterior prin aer, se… induce în rezistor☺ un curent electric de acelaşi sens cu câmpul electric E.
Mai întâi concluzia celor prezentate cu ajutorul celor trei figuri, şi apoi discuţii pe marginea celor prezentate fie aici, fie în alte secţiuni.

Dacă am desena acum toată „curgerea“ energiei date de generator, am obţine următoarea schemă: energia apei în cădere este transferată câmpului electromagnetic, prin intermediul generatorului. Această energie pleacă mai departe de la generator către consumator prin aer. În cazul rezistenţei, energia intră prin părţile laterale în rezistor, punând electronii în mişcare.
O parte din energia electromagnetică se pierde în spaţiu, sub formă de unde electromagnetice de frecvenţă 50 Hz. În acest fel, întreaga reţea terestră de[…] transport al electricităţii[/energiei electrice/curentului electric!] acţionează ca o uriaşă antenă[fără emiţător!☺] care transmite continuu în spaţiu semnale electromagnetice de pe planeta noastră. Ele definesc astfel civilizaţia noastră ca pe o civilizaţie „electromagnetică“. Din păcate, aceste semnale[Morse?] circulă cu viteza maximă a luminii[la frecvenţa de 50 Hz?], deci ele nu au ajuns deocamdată la o distanţă prea mare (aproximativ 100 de ani lumină). De aceea suntem probabil „necunoscuţi“ celor mai multe civilizaţii extraterestre care ar fi în căutarea noastră pe baza semnalelor electromagnetice transmise … Lasă că-i găsim noi pe ei înainte să ne găsească ei pe noi, şi chiar fără să-i căutăm ☺☺☺! Tare de tot d-le Cristian! Aşadar viteza luminii de 300000 Km/s o datorăm unei frecvenţe de 50 de Hertzi. Uite d-aia nu ne găsesc! Aşadar multe civilizaţii extraterestre aflate la peste 100 de ani lumină sunt în căutarea noastră, dar încă nu ne-au găsit. Încă suntem protejaţi! Hai să vedem şi alte păreri similare. Paradoxul Fermi, din cealată carte/cap.49, pag.196:

Discutând cu colegii lui în timpul unui prânz, în 1950, profesorul de fizică Enrico Fermi ar fi întrebat „Unde sunt ei?“ Galaxia noastră are miliarde de stele şi sunt miliarde de galaxii în univers, iar aceasta înseamnă trilioane de stele. Dacă doar o fracţiune dintre acestea au planete, aceasta înseamnă o mulţime de planete. Dacă o mulţime dintre aceste planete adăpostesc viaţă, atunci ar trebui să fie miliarde de civilizaţii. Aşadar, de ce nu le-am văzut? De ce nu au luat legătura cu noi? Iată şi un argument profund „ştiinţific“, cu 30 de ani mai… tânăr, din 1980, aparţinând lui Carl Sagan: Soarele nostru este una dintre 100 de miliarde de stele din galaxia noastră. Galaxia noastră este una dintre miliardele de galaxii care populează universul. Ar fi culmea îngâmfării să credem că noi suntem singurele[…] lucruri vii din această imensitate. Lucruri vii, noi? Ia uite ce îngâmfaţi suntem, de ne credem fiinţe, create de Dumnezeul vieţii! Şi asta nu-i de-ajuns! În 1961, exact cu 60 de ani în urmă, Frank Drake a scris o ecuaţie de probabilitate ca, în galaxia noastră, să existe o altă civilizaţie extraterestră cu care să putem intra în contact, ecuaţie care-i poartă numele, şi pe care n-aş numi-o de probabilitate, ci de… lăcomie. În stânga semnului = un număr a cărei valoare va fi determinată de valoarea fiecărei variabile din dreapta semnului =, unde singurul operator matematic este cel de… multiplicare ×. Gafa lăcomiei! Încă de la al treilea factor, valoarea acestuia şi a celorlalţi mai puţin ultimul dar asta nu ajută la nimic, este 0. Oricum ar fi fost necesar un singur factor cu valoare 0 pentru a anula rezultatul… ecuaţiei! Iar fizica… modernă abundă în… ecuaţii. Concluzie: „cine-a spus că raţa-mpunge când ea măcăne şi fuge“!

Lăcomia strică nu doar omenia, cei „şapte magnifici“ a d-lui Drake puteau să fie şi mai puţini, căci după ecuaţia d-lui nici noi nu existăm. D-le Cristian, Sagan ne-a ridicat la rangul de lucruri şi-alea îngâmfate, Drake ne-a anulat existenţa, ce facem, mergem mai departe?
100 de ani-lumină ziceţi? Cu 300000 de Km/s! V-aş propune să fim ceva mai modeşti, cam 25 de ani-lumină cam cu 70000 de Km/s, evident deplasare cu nişte rachete de premiu Nobel. Nu ţintim la viteze supraluminice pentru că am deveni automat… orbi la o asemenea viteză de deplasare, şi nici radarele n-ar mai fi de folos. Ne-ajung vitezomanii de pe şosele care ajung mult prea repede la… sfârşitul vieţii. Cu o astfel de viteză de deplasare, am putea dispune şi de un sistem de navigare pe măsură, astfel încât să putem observa din timp orice obstacol apărut pe triectorie/geodezică şi să putem evita la timp ciocnirea cu el, apoi să ne putem reînscrie pe traiectoria dorită în timp util! Timp de 25 de ani ce am face? La destinaţie am găsi cu siguranţă ceea ce ne-am dori să fie? Asta în cazul în care am şi ajunge acolo! Evident că dacă ne-am propune totuşi să parcurgem distanţa de 100 de ani-lumină am avea nevoie de 400 de ani. Un fleac, aşa-i! Hai să încercăm cu semnale parcurgerea celor 100 a-l, poate iese ceva. Nişte unde sinusoidale nu sunt semnale dar pot fi purtătoare de semnale. Semnalele au o frecvenţă mai mică decât purtătoarea pe care o modulează, iar modulaţia în frecvenţă, FM/Frequency Modulation, transmite semnalele cel mai fidel/nedistorsionate. Cam ce semnale s-ar putea transmite pe o purtătoare de… 50 de Hertzi, modulată în frecvenţă? Un fel de „knock, knock on the door“, ceea ce îmi aminteşte de un banc poate cu Bulă „nu sunaţi şi nu bateţi în uşă, soneria e defectă. Voi ieşi eu din când în când“, iar în cazul de faţă aş completa cu „şi-atunci în gând“!

Şi ar mai fi un scenariu dacă şi extratereştri ar gândi la fel ca noi, cărora ne e frică şi de umbra noastră, ne înarmăm şi ne luptăm aici între noi. Dacă şi ei se tem că peste 5 miliarde de ani steaua lor va „apune“ definitiv, iar planeta lor ar sucomba peste 4,5 miliarde de ani, şi ar porni în căutarea unei planete cu condiţii prielnice vieţii, şi ar fi miliarde de asemenea civilizaţii care s-ar ciocni una cu alta pe drumul căutărilor, ce s-ar mai alege din acest turbat război al stelelor? Eu am însă convingerea, până acum confirmată şi de voi astrofizicienii, că extratereştrii la care vă gândiţi voi nu există, iar cei care există în universul spiritual nu gândesc precum omul păcătos.
Apropo de electricitate! E cumva o nouă mărime fizică? Dacă da în ce unităţi se măsoară? Cumva în Kwh, precum energia electrică pe care o plătim furnizorilor pe contracte, pentru care avem contoare de măsurare a consumului pe circuit? De ce n-o „pescuim“ gratis direct din aer? Sau de ce nu ne curentează aerul, dar ne curentăm la atingerea unui conductor aflat sub tensiune, ori de ce punem siguranţe pe circuit şi nu în… aer? Ştiţi foarte bine ce vreau să zic, curentul electric apare instant în orice circuit electric, în orice conductor pus sub tensiune printr-un comutator sau întrerupător, indiferent de distanţa la care se află consumatorul de generator, curentul formându-se pe suprafaţa conductorilor, ca şi la supraconductori, prin deplasarea fiecărui electron local de pe ultimul nivel de energie al propriului atom pe acelaşi ultim nivel de energie al atomului alăturat, distanţe subatomice, nu prin deplasarea electronilor de la generator la consumatori. De aceea viteza curentului electric este similară vitezei luminii. Sigur că s-ar mai putea spune multe altele, inclusiv că rezistoarele nu sunt… inductanţe, ci elemente de circuit complet pasive dar necesare pentru delimitarea valorii curentului electric printr-un circuit la valori convenabile proiectantului. Despre antene şi emiţători, poate cu ocazia acelui premiu Nobel/Dinamită cu „cântec“!

Înainte de a deschide un alt câmp de discuţie, aş vrea să reţinem o definiţie: Masa inerţială defineşte rezistenţa cu care un corp se opune când vrem să-l accelerăm/sec. 43, pag. 87.
Şi acum direct la sec. 84, pag.185 şi 187 în special. Găurile negre sunt un efect extrem al deformării spaţiului-timp în jurul unei stele. Găurile negre curbează aşa de mult spaţiul şi timpul, încât nimic nu mai poate scăpa din vecinătatea lor, nici măcar lumina. Primul care a presupus existenţa găurilor negre a fost geologul J. Michell. El a calculat în anul 1784 viteza minimă pe care trebuie s-o aibă un obiect pentru a părăsi definitiv, în spaţiul cosmic, suprafaţa unui corp ceresc./pag. 185. Cu cât corpul ceresc este mai masiv, sau cu cât are o rază mai mică, cu atât este mai intens câmpul gravitaţional la suprafaţa sa./pag. 186. Michell a calculat cu ajutorul relaţiilor lui Newton, cât de mică trebuie să fie raza R a unui corp ceresc de o masă M, în aşa fel încât nici măcar lumina să nu mai evadeze de pe suprafaţa lui. Ea poartă numele de rază critică şi are forma R₀ = 2GM / c², unde M este masa corpului ceresc./pag. 186. Pe măsură ce ne apropiem de raza critică r₀ a găurii negre, aproximativ la distanţa r de centrul găurii negre, timpul încetineşte cu factorul 1 / √1 - r₀ /r , iar riglele etalon, aşezate radial faţă de gaura neagră, se contractă cu acelaşi factor. Dilatarea timpului şi contracţia riglelor etalon devine colosală atunci când ne apropiem de raza critică r → r₀, deoarece factorul de dilatare tinde către infinit. Am putea spune că ceasurile văzute din afară rămân pe loc, iar o persoană devine mai turtită decât o plăcintă, întrecând şi imaginaţia lui Alice din Ţara Minunilor.

Toate acestea ne spun cum vedem noi o persoană care se apropie de orizontul găurii negre, definit de raza critică r₀. Pentru noi, persoana nu va depăşi orizontul găurii negre, pentru că i-ar lua un timp infinit, la cât de încet se mişcă faţă de noi. Dilatarea timpului se apropie de infinit şi pare că timpul stă pe loc în apropierea orizontului, acolo unde pare că se înghesuie toată materia ce cade în gaura neagră.
Cam tot ce aţi citit aici îşi are rădăcini în metrica Schwarzschild a spaţiului-timp din jurul unei stele/pag.161, fig.7.23, atâta doar că grafica ne arată un soi de pălărie mexicană aşezată cu susul în jos, în timp ce gaura neagră—care-i tot o stea, adică un corp material aproximativ sferic—nu mai e o pălărie cu margini continuu definite, ci locul „conului“ a fost luat de un soi de gaură fără fund, de unde şi denumirea de „gaură“, deşi corpul nu poate fi altfel decât… sferoidal. Riglele în metrica Schwarzschild sunt aşezate… radial, dar într-o imagine relativ plană. Dacă veţi reciti ceva mai sus, imediat după acea formulă a factorului de contractare a riglelor, se spune despre ele că sunt aşezate… radial, şi atunci cum apare… gaura la orizontul găurii? Asta din punct de vedere grafic! Dar să vedem cum stăm matematic, pentru că mie nu ceasul mi-a stat în loc ci… mintea! Dacă ne-am lua după grafică, noi ar trebui să ne aflăm într-o sumedenie de găuri negre, câtă vreme sunt infinite!

Sigur, dacă ne uităm la acea relaţie, care nu e chiar o funcţie, cu cât valoarea raportului r₀ / r este mai mare, şi valoarea de sub radical va fi mai mică, iar după extragerea radicalului şi mai mică. Tendinţa asta însă se opreşte undeva! Unde? La orizontul găurii negre, când cele două valori, indiferent de mărimea lor, devin egale. Atunci raportul lor nu mai poate lua altă valoare decât… 1, iar 1 - 1 = 0. Aceasta este valoarea de sub radical, iar după extragerea radicalului, întrucât 0 × 0 = 0², vom avea expresia finală 1 / 0, adică o împărţire prin zero, ceea ce în matematică nu este infinit ci indefinit, şi li se predă copiilor încă din clasa a cincia. Ce ziceţi de asta? Multe ar fi de spus, dar spaţiul şi timpul ne presează. Totuşi o problemă care aparţine matematicienilor, dar i-a îmbârligat până şi pe fizicieni, este infinitul. Infinitul nu poate fi un simbol atribuit unei valori numerice, ba încă şi purtător de semn algebric. Nu poţi spune că + ∞ - ∞ = 0, e absurd, la fel de absurd ca şi împărţirea prin zero. Orice punct din infinit este înconjurat de infinit, oriunde s-ar afla în infinit! Niciun punct nu poate fi marginal sau central, ci doar un reper orientativ stabilit convenţional, aşa cum este originea axelor de coordonate în algebră, geometrie, trigonometrie. Un alt astrofizician celebru, client al meu pe vremea când încă mai trăia şi despre care se poate citi în mărturia precedentă, care acum deja „ne priveşte de-acolo de sus, dintre stele“, Stephen Hawking, şi-a „luat-o“ şi el puternic cu aceste găuri negre. Cum anume se poate citi în secţiunea 86. Radiaţia Hawking şi „găurile de vierme“/pag.192-194. Partea însă cea mai interesantă este că fizicienii, pentru a putea obţine sponsorizări pentru cercetare fundamentală, ceea ce e din ce în ce mai greu de obţinut spre deosebire de cercetarea aplicativă unde se produc rezultate rapid şi concret, au început să-şi garnisească cercetările cu… experimente teoretice, simulate pe calculator, pe lângă faptul că deja îşi prind urechile în această astrofizică în care mecanica nu mai e mecanică, ci mecanică cuantică, aceasta fiind calul lor de bătaie după cum se pare, pentru că „ţine“ jongleria. Iar exemplele concrete abundă, şi ne vom opri asupra unuia.

Capitolul 10. Aspecte moderne ale mecanicii cuantice începe cu o introducere care merită citită de oricine din pricina sincerităţii autorului în raport cu problemele reale ale mecanicii cuantice. Ceea ce mă interesează pe mine este mai puţin diferenţa dintre noţiunile colaps şi decoerenţă a undei de probabilitate, stări în care superpoziţia cuantică dispare rapid, şi mai mult „experimentul“ modelat şi realizat pe calculator pentru o particulă aflată într-un „univers“ controlat numit baie termică, modelat în 1991 de fizicianul Wojciech Zurek. Rezultatele experimentului, indiferent de condiţiile stării iniţiale, au fost localizări fie într-un punct A, fie într-un punct B/pag.262, fig. 10.1. Orice model matematic e un dat şi orice algoritm codificat într-un program pe calculator, respectă întocmai modelul matematic implementat ori de câte ori l-ai rula! Unde este aşadar experimentul real într-o aplicaţie teoretică? Am văzut deja ce s-a întâmplat când am făcut un calcul foarte simplu, dus până la capăt, în pofida simplelor… presupuneri! Orice programator poate scrie o aplicaţie pentru a obţine rezultatele pe care şi le doreşte, nimic nu e întâmplător, ci… programat/premeditat. Nu văd cum a implementat Zurek principiul de incertitudine al lui Heisenberg în baia sa termică! Şi nu e vorba numai despre programe pe calculator. O simplă figură grafică—şi sunt o mulţime—îţi poate prezenta o imagine utopică din punct de vedere al realizării practice, ca şi când ar fi fost deja realizată. E cazul prezentat în secţiunea 14. Paradoxul măsurătorii fără interacţiune. Figura 10.10, un model posibil al bombei lui Elitzur şi 10.12 (experimentul Elitzur şi Vaidman) după modelul interferometrului Mach-Zehnder cu două oglinzi semitransparente (separatoare de fascicule) şi două oglinzi obişnuite, aşezate într-un patrulater, plus două detectoare de fotoni/fig. 10.11. Cât de posibil de fabricat în mod real chiar şi numai o singură bombă fotofobă Elitzur, pe care o poate exploda şi un singur foton, vă las pe dv. să decideţi, că pe mine nu mă duce capul!

Înainte de a deschide un soi de „cutia Pandorei“, sau dacă vreţi, un soi de „cutie neagră“ a unui avion prăbuşit în urma unui accident, aş mai remarca unele lucruri. Când dl. Cristian ne-a prezentat acea imensă „antenă a reţelei de transport a electricităţii“ la nivel global, a uitat un amănunt foarte simplu, anume… vectorul Poynting! Acest vector care indică direcţia—că sensul oricum nu ne interesează la un curent alternativ—de deplasare nu doar a sarcinii ci şi a energiei pe care sarcina şi-o cară în preajma ei, arată clar că energia disipată în mediu, pe lângă că este mică, nici măcar nu este direcţionată spre spaţiu, şi nici putere pentru o călătorie prea lungă nu are, ba încă, nu prin aer circulă curentul sinonim cu energia pe care o cară, ci pe suprafaţa conductorului, indiferent de forma acestuia care poate fi „bobinat“/„înfăşurat“ pe miezuri magnetice din ferosiliciu sau ferită, pentru întărirea câmpului magnetic, automat şi creşterea intensităţii curentului electric pe conductor, aşadar şi a puterii/energiei transportate. Despre motivele pierderii de energie prin efectul termic al curentului electric, nu voi vorbi pentru că mi-aş prinde urechile în explicaţii, iar mie nu-mi prea place să nu duc lucrurile până la capăt. Este totuşi vorba de masa inerţială a electronului ca sarcină electrică în mişcare, iar eu vă rog să reţineţi această noţiune de masă inerţială şi definiţia ei, întrucât se poate aplica la orice mişcă şi consumă energie. Despre asta chiar vom mai vorbi! Am spus la început că n-am citit decât până la o anumită pagină, desigur fără a sări nimic, însă în timp ce redactam ciorna am avut curiozitatea de a mă informa şi despre modelul fizic actual al atomului cuantic şi acea celebră particulă deja, bosonul Higgs, supranumită şi „particula lui Dumnezeu“, care se spune pentru că se presupune că… ea este aceea care dă masă particulelor de energie. Curiozitate de babalâc neliniştit, iar ceea ce veţi citi în continuare urmăreşte cred eu subiectul pe care-l vom deschide… până la capăt!

Punctul de plecare secţiunea 89. Radiaţia cosmică de fond, sau cum s-a întunecat universul / pag. 200-203. Trecem rapid peste cele 15/13,7 miliarde de ani vechime a universului observabil pe o rază de cam 45 miliarde de ani-lumină, pentru a o lua de la începutul formării universului prin ceea ce se presupune a fi Marea Explozie sau Big Bang, şi asta pentru a o lua încă de la început, dinainte de Big Bang! Astfel, am putea comprima tot universul observabil în vârful unui ac, de ce nu? Limita nu poate fi decât principiul de incertitudine al lui Heisenberg, aşa cum vom vedea în mecanica cuantică. De aceea ne aşteptăm ca universul să fi putut fi comprimat la dimensiuni infinitezimale, în momentul de început al Big Bang-ului. Poate că momentele primordiale ale universului ar fi fost pierdute pentru totdeauna, dacă natura nu ne-ar fi venit în ajutor, prin prezenţa radiaţiei de fond. Ea ne furnizează cea mai veche fotografie a universului, la numai 380000 de ani de când a fost creat. După cum se vede nu putem renunţa total la noţiuni precum „natura“ şi „creat“! Ba încă avem la dispoziţie şi o… fotografie—cine-o fi făcut-o oare încă dinainte de existenţa omului şi a inventării procedeului?—a universului în faşă, la vârsta de numai 380 de mii de ani! De imaginat, sigur că ne putem imagina orice pentru că suntem dotaţi şi cu imaginaţie. Să ne imaginăm acum primele momente imediat după Big Bang (vezi figura 8.23 şi figura 8.24). Atunci, o grămadă uriaşă de particule elementare a fost împrăştiată în[…] univers. Cele mai multe particule erau încărcate cu sarcină electrică şi circulau liber prin[…] spaţiu, fără încă să formeze atomi. Fiind particule în mişcare, încărcate cu sarcină electrică, ele emiteau o cantitate uriaşă de radiaţie electromagnetică. Sper că aţi observat că particulele au fost „împrăştiate în univers“ şi „circulau libere prin spaţiu“! Cu aceste două noţiuni nu se poate jongla! Spaţiul este infinit şi permisiv, în timp ce universul despre care se vorbeşte este material, limitat şi vizibil în forme variate, şi în general nepermisiv, particulele şi corpurile materiale putântu-se ciocni unele cu altele. Toate particulele erau elementare, aşadar şi bosonul Higgs era pe acolo! Şi acum atenţie la „baia termică“! Radiaţia era permanent emisă şi reabsorbită de particule, fiind în echilibru termic cu[…] materia de care era produsă.

Aşadar avem un univers uriaş concentrat într-un spaţiu minuscul, cât un vârf de ac! Ei asta da… gaură neagră! Cu orizontul în vârful acului. Dacă mergem la secţiunea 180. Modelul inflaţionar al universului/pag.524, 525, în figura 18.11 ni se prezintă o imagine artistică a evoluţiei universului observabil, de la dimensiunea „vârfului de ac“ până astăzi, timp de 13,7 miliarde de ani, care chiar seamănă grafic a gaură neagră, deşi procesul este unul… exploziv, adică invers. Să ne imaginăm că, în acele momente iniţiale ale universului, „cerul“ era inundat de o lumină orbitoare, partea vizibilă a acestor radiaţii electromagnetice./pag.202. Câmpului inflatonic, odată cuantificat, i se va asocia o particulă, numită inflaton. Inflatonul se dezintegrează la sârşitul procesului de inflaţie în diverse particule elementare, care se vor recombina apoi (odată ce universul se răceşte) formând mulţimea de particule pe care le cunoaştem astăzi. Oare chiar le cunoaştem pe toate? Şi cine ne poate garanta că toate îşi au originea în acea particulă numită „inflaton“, de vreme ce radiaţia cosmică de fond a apărut în urma unui proces de „decuplare a radiaţiei de… materie“?: La câteva minute după geneza universului, protonii s-au unit cu neutronii formând nuclee de atomi (vezi figura 8.24), iar mai apoi, la 380 de mii de ani după Big Bang, nucleele astfel formate şi electronii au început să alcătuiască atomi (în principal atomi de hidrogen şi heliu). Atomii sunt însă neutri din punct de vedere electric, ei nu emit sau absorb decât foarte puţină lumină. În acel moment, radiaţia electromagnetică deja prezentă (formată mai înainte) a început să se propage nestingherită prin univers, pentru că nu mai era reabsorbită de particule (care formaseră atomi neutri). Am putea spune că ea s-a decuplat de materie. Cu timpul însă, datorită expansiunii universului, un alt fenomen a avut loc, şi anume „răcirea“ acestei radiaţii electromagnetice. De data aceasta expansiunea spaţiului a „întins“ pur şi simplu lungimea de undă a luminii prezente în radiaţie (vezi figura 8.23). Iată că încă de la început viteza luminii nu mai e o constantă universală! Mai ales când jonglezi cu expansiunea universului şi cea a spaţiului. Ar putea oare exista radiaţie electromagnetică în absenţa generatorilor ei? Vom mai vedea! De reţinut însă că a existat un „câmp inflatonic… cuantificat, căruia i s-a asociat o particulă… neelementară“, mămica celor primordial elementare, numită „inflaton“!

În timp deci, datorită expansiunii universului, lungimea de undă a radiaţiei a crescut, deci frecvenţa ei a scăzut, ajungând astăzi în domeniul microundelor. Încep unde se termină spectrul undelor radio, şi se termină unde începe spectrul undelor infraroşii, aşadar spectru invizibil/pag.79, fig.4.16! În acele momente cerul a devenit întunecat, luminat doar de stelele care începeau să se formeze ca nişte lumânări rătăcite prin univers. Fizicianul american George Gamow a prezis, la sfârşitul anilor ’40, că rămăşiţele acestei radiaţii primordiale sunt detectabile şi azi, sub forma unei aşa-numite radiaţii de fond. Ea ar fi uniform împrăştiată în univers, s-ar afla în domeniul microundelor şi ar avea astăzi o „temperatură“ de câteva grade Kelvin. Surprinzător însă, descoperirea experimentală a radiaţiei de fond s-a făcut din pură întâmplare, de către nişte ingineri care nu aveau cunoştinţă de teoria lui Gamow. Astfel, în anul 1965, americanii Arno Penzias şi Robert Wilson erau preocupaţi de instalarea unei antene pentru comunicaţii cu sateliţii şi de radio-astronomie. Antena lor avea însă un zgomot de fond, a cărui origine le era complet necunoscută celor doi, zgomot care se cuantifică printr-o temperatură în exces de câteva grade Kelvin. Mai târziu, prin contacte cu cercetătorii din domeniu, cei doi americani au putut confirma că era vorba de prima măsurătoare a radiaţiei de fond, şi au primit Premiul Nobel în 1978 pentru această realizare. Unii fizicieni cred că semnalul electric al radiaţiei de fond este responsabil chiar de o parte (estimată la 1%) din zgomotul de „purici“ al televizoarelor cu tuburi catodice! Iar eu vă spun că nu semnalul electric al radiaţiei de fond decuplat de materie, ci agitaţia/baia termică generată de elecronii în continuă mişcare, este responsabilă 100% de zgomotul de fond sesizat nu doar pe tuburile catodice în lipsa semnalului video sau la semnal slab din pricina amplificarii, ci şi pe sunet, pe frecvenţele de unde lungi, medii sau scurte, pe care modularea semnalului util pe purtătoare se face în amplitudine, ceea ce poate prelua şi încă multe alte semnale parazite prin inducţie la orice nivel, nu doar în antenă. Oricum premiul ăla Dinamită a fost unul aranjat, iar „prietenii ştiu/înţeleg de ce“!

Astăzi se ştie că temperatura radiaţiei de fond este de 2,7 Kelvin. Radiaţia este extrem de uniform împrăştiată în univers … în orice direcţie ne-am uita în univers, vom măsura aproape acelaşi spectru. Mai mult, acest spectru seamănă extrem de bine cu spectrul corpului negru, aşa cum a fost descris el de fizicianul Max Planck … ceea ce confirmă că radiaţia provine dintr-un echilibru termic cu materia care a generat-o. Interesant, nu!? Explozie, lumină orbitoare, viteză supraluminică, decuplarea de materia care a generat-o la temperaturi incandescente, 2,7 Kelvin uniform şi întunecat în echilibru termic cu… guma de mestecat pe care am umflat-o şi i-am întins lungimea de undă până la microunde! De radiaţia corpului negru trebuie totuşi să ne ocupăm, pentru a vedea cum stăm cu nivelele cuantice de energie! Dar mai întâi să vedem cum stăm cu componenţa actuală a universului văzută de telescoapele astrofizicienilor/fig.8.34, pag.211. 74% energie întunecată, 22% materie întunecată, 3,6% gaze intergalactice şi 0,4% stele. Contrar aşteptărilor fizicienilor, universul observabil nu decelerează ci accelerează, adică se extinde. În acest caz am avea de-a face cu o nouă forţă, cu ceva necunoscut care încă „umflă“ universul, în afara impulsului iniţial oferit de explozia Big Bang-ului. Această forţă suplimentară a primit denumirea de „energie întunecată“, pentru că originea ei este încă necunoscută. … Când însă fizicienii au calculat valoarea totală a energiei vidului din tot universul au rămas complet surprinşi de valoarea ei. Astfel, energia vidului calculată teoretic în tot universul este de 10¹²⁰ de ori mai mare decât energia întunecată! Dacă energia întunecată ni se părea deja prea mare (pentru că este de trei ori mai multă decât toată materia), nu putem rămâne decât perplecşi faţă de această valoare teoretică. … energia vidului nu trebuie să joace un rol în teoria relativităţii generale! Iată cum, pornind de la o problemă mică (cea a energiei întunecate, care ar fi 75% din cea prezentă în univers), fizicienii şi-au creat o problemă şi mai mare. Sunt unii cercetători care spun că aceasta este cea mai mare discordanţă ce a apărut vreodată între teorie şi experiment, şi poate nu sunt departe de adevăr.

Spectrul radiaţiei corpului negru ar fi rămas o curiozitate, cu câteva aplicaţii tehnice, dacă el nu ar fi scos la suprafaţă unul dintre aspectele esenţiale ale mecanicii cuantice: cuantificarea nivelurilor de energie./pag.213. Este exact ceea ce mă interesează şi pe mine! Şi cam atât din acest capitol 9, Mecanica cuantică. Nivelurile sunt discrete şi echidistante. Dacă ordonăm nivelurile de energie după un număr cuantic n, atunci energia unui nivel este E_n = nhf + hf/2, diferenţa dintre ele fiind ΔE = hf. Primul nivel de energie este E₀ = hf / 2, aşadar prima valoare pentru n este 0, iar E₀ este nivelul minim de energie al unui oscilator… cuantic, fiind probabil cel mai apropiat de nucleu. Este şi ceva din capitolul 11, Principiul acţiunii minime şi teoriile clasice de câmp care ne interesează. Trecem peste elastic şi roata dinţată! Cazul general al unui sistem fizic este atunci următorul. Evoluţia lui reală în timp, cea pe care dorim s-o aflăm, este diferită de toate celelalte evoluţii care pot fi imaginate (şi care încalcă legile fizicii), între două stări, iniţială şi finală, date. Evoluţia reală în spaţiu-timp va fi aceea pentru care acţiunea este minimă faţă de celelalte evoluţii care ar încălca legile fizicii. … Sarcina fizicienilor este să identifice acea caracteristică specială a unui sistem fizic dinamic, numită acţiune, caracteristică ce este minimizată pentru evoluţia reală a sistemului, între o stare iniţială şi una finală date. Sarcina matematicienilor este ca, ştiind care este acţiunea sistemului fizic, să calculeze evoluţia lui reală (naturală) din multitudinea de evoluţii ce pot fi imaginate de creierul nostru, dar care ar fi încălcat legile fizicii. Această evoluţie reală va minimiza desigur acţiunea. De aceea principiul de mai sus se numeşte principiul acţiunii minime. Un principiu bun, dar să vedem dacă este şi bine aplicat… practic, ori e mai practic altfel! Oricum ţineţi-l minte.

Bine este să reţinem şi a doua diagramă cu tendinţă integrativă prezentată în capitolul 17, Interacţiunea electroslabă/pag.474, fig.17.1. O diagramă cu cinci rânduri, o coloană centrală pe rândurile 1, 2 şi 4, două coloane simetrice pe rândurile 3 şi 5, cu următoarea legendă: În figură sunt reprezentaţi paşii cei mai importanţi în construcţia teoriei interacţiunilor electroslabe, începând de jos în sus. Semnul ce reprezintă două săbii semnalează o problemă în teorie. Mie cele două „săbii“ încrucişate, mi-au sugerat şi încă-mi mai sugerează o… foarfecă. Un alt semn prezent pe rândurile 2 şi 4 arată un disc având în interior un semn de exclamare, ceea ce ar putea să sugereze, deşi nu se precizează, că cele două săbii au fost băgate în teacă. Ce putem citi pe nivelul 0(rândul 5)—ca la nivelurile de energie—pe cele două coloane între care se află săbiile în duel? Pe prima: neutrinii, rude ale electronului, pe a doua: neutrinii au numai o chiralitate. Ce se poate citi pe rândul 4, dotat cu semnul exclamării?: ruperea de simetrie a chiralităţii. Ce se poate citi pe rândul trei, coloana din dreapta cu săbii încrucişate?: masa bosonului W nenulă, teorie nerenormabilă. Şi acum pe rândul doi, cu semnul exclamării: achiziţia de masă a bosonului W prin intermediul bosonului Higgs. Cam asta ar fi tentativa de integrare/unificare a unor ramuri ale fizicii. Probabil vă voi mai prezenta încă una, cea din capitolul 15, eventual parţial!
Secţiunea 173. Ideea de bază a mecanismului Higgs: asemănarea cu supraconductorii/pag.488. Am ajuns într-un punct crucial în prezentarea teoriei electroslabe, cel în care trebuie să introducem mecanismul Higgs. Aşa cum am menţionat, rolul lui principal este să dea masa experimentală nenulă bosonului W, lăsând teoria interacţiunilor slabe renormabilă. Faptul că acelaşi mecanism e utilizat şi pentru alte particule (de exemplu, pentru electron) vine doar ca un bonus.

Iată-ne ajunşi la un punct în care principiul acţiunii minime seamănă mai mult cu a te scărpina cu mâna dreaptă la urechea stângă. Experimental bosonul W are o masă proprie nenulă, însă teoretic ar fi nevoie ca el să-şi achiziţioneze masa prin intermediul unei alte particule, pentru ca teoria să fie normabilă. Multă vreme nu s-a găsit o soluţie, dar iată că ideea salvatoare apare din teoria şi practica… supraconductorilor, adică a corpului solid ca şi în cazul corpului negru, însă nu încins ci… răcit, şi nu oricum ci la 2,7° K, temperatura radiaţiei de fond. Povestea e destul de lungă şi pentru o expunere aici destul de întortochiată, apare însă foarte devreme şi fizicianul englez Peter Higgs, aşa încât vom scurta pe cât posibil. Un câmp magnetic generează pe suprafaţa unui supraconductor circular un curent electric continuu care neîntâmpinând nicio rezistenţă precum în conductorii obişnuiţi, va circula nonstop fără a mai fi nevoie de o sursă de întreţinere a curentului. Teoretic ar putea funcţiona miliarde de ani. Fenomenul se datorează unor perechi de electroni Cooper cu comportament bosonic de spin nul rezultat din combinarea spinilor de 1/2 a celor doi electroni ai perechii Cooper. Vedem atunci că procesul de condensare rupe simetria datorată invarianţei la etalonarea locală, iar fazele bosonilor Cooper vor avea aceeaşi orientare în spaţiul în care sunt ele definite (vezi figura 17.19). Spunem atunci că achiziţia de masă nenulă a fotonului are loc odată cu ruperea spontană de simetrie datorată condensării Bose-Einstein. Mecanismul de mai sus, explicat succint, este cheia procesului de care avem nevoie pentru a da masă nenulă bosonului W, purtătorul interacţiunii slabe./pag.491. Din legenda figurii 17.17/pag.492: Universul gol este privit ca un „supraconductor“ uriaş în care bosonii Higgs joacă rolul perechilor Cooper.

Din legenda figurii 17.18, pag.493: Vedem că magneţii sunt orientaţi în toate direcţiile[la temperatura mai mare decât temperatura critică Curie], datorită agitaţiei termice care este suficient de puternică. În dreapta este situaţia în care temperatura este mică, şi la fel şi agitaţia termică. Acum în sfârşit micii magneţi se pot alinia, alegând o direcţie preferenţială. Ei, şi acum capitolul 18. Cercetări actuale în fizica particulelor elementare:
Fizica particulelor elementare este însă mai mult decât una dintre numeroasele ramuri ale fizicii. Ea poartă în sine ca o săgeată dorinţa noastră de a cunoaşte legile universului în care trăim, urmărind logica reducţionismului: ştiind legile elementelor componente ale sistemului (particulele elementare) vom putea reconstrui comportarea întregului sistem (universul însuşi). O astfel de abordare îşi are limitările ei, aşa cum ne demonstrează ştiinţa complexităţii: dacă ştim legea de mişcare a unei molecule din aer, nu înseamnă că vom reconstrui automat mişcarea maselor de aer şi prezice vremea. Dacă ştim legile care guvernează legăturile chimice ale atomilor de carbon, oxigen şi hidrogen, nu înseamnă că vom şti automat cine suntem. Prin natura ei, fizica particulelor elementare este constrânsă să analizeze „bucăţele“ din ce în ce mai mici ale materiei, şi de aceea cunoştinţele se obţin din ce în ce mai greu. Este adevărat că progresul tehnologic ajută la aceste investigaţii, însă nu mai este cazul anilor de început, atunci când un grup de cercetare de câţiva oameni putea face descoperiri epocale. Astăzi este nevoie de acceleratoare de particule din ce în ce mai mari şi mai scumpe şi de grupuri de cercetători de chiar sute sau mii de oameni pentru a obţine rezultate noi. … Spre sfârşitul capitolului vom intra în problematica acceleratorului modern de particule Large Hadron Collider, de la Geneva. Proiectul este cel mai mare din fizica ultimilor ani şi urmăreşte în principal confirmarea şi măsurarea bosonului Higgs, care am văzut că este una dintre cărămizile fundamentale ale modelului standard al particulelor elementare.

Secţiunea 186. Descoperirea bosonului Higgs la acceleratorul Large Hadron Collider/pag.544. Partea interesantă este că modelul standard al particulelor elementare nu prezice o valoare a masei de repaus a bosonului Higgs, şi ca atare ea trebuie măsurată experimental. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care bosonul Higgs a fost detectat experimental abia recent, în 2012. În cei aproape 50 de ani scurşi de la predicţia bosonului Higgs până la detectarea sa experimentală, s-a construit un adevărat mit în jurul acestei particule. Mitul a crescut odată ce un editor a numit particula, poate neinspirat, „particula lui Dumnezeu“. Povestea este următoarea. În 1993, fizicianul Leon Lederman (laureat al Premiului Nobel) a publicat o carte de popularizare a ştiinţei unde a prezentat frustrările cercetătorilor că bosonul Higgs se lasă aşa de greu descoperit. Titlul cărţii făcea referire la „goddamn particle“, ceea ce s-ar putea traduce în limba română prin „particula afurisită“. Editorul revistei a găsit titlul nepotrivit, schimbându-l în „God’s particle“, adică „particula lui Dumnezeu“. Alegerea s-a dovedit populară, devenind o adevărată poreclă pentru bosonul Higgs, dar aceasta şi pentru că ea joacă într-adevăr un rol central în modelul standard al particulelor. Inutil de adăugat, particula nu are nici o legătură cu divinitatea. … Apoi însă, lobby-ul fizicienilor a condus la construcţia acceleratorului Large Hadron Collider (ceea ce ar însemna, într-o traducere mai mult sau mai puţin liberă, „accelerator foarte mare de hadroni“). … Construit cu un buget de mai multe miliarde de euro, LHC este o reţea de 27 de kilometri de canale subterane, aflate la 100 de metri adâncime, în apropiere de Geneva, la graniţa dintre Elveţia şi Franţa. În aceste canale sunt construite mai multe tuneluri, unde sunt acceleraţi protoni la energii de aproape 7 TeV. Accelerarea protonilor se realizează cu ajutorul unor câmpuri magnetice foarte puternice, generate de nişte magneţi cu supraconductori. Pentru a realiza starea supraconductoare, magneţii sunt răciţi cu heliu lichid, la temperaturi de câţiva Kelvin. Heliul asigură şi răcirea corespunzătoare.

Ciocnirile dintre protoni nu trebuie să ni le imaginăm simplu ca nişte ciocniri între bile, căci lumea lor este guvernată de legile mecanicii cuantice. Astfel, să ne aducem aminte că în mecanica cuantică obţinem rezultate diferite pentru aceleaşi condiţii iniţiale (vezi secţiunea 154). Cu alte cuvinte, chiar dacă aranjăm mereu particulele iniţiale precis în aceeaşi configuraţie de start, obţinem de fiecare dată rezultate diferite, cu nişte probabilităţi care se calculează cu diagramele Feynman. De aceea, în practică ne aşteptăm să ciocnim de nenumărate ori în acelaşi fel grupuri de protoni pentru a vedea un singur Boson Higgs. … În ciocnirile de la LHC se arată că procesele în care se observă bosonul Higgs au o secţiune eficace mult mai mică decât procesele de împrăştiere obişnuite, cu diferenţe ce ajung la factori de zeci sau sute de miliarde de ori (vezi figura 18.28). … Este drept, rata de repetiţie a coliziunilor de 25 nanosecunde ne ajută să obţinem aproximaţiv 50 de milioane de coliziuni pe secundă, însă chiar şi aşa vedem că trebuie să aşteptăm mii de secunde pentru a măsura un singur singur boson Higgs, aceasta desigur, dacă ne imaginăm o măsurătoare ideală. Nu este de mirare că, pentru a aduna un număr suficient de evenimente, fizicienii au trebuit să măsoare aproape aproape trei ani până când să confirme bosonul Higgs. La construcţia LHC s-au folosit un detector ATLAS şi un altul CMS/fig.18.29, pag.546. După cum se vede, în ambele cazuri există un surplus de evenimente în jurul energiei de 125 GeV[fig.18.30, pag.547], surplus care abia se ridică deasupra[…] zgomotului de fond. Fizicienii au identificat această origine a surplusului de fotoni ca fiind bosonul Higgs. Numărul evenimentelor măsurate este apropiat de cel prezis de modelul standard al particulelor[…] elementare. Deoarece ambele experimente arată un surplus de fotoni pentru aceeaşi energie de 125GeV, fizicienii au[…] încredere în noua[…] descoperire, estimând (atunci când au anunţat descoperirea) că un astfel de surplus ar fi avut o şansă să apară din întâmplare mai mică de unu la un milion.

De fapt, povestea surplusului măsurat are un capitol aparte, căci în 2012 (când au anunţat descoperirea) fizicienii au măsurat un surplus de evenimente puţin mai mare decât cel prezis de modelul standard, ceea ce însemna că bosonul Higgs ar fi putut avea proprietăţi diferite de cele prezise de modelul standard (de exemplu, spin nenul). Cu toate acestea, noi rezultate scoase la iveală la începutul anului 2013 au arătat că surplusul nu este totuşi aşa de mare, iar spinul bosonului Higgs ar părea totuşi să fie nul. În acest caz am avea de-a face cu cel mai favorabil scenariu pentru fizicieni, cel în care bosonul Higgs arată exact aşa cum prezice modelul standard actual. Măsurătorile de până acum nu înseamnă sfârşitul cercetării la LHC, pentru că fizicienii trebuie să verifice toate proprietăţile bosonului Higgs. Astfel, modelul standard consideră un singur boson Higgs, însă se prea poate ca rezultatele experimentale de la LHC să indice câteva tipuri de bosoni Higgs. Am putea spune că odată cu detecţia bosonului Higgs se închide o pagină în istoria fizicii, dar în acelaşi timp se deschide alta: ce este dincolo de bosonul Higgs? Uitându-ne pe figura 18.29 de la pagina 546, vedem că dincolo de bosonul Higgs e doar o mare iluzie, atât pe detectorul ATLAS cât şi pe detectorul CMS, respectiv doi leptoni şi doi antileptoni, via Z, sau doi fotoni via quarc t şi antiquarc t, iluzie care rezultă clar şi din text, ba chiar şi din tabelul prezentat în figura 18.1 la pagina 512, unde pe legendă citim O reprezentare a tuturor particulelor elementare. So, where it’s that „God-damn“ elementary particle? E-le-men-ta-re, ca va’zică, unde în partea de jos mai sunt trecute gluonul şi fotonul ca bosoni cu masă nulă! Păi dacă-i particulă elementară cu câmp propriu, de unde are „ambasadori“, ba încă şi alte câteva „tipuri“? Unde mai este principiul acţiunii minime care respectă legile fizicii în această bulibăşeală teoretico-experimentală? Câte câmpuri mai are şi bosonul ăsta Higgs de adăugat, şi câte alte premii Dinamită? Asta aşa, din scurt! Mai pe lung avem şi „zgomot de fond“, aşadar agitaţie termică, şi atunci unde mai e condensarea Bose-Einstein cu ruperea de simetrie şi supraconductorul aferent, fără agitaţie termică şi cu temperatură foarte scăzută, eventual cea a radiaţiei de fond de 2,7° Kelvin?

Cum poate rezulta din ciocniri/coliziuni o masă de repaus/fără impuls/aflat în nemişcare faţă de sistemul în care se află bosonul Higgs? Dacă avea doar o şansă la un milion să apară din întâmplare, ce mai e milionul faţă de zeci, sute sau chiar mai multe miliarde? Pentru ca un curent să poată circula continuu pe un traseu închis într-un supraconductor, cum realizează asta un univers masiv, şi cel puţin teoretic infinit, aş zice în orice direcţie, cine şi cum defineşte traseele de curgere a curentului că de magneţi cred că nu se duce lipsă, şi de ce pe acolo pe unde circulă curenţii nu creşte temperatura, ci rămâne constant la 2,7° K? Ce mai rămâne din aşa-zisa „una dintre cărămizile fundamentale ale modelului standard al particulelor elementare, bosonul Higgs“, pentru care să nu-mi spuneţi că nu s-a făcut lobby deliberat, conştient şi premeditat cu acel supranume de „particula lui Dumnezeu“, tot aşa cum s-a făcut lobby şi pentru miliardele de euro investite în construcţia LHC lângă Geneva. Sunteţi fizicieni, dar aţi uitat definiţia masei inerţiale, deşi radiaţia de sincrotron de care aţi ţinut cont la proiectarea LHC, ar fi trebuit să vă aducă aminte de asta, cu cât creşte energia de acceleraţie, cu atât creşte şi masa inerţială care va cere şi mai multă energie pentru a fi accelerată din ce în ce mai greu şi mai puţin. Ştiţi cum se va termina chestia asta cu evoluţionismul? Vă voi spune după ce, mai întâi îl voi întreba pe domnul Cristian cum e cu microundele radiaţiei cosmice de fond de numai 2,7° Kelvin, şi cu microundele cuptorului d-lui în care a topit puţin nişte caşcaval pentru a ne arăta cum se calculează viteza luminii. Mie îmi e cam greu să înţeleg singur. Dar uite că mi-am adus aminte de un aspect pe care nu-l pot lăsa nelămurit, anume termenul tehnic numit normare a undei de probabilitate. Nu mi-au plăcut nici furnica unidimensională, nici pisica lui Schrödinger, şi alte alea, cu atât mai puţin statuia cuantică a Libertăţii, şi totuşi cu ea mă voi descurca mai simplu pentru că e pură imaginaţie cap-coadă. Voi începe totuşi cu principiul de incertitudine al lui Heisenberg/pag.246, şi veţi vedea de ce.

În secţiunea precedentă am discutat despre superpoziţia cuantică, care a fost, în exemplele noastre, o stare cuantică formată din două stări clasice. Fiecare stare clasică primeşte un număr complex, al cărui modul ne dă probabilitatea să găsim sistemul în acea stare clasică. Mai mult, starea de superpoziţie cuantică evoluează în timp, conform unei ecuaţii asemănătoare celei a lui Schrödinger, ceea ce nu înseamnă decât că cele două numere complexe se vor modifica de-a lungul timpului. … Setul de numere formează acum unda de probabilitate a sistemului, numită şi funcţie de undă. … Cu alte cuvinte, şi aici este esenţa principiului de incertitudine, nu putem şti toate caracteristicile clasice ale sistemului, căci atunci sistemul s-ar comporta clasic şi n-am mai avea nevoie de mecanica cuantică. Şi acum din secţiunea 106. Superpoziţia cuantică, statuia cuantică şi pisica lui Schrödinger/pag.243. În acest fel vedem că unda de probabilitate este reprezentată de câte un număr complex pentru fiecare situaţie clasică. Sau, cu alte cuvinte, unda de probabilitate este un set de numere complexe, câte un număr pentru fiecare situaţie clasică a electronului (poziţia sa în spaţiu [şi impulsul/viteza, că doar nu stă pe loc, evoluează!]). Rezultatul este foarte important şi el ne ajută să construim unda de probabilitate a oricărui sistem pe viitor. De aceea, merită să-l reamintim: Superpoziţia cuantică Pentru orice sistem, unda de probabilitate este un set de numere complexe, câte unul ataşat fiecărei stări clasice posibile. Spunem că sistemul cuantic este într-o stare de superpoziţie cuantică a stărilor sale clasice, sau că sistemul cuantic este în acelaşi timp în toate stările sale clasice. Păăăi! „în toate stările sale clasice“, nu doar într-una, dar şi… permanent, nu „în acelaşi timp“, adică simultan, ceea ce contrazice principiul de incertitudine al lui Heisenberg!

Cum e cu normarea, de-abia de aici încolo vom vedea, şi doar pentru două stări clasice aflate în superpoziţie cuantică. Din legenda figurii 9.30, pag.244: Conform primului postulat al mecanicii cuantice, el va găsi statuia într-una din ipostazele sale clasice, cu nişte şanse date de modulurile celor două numere complexe ce formează unda de probabilitate, adică 0,6² = 0,36 şi 0,8² = 0,64. El are astfel o şansă de 36% să găsească statuia în prima situaţie, şi o şansă de 64% să găsească statuia în cea de-a doua situaţie. Să remarcăm că suma celor două probabilităţi este de exact 100%, ceea ce înseamnă că unda de probabilitate este normată. … Odată ce el se uită la statuie, unda de probabilitate suferă un colaps cuantic în starea în care a fost găsită, iar cele două numere complexe devin 0 şi 1. Acum, ceilalţi vizitatori vor vedea precis ce a văzut şi el, adică o statuie pur clasică (dreapta figurii). Statuia cuantică în discuţie este realizată de un sculptor în scopul de a o expune la un muzeu, iar un fizician care tocmai a câştigat un premiu Dinamită pentru o descoperire epocală, scanează statuia atom cu atom cu nişte lasere, apoi stochează informaţia pe… calculator. N-am prea înţeles ce se expune la muzeu, statuia, calculatorul, vreo hologramă sau ce? Oricum nu contează, imaginaţia e de bază! Important era să înţelegem cum e cu normarea undei de probabilitate de superpoziţie cuantică în cazul în care un observator determină colapsul/decoerenţa undei de probabilitate dintr-o stare cuantică într-o stare clasică, stare ce anulează principiul de incertitudine cuantică al lui Heisenberg. Şi astfel una dintre stări poate lua valoarea 0, celeilalte rămânându-i doar varianta valorii 1. Clasic, fără… complexe! Curiozitatea m-ar împinge totuşi să întreb dacă şi bosonul Higgs va deveni un… inflaton, pentru că aşa cam pare. Cu complexitatea astrofizicii ar fi cazul să mă opresc, nu însă şi cu complexitatea stării de superpoziţie cuantică… spirituală, pentru că aceasta îmi este ţinta, sau dacă preferaţi… target-ul. Da, este o sarcină pe care o am de dus la bun sfârşit, şi o voi duce.

Domnule Cristian, ştiţi desigur că numele dv. are semnificaţia de creştin. Sunteţi însă sigur că chiar sunteţi creştin? Creştin în adevăratul sens al cuvântului, nu doar cu impresia tradiţională că aţi fi! Conform Cuvântului lui Dumnezeu, a fi creştin înseamnă a face un legământ de credinţă cu Dumnezeu prin jertfa/sângele Domnului Isus Cristos (Mat.26.26-28; Ier.31.31-35_37; 1Pet.3.21,22). Legământ care timp de două mii de ani a avut două etape, la ora actuală rămânând disponibilă una singură, botezul în apă. Probabil „hieroglifele“ dintre parantezele rotunde nu vă spun mare lucru. Ele sunt nişte referinţe/trimiteri la fragmente de text din Scriptură, în care se indică mai întâi Cartea (Matei, Ieremia, scrisoarea a 1-a a lui Petru), apoi numărul unui capitol, şi ultimele citate sunt versetele, cele mai mici fragmente de text numerotate. Mai multe amănunte veţi găsi în pagina „Trmiterile“, care face parte din prima mărturie. Sigur, ar trebui să aveţi la îndemână o Biblie, una cu trimiteri. Până vă veţi cumpăra o Biblie, iată ce scrie important pentru dumneavoastră în vederea unei prime evaluări, în toate cele trei trimiteri:
-Matei: Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.
-Ieremia: Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El al cărui Nume este Domnul oştirilor: Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea! Aşa vorbeşte Domnul: Dacă cerurile sus pot fi măsurate, şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul.
-1Petru: Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos, care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S’a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile.

Aşadar vorbim despre un nou legământ, diferit de cel făcut cu evreii (Israelul după trup, circumcişi în ziua a opta după naştere), în care pot intra atât evreii cât şi celelalte neamuri, legământ dinamic la nivel individual prin jertfa/sângele Mântuitorului Isus, Mesia pentru evrei, Cristos sau Hristos pentru neamuri, legământ în curs de desfăşurare de două mii de ani, şi va mai fi încă o a treia mie de ani, legământ în care nu se intră nici automat, nici forţat ci de bună voie şi nesilit de nimeni, conform propriei conştiinţe şi cunoaşteri a EVANGHELIEI Împărăţiei cerurilor, propovăduite de Mântuitor (Isa.49.6; Dan.2.44,45; 7.13,14; 9.23-27; Ezec.21.13,25-27; Mat.3.1,2; 4.12-17). Cam multe „hieroglife“, aşa-i? Aşa se învaţă EVANGHELIA adevărată, nu la teologie ci la Teofilie (Luc.1,1-3,4; 24.25-27,44_49; Fapt.1.1_9). Iar la Teofilie înveţi toată viaţa, nu doar câţiva ani pentru o licenţă fără nicio valoare spirituală şi fără nicio legătură cu adevăratul Dumnezeu (Apoc.2.10,11). Citatul din Ieremia face parte integrantă din noul legământ creştin, şi dacă aşa-numiţii preoţi, înainte de a vă boteza prunc, v-ar fi instruit în mod corespunzător din Cuvântul lui Dumnezeu, ar fi trebuit să ştiţi că cerurile sus nu pot fi măsurate şi temeliile Pământului jos nu pot fi cercetate, aş zice chiar şi ale pământului, căci toţi suntem „o apă şi-un pământ“ (Gen.2.7; 3.11,17-19). Pentru că la teologie se învaţă alte lucruri, din prea multe surse, la Teofilie puteţi afla ca adult cam ce este botezul, care-i scopul şi chiar de la Cine, din ce Sursă, putem învăţa corect EVANGHELIA, consultând cât mai atent şi răbdător trimiterile/referinţele de la doar trei versete ale Scripturii, care sunt o mărturie a cât de mult interes a suscitat printre creştinii adevăraţi subiectul botezului, care n-au recunoscut niciodată botezul pruncilor ca fiind valid conform Cuvântului, şi ne-au lăsat moştenire această frumoasă mărturie prin trimiteri (Mat.28.19-20). Nici „Sfânta Treime“, nici botezul pruncilor, nici popor născut creştin, nici tradiţie, nici sfântul Andrei!

Cu siguranţă, tot ce v-am spus despre botez şi nu numai, nu poate fi înţeles pe „repede înainte“, dar eu ştiu că sunt mulţi oameni educaţi şi cultivaţi care pot înţelege, nu doar fizicienii. Dar fizicienii au avantajul că vor înţelege mai repede ce înseamnă să ai nu doar potenţial, ci şi o diferenţă de potenţial accesibilă printr-o Priză, astfel încât să se poată stabili o conexiune care să poată face posibilă comunicarea. Pentru mine e limpede că ceea ce consideră cei mai mulţi „normalitate“, nu mai e demult normalitatea pe care o vizează Dumnezeu pentru om, şi că timpul îndreptării spre această normalitate a sosit deja. Lumea în ansamblu are o masă inerţială mult prea mare pentru a se mai pompa şi altă energie suplimentară, şi o direcţie cu totul greşită, astfel încât şi pentru decelerare şi reorientare ar fi nevoie de prea multă energie, energie care nu este la îndemâna omului pământean. Motiv pentru care intervenţia divină este inevitabilă, iar intervenţia va fi una de curăţenie a oricărui balast inerţial. La nivel social asta înseamnă destructurarea modelului actual de societate de „găini stresate“, ţinute în cuştile insalubre ale apartamentelor de bloc în mari aglomerări urbane, în scopul de a produce „ouăle de aur“ de care să se bucure un număr restrâns de persoane iresponsabile, proprietari ai plantaţiei evoluţionismului ştiinţifico-tehnologic darwinist. Iar întrebarea mea pentru dv. d-le Cristian—şi nu numai pentru d-voastră!—este ce veţi face dacă într-o zi vă veţi vedea fără o slujbă aducătoare de venit, şi într-o societate din ce în ce mai „intrată la apă“/împuţinată numeric? Sunteţi pregătit pentru un astfel de… scenariu? Şi iată de ce vă întreb! Multă vreme m-am uitat cam „chiorâş“ la o anumită pildă a Domnului, neînţelegând ce vrea să spună, despre cine vorbeşte (Luc.16.1-8_13). Nu pricepeam cum acel ispravnic/administrator nedrept, a fost lăudat de Domnul pentru înţelepciunea lui, care părea a fi tot în dezavantajul stăpânului său. Nu însă şi al Stăpânului său, iar asta mi s-a descoperit în timpul redactării ciornei pentru pagina de faţă.

Sigur, nu este singura profeţie pe care aţi putea-o împlini, mai sunt şi altele, însă aceasta este cea mai reprezentativă, şi vă voi spune şi de ce, dar mai ales cum o puteţi realiza (Mat.18.10-14; Luc.15.11-31,32, de exemplu). Ar trebui să plecăm de la altcineva care a risipit „averea Stăpânului său“, pentru a putea înţelege substratul, şi în ce constă câştigul Stăpânului (Mat.25.14,15,23,24_30). Aşadar, mai întâi trebuie să intraţi în posesia averii Stăpânului, EVANGHELIA, prin învăţare, şi slavă Domnului aveţi de unde. Situaţia este totuşi diferită de a celui din Matei, capitolul 25, pentru că n-o puteţi primi direct, ci aşa cum am spus prin învăţare, şi aveţi capacitatea/potenţialul să faceţi asta. După ce vă veţi edifica complet, puteţi deja să-i abordaţi şi pe alţii care nu ştiu, dar ar vrea să ştie. Speranţa pentru cer nu mai este disponibilă, şi doar cei care o au deja o vor păstra şi o vor desăvârşi în timpul care le-a mai rămas. Iar celor pe care-i veţi putea învăţa Adevărul EVANGHELIEI, le veţi reduce balastul păcatelor acumulate în lume, şi vă veţi şi împrieteni, pentru că vă veţi cunoaşte mai bine, aşa încât ei vă vor primi cu plăcere în casele lor. Această reducere este un câştig pentru toţi, evident şi pentru Stăpân!
Această pagină este dedicată în special şi din simpatie, domnului Cristian Presură autorul cărţii Fizica Povestită, apărută prin editura Humanitas, având speranţa că dl. Cristian va fi eliberat de sub constângerea/pressure evoluţionismului darwinist prin cunoaşterea temeinică a EVANGHELIEI Mântuitorului tuturor credincioşilor în Adevăr, Isus Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeul vieţii şi omul muritor (Ioan 8.30,31,32,33,34-38; 1Tim.2.5-7; Mat.11.25-27_30). Dumnezeu va ajuta fiecăruia după credinţa şi implicarea sa. Tuturor „pelerinaj“ plăcut şi cu folos prin această măturisire de credinţă creştină adevărată. Amin. Doamne-ajută şi binecuvântează, Amin, Amin!

Cealaltă carte de fizică din care am mai „ciugulit“, pentru că o citisem ceva mai înainte, face parte din colecţia „50 de idei pe care trebuie să le cunoşti“, şi are ca autor pe Joanne Baker.
Şi ultima pe listă, Cum a apărut viaţa — prin evoluţie sau prin creaţie?, editată de Watch Tower Bible and Tract Society of New York, Inc. International Bible Students Association, Brooklyn, New York, U.S.A., publicată în engleză în 1985, şi în română în 1988.

05.08.21

© since 2021, Aurel Becheru. NEXT PAGE | PREVIOUS PAGE