Primul pas, CREDINŢA!
Luc.22.31,32; Dan.2.44,45; 12.4; Apoc.14.6-13; Hab.2.3,13,14.
CREDINŢA este primul pas în apropierea de Dumnezeu, Tatăl, un pas necesar însă nu şi suficient, deşi mulţi chiar cred că altceva nici nu mai trebuie, însă sub presiunea zilelor actuale nu poate oferi tărie şi stabilitate. Multe sunt lucrurile care se pot spune despre credinţă, probabil subiectul este inepuizabil, dar aici vom trece în revistă câteva aspecte care sunt în legătură nu doar cu existenţa credinţei în om în mod natural, ci şi cu aspectul cel mai important pentru creştin, cultivarea credinţei (Iac.1.22-25). Asta înseamnă practic să trăieşti credinţa, nu să ţi-o atribui şi să o revendici, culcându-te pe urechea cealaltă, cum se spune. Iar constatarea mea este că prea mulţi se culcă pe urechea cealaltă, întorcând spatele Cuvântului lui Dumnezeu. Aici ne vom axa doar pe Cuvântul lui Dumnezeu!
Mi-a rămas în amintire o afirmaţie făcută cândva de Remus Rădulescu, o afirmaţie cât se poate de ciudată referitoare la credinţă. Spunea d-sa că Domnul Isus, prin formularea des repetată, cu diverse nuanţări de context, „credinţa ta te-a mântuit/tămăduit/vindecat“, Se… „retrăgea“, punând vindecările miraculoase pe care Le făcea în faţa multor martori, pe seama credinţei celor vindecaţi ori a rudelor lor, rude care se prezentau personal şi-I cereau vindecarea pentru cei aflaţi în suferinţă (Luc.7.36-50).
Nici vorbă de retragere, chiar dacă unora le cerea să nu-L facă cunoscut şi „altora“ ca vindecător care putea vindeca orice suferinţă (Ioan 5.35,36-38; Mat.9.27-29-31; 15.21-28; 8.1-4,5-10_13). În realitate Isus sublinia/scotea în evidenţă pur şi simplu importanţa capitală a credinţei în apropierea de Dumnezeu, căci fără credinţă nu există relaţie/legătură, iar fără relaţie nu există… comunicare, adică lucrul cel mai important în creştinism, legământul cu creştinii fiind unul dinamic, bazat pe comunicare cu fiecare persoană în parte prin Duhul Sfânt (Ier.31.27-31,32-37; Mat.26.27,28; Dan.9.23,24-26,27; 1Cor.2.9_16; 1Ioan 2.20,21-24,25_29). Dumnezeu prin EVANGHELIE face cunoscută activarea acestui legământ promis/făgăduit poporului Israel prin Mesia/Cristos, şi cheamă la o relaţie stabilă, permanentă, relaţie al cărei prim temei este… credinţa (Gen.15.5,6; Gal.4.19,21-24_28-30,31)! Cei din lume nu cunosc astfel de profunzimi ale EVANGHELIEI din lipsă de comunicare, „n-are cine le spune“ se zice în profeţii antici, pentru ei Duhul Sfânt fiind altceva decât este în realitate. La ei totul este nechezol, totul este figuraţie şi întuneric spiritual, dar nici nu se constată că ar fi dispuşi să adopte alternativa corectă. Poate ceva mai târziu, numai să nu fie… prea târziu!
Revenind la retragere, să luăm două astfel de cazuri pentru a le „radiografia“/examina mai atent (Mat.8.5-13; 15.21-28).
Ambele cazuri au caracteristici comune interesante. Nici centurionul roman nici femeia canaanită nu erau evrei, ci dintre neamuri („de la răsărit şi de la apus“). Niciunul dintre ei nu venise la Isus să-L roage pentru sine. Ei da, şi ceea ce este cel mai important, veniseră la Isus să-L roage nu oricum, ci din credinţa pe care Domnul a remarcat-o într-un mod foarte emoţionant pentru ambele persoane, credinţă pe care a scos-o mereu în evidenţă pentru a fi consemnată, şi a rămâne ca sursă de învăţătură spre cunoaştere pentru cei care n-au fost de faţă fizic acolo, dar care pot fi prezenţi cu sufletul. Aşadar, ca o primă concluzie importantă, credinţa se însoţeşte cu… rugăciunea(la momentul faptelor, rugămintea), rugăciunea fiind singurul mod de comunicare cu Dumnezeu Tatăl prin intermediul lui Isus Cristos, Fiul (1Tim.2.1-5,6,7). Atenţie, am spus mod de comunicare, nu mijloc de comunicare, mijlocul/canalul de comunicare fiind Duhul Sfânt, şi nu alt duh, căci mai sunt şi alte duhuri (Iac.2.17-19-24; Efes.6.11,12; Ioan 8.43,44).
Aici apare desigur o întrebare! Ale cui rugăciuni sunt ascultate de Dumnezeu? Iniţial orice rugăciune este ascultată, fie că i se răspunde fie că nu, pentru că oricine merită o primă şansă (Gen.4.9-16). Apoi… apoi depinde de atitudinea pe care o adoptă fiecare (Isa.1.13-15,16-20; Ezec.18.20-32). Aşadar atenţie la atitudine, dar şi la acele aspecte ale vieţii ce doar par a fi… întâmplătoare, care însă, eventual şi prin probabilitatea foarte mică de a se întâmpla în mod normal, ar putea fi semnale transmise de Dumnezeu cu mare discreţie! Dumnezeu este foarte discret atât în această privinţă, cât şi în general, şi de obicei nu insistă, respectând alegerea fiecăruia, însă aşteaptă şi alte ocazii de a interveni cu alte semnale tot atât de discrete, pentru că acesta este stilul care-L caracterizează. Intervine însă în mod repetat doar acolo unde consideră că încă mai sunt şanse de a stimula acţiune.
Ce se poate spune însă despre cei care cred că funcţia deţinută, fie prin încredinţare fie, mai ales în mod abuziv, îi transformă automat în… organul sus-pus, cu drepturi depline, dar fără obligaţii aferente dreptului de care se bucură (Fapt.19.13-20; Lev.10.1-11; 1Sam.2.12÷4.22(asta însemnând că se vor citi aproape patru capitole, de la versetul 12 al capitolului 2, până la ultimul verset al capitolului 4))? Dar despre nivelul credinţei, ce se poate spune? Este permanent constant precum constantele matematice π sau e, constanta astrofizică c (viteza luminii), ori este variabil precum valorile calculate pentru funcţii? Atât din proprie experienţă cât şi din argumentaţia biblică a EVANGHELIEI, vă pot răspunde că nivelul este o funcţie dinamică, implicit cu valoare variabilă, în general, slab percepută iniţial, însă de importanţă capitală este creşterea, creştere care de asemenea poate fi percepută la nivel individual, şi care deşi este dinamic-variabilă, este guvernată de o constantă de creştere, constanta e (Mat.13.8,23). Dar în contemporaneitate, cantitatea şi mai ales… calitatea—cantitatea fără calitate în credinţă este oricum nulă—credinţei iniţiale depinde de mediul familial în care copiii se dezvoltă, de educaţie, de instruirea şcolară, iar mai târziu de abilitatea autodidactică dobândită prin studiu individual (2Tim.1.3-8,13-17). Nu putem fi toţi nişte Avraami şi profeţi ai Tatălui Ceresc, dar putem călca pe urmele credinciosului Avraam (Isa.51.1,2; Rom.4.13-25).
Oricât de slabă şi tăvălită prin praful şi mocirla „raiului“ comunist ar fi fost credinţa, se poate curăţi, întări şi creşte, ca orice alt dar de la Dumnezeu (Iac.1.12-17-20; Rom.2.9-14_16; 8.18,19-21). Ar trebui să observaţi aici că apostolul Neamurilor/neevreilor, Pavel, vorbeşte de Evanghelia sa, deşi n-a scris nicio Evanghelie în felul celor patru ale lui Matei, Marcu, Luca sau Ioan, ci doar cărţi scurte, uneori foarte scurte din detenţie, cu excepţia celei adresată conaţionalilor săi evrei, care este o adevărată bijuterie de spiritualitate! Toate aceste mărturisiri ale lui la un loc se constituie în „Evanghelia sa“, acea EVANGHELIE primită prin viziune în mod direct de la Domnul Isus Cristos, şi despre care vorbeşte adesea (Gal.1.6-10_12; 2.6-9; 1Cor.9.16,17,23; 4.1-7). Cei care au cunoscut şi mărturia precedentă, ştiu foarte bine că atunci când scriu EVANGHELIE aşa cu majuscule, mă refer la conţinutul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, la toate Scrierile Sacre, de la Geneză până la Apocalipsă, şi această EVANGHELIE a primit apostolul Pavel prin viziune, motiv pentru care am şi scris aşa. Iar pentru mine aceasta este şi rămâne singura EVANGHELIE pe care o cunosc, o recunosc şi o respect, nicio alta, care este „foc străin“, ştiu ce poate face şi ce urmări nefaste are. Cât despre curăţenie, ne vom ocupa împreună pe îndelete în toată această mărturie, întrucât EVANGHELIA propovăduită de contemporani, dacă chiar se poate numi măcar Evanghelie, şi nu o „altă evanghelie“ ceea ce propovăduiesc ei, a ajuns şchioapă, săracă, formală, lâncezită, chiar otrăvită, o formă fără fond/conţinut şi fără folos, îngreunată de tot felul de „floricele“ şi alte produse ale interpretărilor şi răstălmăcirilor de tot felul.
Avem de la Cine învăţa EVANGHELIA, slavă Domnului, şi adevărata credinţă pentru pacea şi odihna sufletelor noastre (Mat.11.27-30)! Să purtăm jugul şi crucea Lui, nu a infatuaţilor părerologi cu pretenţia de… smeriţi! Acest termen de „părerolog“, care poate părea ciudat, l-am împrumutat, ca să zic aşa, de la o persoană psiholog şi psihoterapeut, care l-a folosit referitor la persoane fără pregătire de specialitate în specialitatea dumneaei, care îi interpreta vorbele, răstălmăcindu-le sensul, şi care în loc să-i ajute pe cei pe care îi… sfătuiau, îi băgau şi mai mult în ceaţă cu efecte nedorite, şi probabil cu o muncă suplimentară din partea specialistului pentru îndreptarea a ceea ce fusese stricat prin astfel de intervenţii neautorizate. Analogia mi s-a părut foarte potrivită şi voi mai folosi acest termen deja… patentat, consacrat şi adoptat şi de alţii, referitor la părerologii în materie de EVANGHELIE, cei care merg pe calea mult mai comodă, de minimă rezistenţă, a emiterii de păreri personale, numite de ei înşişi… „interpretări“. Acesta este patentul lor, nu al meu, eu doar l-am remarcat şi-l folosesc. Despre credinţă, pot fi spuse multe altele, şi contextual, pe parcursul expunerii, voi mai avea şi alte ocazii. Aici însă, doresc să mai subliniez un aspect legat de „poarta strâmtă şi calea îngustă“, despre care Domnul a spus că „puţini sunt cei ce o află“ (Mat.7.13,14). Mai întîi însă, un moment spicuit din „Bursa de umor, generaţia de aur a Undei vesele“ din 14.09.2019:
-Bună dragă, un’te duci?
-Nu ştiu, dar tu?
-Nici eu!
-Atunci hai pe-aici, că-i mai scurt!
Pentru pătrunderea pe poarta îngustă şi rămânerea pe calea strâmtă a EVANGHELIEI nu există „scurtătură“, nici „săritul gardului“ (Ioan 10.1-18; Mat.7.15-24; Ioan 13.36-38; 14.1-16,17-21)! Facultatea de teologie nu-i nimic altceva decât o scurtătură din cu totul alte interese! Cu al doilea citat din Ioan, capitolul 14, am făcut încă o dată legătura între credinţă şi rugăciunile pe care le încheiem de regulă cu AMIN, ceea ce neaoş româneşte se traduce prin aşa e drept, a se vedea Geneza 35.18 referitor la numele Ben-i-amin (fiul dreptei). Asta însă deocamdată, nu e decât o remarcă pentru capitolul următor, AMIN! Aşadar, o dată angajat pe calea credinţei, nu-i loc de-ntors fără consecinţe neplăcute, nici de „lanţul slăbiciunilor“ prin rugăciuni cotite spre „Maica Domnului“—un adevărat cult în România, şi nu numai—întrucât nu sunt… amin domnilor „preoţi“ orto-docşi (orto, ca-n matematici), chiar dacă le încheiaţi cu AMIN, căci nu voi stabiliţi ce este drept, ci este prestabilit (1Tim.2.1-5-7). „Vă îndemn dar, să faceţi rugăciuni prin… Isus Cristos“, esenţa contextuală despre care discutăm! Iar ordinele se execută, nu se… interpretează, nici nu se înfloresc cu tot felul de zorzonele, ca să arate ca o… sorcovă care atrage privirile şi adoarme cugetul. Veniţi-vă în fire, lăsaţi scurtăturile şi înfloriturile.
Pe calea îngustă a credinţei poţi merge doar înainte în pas vioi (Ps.110.3; Mat.11.11,12,13), sau chiar mai lent, căci timp la dispoziţie ai o viaţă întreagă (Apoc.2.10, ultima frază) sau chiar te poţi opri pentru a-ţi mai trage sufletul, pentru că uneori chiar ai nevoie şi de pauze de relaxare, zona din creier activă în timpul studiilor îndelungi, suprasolicitată, simte nevoia de odihnă şi începe să refuze să răspundă la solicitări. Apoi îţi va spune ea însăşi când va avea din nou disponibilitatea să te servească. Suprasolicitarea este la fel de nocivă ca şi lipsa de solicitare, şi decât să te alegi cu nimic, mai bine aduni bob cu bob în răbdare şi perseverenţă. Evităm astfel să cădem de oboseală, întrucât noi cei dintre Neamuri pornim cu un serios handicap faţă de evrei, care măcar cunosc Cuvântul lui Dumnezeu în literă, chiar dacă nu-L înţeleg în spirit, iar aici vina le aparţine în întregime, dar nu fără speranţă. Astfel noi, iniţial, n-avem nicio temelie, nici măcar una de nisip, aşa că până la Stâncă drumu-i lung, şi nu rareori anevoios, chiar dacă Stânca este în noi înşine, pentru că nu ştim asta înainte de a învăţa. Trebuie totuşi să admitem că toţi suntem creaţi de aceeaşi Stâncă, după chipul şi asemănarea Sa, şi avem genetic, măcar parţial această asemănare de la primii noştri părinţi biologici, Adam şi Eva (Gen.1.26; 5.1-3; Ps.92.4-7,12-15; 2Cor.4.16-18).
Deci pe calea deschisă de Dumnezeu Tatăl prin proorocii antici, Domnul Isus Cristos şi Duhul Sfânt, fie că urcăm, coborâm ori ne mai oprim uneori, mergem doar înainte şi până la capăt, fără a ne abate „la stânga ori la dreapta“ după cum ni se poate părea nouă că ar fi drept (AMIN). Nouă sau altora, unii chiar cu influenţă tradiţională (Ier.17.…4,5-7-10,…; Mat.713-20; 1Reg.18.…14-40…46; 19.…18; Num.22.1-26-32,33-35)! Orice intruziune neavizată şi nefundamentată nu face nimic altceva decât să altereze tot eşafodajul, toată structura de rezistenţă a naşterii din nou creând o breşă periculoasă care lasă loc şi pentru alte păreri personale (Ioan 3.1-3-5-8-13). EVANGHELIA nu este nici folclor, nici tradiţie, nu are o astfel de… flexibilitate, iar unii s-au îndepărtat tocmai printr-un astfel de proces de flexibilizare. Uneori contrastele sunt izbitor de ridicole, în totală contradicţie cu EVANGHELIA! Şi voi prezenta astfel de contraste. Marea şansă pe care ne-a dat-o Dumnezeu pe această cale este că ea, fiind atât de îngustă şi greu accesibilă, pe de-o parte poate fi parcursă şi aparent de unul singur, ori în şir indian, preluând şi predând o… ştafetă (Isa.51.1-4; Mat.18.20), aşadar având eventual în imediată apropiere, doar unul în faţă, altul în spate, pe de altă parte îţi dă acea încredere deplină că niciun neavenit nu se poate nici măcar angaja pe această cale, necum să o mai şi parcurgă până la capăt. Deci tot ce este deja aprobat ori va fi, a trecut toate testele/probele unei grele şi îndelungi încercări, la care Dumnezeu supune orice om căruia îi adresează o chemare la credinţă şi speranţă de viaţă eternă, pentru a-l pregăti şi apoi selecta printre ce aleşi (Mat.20.1-16; 22.1-14; 25.14-29,30).
07.06.21