DE LA CINE ESTE AMIN SĂ ÎNVĂŢĂM?
Mat.23.8-12; 11.25-27-30; Ioan 14.1-29; 16.7-12,13-15…33; 1Cor.2.6-8-10-16; 1Ioan 2.20-24-26,27-29;3.1-3.
Luc.22.31,32; Dan.2.44,45; 12.4; Apoc.14.6-13; Hab.2.3,13,14.
AM văzut cum stăm în general cu „preoţii“, şi încă mai urmează, caz în care se ridică o întrebare pentru un om realmente smerit—a nu se confunda smerenia, care este o atitudine demnă, verticală, cu umilinţa, o atitudine pe cât de nedemnă, pe atât de degradantă—care-şi doreşte o bună relaţie cu Dumnezeu, Cel care iubeşte realmente omul şi nu-l înjoseşte nici măcar atunci când îi cere să fie smerit (Luc.18.13,14)? Asta spune Dumnezeu că oricine se smereşte va fi înălţat, adică învăţat de Dumnezeu, înaintea căruia dacă te dai gata învăţat, ce să te mai înveţe? Rămâi aşa cum eşti, pentru că nimeni nu se naşte gata învăţat în multe, iar în EVANGHELIE, total exclus! Totuşi cine vrea să înveţe nu este împiedicat, însă fiecăruia i se dă doar cât poate duce, şi dacă duce sau renunţă, depinde numai de el, nu de altcineva (Mat.25.14-30; Ioan 3.12; 16.12-15; 14.26; 1Ioan 3.20,27; 1Cor.2.6-16; 2Cor.1.20-22). Cred că lucrurile sunt cât se poate de clare. Apostolul Petru mai spune cu o anumită ocazie ceva „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Cristosul, Sfântul lui Dumnezeu“, iar Gamaliel spune că e mai bine ca apostolii să fie lăsaţi în pace, căci dacă lucrarea lor e de la Dumnezeu, nimeni n-o va putea distruge (Ioan 6.60-65-69; Fapt.5.32-39).
Aşadar, atât noi cei dintre neamuri—indiferent de religie—cât şi evreii, de la Cine este corect/drept(AMIN) să învăţăm adevărul EVANGHELIEI, pentru ca rugăciunile noastre să ajungă acolo Sus, la Dumnezeu (Apoc.6.9-11; 8.1-3,4)? Fie că le rostim în cuvinte, fie că doar încercăm să facem ceva după voia lui Dumnezeu—nu tot felul de dorinţe necugetate: Matei 6.7,8!—cum ar fi de exemplu această mărturie (Rom.8.25,26,27). Spuneam mai sus că, indiferent de neam sau… religie. Dar ce este religia, sau mai degrabă ce înţelegem prin religie, la ce ne referim atunci când vorbim de religie? Cum am putea defini religia, pentru că chiar şi în linii foarte generale, neţinînd cont de subdiviziuni, sunt mai multe tipuri de religii, dar un singur Dumnezeu adevărat/real/viu şi activ, Suveran al întregului univers care include desigur şi Pământul cu tot ce cuprinde el? Religia este un mod de organizare şi instituţionalizare pământească a întrunirilor colective, aparent sub una şi aceeaşi… credinţă, deşi e aceeaşi doar… oficial, realitatea din teren la nivel individual, contrazicând sau opunându-se realităţii instituţionalizate, fragilă şi incertă. Şi asta pentru că întotdeauna apar şi se vâră-n faţă, aşa-zişii „băieţi deştepţi“/mai pe şleau „şmecheraşi“, dispuşi să profite de pe urma… „prostimii“. Tot nu-i place cuiva termenul ăsta de „profit“, deşi se practică la greu! Aşa s-a întâmplat şi în anul 325, o dată cu recunoaşterea oficială şi apoi instituţionalizarea creştinismului în imperiul roman, graţie împăratului roman Constantin şi a mamei sale Elena! Cum s-ar spune ai scăpat de dracu’ şi ai dat de tac’su, acum eşti slugă la doi stăpâni, ăl politic şi-ăl… religios! Aşa a şi rămas de atunci, după pactul cu Diavolul. Acum avem calendare cu sfinţi ca exemplu pentru prostime, cu sărbători şi posturi lungi, slujbe în minitemple, copii aproximative ale Templului din Ierusalim, distrus în anul 70, câte temple atâtea altate, preoţi şi mari-preoţi cu duiumul, şi credinţa… o spoială. Cam aici s-a ajuns!
Ce să mai spun şi de aşa-zisul monoteism, ebraic şi musulman, pe lângă cel… creştin? Atât Biblia cât şi Coranul, arată caracterul politeist atât al iudaismului, creştinismului cât şi al islamismului. Şi vorbim de sistemul instituţionalizat! Evreii s-au închinat la idoli, acum probabil nici ei nu mai ştiu la ce se închină, „creştinii“ se închină la icoane, la moaşte, la mormântul de la Ierusalim, la popi/„săru’mâna părinte, iar islamiştii/musulmanii la un profet—un singur profet, care n-a fost niciodată profet, după câte minciuni şi prostii a scris—şi la o mulţime de „popi“ islamişti numiţi „imami“. Interesant, pluralul ăsta este un palindrom! Toţi au aceeaşi religie: sărbătoarea (Mat.10.38,39; 6.19-34; Ioan 16.33)! Toţi, fără excepţie (Isa.22.9-13,14; 1Cor.15.32_34)! Cam ciudat „monoteismul“ ăsta! Însă nu dezarmăm, nici nu dramatizăm, soluţia închinării adevărate există, nu e greu de găsit, nici nu depinde de grupările de oameni, ci de fiecare om în parte, aşa cum ne arată noul legământ, legământul creştin (1Pet.3.21,22…; Mat.26.27,28). Mărturisirea unui cuget curat la botez, despre care vorbeşte Petru, nu are cum să fie una colectivă, nici măcar în maniera în care se practică la „botezul“ bebeluşilor cu naşi şi tot alaiul adunat acolo. Numai un adult instruit corespunzător şi care a acceptat şi a cerut el să se boteze poate fi botezat dacă are cine să-l boteze, pentru că doar un adult conştient poate încheia un legământ potrivit conştiinţei lui, legământ pe care ştie că trebuie să-l respecte toată viaţa. Şi chiar dacă n-are cine să-l boteze, indiferent de situaţia concretă, conştiinţa lui validează automat acel botez din pruncie, dacă umblă pe calea credinţei adevărate, realmente monoteistă.
Ce vom spune despre evoluţionismul darwinist, marxism-leninism, comunism şi alte asemenea „instituţii“ care militează pentru şi umblă după cât mai mulţi adepţi? Cam acelaşi lucru, religii deghizate-n alte „haine“, sau cum se mai spune „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie“, biserici şi bisericuţe! Firea omului nu se schimbă de la sine.
Se vorbeşte deseori în cadrul instituţionalizat despre… fapte bune! Dar ce sunt faptele bune, câtă vreme fiecare poate înţelege că o faptă bună ar trebui să fie pe placul lui? Cazul cântecului militantist al trupei Taxi, de exemplu n-a plăcut deloc… instituţionalizaţilor! Eu consider—şi nu trebuie să fiţi neapărat de acord cu mine—că o faptă bună poate schimba starea altora în bine, cum ar fi mărturia de faţă, ori n-o va altera pe-a altora care oricum nu se află într-o stare bună, nici pe-a acelora care se află deja într-o stare bună, adică a nu face rău altora atunci când bine tot nu poţi, cea ce este permanent la îndemâna oricui, şi nici nu costă (Mat.22.36-40; Marc.12.29-31; Luc.10.25-28; Mat.7.11,12). O faptă realmente bună pentru oricine este şi aceea de a merge pe calea cea îngustă despre care am vorbit mai înainte şi care se bucură de cea mai simplă şi concentrată/sintetică exprimare pe care o putem… găsi în Matei 7.7,8, la care însă, dacă adăugăm şi Apocalips 2.10,11, vom avea o imagine deplină şi corectă a acestei căi. Cererea se referă la rugăciunea personală, nu la cele citite din diferite cărţulii pentru botezaţii bebeluşi! Căutarea la găsirea înţelesului Cuvântului, înţeles prin care-L căutăm şi găsim pe Dumnezeu, apoi, la înviere, fie în cer fie pe Pământ, vom bate la poarta vieţii eterne, care ni se va deschide (Mat.25.34,40-46; 7.15-20,21-23). Vă rog să reţineţi acest „lucraţi fărădelege“ pentru că ne vom întâlni cu o fărădelege prin care „dumnealor“ se autoîndreptăţesc pe Pământ, dar se autoexclud din… cer. Veţi vedea într-o pagină special dedicată la timpul potrivit! Nimeni nu-i atacă, nimeni nu-i exclude, o fac singuri şi nesiliţi de nimeni! Anul acesta, 2021, cu ocazia paştelui, poate din prea mare obişnuinţă, care este a doua natură, impostura a fost mărturisită public şi în gura mare. Vă voi spune despre ce este vorba.
Şi acum, răspunsul direct la întrebarea din titlu, pentru a putea intra în sfârşit cu toată încrederea în acest vast subiect, totuşi atât de simplu dar atât de greu de înţeles pentru mulţi! De la Cine este drept/AMIN să învăţăm EVANGHELIA? De la Mesia Isus Cristos, singurul Mare-Preot şi Învăţător al creştinilor de orice neam, şi de la ai Lui cei mai proeminenţi, atenţie… ucenici, botezaţi adulţi şi intraţi în mod conştient în noul legământ, cel creştin, în urma căruia au primit şi botezul Duhului Sfânt (Isa.49.6; Ps.110.1-4; Evr.7.11,12_16-18_21-24,25,26; Mat.23.8,9„săru’mâna părinte“, „părinţii bisericii“, „Pateric“!-12; 11.27-29,30; Ioan 14.1-3,6,7; 17.17-20-24; Mat.23.33-35; Fapt.2.1-5). Atenţie la cel mai important aspect: „despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15.1-5-11(Mat.20.1-16; 21.33-41_43-46))! Oare nu sunt scrise cuvintele acestea în toate Bibliile, şi în orice traducere? Şi totuşi se poate constata o adevărată devălmăşie sectară, începând de la grupările religioase zise „mari“, ortodocşii şi catolicii, până în cel mai întunecos ungher al oricărui grup numit oficial de cei „mari“… sectar/sectă! Toţi cred că pot lua şi pune în faţă doar ce le convine, ce li se pare că îi avantajează faţă de alţii, iar tot ce nu le convine e dat la spate (Apoc.22.16-18,19,20,21; Deut.4.1,2; Prov.30.5,6). Mlădiţe/ramuri uscate, care vor fi curăţate! În ce mod, asta depinde de fiecare persoană în parte, dar nu-i exclus nici de toţi laolaltă. Oricum, fiecare decide pentru el însuşi (Ier.17.5-10). E mai simplu şi mai sigur! Nu vă uitaţi la faptul că unele referiri la textul biblic se repetă, poate mai des decât altele. E bine să ştiţi că ele există, şi că pot fi luate ca argumente în contexte diferite, dar potrivite. Nu se poate înţelege altfel EVANGHELIA din pricina prea multelor încurcături deja produse şi mereu susţinute. Repetăm pentru că vrem să ştim Adevărul şi să înţelegem corect EVANGHELIA. Nu avem o singură soluţie de prezentare, „prefabricată“ în acest scop! În plus, prevenim şi orice posibilitate de deviere viitoare, prin această flexibilitate de exprimare.
Pentru a fi cât mai bine pregătiţi pentru abordările care vor urma, nu voi încheia această pagină înainte de a mai expune câteva aspecte pe care ar trebui să le cunoaşteţi, ori doar să vi le reamintesc unora.
Daniel era „rob“/prizonier de război evreu în Babilonul antic atunci când şi-a scris mărturia descoperirilor care i s-au făcut despre Împărăţia cerurilor (Dan.2.44,45) şi despre un misterios „fiu al omului“ venit pe norii cerurilor înaintea Tatălui, şi căruia I s-a dat o împărăţie veşnică, aşa cum citim şi în capitolul 7.13,14. Atunci când Domnul a spus unora dintre evrei că este Fiul lui Dumnezeu, aceştia au reacţionat foarte dur încă de la început, indiferent cum le-a spus-o, motiv pentru care a preferat în general apelativul „Fiul omului“, care era exact acelaşi lucru, dar nu în mod direct ci mai pe departe (Ioan 10.22-24,25,30-36,39; Luc. 4.16-21,22-28_30; Ioan 8.25-27,28,29). Versetul Ioan 8.28 face cea mai clară legătură între expresia „Fiul omului“ şi relaţia intimă cu Tatăl, şi de aici decurg toate celelalte, inclusiv menţionarea Duhului Sfânt citat din Isaia 61.1 (Luc.4.16-21). Superficiali fiind, chiar dacă celor în mijlocul cărora crescuse le-a plăcut cum vorbea, când a început să le arate şi înţelesul/tâlcuirea că au în mijlocul lor un prooroc, şi-au schimbat imediat şi radical părerea, având în vedere criticile obiective cu privire la starea lor spirituală reală, lipsită de credinţă, au încercat să-L omoare aruncându-L într-o prăpastie. Cam aşa e omul, repede se mânie/scandalizează, repede caută să-şi facă singur dreptatea care i se pare că o are (Luc.4.22-30).
Totuşi cum rămâne cu David, psalmistul inspirat la rândul său de Duhul Sfânt, la care Petru face referire de mai multe ori (2Sam.23.1,2-5-7; 7.8,9-11-13_16-19-23-28,29)? Împărăţia lui Dumnezeu începe de la David, păstorul ajuns împărat, care nu şi-a plecat niciodată nici măcar gândul, darămite genunchiul, în faţa vreunui idol dintre idolii neamurilor care-l înconjurau. Aceasta a fost răsplata lui cea mare pentru credinţa sa, iar Domnul Isus este născut în Betleemul lui Iuda, în casa/familia lui Iosif de logodnica sa Maria, fecioară însărcinată miraculos prin lucrarea Duhului Sfânt. Acesta este aranjamentul făcut de Dumnezeu şi recunoscut de Domnul Isus însuşi pentru noi oamenii (Mat.21.9,15-17; 22.41-46). Ambele citate sunt din David (Ps.8.2; 110.1). Pe de-o parte Domnul confirmă descendenţa Sa pământească pe linia regală a lui David, pe de altă parte atrage atenţia că El, Mesia/Cristos are origine divină şi nu poate avea o filiaţie biologică cu David, ci doar una spirituală de credinţă totală în Tatăl, împlinind una dintre profeţiile pe care niciun pământean aflat sub puterea păcatului şi a morţii moştenite, nu le-ar fi putut împlini (Ezec.21.13,25-27). Iată dar, pe lângă Daniel, şi un al doilea prooroc aflat în robia babiloniană, contemporan cu primul, ce profeţie aduce la cunoştinţa tuturor oamenilor, nu doar a evreilor!
David a scris mulţi psalmi/cântări de laudă, care au fost cântaţi mai întâi în cortul întâlnirii, apoi în Templu, după ce acesta a fost zidit prin grija fiului său Solomon. Între ei se află şi psalmul 95, pe care deocamdată vă invit să-l citiţi. Sigur că despre partea care ne interesează în mod special, am mai vorbit deja, şi încă vom mai vorbi (Evr.4.7-16; 3.1,2,5-19). Vom avea mare nevoie să ne aducem aminte de acest psalm.
Avem aşadar motive temeinice pentru credinţă, ştim şi Calea, ştim şi de la Cine şi cum să învăţăm mersul pe Cale, nu pe lângă (Ioan 10.1-18; 6.27,41-48,53; Mat.11.25-30; Ioan 16.33). Aţi auzit desigur şi formularea „unu la sută inspiraţie, nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie“, îi cunoaşteţi şi sensul. Inspiraţia necultivată se estompează apoi se pierde. Nu vă feriţi de repetiţie, nu vă feriţi de transpiraţie! Dumnezeu Tatăl şi Domnul Isus Cristos Fiul, vor fi cu voi şi vă vor binecuvânta credinţa, speranţa şi efortul (Mat.18.10-14-20; 28.18-20; Apoc.3.19,20_22). Viaţa merită orice efort pentru că fără viaţă nu poţi avea şi nu te poţi bucura de nimic.
În calitate de ghid vă urez de aici încolo călătorie plăcută, sau dacă preferaţi, pelerinaj plăcut ca şi cel de până acum sper, până la o deplină înţelegere a Cuvântului EVANGHELIEI, întru recâştigarea vieţii eterne a fiecăruia, şi a cât mai multora. Amin, Doamne-ajută!
13.06.21