CU CĂRŢILE PE FAŢĂ

Nu evitaţi să citiţi şi recitiţi periodic textul acestor trimiteri: Mat.5.17,18; Gal.4.19,21-31; Isa.40.1-3! Ele vă vor lămuri atât ideea care stă la baza realizării acestor noi pagini, cât şi asupra adevăratelor rădăcini ale EVANGHELIEI, ceea ce vă va uşura înţelegerea adevăratului Spirit al EVANGHELIEI vieţii eterne, în cer sau pe Pământ, după caz.

Isa.54.16,17; 55.1-13; Matei 4.8-10,11; 22.29-31,32.

IACOB şi-a adus aminte de Esau, şi a trimis nişte soli la el în Seir pentru a-l înştiinţa de binecuvântarea pe care a primit-o de la Dumnezeu, şi faptul că se întoarce în ţara naşterii sale. Solii s-au întors cu ştirea că Esau vine în întâmpinarea sa însoţit de patru sute de oameni. Cum a auzit Iacob, l-a apucat groaza, gândind că vine cu gânduri de răzbunare, şi mai întâi s-a rugat la Dumnezeu, apoi a făcut un plan pentru îmbunarea fratelui său. A separat din turmele şi cirezile sale un număr de turme deosebite, le-a dat unor slujitori ai săi, i-a învăţat cum să vorbească politicos lui Esau când îl vor întâlni, lăsând câte o distanţă între turmele oferite ca dar. Apoi şi-a luat nevestele, concubinele şi copiii, şi tot ce mai avea, trecându-i dincolo de râul Iaboc/Jabbok printr-un vad. Şi el a rămas singur, dar a apărut un om care s-a luptat cu el până în revărsat de zori, apoi l-a lovit la încheietura coapsei, şi i-a spus „Lasă-Mă să plec, pentru că se crapă de ziuă.“ „Te las să pleci doar dacă mă vei binecuvânta!“ „Cum îţi este numele?“ „Iacob!“ „de aici înainte nu te vei mai numi Iacob, ci numele tău va fi Israel, întrucât ca un domnitor ţi-ai arătat puterea cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai învins.“ Iacob L-a rugat să-i spună Numele. „Pentru care motiv umbli după Numele Meu?“ şi l-a binecuvântat! Făcându-se ziuă, Iacob l-a zărit pe Esau venind spre el cu cei patru sute de însoţitori, ceea ce arată că s-a mişcat foarte repede, însă nu pentru a se răzbuna cum credea Iacob, ci pentru că-i era dor de el. S-au îmbrăţişat, s-au sărutat şi au plâns! Esau întreabă cine sunt cei care-l însoţeau, şi ce are de gând cu acea tabără pe care a întâlnit-o venind spre el. „Un dar ca să capăt trecere înaintea ta!“ Esau refuză, Iacob insistă şi Esau primeşte. Esau dorea să se întoarcă repede, însă Iacob a motivat că nu poate grăbi nici copilaşii, nici turmele, iar Esau dorea să-i lase pe unii din însoţitorii lui. Iacob nu primeşte, şi astfel cei doi fraţi se despart, urmând să se întâlnească ulterior. Continuându-şi drumul, a ajuns la Shalem, oraşul lui Sihem/Shechem, şi a tăbărât în faţa cetăţii. Apoi a cumpărat de la hevitul Hamor, tatăl lui Sihem, partea de teren pe care-şi aşezase cortul. Acolo a ridicat un altar pe care l-a numit El-Elohe-Israel. Dina a ieşit să vadă fetele ţării. Sihem a văzut-o pe Dina, i-a plăcut, şi a siluit-o, ba chiar s-a îndrăgostit de ea, a căutat s-o liniştească şi i-a spus lui Hamor să i-o ia de nevastă. Iacob a aflat, apoi şi fiii lui, în timp ce Dina era sechestrată în casa lui Sihem. Şi atunci fiii lui Iacob le-au spus celor doi că nu le pot da fata dacă nu se vor circumcide toţi bărbaţii din casa lor, căci ar fi o ocară pentru ei să-şi dea fata unor necircumcişi. „Dacă nu veţi asculta şi nu veţi face asta,… ne vom lua fata şi vom pleca!“ Celor doi le-a plăcut ideea, deşi nu era decât o cursă întinsă de fraţii Dinei, şi s-au circumcis toţi cei din cetate (Gen.34.20-29). Iacob a vorbit fiilor săi Simeon şi Levi, spunându-le că au acţionat necugetat, punându-i toată casa în primejdie de moarte. Răspunsul lor a fost corect „Se cuvenea să se poarte cu sora noastră ca şi cu o prostituată?“

Dumnezeu a fost de acord cu poziţia celor doi fraţi ai Dinei, şi i-a spus lui Iacob să se ducă la Betel, să locuiască acolo, şi să ridice un altar Dumnezeului care i S-a arătat când fugea de fratele său Esau. Iacob n-a stat pe gânduri, ci a spus casei lui şi tuturor celor care erau cu el, să scoată toţi dumnezeii străini/idolii pe care-i aveau asupra lor, să se curăţească şi să-şi schimbe hainele, pentru ca să poată pleca la Betel, unde va ridica un altar Dumnezeului care i s-a descoperit acolo, şi care a fost cu el în toate necazurile prin care a trecut. Ei i-au dat toţi idolii pe care-i aveau împreună cu cerceii din urechi, iar el i-a îngropat în pământ, sub un stejar de lângă Sihem. Evident şi idolii lui Laban, dacă Rahela încă-i mai păstra! A numit altarul pe care l-a zidit acolo El-Betel/Dumnezeul Betelului. Acolo a murit Debora, doica Rebecăi. Dumnezeu i se arată iar şi-l binecuvântează cu binecuvântarea părinţilor săi Avraam şi Isaac (Gen.35.9-14)! Apoi au plecat din Betel, şi în timpul călătoriei, Rahela a intrat în travaliu şi a avut o naştere grea, în urma căreia a murit. Înainte să moară, a dat fiului său numele Ben-Oni/Fiul-Durerii mele, dar Iacob l-a numit Ben-i-Amin/Fiul Dreptei. Beniamin este al doilea fiu al Rahelei, după Iosif, şi cel de-al doisprezecelea patriarh al poporului Israel. Un alt eveniment consemnat, Ruben, întâiul născut al lui Israel, s-a culcat cu Bilha, concubina lui Israel şi slujnica Rahelei. Israel a aflat. Israel şi-a continuat călătoria, ajungând la tatăl său Isaac, la Mamre/Chiriat-Arba/Hebron, unde au locuit ca străini Avraam şi Isaac. Isaac a trăit o sută optzeci de ani, aşadar Israel, la moartea tatălui său avea o sută douăzeci de ani, ca şi Esau. Cei doi fraţi şi-au îngropat împreună tatăl, iar Esau s-a stabilit în muntele Seir. Acum începe o istorie ceva mai lungă, chiar foarte lungă, pentru că Dumnezeu începe să împlinească ce-i spusese lui Avram că sămânţa lui va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei, acolo va fi robită şi apăsată greu timp de patru sute de ani. „Dar pe neamul acela îl voi judeca Eu, şi va ieşi de acolo cu mari bogăţii“/Gen.15.13,14. Trecem peste amănuntele care pot fi citite în capitolul 36. Israel a trăit în Canaan în locul în care locuise tatăl său Isaac. Fiul său Iosif, căruia Israel îi făcuse o haină multicoloră, la vârsta de şaptesprezece ani păştea oile tatălui său împreună cu fraţii săi, fiii Zilpei şi ai Bilhei. Şi Iosif spunea tatălui său vorbele rele ale acestora. Fiind iubit mai mult decât pe ei toţi, au început să-l urască. Iosif a avut un vis pe care l-a spus fraţilor lui, şi l-au urât şi mai mult. „Am visat că eram la câmp la legatul snopilor, iar snopul meu s-a ridicat, şi a stat în picioare, apoi ai voştri l-au înconjurat şi i s-au închinat până la pământ.“ „Doar n-ai să împărăţeşti tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi?“, şi l-au urât şi mai mult. A mai visat un vis, pe care l-a spus tatălui şi fraţilor lui. „Am visat că soarele, luna şi unsprezece stele mi se închinau.“ Fraţii lui l-au invidiat, dar Israel a reţinut acest vis al lui Iosif. Fraţii lui Iosif se duseseră la Sihem să pască oile, iar Israel l-a trimis după ei să vadă dacă atât ei cât şi oile sunt bine, şi să-i aducă veşti. Iosif a plecat, dar nu i-a găsit acolo, fiindcă plecaseră la Dotan. A mers într-acolo şi fraţii lui l-au zărit de departe, şi s-au sfătuit să-l omoare. Ruben a auzit ce plănuiau ei, a intervenit pe lângă ei, şi nu l-au omorât, apoi a intervenit şi Iuda cu altă idee, căci Ruben voia să-l salveze şi să-l aducă înapoi acasă. El a zis „de ce să punem mâna pe el, şi să-i ascundem sângele, căci este fratele nostru, mai bine-l vindem ismaeliţilor.“ Şi la trecerea negustorilor ismaeliţi, l-au scos din groapa în care-l băgaseră, l-au vândut, iar ismaeliţii l-au dus în Egipt, unde a fost vândut lui Potifar, căpetenia străjerilor lui faraon. Ruben nu l-a mai găsit în groapă, a intrat în panică, iar fraţii au înjunghiat un ţap, i-au mânjit haina cu sânge, şi au trimis-o lui Israel, care l-a jelit multă vreme, crezând că fusese ucis de o fiară sălbatică. Istoria cu Iuda şi noră-sa Tamar se poate citi în capitolul 38.

Clar, aici şi nu doar aici, a fost mâna lui Dumnezeu, aşa încât lui Iosif i-a mers bine în casa lui Potifar, până când nevasta lui Potifar i-a poftit fecioria. Degeaba i-a explicat că nu poate face aşa un păcat împotriva lui Dumnezeu şi a stăpânului său, bărbatul ei. După multe insistenţe, a pus mâna pe el, dar el i-a lăsat haina în mână şi a fugit. Văzând că putea fi dată în vileag, l-a acuzat pe Iosif că ar fi vrut s-o siluiască, ceea ce i-a atras punerea în detenţie unde erau întemniţaţii faraonului. Şi temnicerul şef a lăsat tot ce era de făcut acolo în seama lui Iosif. Împreună cu Iosif erau în temniţă paharnicul şi pitarul lui faraon, pe care văzându-i trişti într-o zi i-a întrebat care este motivul. Fiecare avusese câte un vis, dar nu era nimeni care să le tălmăcească. „Tălmăcirile nu aparţin lui Dumnezeu? spuneţi-mi vă rog, visul!“ Şi fiecare i-a spus visul său. Paharnicului i-a spus că peste trei zile faraon îl va pune iar în slujbă, şi că atunci când va fi liber şi fericit, să pună o vorbă bună pentru el, fiindcă din ţara evreilor a fost luat cu sila, şi nici aici nu făcuse nimic pentru a fi întemniţat. Pitarului i-a spus că peste trei zile va fi scos din temniţă, va fi spânzurat de un lemn, şi carnea i-o vor mânca păsările. A treia zi era ziua de naştere a lui faraon, care a dat un ospăţ slujitorilor lui, l-a repus pe paharnic în funcţie, iar pe pitar l-a spânzurat. Dar paharnicul l-a uitat pe Iosif. Peste doi ani faraon a avut două visuri deosebite, unul cu şapte vaci grase şi frumoase înghiţite de alte şapte vaci slabe şi urâte. Al doilea vis cu şapte spice de grâu grase şi frumoase pe acelaşi pai, înghiţite de alte şapte spice slabe şi arse de vânt. Pe faraon l-au tulburat visele lui, dar niciunul dintre magii şi înţelepţii Egiptului n-au putut tălmăci visele. Atunci paharnicul şi-a amintit de Iosif, i-a spus lui faraon că în temniţă era un tânăr evreu care le-a tălmăcit pe dată visele, al lui şi al pitarului, şi tâlcuirea a fost adevărată în ambele cazuri. Atunci faraon a scos pe Iosif din temniţă. Iosif s-a ras şi şi-a schimbat hainele, apoi s-a prezentat în faţa lui faraon. „Am avut un vis, şi nimeni n-a putut să-l tâlcuiască. Am auzit că tu tâlcuieşti un vis de îndată ce îl auzi.“ „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns favorabil lui faraon!“ Faraon i-a povestit cele două vise ale sale, iar Iosif i-a spus că ambele înseamnă acelaşi lucru, şi prin ele Dumnezeu arată mai dinainte lui faraon ce va face, şi chiar că-şi va aduce grabnic la îndeplinire hotărârea, încât visul a fost arătat de două ori. Apoi Iosif i-a recomandat cum se poate administra belşugul din cei şapte ani dinaintea secetei, a foametei, şi ce ar trebui să facă, iar faraon l-a pus pe el însuşi dregătorul cel mai înalt peste ţara Egiptului, al doilea om în ţară, după faraon, împăratul Egiptului (Gen.41.1-49). Iosif avea treizeci de ani când a pornit să cerceteze ţara, şi să stabilească în fiecare loc ce era de făcut în cei şapte ani de belşug. Faraon i-a dat de nevastă pe Asnat/Asenath, fata lui Poti-Fera/Poti-pherah, preotul din On. În anii de belşug, Asnat i-a născut lui Iosif doi fii. Pe primul l-a numit Manase/Manasseh (Uitare), fiindcă a zis el „Dumnezeu m-a făcut să uit toată truda îngrădirilor mele, şi toată casa tatălui meu.“ Pe al doilea l-a numit Efraim/Ephraim (Rodire), zicând „pentru că Dumnezeu m-a făcut rodnic în ţara întristărilor mele nenorocite“.

Cei şapte ani de belşug au trecut, Iosif adunând an de an a cincia parte din recoltele oricărui loc, depozitându-le în hambare şi ţinute sub pază. În toate ţările dimprejur era foamete, numai în Egipt nu era lipsă de pâine. Când au început şi egiptenii să flămânzească, au strigat către faraon să le dea pâine, iar faraon i-a trimis la Iosif „şi faceţi ce vă va spune el!“. Iosif a deschis toate locurile cu provizii şi a început să vândă grâu egiptenilor. Dar şi din ţările celelalte, unde era foamete, au început să vină după grâu în Egipt (Gen.41.50-57). Israel auzind că este grâu în Egipt, a oprit doar pe Beniamin de teamă să nu i se întâmple ceva, şi i-a trimis pe ceilalţi zece să cumpere grâu din Egipt. Cum i-a văzut Iosif, i-a cunoscut imediat, dar ei nu l-au cunoscut, şi el le-a vorbit aspru, întrebându-i de unde vin, apoi i-a acuzat că ar fi iscoade venite să cerceteze Egiptul. Ei au negat spunând că sunt toţi oameni de treabă şi zece fii ai aceluiaşi om, unul dintre ei rămânând acasă cu tatăl lor, iar celălalt… nemaifiind în viaţă. „V-am spus că sunteţi iscoade! Iată cum voi pune la încercare cuvintele voastre. Vă pun pe toţi la opreală, şi numai unul dintre voi să se ducă şi să-l aducă şi pe fratele vostru rămas acasă.“ După trei zile de arest, i-a scos pe toţi şi le-a zis „Faceţi lucrul acesta şi veţi trăi. Eu mă tem de Dumnezeu! Dacă sunteţi oameni de treabă, să rămână unul din fraţii voştri închis, ceilalţi luaţi grâu ca să aveţi cu ce să vă hrăniţi familiile, şi plecaţi să-mi aduceţi pe fratele vostru cel tânăr, pentru ca vorbele voastre să fie încercate şi să scăpaţi de moarte.“ Iosif vorbea cu ei printr-un translator! Atunci ei au început să vorbească între ei, recunoscându-se vinovaţi pentru ceea ce li se întâmplă, iar Ruben le-a zis „nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire, dar n-aţi ascultat şi acum ni se cere socoteală pentru sângele lui“. Iosif copleşit de emoţie a ieşit afară să plângă, şi după ce s-a liniştit, s-a întors să le vorbească şi a pus să-l lege cu lanţuri în faţa lor pe Simeon. Apoi a poruncit să li se umple sacii cu grâu, argintul adus de ei să fie pus la gura sacului fiecăruia, şi să li se dea alimente pentru drum. Unul dintre ei a deschis sacul şi a văzut legătura cu argintul lui la gura sacului, a spus şi celorlalţi şi s-au temut. Au ajuns la tatăl lor, i-au spus ce s-a petrecut în Egipt, şi condiţia era să-l ducă pe Beniamin în Egipt, ca dovadă a cinstei lor, apoi când şi-a deschis fiecare sacul a găsit argintul său la gura sacului şi s-au temut şi mai tare. Iar Israel n-a consimţit atunci să le dea pe Beniamin, la insistenţele lui Ruben (Gen.42.1-38). După ce au rămas iarăşi fără grâu, la insistenţele lui Iuda, Israel a cedat cu durere în suflet. Astfel au plecat înapoi având cu ei pe Beniamin, argint dublu şi daruri pentru Iosif (Gen.43.1-15).

Cum a văzut Iosif pe Beniamin, a spus conducătorului casei sale, „Adu-i pe oamenii aceştia în casă, taie şi pregăteşte, căci oamenii aceştia vor mânca azi cu mine la masă!“ Când au văzut ei că sunt băgaţi în casa lui Iosif, s-au temut, au intrat în vorbă cu cel care-i băga în casă şi i-au spus „domnul nostru, noi am mai venit o dată să cumpărăm hrană, şi în locul de popas am văzut că argintul fiecăruia era pus la gura sacului său, dar nu ştim cine a făcut asta, şi acum am adus cantitate dublă.“ „Fiţi pe pace, nu vă temeţi! Banii voştri au trecut pe la mine! Dumnezeul vostru şi al tatălui vostru v-a pus o comoară în saci!“ Apoi l-a adus şi pe Simeon. La amiază, când a venit Iosif să mănânce, mai întâi i-a întrebat despre Israel, dacă mai trăieşte şi e sănătos. Ei i-au răspuns că e bine sănătos. Apoi s-a uitat la Beniamin şi i-a întrebat „Acesta este fratele vostru cel tânăr, despre care mi-aţi vorbit? Dumnezeu să-ţi fie binevoitor, fiule!“ Apoi a ieşit în altă încăpere să plângă acolo. După ce s-a liniştit şi şi-a spălat faţa, a revenit, şi stăpânindu-se cu greu a zis „Aduceţi mâncare!“ Şi au adus mâncare deosebită şi separat de ceilalţi egipteni care mâncau la masa lui Iosif, căci egiptenii nu suportau să mănânce cu evreii. Fraţii lui Iosif s-au aşezat la masă în faţa lui, în ordine, de la întâiul născut la cel mai tânăr, şi se uitau uimiţi unii la alţii. Iosif a luat porţiile din faţa sa şi le-a trimis fiecăruia, dar Beniamin a primit de cinci ori mai mult. Apoi au mâncat, au băut şi s-au veselit (Gen.43.16-34). Pentru ca să-şi poată aduce în Egipt şi tatăl, şi să poată avea astfel grijă de întreaga familie în timpul anilor de secetă care mai rămăseseră, Iosif a apelat la un truc, dorind să nu se mai despartă iar de Beniamin. Pe lângă argint a pus la gura sacului lui Beniamin şi paharul de argint din care bea el, apoi i-a lăsat pe toţi să plece, dar şi-a pus administratorul casei sale să-i ajungă din urmă şi să-i acuze de furt. Aşa s-a găsit paharul la gura sacului lui Beniamin, însă toţi s-au întors la Iosif, şi Iuda i-a vorbit, descoperindu-i şi alte amănunte care pot fi citite în capitolul 44.1-34. În faţa tuturor celor relatate de Iuda, Iosif nu s-a mai putut stăpâni, a strigat să iasă toţi ceilalţi afară, iar el a rămas singur cu fraţii lui, izbucnind într-un plâns pe care l-au auzit şi egiptenii din casa lui faraon, apoi…

Geneza 45.1-28: „Then Joseph could not refrain himself before all them that stood by him; and he cried, Cause every man to go out from me. And there stood no man with him, while Joseph made himself known unto his brethren.| And he wept aloud: and the Egyptians and the house of Pharaoh heard.| And Joseph said unto his brethren, I am Joseph; doth my father yet live? And his brethren could not answer him; for they were troubled at his presence.| And Joseph said unto his brethren, Come near to me, I pray you. And they came near. And he said, I am Joseph your brother, whom ye sold into Egypt.| Now therefore be not grieved, nor angry with yourselves, that ye sold me hither: for God did send me before you to preserve life.| For these two years hath the famine been in the land: and yet there are five years, in the there shall neither be earing nor harvest.| And God sent me before you to preserve you a posterity in the earth, and to save your lives by a great deliverance.| So now it was not you that sent me hither, but God: and he hath made me a father to Pharaoh, and lord of all his house, and a ruler throughout all the land of Egypt.| Haste ye, and go up to my father, and say unto him, Thus saith thy son Joseph, God hath made me lord of all Egypt: come down unto me, tarry not:| And thou shalt dwell in the land of Goshen, and thou shalt be near unto me, thou, and thy children, and thy cildren’s children, and thy flocks, and thy heards, and all that thou hast:| And there will I nourish thee; for yet there are five years of famine; lest thou, and thy household, and all that thou hast, come to poverty.| And, behold, your eyes see, and the eyes of my brother Benjamin, that it is my mouth that speaketh unto you.| And ye shall tell my father of all my glory in Egypt, and of all that ye have seen; and ye shall haste and bring down my father hither.| And he fell upon his brother Benjamin’s neck, and wept; and Benjamin wept upon his neck.| Moreover he kissed all his brethren, and wept upon them: and after that his brethren talked with him.| And the fame thereof was heard in Pharaoh’s house, saying, Joseph’s brethren are come: and it pleased Pharaoh well, and his servants.| And Pharaoh said unto Joseph, Say unto thy brethren, this do ye; lade your beasts, and go, get you unto the land of Canaan;| And take your father and your households, and come unto me: and I will give you the good of the land of Egypt, and ye shall eat the fat of the land.| Now thou art commanded, this do ye; take you wagons out of the land of Egypt for your little ones, and for your wives, and bring your father, and come.| Also regard not your stuff; for the good of all the land of Egypt is yours.| And the children of Israel did so: and Joseph gave them wagons, according to the commandment of Pharaoh, and gave them provision for the way.| To all of them he gave each man changes of raiment; but to Benjamin he gave three hundred pieces of silver, and five changes of raiment.| And to his father he sent after this maner; ten asses laden with the good things of Egypt, and ten she asses laden with corn and bread and meat for his father by the way.| So he sent his brethren away, and they departed: and he said unto them, See that ye fall not out by the way.| And they went up out of Egypt, and came into the land of Canaan unto Jacob their father,| And told him, saying, Joseph is yet alive, and he is governor over all the land of Egypt. And Jacob’s heart fainted, for he believed them not.| And they told him all the words of Joseph, which he had said unto them: and when he saw the wagons which Joseph had sent to carry him, the spirit of Jacob their father revieved:| And Israel said, It is enough; Joseph my son is yet alive: I will go and see him before I die.|;

Geneza 46.1-7: And Israel took his journey with all that he had, and came to Beer-sheba, and offered sacrifices unto the God of his father Isaac.| And God spake unto Israel in the visions of the night, and said, Jacob, Jacob. And he said, Here am I.| And he said, I am God, the God of thy father: fear not to go down into Egypt; for I will there make of thee a great nation:| I will go down with thee into Egypt; and I will also surely bring thee up again: and Joseph shall put his hand upon thine eyes.| And Jacob rose up from Beer-sheba: and the sons of Israel carried Jacob their father, and little ones, and their wives, in the wagons which Pharaoh had sent to carry him.| And they took their cattle, and their goods, which they had gotten in the land of Canaan, and came into Egypt, Jacob, and all his seed with him:| His sons, and his sons’ sons with him, his daughters, and his sons’ daughters, and all his seed brought he with him into Egypt.“
N-am nicio problemă în a da şi citate foarte lungi, pentru că vor fi mai scurte comentariile, iar în cazul acesta cred că veţi fi de acord că citatul din Cuvânt vorbeşte mai bine decât aş fi putut s-o fac eu comentând, iar emoţiile nu pot fi descrise mai adânc decât originalul. Viaţă adevărată, speranţă, deznădejde, teamă şi din nou speranţă, după perplexitatea aflării adevăratei identităţi a câmuitorului Egyptului, slăvit inclusiv de faraon, cel înaintea căruia s-au închinat până la pământ, exact ca în visele lui, vise care erau de la Dumnezeu, şi nu de la el însuşi! În plus, eu cel puţin, am remarcat o puternică asemănare de fire, caracter şi sensibilitate sufletească, dintre Iacob/Israel şi fiul său Iosif. Amândoi sinceri, sensibili, dar şi puternici şi hotărâţi în acţiuni. De aceea au şi fost iubiţi în timpul vieţii lor, ce-i drept, în ce-l priveşte pe Iosif, mai mult de străini decât de proprii săi fraţi. Mult mai simplu ar fi fost pentru ei să fi întrebat pe Dumnezeu, cum a făcut Rebeca, însă Dumnezeu i-a lăsat pradă propriei lor invidii, sprijinită doar pe temeiul că ei erau mai mari decât el. Partea din capitolul 46, verset 8 la 27, nu constituie vreo urgenţă, şi fiecare atunci când va crede că are nevoie, o poate consulta oricând, ca pe oricare altă parte referitoare la genealogie. O dată ajunşi în Egipt, Israel îl trimite pe Iuda—în care avea mai multă încredere decât în Ruben, „prietenii ştiu de ce“!—la Iosif, pentru a-l anunţa să vină la el în Gosen, apoi un alt episod emoţionant prelungit între tată şi fiu, după care sfaturile lui Iosif, de modul în care trebuia abordat faraon, pentru a putea rămâne în ţinutul Gosen, crescători de animale fiind (Gen.46.28-34).

Iosif l-a anunţat pe faraon de venirea tatălui şi fraţilor lui, cu familii şi cu tot ce aveau ei din Canaan, şi că acum erau deja în Gosen. Apoi a luat pe cinci dintre fraţii săi şi i-a prezentat lui faraon, care i-a întrebat cu ce se ocupă. „Din tată-n fiu suntem păstori, şi am venit pentru o vreme aici cu turmele noastre; îngăduie robilor tăi să locuiască în ţinutul Gosen.“ Faraon a fost de acord, şi i-a spus că dacă va găsi printre fraţii lui oameni destoinici, să-i pună în fruntea turmelor sale. Apoi Iosif şi-a adus şi tatăl la faraon, şi Israel a binecuvântat pe faraon, care l-a întrebat ce vârstă are. Israel a răspuns „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani, şi au fost puţine şi rele. Ele n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în timpul călătoriei lor.“ Apoi l-a binecuvântat pe faraon, şi a plecat. Iosif şi-a aşezat tatăl şi fraţii în cea mai bună parte a ţării, după porunca lui faraon, la Ramses, şi i-a hrănit pe timpul foametei (Gen.47.1-12). Iosif a strâns pentru faraon tot argintul din Egipt şi Canaan. Egiptenii au venit la el şi i-au zis: „Dă-ne pâine! Pentru ce să murim în faţa ta?, căci argint nu mai avem.“ Iosif a zis „Daţi vitele voastre!“ şi în anul acela i-au dat vitele pentru faraon. Anul următor, „nu ne mai avem decât pe noi şi pământurile noastre!“ Şi anul acela le-a dat grâu pentru hrană şi pentru însămânţat în schimbul pământului lor, iar pe ei i-a mutat în cetăţi. Numai pământurile preoţilor nu le-a luat faraon, ci au rămas ale lor. „La vremea roadelor, veţi da a cincia parte lui faraon, iar cu restul, vă veţi hrăni şi veţi însămânţa pământurile.“ Iosif a făcut o lege prin care, a cincia parte din roadele pământurilor Egiptului, mai puţin ale preoţilor, revenea de drept lui faraon (Gen.47.13-26). Israel a locuit în Gosen la Ramses unde s-au înstărit şi înmulţit foarte mult. Iacob a trăit şaptesprezece ani în Egipt. Când a simţit că i se apropie clipa morţii a chemat pe Iosif şi l-a pus să jure că-l va înmormânta în peştera ogorului Macpela, unde sunt Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, şi unde a înmormântat-o el pe Lea, şi Iosif i-a jurat (Gen.47.27-31; 49.29-33). Au venit la Iosif şi i-au spus „tatăl tău este bolnav“. Iosif i-a luat cu el pe Manase şi Efraim, şi i-au spus lui Iacob că Iosif vine la el. Israel şi-a adunat puterile şi s-a ridicat pe pat, apoi i-a spus lui Iosif toate binecuvântările pe care i le-a spus Îngerul lui Dumnezeu la Luz/Betel, şi cu alte ocazii. „Cei doi fii ai tăi, care ţi s-au născut înainte de venirea mea la tine, vor fi ai mei, Efraim şi Manase vor fi ai mei ca şi Ruben şi Simeon, dar ceilalţi vor fi ai tăi.“ Apoi Israel spune „Nu credeam să-ţi mai văd faţa, şi iată că Dumnezeu m-a făcut să-ţi văd şi sămânţa. Apropie-i te rog de mine ca să-i binecuvântez“. Iosif mai întâi s-a închinat până la pământ în faţa lui Israel, apoi a luat pe cei doi fii ai săi, pe Manase la dreapta lui Israel şi pe Efraim la stânga lui, dar Israel şi-a încrucişat mâinile, punând mâna dreaptă pe capul lui Efraim şi mâna stângă pe capul lui Manase, şi i-a dat lui Iosif binecuvântarea care poate fi citită în versetele 15 şi 16 ale capitolului 48. Lui Iosif nu i-a venit bine, a încercat să-şi determine tatăl să-şi schimbe poziţia mâinilor, dar Israel n-a vrut (Gen.48.1-22).

Geneza 48.15,16,19: „And he blessed Joseph, and said, God, before whom my fathers Abraham and Isaac did walk, the God which fed me all my life long unto this day,| The Angel which redeemed me from all evil, bless the lads; and let my name be named on them, and the name of my fathers Abraham and Isaac; and let them grow into a multitude in the midst of the earth.| And his father refused, and said, I know it, my son, I know it: he also shall be great: but truly his younger brother shall be greater than he, and his seed shall become a multitude of nations.“ Iată aici sâmburele de binecuvântare al noului legământ!
Ieremia 31.31_37: „Behold, the days come, saith the LORD, that I will make a new covenant with the house of Israel, and with the house of Judah:| Not according to the covenant that I made with their fathers in the day that I took them by the hand to bring them out of the land of Egypt; which my covenant they brake, although I was an husband unto them, saith the LORD:| But this shall be the covenant that I will make with the house of Israel; After those days, saith the LORD, I will put my law in their inward parts, and write it in their hearts; and will be their God, and they shall be my people.| And they shall teach no more every man his neighbour, and every man his brother, saying, Know the LORD: for they shall all know me, from the least of them unto the greatest of them, saith the LORD: for I will forgive their iniquity, and I will remember their sin no more.| Thus saith the LORD, which giveth the sun for a light by day, and the ordinances of the moon and of the stars for a light by night, which divideth the sea when the waves thereof roar; The LORD of hosts is his name:| If those ordinances depart from before me, saith the LORD, then the seed of Israel also shall cease from being a nation before me for ever.| Thus saith the LORD; If heaven above can be measured, and the foundations of the earth searched out beneath, I will also cast off all the seed of Israel for all that they have done, saith the LORD.“ Deşi ar fi mult mai multe de spus, am evidenţiat doar trei aspecte, primul fiind robia despre care am vorbit anterior. Avem şi noi creştinii Egiptul nostru, fiind robi ai păcatului şi ai morţii (Rom.6.22,23)! Al doilea aspect, mai întâi învăţăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu, aşa cum este El cu adevărat, iar pentru asta avem zestrea împuternicirii prin ungerea cu Duhul Sfânt. Ungerea nu-i tot una cu îmbrăcarea, şi nu-mi place că se confundă noţiunile, dar înţeleg şi de ce. Îmbrăcarea este pasageră, temporară, specifică în general profeţilor, dar nu numai. Exemple: Zaharia, fiul lui Iehoiada, Samson, regele David! Ei sunt îmbrăcaţi doar când Dumnezeu are ceva să le comunice, sau la Samson, când le dă o forţă fizică peste limitele normale. Ungerea însă este permanentă, chiar şi când există pauze mai lungi sau mai scurte de comunicare, şi îşi are temeiul în noul legământ, încheiat prin sângele Domnului Isus Hristos. Ei constituie primele roade creştine/Efraim, şi au parte de întâia înviere, la viaţă cerească/spirituală, ca nemuritori, asemenea Domnului Isus şi apostolilor. Şi asta prin Manase/Uitare/„forgive“/„remember no more“! Deci mai întâi rodim, şi abia apoi ne luăm slujbele în primire. Asta-i ordinea, simbolizată prin încrucişarea mâinilor lui Israel, şi refuzul său de a satisface cererea lui Iosif! Dreptul nostru de întâi născuţi. Şi binecuvântaţi chiar prin Israel!

De unde ştim că avem acest drept de întâi născuţi şi binecuvântaţi? Din binecuvântarea dată de Israel fiului său Iosif, atunci când i-a adoptat pe Efraim şi Manase ca fii ai săi! Trei trimiteri există în acest sens de la versetul Geneza 48.22, care pot fi consultate în contextul lor local, şi din care o voi cita doar pe cea la 1Cronici 5.2 în contextul ei.
1Cronici 5.1,2: „Now the sons of Reueben the firstborn of Israel, (for he was the firstborn; but, forasmuch as he defiled his father’s bed, his birthright was given unto the sons of Joseph the son of Israel: and the genealogy is not to be reckoned after the birthright.| For Judah prevailed above his brethren, and of him came the chief ruler; but the birthright was Joseph’s:)“. Este adevărat că din Iuda, prin David, succedat apoi de Solomon şi al său fiu Roboam, împăraţii/regii în Israel au avut întâietate şi longevitate până la Zedechia, dar… David a preluat împărăţia dată iniţial lui Saul, fiul lui Beniamin, însă ambii au fost unşi de acelaşi ultim judecător în Israel, Samuel, la porunca lui Dumnezeu, ca o îngăduinţă pentru poporul care cerea să aibă un împărat, ori această îngăduinţă a fost prevăzută ca… blestem, şi nu ca binecuvântare (Deut.17.14-20; 28.36)! Din Deuteronom 17.18 la 20, şi din Iosua 1.8, noi învăţăm care este Sursa de cunoaştere a Dumnezeului vieţii, Cuvântul Său, deşi nu doar de aici, şi tot Iosua efraimitul ne arată şi libertatea de a alege, dar şi fidelitatea în alegere (Ios.24.14,15,22,23)! Sigur, cronicarii nu şi-au depăşit condiţia izvorâtă din mentalitatea succesorală, caracteristică fiilor Zilpei şi Bilhei, atunci când i-au spus lui Iosif „doar n-ai să împărăţeşti tu peste noi, doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi?“, aşa că în arborele genealogic, pentru ei Ruben, patriarhul rubeniţilor, a rămas ca întâi-născut, şi nu Iosif, aşa cum se vede şi din binecuvântarea dată tuturor fiilor săi, pe care Israel i-a chemat la sine în acest scop, înainte de a muri (Gen.49.1-28). Am făcut verificări ale traducerii în limba română! Pentru Ruben e clar, şi-a pierdut întâietatea! Parţial voi da citat pentru Iuda, întrucât transferul spre Domnul Isus/Shiloh/Mesia, merită un citat aici (Gen.49.10_12)!
Geneza 49.10_12: „The sceptre shall not depart from Judah, nor a lawgiver from between his feet, until Shiloh come; and unto him shall the gathering of the people be.| Binding his foal unto the vine, and his ass’s colt unto the choice vine; he washed his garments in wine, and his clothes in the blood of grapes:| His eyes shall be red with wine, and his teeth white with milk.“ Iată aşadar, în această binecuvântare, trecerea de la David la Domnul Isus (Ps.2; 110)! Să vedem şi binecuvântarea dată lui Iosif.
Geneza 49.22_26: „Joseph is a fruitful bough, even a fruitful bough by a well; whose branches run over the wall:| The archers have sorely grieved him, and shot at him, and hated him:| But his bow abode in strength, and the arms of his hands were made strong by the hands of the mighty God of Jacob; (from thence is the shepherd, the stone of Israel:) Even by the God of thy father, who shall help thee; and by the Almighty, who shall bless thee with blessings of heaven above, blessings of the deep that lieth under, blessings of the breasts, and of the womb:| The blessings of thy father have prevailed above the blessings of my progenitors unto the utmost bound of the everlasting hills: they shall be on the head of Joseph, and on the crown of the head of him that was separate from his brethren.“