CU CĂRŢILE PE FAŢĂ
Nu evitaţi să citiţi şi recitiţi periodic textul acestor trimiteri: Mat.5.17,18; Gal.4.19,21-31; Isa.40.1-3! Ele vă vor lămuri atât ideea care stă la baza realizării acestor noi pagini, cât şi asupra adevăratelor rădăcini ale EVANGHELIEI, ceea ce vă va uşura înţelegerea adevăratului Spirit al EVANGHELIEI vieţii eterne, în cer sau pe Pământ, după caz.
Isa.54.16,17; 55.1-13; Matei 4.8-10,11; 22.29-31,32; Ps.82; Ps.19.
VOM afla de îndată de ce strâmb eu din nas atunci când întâlnesc referirea la vreuna dintre seminţiile lui Israel sub forma „trib“/tribe. Vom vedea o armată foarte bine organizată şi disciplinată, a tuturor celor douăsprezece seminţii, în patru grupe de câte trei sub acelaşi steag, toate în jurul leviţilor care înconjurau cortul întâlnirii, şi numai aşa se deplasau/mărşăluiau, o dată cu şi după plecarea de la muntele Sinai (Num.1.47-54; 2.1-34). E bine să citiţi tot textul la care am făcut trimitere, pentru a vedea această organizare disciplinată ca o adevărată armată, şi a vedea că acum nu Iosua păzea cortul întâlnirii, ci toată seminţia leviţilor. Pentru a păstra legătura şi a epuiza subiectul, vom trece peste prima sărbătorire a paştelui în pustiul Sinai, dar ulterior vom reveni, şi veţi vedea pentru care motiv. E bine să citiţi manifestarea stâlpului de nor şi foc, apoi confecţionarea trâmbiţelor de argint şi modul de utilizare al acestora, apoi voi da şi un citat, pentru a putea vedea totul în mişcare, nor, prima tabără, leviţii însărcinaţi cu transportul părţilor componente, după desfacerea cortului, apoi a doua tabără, după care chehatiţii, şi apoi celelalte două tabere (Num.9.15-23; 10.1-10, 11-28,33-36):
Num.10.11-28: „And it came to pass on the twentieth day of the second month, in the second year, that the cloud was taken up from off the tabernacle of the testimony.| And the children of Israel took their journeys out of the wilderness of Sinai; and the cloud rested in the wilderness of Paran.| And they first took their journey according to the commandment of the LORD by the hand of Moses.| In the first place went the standard of the camp of the children of Judah according to their armies: and over his host was Nahshon the son of Amminadab.| And over the host of the tribe of the children of Issachar was Nethaneel the son of Zuar.| And over the host of the tribe of the children of Zebulun was Eliab the son of Helon.| And the tabernacle was taken down; and the sons of Gershon and the sons of Merari set forward, bearing the tabernacle.| And te standard of the camp of Reuben set forward according to their armies: and over his host was Elizur the son of Shedeur.| And over the host of the tribe of children of Simeon was Shelumiel the son of Zurishaddai.| And over the host of the tribe of the children of Gad was Eliasaph the son of Deuel.| And the Kohathites set forward, bearing the sanctuary: and the other did set up the tabernacle against they came.| And the standard of the camp of children of Ephraim set forward according to their armies: and over his host was Elishama the son of Ammihud.| And over the host of the tribe of the children of Manasseh was Gamaliel the son of Pedahzur.| And over the host of the tribe of the children of Benjamin was Abidan the son of Gideoni.| And the standard of the camp of the children of Dan set forward, which was the rereward of all the camps throughout their hosts: and over his host was Ahiezer the son of Ammishaddai.| And over the host of the tribe of the children of Asher was Pagiel the son of Ocran. And over the host of the tribe of the children of Nephtali was Ahira the son of Enan.| Thus were the journeyings of the children of Israel according to their armies, when they set forward.“
Num.10.33-36: „And they departed from the mount of the LORD three days’ journey, and the ark of the covenant of the LORD went before them in the three days’ journey, to search out a resting place for them.| And the cloud of the LORD was upon them by day, when they went out of the camp.| And it came to pass, when the ark set forward, that Moses said, Rise up, LORD, and let thine enemies be scattered; and let them that hate thee flee before thee.| And when it rested, he said, Return, O LORD, unto the many thousands of Israel.“
Două aspecte am evidenţiat pe text, ordinea plecării celor patru capi de familie sub stindard, respectiv Iuda, Ruben, Efraim şi Dan, şi viteza cu care se mişca cortul întâlnirii. Astfel încât după plecarea armatei sub steagul lui Iuda şi înainte de plecarea celei sub steagul lui Ruben, leviţii din casele Gherşon şi Merari, desfăceau cortul şi apoi plecau cu el, iar când ajungeau rubeniţii şi celelalte două seminţii asociate, şi după ei porneau Chehatiţii cu ceea ce aveau ei de transportat, pe umeri sau pe targă, cortul era deja montat, având pe Iuda în faţa lor. O mişcare demnă de o armată bine organizată şi condusă prin comenzi de sunete de trâmbiţă! Hhmmm, triburi! Un total de şase sute trei mii cinci sute cincizeci (Num.2.32). Prima călătorie din Sinai până în Paran, trei zile. Vom mai vedea şi altele, dar să ne întoarcem acum la prăznuirea paştelui în Sinai (Num.9.1-7,8-14).
Numeri 9.8-14: „And Moses said unto them, Stand still, and I will hear what the LORD will command concerning you.| And the LORD spake unto Moses, saying,| Speak unto the children of Israel, saying, If any man of you or of your posterity shall be unclean by reason of a dead body, or be in a journey afar off, yet he shall keep the passover unto the LORD.| The fourteenth day of the second month at even they shall keep it, and eat it with unleavened bread and bitter herbs.| They shall leave none of it unto the morning, nor break any bone of it: according to all the ordinances of the passover they shall keep it.| But the man that is clean, and is not in a journey, and forbeareth to keep the passover, even the same soul shall be cut off from among his people: because he brought not the offering of the LORD in his appointed season, that man shall bear his sin.| And if a stranger shall sojourn among you, and will keep the passover, unto the LORD; according to the ordinance of the passover, and according to the manner thereof, so shall be do: ye shall have one ordinance, both for the stranger, and for him that was born in the land.“
A se observa mai întâi dublarea cunoscutei exprimări „a vorbit lui Moise, spunându-i“ şi „vorbeşte copiilor lui Israel, spunându-le“, iar noi ştim ce înseamnă repetarea, chiar de la Domnul (Mat.5.37; Iac.5.12; Ioan 10.1,7; 5.19,20,24-30). Apoi Dumnezeu se adresează şi posterităţii, adică urmaşilor, incluzând un nou motiv, acela de a se afla într-o lungă călătorie. Cât despre curăţenie, cine poate spune cu mâna pe inimă că este curat în ochii lui Dumnezeu? În privinţa posterităţii, să vedem ce ne spune un evreu în capitolul 11 al scrisorii sale către conaţionali, după ce mai întâi vorbeşte despre credinţă şi prioritatea ei faţă de Lege, prezentând şi o lungă listă a celor care ne-au rămas modele de urmat în privinţa credinţei adevărate.
Evrei 11.13_16: „These all died in faith, not having received the promises, but having seen them afar off, and were persuaded of them, and embraced them, and confessed that they were strangers and pilgrims on the earth.| For they that say such things declare plainly that they seek a country.| And truly, if they had been mindful of that country from whence they came out, they might have had opportunity to have returned.| But now they desire a better country, that is, an heavenly: wherefore God is not ashamed to be called their God: for he hath prepared for them a city.“/ Ioan 14.1_3: „Let not your heart be troubled: ye believe in God, believe also in me.| In my Father’s house are many mansions: if it were not so, I would have told you. I go to prepare a place for you.| And if I go and prepare a place for you, I will come again, and receive you unto myself; that where I am, there ye may be also.“
Aşadar toţi au murit în credinţă fără să fi primit încă promisiunile, dar văzându-le de departe, s-au convins, şi le-au însuşit, mărturisind că sunt străini şi călători pe Pământ, şi în căutarea unei patrii. Dar doreau o patrie mai bună, o patrie cerească. De aceea Dumnezeu nu roşeşte să se numească Dumnezeul lor, şi le-a pregătit o cetate/un oraş, declaraţie pe care Domnul Isus o face apostolilor Săi, însă vorbeşte despre multe locuri pe care le va pregăti, apoi Se va întoarce luându-i la Sine pe cei pentru care a pregătit locuri. Pentru apostoli nu S-a întors, ci i-a primit pe fiecare la moartea lor trupească (2Pet.1.13,14), dar tot Petru vorbeşte şi de întoarcerea Domnului (1Pet.5.4). A se observa şi acea similitudine de limbaj folosită atât în Numeri cât şi în Evrei afar off, departe! Ştim că pentru creştini paştele în felul evreilor, pe de-o parte nu-i obligatoriu, pe de altă parte nu mai există nici măcar pentru evrei, începând din anul 70. Îar paştele nostru, al creştinilor este sacrificiul mântuitor al Domnului Isus Hristos, o singură dată, în anul 33, iar aniversarea se numeşte Cina Comemorativă, nu cina cea de taină, ca să ţină dumnealor şi paştele cu miei, deşi nu sunt evrei (1Cor.11.17-24-26-34)./26: „For as often as ye eat this bread, and drink this cup, ye do shew the Lord’s death till he come“. Prin urmare „mărturisiţi moartea Domnului până la venirea Lui“, nu învierea cu cozonaci, sarmale, şi alte preparate inclusiv din carne de miel pregătită oricum, mai ales fiartă! Pâine nedospită/azimi şi vin! Nu e nicio taină. Dar putem toţi face asta? Unii chiar sunt străini şi călători, cum este şi cazul meu de mult timp, şi atunci singura variantă este cea spusă tot de Domnul Isus (Mat.26.29)./„But I say unto you, I will not drink henceforth of this fruit of the vine, until that day when I drink it new with you in my Father’s kingdom.“ Aşadar, dacă nu ai cu cine face Cina, te înarmezi cu multă răbdare: „be thou faithful unto death, and I will give thee a crown of life.“/Apoc.2.10. Aşadar soluţii există pentru fiecare caz.
Şi desigur e nevoie de multă, foarte multă răbdare. Chiar dacă numărul celor aleşi ar fi deplin, parcă tot ar mai lipsi ceva pentru a se trece la prima înviere (Mat.23.37-39)!: „For I say unto you, Ye shall not see me henceforth, till ye shall say, Blessed is he that cometh in the name of the LORD.“ Aşadar şi evreii ar trebui pregătiţi pentru întâmpinarea Domnului Isus! Dar cine să o facă? Învăţătorii lor, ai Legii, bat câmpii întocmai popilor de pripas după nicio lege, care-i amăgesc pe cei care se cred creştini, dar nu pot ajunge să cunoască adevărul pentru că întorc spatele Cuvântului lui Dumnezeu, însă cred că Dumnezeu îi tratează cu faţa. Nu! Hristos este Cuvântul, şi oricine-L tratează cu spatele şi-L face vrăjmaş pe Dumnezeu, şi nu prieten. Dacă evreii l-ar putea accepta pe Pavel ca iniţiator şi instructor în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, ar putea fi pentru ei o soluţie (Marc.12.28-34)/34: „And when Jesus saw that he answered discreetly, he said unto him, Thou art not far from the kingdom of God. And no man after that durst ask him any question.“ Da, Domnul Isus şi cărturarul care a învăţat Legea la picioarele lui Gamaliel, s-au întâlnit faţă-n faţă şi au avut această discuţie remarcată şi consemnată în Evanghelia după Marcu! Şi încă un alt motiv l-ar mai recomanda pe Pavel (Fapt.20.27-32)!/32: „And now, brethren, I commend you to Gad, and to the word of his grace, which is able to bild you up, and to give you an inheritance among all them which are sanctified.“ Să înveţe aşadar de la un evreu, unul de-al lor! Şi de nimic altceva nu au nevoie, decât de dorinţa şi voinţa de a învăţa ce este drept, curat şi adevărat! Le lipseşte Templul? Nici acesta nu le va lipsi, căci Dumnezeu însuşi le va fi Templu prin Sfântul Său Duh (Ezec.11.16; 34.1-15.)!/11.16: „Therefore say, Thus saith the Lord GOD; Although I have cast them far off among the heathen, and although I have scattered them among the countries, yet I will be to them as a little sanctuary in the countries where they shall come.“ Chiar dacă i-am răspândit departe printre păgâni, în diferite ţări, le voi fi totuşi o vreme Templu.
Să revenim acum la Numeri/Numărători/Recensăminte pentru identificarea celor care erau apţi pentru înscriere la oaste, pentru că vom avea multe evenimente, şi încă foarte repede. În capitolele 11 şi 12, deja au început cârcotelile. Prima s-a soldat cu un foc asupra celor care s-au plâns că le merge rău. Apoi adunăturii care au ieşit din Egipt împreună cu evreii, i s-a făcut poftă de carne, şi vorba a ajuns la Moise, care a vorbit cu Dumnezeu spunându-I că e prea greu pentru el să poarte singur un popor atât de mare, şi că ar prefera să moară. Dumnezeu i-a spus să vină la cortul întâlnirii cu şaptezeci de bătrâni cunoscuţi de el ca fiind cu putere asupra poporului, căci le va da şi lor din Duhul pe care-L dăduse lui Moise, şi astfel va împărţi povara cu ei. Cât despre carne, a spus că le va da carne o lună întreagă, până li se va scârbi de carne. Le-a adus prepeliţe, şi cârtitorii au murit înainte să apuce să înghită din carnea în care-şi înfipseseră dinţii. În Capitolul 12, Maria caută să-l atragă şi pe Aaron împotriva lui Moise, care-şi luase de nevastă o etiopiancă. Domnul a auzit-o, şi le-a vorbit ei şi lui Aaron, apoi a lovit-o pe Maria cu lepră. Aaron s-a rugat de Moise, Moise a rugat pe Domnul, totuşi Maria a petrecut o săptămână afară din tabără, apoi a fost reprimită.
Şi iată că am ajuns la o acţiune de mare anvergură, pregătitoare pentru invadarea Canaanului, trimiterea a douăsprezece iscoade, câte un bărbat din fiecare seminţie a israeliţilor, pentru a cerceta ţara şi a se întoarce cu informaţii proaspete. După patruzeci de zile de documentare şi culegere din roadele ţării, pe care le-au adus în tabără, zece dintre ei au spus că deşi ţara este bună, nu se pot angaja în luptă cu locuitorii ţării, fiindcă sunt oameni de statură înaltă, unii chiar uriaşi, şi vor pieri în luptă, iar nevestele şi copiii lor vor fi de jaf. Şi au decis să pună peste ei o căpetenie şi să se întoarcă în Egipt. Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ în rugăciune, căci aşa obişnuia Moise când apărea vreo problemă, iar Iosua şi Caleb le-au spus că cei de care le este frică nu mai au niciun sprijin, şi Dumnezeu îi va da în mâinile lor. Toată adunarea poporului vorbea să-i ucidă cu pietre, dar slava Domnului s-a arătat peste cortul întâlnirii în văzul adunării, şi Domnul S-a adresat lui Moise. Moise totuşi s-a rugat pentru iertarea poporului, dar pe cei zece Domnul i-a lovit cu o moarte imediată, iar celorlalţi le-a spus că vor muri toţi în pustiul acela, toţi de la douăzeci de ani în sus, în timpul a patruzeci de ani, după numărul zilelor cât iscodiseră ţara, în timp ce copiii lor, cei existenţi şi toţi ceilalţi care se vor mai naşte, vor fi cei care vor intra în ţară, şi o vor stăpâni. Ei ar fi trebuit să plece spre Marea Roşie, acolo fiind prea aproape de amaleciţi şi canaaniţi. Unii dintre ei, s-au încăpăţânat să lupte acolo împotriva amaleciţilor şi canaaniţilor, dar au pierit, deşi au fost avertizaţi să nu se ducă. Povestea întreagă este expusă în capitolele 13 şi 14. Abia acum înţeleg, de ce amaleciţii i-au atacat mai târziu, însă mişeleşte, pe la spate, căci erau prea mulţi pentru ei. Aceşti patruzeci de ani în pustiu ne interesează în mod direct (Evr.3.1-19; Ps.95.1-11). Apoi în capitolul 15 sunt date nişte legi, după care în 16 avem iar o răscoală, a lui Core, Datan şi Abiram. Core era un levit din familia lui Chehat, dintre cei care purtau chivotul legământului pe uneri, dar îşi dorea preoţia, ceilalţi doi erau din familia lui Ruben, întâiul născut al lui Israel, dar care-i necinstise patul conjugal. Toată întâmplarea, inclusiv pedeapsa, poate fi citită în versetele de la 1 la 40. În restul versetelor, până la 50, sunt pedepsiţi unii dintre acuzatorii lui Moise şi Aaron, că ei ar fi cei care au omorât poporul Domnului, deşi Moise intervenea mereu în favoarea lor. În scurtul capitol 17, Dumnezeu pune capăt disputei pentru dreptul asupra preoţiei. Fiecare seminţie trebuia să aducă la Moise câte un toiag, iar Moise trebuia să încrusteze pe toiagul fiecăruia numele căpeteniei seminţiei respective. Pe toiagul lui Levi Moise a scris numele lui Aaron, după porunca Domnului. Apoi le-a dus pe toate în cort. A doua zi doar toiagul lui Aaron era înfrunzit, înflorit şi cu migdale coapte, toate celelalte rămăseseră la fel, şi fiecărei seminţii i-a fost înapoiat toiagul ei, să-l vadă. Doar toiagul lui Aaron trebuia păstrat în cort, în locul preasfânt, în faţa chivotului mărturiei, spre aducere aminte, şi pentru a înlătura orice altă pretenţie ulterioară. Poporul tot nemulţumit a rămas (Num.17.12,13).
În capitolul 18 este reglementată slujba preoţiei şi a leviţilor, preoţia fiind un dar de la Dumnezeu făcut familiei lui Aaron (Num.18.7): „Therefore thou and thy sons with thee shall keep your priest’s office for every thing of the altar, and within the vail[veil]; and ye shall serve; I have given your priest’s office unto you as a service of gift: and the stranger that cometh nigh shall be put to death.“ Evident că nu pentru Domnul Isus am făcut acele sublinieri, ci pentru preoţia lui Aaron, ca şi pentru cei nepoftiţi, care s-au împopoţonat singuri, după abrogarea darului preoţiei, după rânduiala lui Aaron, ca preoţi… creştini după modelul preoţiei lui Aaron, deşi darul, în cazul lor, a fost unul de la oameni politici, ajunşi sfinţi în calendarele lor! Apoi se vorbeşte despre întreţinerea preoţilor, a leviţilor şi darul leviţilor din ceea ce primesc ei înşişi. Peste capitolul nouăsprezece putem trece fără probleme. Din capitolul 20 aflăm despre moartea Mariei şi îngroparea ei la Cades, în pustiul Ţin, apoi despre pedepsirea lui Moise de a nu intra în Canaan, pedeapsă despre care am mai vorbit (1-13). De la 14 la 21, edomiţii interzic israeliţilor să treacă pe teritoriul lor, în marşul spre Canaan. De la 22 la 29 aflăm despre moartea lui Aaron şi ungerea lui Eleazar ca succesor al tatălui său. Capitolul 21 ne vorbeşte despre prima luptă cu un împărat canaanit, şi prima victorie între cele care vor mai urma, apoi fiind nevoiţi să se întoarcă tot prin pustiu pentru a ocoli ţinutul Edomului, au cârtit iar, şi Domnul a trimmis împotriva lor nişte şerpi şi au murit mulţi israeliţi. Apoi, recunoscându-şi greşeala, l-au rugat pe Moise să intervină, iar Domnul i-a spus să facă un şarpe, să-l atârne de o prăjină, şi oricine era muşcat, dacă se uita la şarpele făcut de Moise, trăia (Ioan 3.11-14-16-19, cu un singur amendament la versetul 13: „adică Fiul omului care este din cer“). Următoarea victorie, după ocolul făcut, împotriva amoritului Sihon, şi acesta refuzând trecerea paşnică prin ţara sa, iar israeliţii s-au aşezat în prima ţară cucerită. A urmat apoi ţara lui Og, împăratul Basanului, luată în întregime. Urmează nişte capitole foarte interesante, de la 22 la 25. O relatare foarte interesantă, din care am extras deja chemarea ghicitorului Balaam, la iniţiativa lui Balac, împăratul Moabului, în asociere cu Madianiţii, pentru a-i blestema pe evrei, în speranţa că astfel îi va putea bate. In general aici sunt întâmplări cunoscute, despre care am mai vorbit. Măgăriţa lui Balaam vorbeşte, în capitolul 25 poporul se dedă la desfrâu cu femei idolatre moabite, şi intervine Fineas, fiul lui Eleazar, ocazie cu care Domnul ordonă şi omorârea tuturor madianiţilor. În capitolul 26, Domnul ordonă a doua numărătoare a israeliţilor, de la douăzeci de ani în sus, capabili de luptă. După numărătoare, făcută de Moise şi Eleazar, au ieşit în total şase sute una mii şapte sute treizeci, între care, cu excepţia lui Iosua şi Caleb, nu mai era niciunul dintre cei ieşiţi din Egipt. Bineînţeles leviţii au fost exceptaţi de la numărătoare, pentru că lor nu li se dăduse o moştenire în Canaan, ci moştenirea lor era seviciul pe care-l instituise Dumnezeu, iar hrana lor era din jertfele aduse de israeliţi la cort, apoi la Templul din Ierusalim. Ţara pe care o luau în stăpânire trebuia împărţită prin sorţi, prin Eleazar şi Iosua, după numărul celor ieşiţi la numărătoare. Celor ce erau mai mulţi să li se dea un teritoriu mai mare, iar celor mai puţini un teritoriu mai mic.
Capitolul 27 tratează două aspecte importante. Mai întâi, un anume Ţelofhad/Zelophehad, din seminţia lui Manase, murise fără a avea băieţi, dar avea cinci fete. Acestea au venit la Moise, Eleazar şi toţi sus-puşii adunării, la uşa cortului întâlnirii, cerând să li se dea şi lor o moştenire în rândul fiilor lui Manase. Moise a prezentat cererea lor Domnului, şi Domnul a fost de acord, introducând şi alte reglementări suplimentare. Ulterior însă au venit la Moise căpeteniile familiei galaadiţilor, coborâtori din Manase pe linia Machir, şi i-au vorbit în faţa adunării sus-puşilor israeliţilor (Num.36.1-13). Cererea lor a fost aceea ca aceste fete să se mărite astfel încât partea acestora de moşie să nu treacă prin căsătorie în stăpânirea altei seminţii, ceea ce li s-a acceptat, situaţia de drept fiind generalizată pentru orice fată ori femeie moştenitoare din oricare altă seminţie. Iată, unde este ascultare, chibzuinţă şi subiectul supus dezbaterii în mod raţional, şi în forul legislativ corect, orice problemă care poate apărea în viaţă, poate avea o soluţie corectă, care dacă este cazul, poate fi generalizată. Astfel de oameni sunt îndrăgiţi de Dumnezeu, şi ajutaţi!
În a doua parte a capitolului, 27.12-23, lui Moise i se spune că după porunca lui Eleazar, poporul va intra şi va ieşi, iar pe Iosua să-l ia ca urmaş al său, să-l înalţe în faţa întregii adunări, punându-şi mâna pe el în faţa preotului Eleazar, şi dându-i porunci. Iar Moise a făcut aşa cum i s-a spus, punându-şi mâinile peste Iosua! Abia acum îmi dau seama de unde vine obiceiul despre punerea mâinilor, la care face referire Pavel când îi scrie lui Timotei, dar şi el însuşi fusese supus unui astfel de „botez“, înainte de a fi botezat în apă (Fapt.9.10-18). Capitolele 28, 29 şi 30 fiind despre jertfe nu ne mai interesează. Mergem la 31!
Din ordinul Domnului, Moise a trimis douăsprezece mii de israeliţi, câte o mie de fiecare seminţie—pentru Iosif erau Manase şi Efraim—împotriva madianiţilor care li se arătaseră vrăjmaşi. Moise a trimis cu ei pe Fineas cu unelte sfinte şi trâmbiţe. Au omorât pe toţi împăraţii Madianului şi pe ghicitorul Balaam, care se aciuiase la ei, şi cu certitudine, dacă n-a putut să-i blesteme, i-a învăţat pe madianiţi cum să-i ispitească pe evrei cu femei uşoare. Au venit nu doar cu prăzi de război, ci şi cu femeile şi copiii şi pruncii lor. Moise, Eleazar şi mai-marii adunării le-au ieşit înainte afară din tabără. Moise s-a mâniat pe căpeteniile oştirii pentru că lăsaseră cu viaţă toate femeile, şi le-a poruncit să omoare toate femeile şi pruncii de parte bărbătească, şi să oprească pentru ei doar pruncii de parte femeiască şi fetele care n-au cunoscut împreunarea cu un bărbat. Pentru a putea reintra în tabără era nevoie să se cureţe timp de şapte zile, ceea ce se poate citi în versetele de la 19 la 24. De la 25 la 54 se poate citi cum a fost împărţită prada.
Capitolul 32. Fii lui Ruben şi ai lui Gad, posesori a multor vite, au venit la Moise şi Eleazar cu cerinţa de a li se da o moştenire la răsăritul Iordanului, unde era mult loc bun pentru păşunat. Moise i-a refuzat categoric printr-un discurs bine construit logic, şi relativ dur la adresa lor, însă ei n-au cerut să nu treacă Iordanul pentru a lupta alături de fraţii lor împotriva canaaniţilor, ci doar să li se dea acel pământ deja cucerit, pe care să-l amenajeze în grabă pentru animale, nevestele şi copiii lor, care să poată fi la adăpost, câtă vreme ei vor trece Iordanul şi vor lupta împreună cu celelalte seminţii, până şi acestea îşi vor primi partea lor de moştenire. Şi abia apoi vor trece din nou Iordanul să-şi administreze moşia lor. Moise s-a adresat atunci preotului Eleazar şi lui Iosua, dându-le porunci de modul în care să se poarte cu ei, funcţie de felul lor de comportare, şi respectarea promisiunii de a trece Iordanul şi a lupta alături de ceilalţi, până-şi va lua fiecare în stăpânire moştenirea sa. Aici versetul 30 m-a contrariat, părând total lipsit de logica riguroasă expusă anterior, ca răspuns dat fiilor lui Ruben şi Gad. Am verificat şi varianta engleză, iar traducerea este corectă: „Dar dacă nu vor merge înarmaţi împreună cu voi, să se aşeze în mijlocul vostru în ţara Canaanului.“ Fiii lui Ruben şi Gad au reacţionat însă imediat, reafirmând cu tărie că vor merge şi vor lupta alături de fraţii lor. Se pare că asta aştepta şi Moise! Poate de aceea a introdus acea frază lipsită de logică, să le poată vedea reacţia. Iar reacţia a fost pozitivă şi promptă! În restul versetelor, de la 33 la 42, putem citi cum, pe lângă Ruben şi Gad, jumătate din seminţia lui Manase cucereşte Galaadul şi-l primeşte ca moştenire a sa, prin Moise. În capitolul 33, versetele de la 1 la 49, Moise face o expunere a tuturor călătoriilor în pustiu, din popas în popas, în timpul celor patruzeci de ani petrecuţi în pustiu, până la moartea celui din urmă rebel care dorea întoarcerea în Egiptul robiei. De la versetul 50 la 56, Domnul a vorbit lui Moise să le spună copiilor lui Israel, ca după ce vor trece Iordanul şi vor intra în Canaan, să izgonească toţi locuitorii ţării, să le distrugă idolii şi locurile de închinare, şi să se aşeze doar ei în ţara pe care le-o dă în stăpânire Domnul ca moşie a lor, pe care s-o împartă prin sorţi. Dacă nu vor face aşa, cei rămaşi printre ei în ţară le vor fi vrăjmaşi şi le vor sta „ca nişte spini în ochi şi nişte ghimpi în coaste. Şi vă voi face şi vouă cum hotărâsem să le fac lor.“
În capitolul 34 Domnul hotărăşte prin Moise hotarele ţării Canaanului pe care le-o dă în stăpânire israeliţilor, şi persoanele care trebuie să împartă ţara prin sorţi, respectiv preotul Eleazar, Iosua, şi câte o căpetenie din fiecare seminţie, afară de Ruben, Gad şi jumătate din seminţia lui Manase. Capitolul 35 vorbeşte despre cetăţile leviţilor şi cele de scăpare a ucigaşilor fără vină, ceea ce nu ne prea interesează, iar capitolul 36 l-am comentat deja. Aici se termină cartea numărătorilor. Pentru Deuteronom, nu am altă recomandare decât aceea de a accepta tot ce scrie în el, atunci când se fac trimiteri la textul său de la cărţile creştine. Totuşi poate fi citit, deşi lucrurile consemnate acolo sunt în general cunoscute deja, iar insistenţa lui Moise arată cât de mult a iubit Moise poporul său. Ca lectură suplimentară este totuşi util.
Trecem la Iosua, sau cucerirea Canaanului şi împărţirea ţării. Capitolele 1 şi 2, mai degrabă trebuie citite. De altfel, primele capitole ar trebui citite în întregime, pentru că eu voi comenta foarte puţin, şi cele mai importante aspecte sunt deja comentate în alte pagini ale site-ului. Nu prea-mi place să mă repet dacă nu-i neapărat nevoie! Mai degrabă voi da o idee generală. După moartea lui Moise, Domnul vorbeşte lui Iosua spunându-i că orice loc pe care va călca talpa piciorului poporului său dincolo de Iordan, va fi al lui Israel, şi că atâta vreme cât va trăi Iosua, nimeni nu-i va putea sta împotrivă, căci Domnul va fi cu el cum a fost cu Moise. L-a încurajat şi i-a spus să aibă mereu cu el cartea Legii, şi să cugete asupra conţinutului ei zi şi noapte, pentru a avea izbândă. Iosua a chemat la el căpeteniile oştirii, şi le-a spus să anunţe poporul să-şi pregătească merinde, căci peste trei zile vor trece Iordanul. Apoi trimite două iscoade la Ierihon, care au ajuns în casa unei prostituate numită Rahab, şi s-au culcat acolo. Vestea a ajuns repede la împăratul Ierihonului, care a trimes oameni la ea să-i spună să predea iscoadele. Ea nu a vrut, spunând că au fost la ea dar au plecat pentru că trebuia închisă poarta cetăţii. Duceţi-vă, le-a zis, poate-i veţi prinde pe drum. Trimişii împăratului au plecat, apoi ea s-a urcat pe acoperiş, unde-i ascunsese, şi le-a spus cum erau toţi îngroziţi de faptul că trecuseră prin Marea Roşie ca pe uscat, iar în vecinătate nimiciseră pe Sihon şi Og, şi puseseră stăpânire pe tot ce aveau. Juraţi-mi acum pe Domnul că mă veţi cruţa pe mine şi toată casa mea, arătându-mi aceeaşi bunăvoinţă pe care o am şi eu faţă de voi. Plecaţi acum, duceţi-vă spre munte, şi peste trei zile vă puteţi întoarce şi trece Iordanul. Aşa au făcut, au ajuns la ai lor şi le-au spus tot ce aflaseră despre starea de spirit în Ierihon. Apoi trec Iordanul ca la Marea Roşie, pe uscat, pe lângă preoţii care purtau chivotul şi care s-au oprit imediat ce au călcat marginea apei Iordanului, dar la o oarecare distanţă laterală de ei, acolo unde apele erau deja scurse. Preoţii au stat acolo după porunca lui Iosua, până ce a trecut tot poporul dincolo de Iordan. Apoi Domnul îi spune lui Iosua să ia doisprezece oameni, câte unul din fiecare seminţie, şi să le spună să ia fiecare câte o piatră din mijlocul Iordanului, de acolo unde se opriseră preoţii, şi să le ducă cu ei în locul unde vor înnopta. Iosua însuşi, după ce preoţii cu chivotul au înaintat pentru a traversa şi ei Iordanul, a luat douăsprezece pietre şi le-a ridicat în locul unde stătuseră preoţii până la trecerea poporului, pentru aducere aminte a locului pe unde trecuseră cu chivotul legământului. După trecerea întregului popor Iosua a poruncit preoţilor să iasă din Iordan, preoţii ai ieşit, şi când talpa picioarelor lor a călcat uscatul, apele Iordanului din amonte au început să curgă, reluându-şi cursul. Astfel a fost înălţat Iosua în ochii poporului, şi s-au temut de el cum se temuseră de Moise. Locuitorii Canaanului au rămas îngroziţi la vestea că Israel trecuse Iordanul ca pe uscat. Atunci Domnul a poruncit lui Iosua să facă nişte cuţite de piatră şi să taie împrejur a doua oară copiii lui Israel, cei pe care în pustiu nu-i tăiaseră.
Această a doua tăiere împrejur, trebuie privită ca un nou început, raportat la prima tăiere împrejur, când Dumnezeu a făcut legământul Său cu Avraam când avea nouăzeci şi nouă de ani. După vindecare, Domnul a spus lui Iosua „Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră“. Apoi au sărbătorit paştele, în a paisprezecea zi a lunii întâi, iar a doua zi au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite. Mana a încetat când au mâncat din grâul ţării, şi tot anul acela, şi de atunci încolo au mâncat din roadele ţării Canaanului. Pentru a-l întări şi mai mult pe Iosua, Îngerul Domnului i S-a arătat ca un om cu sabia scoasă din teacă în mână, şi S-a recomandat „Căpetenia oştirii Domnului“! Apoi Domnul i-a spus cum să procedeze pentru cucerirea Ierihonului, şi Iosua a dat porunci şi a făcut întocmai după cuvântul Domnului. A şaptea zi zidurile Ierihonului au căzut, mai puţin casa Rahabei, unde era strânsă toată familia ei, şi doar ei au scăpat cu viaţă. Iosua a pronunţat un blestem împotriva oricui va încerca să zidească din nou Ierihonul. Faima lui Iosua s-a răspândit în toată ţara Canaanului. Dar… un anume Acan din seminţia lui Iuda, a poftit la nişte lucruri care erau sortite nimicirii/distrugerii, şi le-a ascuns în cortul său. Iosua a trimis nişte iscoade la cetatea Ai, iar aceştia la întoarcere, i-au spus lui Iosua că nu e cazul să meargă tot poporul, ci să trimită doar două sau trei mii de oameni. Iosua n-a întrebat pe Domnul, ci a trimes trei mii de oameni, după cuvântul iscoadelor. Aceştia au luat-o la fugă dinaintea celor din Ai, care le-au omorât cam treizeci şi şase de oameni. La auzirea veştii, poporul s-a temut, iar Iosua şi-a sfâşiat hainele înaintea chivotului şi s-a rugat, dar n-a început bine rugăciunea. Şi Domnul i-a zis „Scoală-te! Ce stai culcat pe faţa ta? Israel a păcătuit.“ Şi i-a spus despre ce e vorba, şi cum să-l identifice pe cel care furase din lucrurile care trebuiau nimicite şi le ascunsese, apoi să-l ardă în foc împreună cu tot ce era al lui. L-au găsit pe Acan, l-au luat împreună cu familia lui şi tot ce aveau, i-au omorât cu pietre şi le-au dat foc, apoi au îngrămădit peste ei un morman de pietre. După care, au luat şi cetatea Ai, i-au pus foc şi i-au omorât pe toţi, eveniment prezentat în capitolul 8. Apoi Iosua a zidit un altar pe muntele Ebal, pe care au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire, şi Iosua a citit Legea în faţa întregii asistenţe. Capitolul 9. Toţi împăraţii ţării s-au unit ca să lupte împotriva lui Iosua şi Israel. Dar… gabaoniţii când au aflat ce făcuse Iosua Ierihonului şi Aiului, au ticluit o poveste cum că ar face parte dintr-un popor îndepărtat, că au auzit ce făcuse Dumnezeu pentru ei în Egipt, şi ce făcuse împăraţilor Sihon şi Og. „Noi suntem robii voştri, faceţi legământ cu noi“. Bărbaţii lui Israel s-au uitat la hainele lor şi la merindele lor, şi n-au întrebat pe Domnul. Aşa a făcut Iosua legământ cu ei să-i lase în viaţă, iar căpeteniile adunării au întărit legământul prin jurământ. La trei zile după, au aflat că erau vecini cu ei, erau heviţi. I-au făcut robi, puşi să taie lemne şi să scoată apă pentru toată adunarea, şi aşa au rămas. Asta am vrut să scot în evidenţă, că deşi Îngerul Domnului era între ei, şi-L puteau întreba oricând, totuşi prea repede se uitau în gura oamenilor. Ca şi în Israel, această atitudine pentru creştini produce aceleaşi efecte, însă sunt mult mai grave, şi asta se vede în starea deplorabilă a omenirii. Cuvântul lui Dumnezeu este disponibil oricui, şi totuşi oamenii se sprijină în mod exagerat unii pe alţii, minţindu-se şi înşelându-se unii pe alţii.
Împăratul Ierusalimului/Iebusului a aflat ce făcuse Iosua Ierihonului şi Aiului, şi că gabaoniţii făcuseră pace cu Iosua. S-a unit cu alţi patru împăraţi amoriţi, să lupte împotriva Gabaonului, şi l-au atacat. Gabaoniţii au trimis la Iosua la Ghilgal să-i spună să le vină grabnic în ajutor, căci au fost atacaţi de împăraţii amoriţilor care locuiesc muntele. Iosua a plecat şi a venit fără veste peste amoriţi, căci Domnul îi spusese să nu se teamă, că-i va da pe toţi în mâinile lui. Ceea ce a şi făcut, punându-i în învălmăşeală, iar Iosua le-a pricinnuit o mare înfrângere, urmărindu-i pentru a nu-i lăsa să scape în cetăţile lor. Mai mult, cei mai iuţi de picior au fost omorâţi de grindină, iar la rugăciunea lui Iosua către Dumnezeu în auzul lui Israel, ca soarele şi luna să se oprească asupra Gabaonului şi văii Aialonului, Israel sub Iosua a avut acestă rugăminte îndeplinită, până ce poporul s-a răzbunat pe vrăjmaşii săi. Apoi s-au întors în tabără la Ghilgal. Dar au fost înştiinţaţi că cei cinci împăraţi ai amoriţilor stau ascunşi într-o peşteră la Macheda. Iosua a dat ordin să fie prăvălite nişte pietre mari la intrarea peşterii şi să fie păzită. Apoi să fie urmăriţi toţi cei care nu se retrăseseră, şi să fie omorâţi. Ceea ce au şi făcut, apoi s-au întors la Iosua, la Macheda. Iosua a dat ordin să fie scoşi din peşteră cei cinci, apoi, în faţa întregului popor, le-a spus căpeteniilor oamenilor de război care merseseră cu el, să se apropie şi să-şi pună picioarele pe gâtul împăraţilor, şi căpeteniile aşa au făcut, iar Iosua le-a zis „Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi, ci întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă, căci aşa va face Domnul tuturor vrăjmaşilor voştri împotriva cărora veţi lupta.“ Apoi Iosua i-a omorât şi atârnat până seara de cinci copaci, după care i-au dat jos, i-au aruncat în peşteră şi au pus pietre mari la intrarea peşterii. Apoi Iosua a luat Macheda şi a nimicit-o cu desăvârşire, iar împăratului ei i-a făcut ce făcuse şi celorlalţi cinci. După Macheda a urmat Libna, apoi Lachis şi Ghezur, apoi Eglon şi Hebron, apoi Debirul. A bătut ţara de la Cades-Barnea până la Gaza, şi Gosenul până la Gabaon, nelăsând să scape nimeni, şi făcând tuturor împăraţilor la fel ca celor dinainte, apoi s-au întors în tabără la Ghilgal. Iabin, împăratul Haţorului, capitala mai multor împărăţii, auzind cele făcute de Israel în partea de sud a Canaanului, a trimis soli la toţi împăraţii din partea de nord, să pornească război cu Israel, şi a stabilit ca loc de întâlnire apele Merom, unde s-au adunat în foarte mare număr, având cai şi care foarte multe. Domnul a zis lui Iosua „Nu te teme de ei, căci mâine pe vremea aceasta, îi voi da bătuţi pe toţi înaintea lui Israel. Cailor să le tai vinele picioarelor, iar carele lor să le arzi în foc.“ Iosua împreună cu toţi oamenii lui de război au venit pe neaşteptate peste ei la apele Merom, şi s-au năpustit în mijlocul lor, şi i-au bătut şi urmărit fără să lase să scape vreunul. Cailor le-au tăiat vinele picioarelor, iar carelor le-au dat foc. Apoi s-au îndreptat spre Haţor, l-au trecut prin ascuţişul sabiei, inclusiv pe împărat, apoi Iosua i-a pus foc. S-au îndreptat apoi spre celelalte cetăţi de pe dealuri, au lăsat fără suflare toţi oamenii, fără să scape vreunul, dar n-au ars cetăţile, ci le-au păstrat pentru toate prăzile şi vitele găsite acolo. Războaiele acestea au ţinut mult timp, dar Iosua şi Israel au împlinit tot ce poruncise lui Moise Domnul, şi Moise lui Iosua. Au distrus şi pe anachimi, care n-au mai rămas decât la Gaza, Gat şi Asdod. Apoi Iosua a împărţit ţara între seminţiile lui Israel, după care s-au odihnit.
În capitolul 12 se face o recapitulare a împăraţilor biruiţi şi a teritoriilor cucerite. În capitolul 13, Domnul îi spune lui Iosua că el a îmbătrânit şi ţara care mai rămâne de supus este foarte mare. „Eu îi voi izgoni pe locuitori dinaintea copiilor lui Israel. Dă acum ţara aceasta cucerită de moştenire prin sorţi lui Israel, cum ţi-Am poruncit.“ Se face apoi o recapitulare a moştenirii date de Moise la răsărit de Iordan, copiilor lui Ruben, Gad şi jumătăţii seminţiei lui Manase. De la capitolul 14 începe împărţirea ţării de la apus de Iordan, Canaanul. Caleb îi vorbeşte lui Iosua şi-i cere Hebronul. Apoi se dă ca moştenire seminţiei lui Iuda o suprafaţă delimitată în partea cea mai sudică, dar şi foarte extinsă, în care ulterior fratele său Simeon îşi primeşte partea lui de moştenire, ca o insulă. Apoi ni se detaliază cum Caleb ia şi Debirul pe lângă Hebron. După prezentarea hotarelor lui Iuda, sunt menţionate şi cetăţile existente atunci acolo. Apoi îşi primesc ţinutul lor seminţia lui Efraim şi cealaltă jumătate a seminţiei lui Manase. Mai rămâneau şapte seminţii care nu-şi primiseră moştenirea lor. Toată adunarea copiilor lui Israel s-a strâns la Silo, şi au aşezat acolo cortul întâlnirii. Ce le spune Iosua? 18.3: „Până când vă veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul părinţilor voştri?“ Înainte de a vedea ce le mai spune Iosua, revenind la cele deja spuse până aici, apare o contradicţie pe care o lămureşte exact această lenevire despre care vorbeşte Iosua. Iosua şi războinicii săi nu lăsase pe nimeni în viaţă în nicio cetate cucerită, şi totuşi vedem că, atunci când şi-au primit partea prin sorţi, atât Caleb şi tot Iuda, cât şi Efraim şi Manase, aveau în teritoriul lor nişte resturi dintre neamuri, pe care nu i-au izgonit. De unde şi când au apărut ăştia? Dacă ne uităm la ce spune Caleb despre vârsta lui trecută şi actuală, respectiv patruzeci, apoi optzeci şi cinci de ani, războaiele Canaanului sub Iosua au durat aproximativ şapte ani. Ce au făcut israeliţii în timpul acestor şapte ani? Câţi oameni ar fi trebuit să lase de pază în fiecare dintre cetăţile cucerite? Apoi, ei au ucis tot ce au găsit atunci acolo, dar oare alţii nu au fugit şi s-au ascuns pe unde au putut, iar apoi au revenit? Cam asta ar trebui să ne întrebăm, întrucât cam peste tot s-au mai găsit resturi dintre băştinaşii Canaanului. Şi ştiţi cum e! Localnicul cunoaşte cel mai bine teritoriul, şi pe unde se poate ascunde de potenţiale primejdii. Nou-veniţii însă… aveau treburi mult mai importante de făcut. Ce le-a spus Iosua să facă? Să aleagă trei bărbaţi de fiecare seminţie, să străbată ţara, să facă un plan de împărţire în şapte, să-l aducă la Iosua, şi el va arunca sorţul pentru ei înaintea Domnului. Iuda şi Iosif să rămână fiecare în hotarele sale. Şi cei douăzeci şi unu s-au întors la Silo, la Iosua şi Eleazar, cu planul făcut. Ordinea a fost următoarea: Beniamin, Simeon aşa cum am spus, în mijlocul lui Iuda, dar mai spre sud, Zabulon, Isahar, Aşer, Neftali şi Dan. Despre daniţi se spune că au căutat şi un alt loc, afară de cel căzut la împărţeală prin sorţ, ceea ce apare detaliat în Judecători. Apoi, ca şi Caleb, Iosua îşi alege Timnat-Serah în muntele lui Efraim. Ţara fiind împărţită, sunt alese şase cetăţi de scăpare, apoi cetăţile de locuit ale leviţilor sunt date din moşiile seminţiilor israeliţilor. Astfel a fost împlinit tot ce făgăduise Domnul, Dumnezeul lui Israel.
Capitolul 22. Iosua a chemat pe rubeniţi, pe gadiţi şi jumătatea din manasiţi, i-a binecuvântat, i-a sfătuit să se ţină de împlinirea Legii, a vorbit celeilalte jumătăţi din seminţia lui Manase, şi i-a îndemnat să împartă cu fraţii lor bogăţiile pe care le dobândiseră în Canaan, pentru că aceştia luptaseră împreună cu ei. Dacă cineva poate să înţeleagă asta din traducerea românească a versetelor 7 şi 8, eu nu pot decât să-i strâng mâna. De aceea mă văd silit să citez aceste versete în engleză: „Now to the one half of the tribe of Manasseh Moses had given possession in Bashan: but unto the other half thereof gave Joshua among their brethren on this side Jordan westward. And when Joshua sent them away also unto their tents, then he blessed them,| And he spake unto them, saying, Return with much riches unto your tents, and with very much cattle, with silver, and with gold, and with brass, and with iron, and with very much raiment: divide the spoil of your enemies with your brethren.“ Înainte de a trece Iordanul, rubeniţii, gadiţii şi est-manasiţii, să le zicem, că-i mai scurt, au zidit lângă Iordan un altar foarte mare. Ceilalţi au aflat şi au hotărât să meargă împotriva lor cu război, dar au trimis la ei în Galaad pe Fineas şi zece căpetenii cu el, câte una pentru fiecare casă părintească a seminţiilor lui Israel. Până la urmă au înţeles că nu era niciun motiv de ceartă, sau despărţire, ci dimpotrivă, îl făcuseră nu pentru a aduce jertfe pe el, ci ca martor pentru posteritate, că făceau parte din acelaşi popor, şi aveau tot dreptul să treacă Iordanul, şi acolo, la Silo să-şi aducă jertfele Domnului Dumnezeului lor, împreună cu fraţii lor, de aceea au numit altarul Ed, adică Martor.
Capitolele 23, 24. Trecuse ceva vreme în care Israel s-a bucurat de linişte în ţară. Iosua a chemat la el mărimile din Israel, le-a vorbit despre neamurile care încă mai erau în ţară, şi despre faptul că Dumnezeu le va izgoni şi pe acestea dacă vor lucra în totul după Legea dată prin Moise, dar dacă se vor abate, aşa cum Dumnezeu a împlinit pentru ei toate cuvintele bune, promisiunile şi binecuvântările, tot aşa, aceste neamuri nu vor mai fi izgonite, ci vor rămâne ca un laţ şi ca o cursă, le vor fi ca nişte ghimpi în coaste şi nişte spini în ochi, vor păcătui ducându-se după dumnezeii lor, şi tot aşa cum Domnul a împlinit pentru ei cuvintele bune, le va împlini şi pe cele rele ale blestemelor, şi vor pieri din această ţară bună unde nu le lipseşte nimic din ceea ce au nevoie. Apoi, când a simţit că i se apropie sfârşitul, i-a rechemat la Sihem, într-o ultimă adunare, şi le-a spus cuvântul lui Dumnezeu, reamintindu-le tot ce făcuse Dumnezeu pentru ei, începând de la Avraam, pe care l-a luat dintre ai lui, care slujeau altor dumnezei, l-a trecut Eufratul şi l-a dus în Canaan, arătândui-l şi promiţându-i că va fi ţara lui şi a seminţei lui, după el. După ce poporul a crescut numeric în Egipt, a trimis pe Moise să-l scoată de acolo, şi să-l ducă în Canaan, iar acum ei îl stăpânesc. Depărtaţi acum toţi dumnezeii străini dintre voi, şi slujiţi Domnului, sau dacă aveţi altă alegere, ţineţi-vă doar de alegerea voatră. „Cât despre mine, eu şi toată casa mea vom sluji Domnului“! „Şi noi vom sluji Domnului“! „Voi nu veţi putea să slujiţi Domnului, căci este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos, şi nu vă va ierta fărădelegile şi păcatele.“ „Vom sluji Domnului.“ Iosua a făcut un legământ cu ei la Sihem, şi le-a dat legi şi porunci, apoi a scris aceste lucruri în cartea Legii, şi a trimis pe fiecare acasă. Iosua a murit la vârsta de o sută zece ani. Oasele lui Iosif au fost îngropate la Sihem. Eleazar a murit şi el, iar Fines i-a luat locul. Israel a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi a vieţii bătrânilor care au mai trăit după Iosua, şi care cunoşteau tot ce făcuse Domnul pentru Israel.
Cartea Judecătorilor. Nu voi mai da citate pentru orice traducere brambura în limba româna! Cum întrebau israeliţii pe Dumnezeu? Prin preoţi! Cum le răspundea Dumnezeu israeliţilor? Prin sorţi! După moartea lui Iosua, Israel a întrebat pe Domnul „cine dintre noi să pornească primii lupta cu canaaniţii?“ Şi Domnul a răspuns „Iuda să pornească, am dat ţara în mâinile lui.“ Iar Iuda a spus fratelui său Simeon „vino cu mine la sorţul meu, să luptăm împotriva Canaaniţilor, şi voi merge şi eu cu tine la sorţul tău.“ Şi Simeon a mers cu Iuda! Aşa se întâmplă când traduci, fără să înţelegi ceea ce traduci, îi încurci pe alţii. La sorţ, adică atunci când îţi vine rândul/sorţul! Acest am dat ţara în mâinile lui, spune mult mai mult decât s-ar putea întrevedea încă de aici! Însă când ai uitat de mană, sau nici măcar n-ai văzut-o vreodată, ci doar ai auzit de ea, lenea, confortabila lene, pune stăpânire pe tine, şi în loc să-i stârpeşti definitiv pe cei rămaşi, sau măcar să-i alungi din hotarele tale, şi abia apoi să-i sileşti să-ţi plătească un tribut, tu îi laşi să trăiască sub nasul tău, şi le impui un bir, mai asculţi tu Legea, mai ţii tu legământul Dumnezeului tău cu privire la neînchinarea la idoli? Sigur că cei mai în vârstă mor între timp, şi rămân adevăraţii leneşi printre cei care tot timpul au ţinut legământul. La mustrarea Îngerului Domnului au început să plângă, dar plânsul nu serveşte la nimic. Vârsta de războinici care au purtat războaiele Canaanului sub Iosua, au murit toţi până la ultimul, şi au rămas cei care nu văzuseră mană (Jud.2.10). Şi… au slujit baalilor, idolii celor care locuiau la şes. Astfel Domnul nu i-a mai ajutat împotriva popoarelor ţării, şi au simţit mâna tare a canaaniţilor care-i prădau, ajungând astfel într-o stare deplorabilă în propria lor ţară, asemănătoare cu cea avută de părinţii lor în Egipt, şi asta fără să se întoarcă acolo. Ba mai mult, s-au şi combinat cu neamurile idolatre, luându-şi neveste dintre fetele lor, şi dându-şi fetele după fiii lor, şi au slujit idolilor lor. Când Domnului i se făcea milă de suspinele lor, le ridica judecători care-i izbăveau din mâna neamurilor, atâta timp cât trăia judecătorul, apoi ciclul era reluat cu alţi judecători. Primul judecător a fost Otniel, fiul lui Chenaz, fratele mai mic al lui Caleb. Ţara a avut odihnă patruzeci de ani. Apoi a urmat Ehud, beniamitul, şi apoi alţii. Cartea Judecătorilor e plină de caractere puternice, şi merită citită şi recitită, nu povestită. Farmecul, emoţia şi întâmplări absolut deosebite, se ţin lanţ. Aşa încât lectură plăcută, şi vom trece la Rut, moabita, apoi la ultimul judecător în Israel, Samuel. Pe scurt, în vremea judecătorilor a fost o foamete în ţară, şi un om din Betleemul lui Iuda a plecat cu familia, şi s-a stabilit în Moab. El a murit şi soţia lui Naomi a rămas văduvă. Cei doi fii ai ei şi-au luat neveste moabite şi au locuit acolo cam zece ani, apoi au murit. Dintre cele două nurori, una nu a vrut să o părăsească cu toate insistenţele şi argumentele Naomei. „Nu încerca să mă opreşti să merg cu tine, unde vei locui tu voi locui şi eu, poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu, unde vei muri tu voi muri şi eu, şi voi fi îngropată acolo“ i-a spus Rut. Rut şi-a ascultat soacra în tot ce i-a spus. A ajuns nevasta lui Boaz şi i-a născut un fiu pe care l-au numit Obed. Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.
Anul producţiei, 2023, din primăvară până-n toamnă.
Suplimentar, se-lecţii din Isaia!
Isaia 45.1-4,8,13,18,19,23,25; Isaia 48.6-9,20: „Thus saith the LORD to his anointed, to Cyrus, whose right hand I have holden, to subdue nations before him; and I will loose the loins of kings, to open before him the two leaved gates; and the gates shall not be shut;| I will go before thee, and the make the crooked places straith: I will break in pieces the gates of brass, and cut in sunder the bars of iron:| And I will give thee the treasures of darkness, and hidden riches of secret places, that thou mayest know that I, the LORD, which call thee by thy name, am the God of Israel.| For Jacob my servant’s sake, and Israel mine elect, I have even called thee by thy name: I have surnamed thee, though thou hast not known me.| Drop down, ye heavens, from above, and let the skies pour down righteousness: let the earth open, and let them bring forth salvation, and let righteousness spring up together; I the LORD have created it.| I have raised him up in righteousness, and I will direct all his ways: he shall build my city, and he shall let go my captives, not for price nor reward, saith the LORD of hosts.| For thus saith the LORD that created the heavens; God himself that formed the earth and made it; he hath established it, he created it not in vain, he formed it to be inhabited: I am the LORD; and there is none else.| I have not spoken in secret, in a dark place of the earth: I said not unto the seed of Jacob, Seek ye me in vain: I the LORD speak righteousness, I declare things that are right.| I have sworn by myself, the word is gone of my mouth in righteousness, and shall not return, That unto me every knee shall bow, every tongue shall swer.| In the LORD shall all the seed of Israel be justified, and shall glory.;“
48.6-9,20: „Thou hast heard, see all this; and will not ye declare it? I have shewed thee new things from this time, even hidden things, and thou didst not know them.| They are created now, and not from the beginning; even before the day when thou heardest them not; lest thou shouldest say, Behold, I knew them.| Yea, thou heardest not; yea, thou knewest not; yea, from that time that thine ear was not opened: for I knew that thou wouldest deal very treacherously, and wast called a transgressor from the womb.| For my name’s sake will I defer mine anger, and for my praise will I refrain for thee, that I cut thee not off.| Go ye forth of Babylon, flee ye from the Chaldeans, with a voice of singing declare ye, tell this, utter it even to the end of the earth; say ye, The LORD hath redeemed his servant Jacob.“
Da, sunt multe lucruri frumoase şi instructive spuse aici! De ce ne interesează atât de mult ceea ce se spune aici, deşi multe dintre ele sunt spuse despre Cirus persanul? Proorocul Daniel, prizonier în Babilon, ne relatează cum, mai întâi Nebucadneţar, căruia noi îi spunem Nabucodonosor, având o pronunţie nu tot atât de colţuroasă, a visat un vis care l-a tulburat peste măsură, însă trezindu-se a uitat visul, şi asta tot de la Dumnezeu, pentru că relatarea visului şi tâlcuirea acestuia era rezervată proorocului Său Daniel, pentru a Se face cunoscut împăratului exclusiv prin servitorul Său. Aşa a lucrat Dumnezeu, şi asta este foarte important pentru noi să ştim, ca şi ce s-a mai întâmplat ulterior cu cei trei tovarăşi ai lui Daniel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, aruncaţi într-un cuptor încins pe potriva mâniei împăratului, dar rămaşi neatinşi de foc, precum şi porunca dată în toată împărăţia pentru cinstirea Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego (Dan.3.28-30). Tot astfel, în timpul lui Darius din neamul mezilor, Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei în urma unei pâre. Daniel a rămas neatins de lei, în timp ce pârâşii/acuzatorii lui au fost făcuţi bucăţi de leii din groapă. Şi Darius a scris o scrisoare în toate limbile, şi a trimis-o tuturor popoarelor din împărăţie pentru a-L cinsti pe Dumnezeul lui Daniel (Dan.6.25-28). Astfel cu Cirus n-a mai fost cazul să pedepsească pe cineva, ci dimpotrivă a dat direct poruncă pentru reconstrucţia Ierusalimului şi a Templului, şi toate celelalte (2Cron.36.22,23; Ezr.1.1-8 … şi Neemia). Iată de ce în capitolul 45 am evidenţiat prin culoare textul „I said not unto the seed of Jacob, Seek ye me in vain“! În rest, nu este deloc greu de înţeles!
Pentru capitolul 48, am evidenţiat prin culoare aproape în întregime textul, întrucât e limpede că discursul Tatălui ceresc, ia o turnură necunoscută sau… ascunsă, aşa cum acum deja înţelegem că se referă la naşterea pe Pământ ca Om, şi la serviciul Său răscumpărător pentru credincioşi, a Domnului Isus, iar de aici înainte încă vor mai urma şi alte noutăţi, la vremea lui Isaia, desigur, atunci când au fost spuse şi scrise toate acestea. Asta ca să nu spună unii obraznici că le ştiau! Obraznici am zis eu, dar în text afirmaţiile sunt mult mai dure. Ştiam, spune Dumnezeu, că eşti afară din cale de trădător, şi că te-ai numit nelegiuit când încă erai embrion. Dar toate acestea le fac pentru Numele Meu şi pentru Măreţia Mea, amânându-Mi mânia şi reţinându-Mă să nu te lepăd! Restul e clar, însă vreau să pun o întrebare, pentru că veţi întâlni de mai multe ori expresia care a fost prezentă şi până acum, „the end of the earth“. Unde este capătul Pământului? Ca să putem avea şi noi o orientare spaţială! Până unde trebuie să mergem ca să putem da de acest capăt al Pământului? Capătul Pământului dragii mei, este pentru om oriunde pe Pământ, în orice loc se poate deplasa omul pe uscat sau pe mare, deci în oricare punct, din oricare loc al planetei! Amintiţi-vă de călătoriile apostolului Pavel (Fapt.9.15,16; 1.8)! Adevărat că în Fapte 1.8 exprimarea e puţin diferită, însă ideea este aceaşi, ca de altfel şi în facerea de ucenici şi botezarea acestora, de la sfârşitul Evangheliei după Matei. Aşadar „the uttermost part of the earth“.
Isaia 49.1-8,13,14,18,20,21,23-26: „Listen, O isles, unto me; and hearken, ye people, from far; The LORD hath called me from the womb; from the bowels of my mother hath he made mention of my name.| And he hath made my mouth like a sharp sword; in the shadow of his hand hath he hid me, and made me a polished shaft; in his quiver hath he hid me;| And said unto me, Thou art my servant, O Israel, in whom I will be glorified.| Then I said, I have laboured in vain, I have spent my strength for nought, and in vain: yet surely my judgment is with the LORD, and my work with my God.| And now, saith the LORD that formed me from the womb to be his servant, to bring Jacob again to him, Though Israel be not gathered, yet shall I be glorious in the eyes of the LORD, and my God shall be my strength.| And he said, It is a light thing that thou shouldest be my servant to rise up the tribes of Jacob, and to restore the preserved of Israel: I will also give thee for a light to the Gentiles, that thou mayest be my salvation unto the end of the earth.| Thus saith the LORD, the Redeemer of Israel, and his Holy One, to him whom man despiseth, to him whom the nation abhorreth, to a servant of rulers, Kings shall see and arise, princes also shall worship, because of the LORD that is faithful, and the Holy One of Israel, and he shall choose thee.| Thus saith the LORD, In an acceptable time have I heard thee, and in a day of salvation have I helped thee: and I will preserve thee, and give thee for a covenant of the people, to establish the earth, to cause to inherit the desolate heritages;| Sing, O heavens; and be joyful, O earth; and break forth into singing, O mountains: for the LORD hath comforted his people, and will have mercy upon his afflicted.| But Zion said, The LORD hath forsaken me, and my Lord hath forgoten me.| Lift up tine eyes round about, and behold: all these gather themselves together, and come to thee. As I live, saith the LORD, thou shalt surely clothe thee with them all, as with an ornament, and bind them on thee, as a bride doeth.| The children which thou shalt have, after thou hast lost the other, shall say again in thine ears, The place is too strait for me: give place to me that I may dwell.| Then shalt thou say in thine heart, Who hath begotten me these, seeing I have lost my children, and am desolate, a captive, and removing to and fro? and who hath brought up these? Behold, I was left alone; these, where had they been?| And kings shall be thy nursing fathers, and their qeens thy nursing mothers: they shall bow down to thee with their face toward the earth, and lick up the dust of thy feet; and thou shalt know that I am the LORD: for they shall not be ashamed that wait for me.| Shall the prey be taken from the mighty, or the lawful captive delivered?| But thus saith the LORD, Even the captives of the mighty shall be taken away, and the prey of the terrible shall be delivered: for I will contend with him that contendeth with thee, and I will save thy children.| And I will feed them that oppress thee with their own flesh; and they shall be drunken with their own blood, as with sweet wine: and all flesh shall know that I the LORD am thy Savior and thy Redeemer, the mighty One of Jacob.“
Iată un capitol cu un conţinut extrem de dens, care merită toată atenţia, de aceea aproape întregul text este evidenţiat şi parţial subliniat. Totuşi conţinutul lui are o cheie a înţelegerii parţial discutată până aici, şi alte informaţii urmează în capitolele următoare. Versetul 6 ocupă locul şi interesul central, de aceea l-am evidenţiat şi prin culoare. O mare atenţie ne vom îndrepta nu înspre lucrurile a căror ascundere este evidentă în text, ci asupra uneia şi mai subtile, care scapă foarte uşor persoanelor neatente sau superficiale, ba chiar uneori obosite. În versetul 1 se face afirmaţia că Cel în cauză a fost numit încă din pâtecele mamei sale, ceea ce nu este cazul lui Iacob, aşa cum ar rezulta din versetul 3 (Gen.25.24-26; Luc.1.26-38; Mat.1.18-25)! Aşadar o fecioară din Galileea (Isa.9.1,2 etc). Şi Îi vei pune numele Isus. În versetele 5 şi 6 observăm că se vorbeşte despre Israel altfel decât în versetul introductiv 3, aşadar ne aşteptăm să fie o Persoană al cărei Nume a fost dat de Dumnezeu, ca şi în cazul lui Iacob, redenumit Israel. Şi chiar asta este ideea prezentată! Iată „Este puţin lucru să fii în serviciul Meu pentru a ridica seminţiile lui Iacob, şi a restaura domeniul lui Israel: Te voi oferi de asemenea pentru a fi o Lumină a Neamurilor, ca să poţi duce salvarea/mântuirea Mea până la marginea Pământului.“ Am evidenţiat aici „marginea Pământului“, întrucât cuvântul end este unul bogat în sensuri, şi nu este prima dată când se foloseşte această metodă de exprimare. Cele mai multe sensuri pot fi găsite în orice dicţionar serios, dar pentru unitatea atotcuprinzătoare lăsăm această traducere, fără să o particularizăm. Ceea ce se mai poate observa interesant în legătură cu Sionul şi copiii lui, se prezintă mai detaliat în capitolul 54, şi tot detaliat prezentat în această mărturie. „Se poate lua prada din mâna celui puternic, sau elibera cel deţinut legal? Da, se poate, Spune Domnul, căci Eu însumi voi lupta pentru a aduce prada celui înspăimântător şi captivii celui puternic, oricât de departe ar fi, şi-ţi voi salva copiii. Copii care vor cere ca locuinţă un loc tot mai larg. Şi când îl voi hrăni pe asupritor cu propriul său trup, şi le voi da să-şi bea propriul sânge ca pe un vin dulce/plăcut, orice trup va şti că Eu sunt Domnul, Mântuitorul şi Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacob.“
Isaia 50.1,4-11; 51.1-7,12,13,16: „Thus saith the LORD, Where is the bill of your mother’s divorcement, whom I have put away? or which of my creditors is it to whom I have sold you? Behold, for your iniquities have ye sold yourselves, and for your transgressions is your mother put away.| The Lord GOD hath given me the tongue of the learned, that I should know how to speak a word in season to him that is weary: he wakeneth morning by morning, he wakeneth mine ear to hear as the learned.| The Lord GOD hath opened mine ear, and I was not rebellious, neither turned away back.| I gave my back to the smiters, and my cheeks to them that plucked off the hair: I hid not my face from shame and spitting. For the Lord GOD will help me; therefore shall I not be confounded: therefore have I set my face like a flint, and I now that I shall not be ashamed.| He is near that justifieth me; who will contend with me? let us stand together: who is mine adversary? let him come near to me.| Behold, the Lord GOD will help me; who is he that shall condemn me? lo, they all shall wax old as a garment; the moth shall eat them up.| Who is among you that feareth the LORD, that obeyeth the voice of his servant, that walketh in darkness, and hath no light? let him trust in the name of the LORD, and stay upon his God.| Behold, all ye that kindle a fire, that compass yourselves about with sparks: walk in the light of your fire, and in the sparks that ye have kindled. This shall ye have of mine hand; ye shall lie down in sorrow.;“
51.1-7,12,13,16: „Hearken to me, ye that follow after righteousness, ye that seek the LORD; Look unto the rock whence ye are hewn, and to the hole of the pit whence ye are digged.| Look unto Abraham your father, and unto Sarah that bare you: for I called him alone, and blessed him, and increased him. For the LORD shall comfort Zion: he will comfort all her waste places; and he will make her wilderness like Eden, and her desert like the garden of the LORD; joy and gladness shall be found therein, thanksgiving, and the voice of melody.| Hearken unto me, my people; and give ear unto me, O my nation: for a law shall proceed from, and I will make my judgment to rest for a light of the people.| My righteousness is near; my salvation is gone forth, and mine arms shall judge the people; the isles shall wait upon me, and on mine arm shall they trust.| Lift up your eyes to the heavens, and look upon the earth beneath: for the heavens shall vanish away like smoke, and the earth shall wax old like a garment, and they that dwell therein shall die in like manner: but my salvation shall be for ever, and my righteousness shall not be abolished.| Hearken unto me, ye that know righteousness, the people in whose heart is my law; fear ye not the reproach of men, neither be ye afraid of their revilings.| I, even I, am he that comforteth you: who art thou, that thou shouldest be afraid of a man that shall die, and of the son of man which shall be made as grass;| And forgettest the LORD thy maker, that hath stretched forth the heavens, and laid the foundations of the earth; and hast feared continually every day because of the fury of the oppressor, as if he were ready to destroy? and where is the fury of the oppressor?| And I have put my words in thy mouth, and I have covered thee in the shadow of mine hand, that I may plant the heavens, and lay the foundations of the earth, and say unto Zion, Thou art my people.“
Primul verset este cât se poate de limpede în privinţa vinovăţiei! Următoarele se referă la Domnul Isus şi prezintă aspecte variate, pe care Domnul chiar le-a trăit, inclusiv agresiunile fizice, dar credinţa Lui în Tatăl a fost puternică, perfectă chiar. Da, El este Învăţătorul/Rabi tuturor celor credincioşi, deşi chiar şi Iscarioteanul şi alţi provocatori înaintea lui L-au numit Învăţător (Mat.23.7-12; 26.47-49; 22.15-22). Acesta a fost modul de comportare şi de vorbire a Domnului, fără teamă de provocări, ştiind pe Cine are alături ca sprijin permanent, şi de aceea am evidenţiat prin culoare versetele 8 şi 9 din selecţie. Nici cei ce vor asculta Cuvintele Domnului, n-au vreun motiv de teamă! În schimb toţi cei care vor aprinde un foc pentru a se orienta şi conduce după scânteile, respectiv urmele scânteilor focului, vor umbla în lumina şi scânteile focului lor. Şi aceasta este din mâna lui Dumnezeu, ca să piară în suferinţă. Aceasta din urmă mă face să mă gândesc la multe lucruri, inclusiv la lumina din scânteile mormântului din Ierusalim!
Pentru capitolul 51, aş vrea să spun măcar acum că în antichitate, ceea ce numim acum oraşe, se numeau cetăţi. De aceea se foloseşte femininul her! Sigur că e chiar mai corect, întrucât oraşul, cel puţin în română, este de genul neutru, însă noi îl masculinizăm. Deci atât Sionul, cetatea lui David, cât şi Ierusalimul unde a fost construit Templul, erau cetăţi. Eu cred că este bine să lămurim şi astfel de aparente nepotriviri! „Ascultă la Mine poporul Meu, şi pleacă urechea spre Mine neamul Meu, căci de la Mine va ieşi/proveni legea, şi voi face judecată pentru odihna şi lumina popoarelor.“ Totuşi „to rest for a light of the people“ se mai poate traduce şi prin rămăşiţa coborâtă/smerită a popoarelor! Şi parcă e ceva mai aproape! „Neprihănirea Mea este aproape, mântuirea Mea a ţâşnit şi braţul Meu va judeca popoarele; izolaţii vor aştepta după Mine şi vor crede în braţul Meu. Ridicaţi-vă ochii spre ceruri şi priviţi jos spre Pământ, întrucât cerurile vor dispărea departe ca un fum şi Pământul se va învechi ca o haină, iar locuitorii lui vor muri în acelaşi fel, dar mântuirea Mea va rămâne veşnic şi neprihănirea Mea nu va fi desfiinţată. Ascultaţi la Mine voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor în a cărui inimă este legea Mea, nu vă temeţi de reproşurile oamenilor, sau de insultele lor. Eu, chiar Eu sunt Cel care vă asigură confortul. Cine eşti tu, cel pe care-l poate îngrozi un muritor, sau un fiu al omului care va deveni hrană pentru iarbă, şi să uiţi pe Dumnezeul care te-a întocmit, care a întins cerurile şi a aşezat temeliile Pământului, şi să te temi zilnic de furia asupritorului, ca şi cum ar fi gata să te distrugă? Şi unde este furia asupritorului? Voi pune cuvintele Mele în gura ta, te voi acoperi cu umbra mâinii Mele, ca să pot sădi cerurile, să aşez temeliile Pământului, şi să spun Sionului: tu eşti poporul Meu!“ Cel mai amănunţit comentariu al acestei selecţii rămâne traducerea, însă este insuficient! Cine eşti tu, sau care eşti tu acela, care-ţi uiţi Dumnezeul care te-a întocmit, din pricina vorbelor grele cu care vrea să te înspăimânte asupritorul, în furia lui, şi unde este furia lui, când el însuşi nu-i decât un trup muritor, sau de fiul lui care va ajunge mai întâi îngrăşământ pentru iarbă, apoi iarbă şi floarea ierbii, cu care ştim ce se întâmplă? De ce ne interesează Sionul în mod deosebit, şi cum adică să pot sădi cerurile: „ca să pot sădi cerurile, să aşez temeliile Pământului, şi să spun Sionului: tu eşti poporul Meu!“ Toate acestea ne privesc pe noi insulele, izolaţii care nu facem parte din această lume decăzută spiritual (Ioan 17.8-15; Apoc.21.1-7; 7.1-8; 14.1-5). Aceste trimiteri vă aduc aminte!